Când te hotărăşti să scrii despre Grigore Vieru (foto) - „Orfeul de peste Prut”, cum l-a numit Lazăr Lădariu - nu se poate să nu-ţi tremure mâna, fiindcă te gândeşti imediat la uriaşa sa personalitate, atât ca patriot înfocat, cât mai ales ca unul dintre cei mai de seamă poeţi români ai literaturii contemporane. În ce mă priveşte, l-am considerat şi îl consider pe Grigore Vieru „Cetăţeanul de Onoare al României”, aducându-mi aminte de cuvintele rostite aici, la Topliţa, oraşul care i-a conferit, în premieră, înaltul titlu de „Cetăţean de Onoare”, în 1995, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. „Devenind azi Cetăţean de Onoare al Topliţei - a spus atunci Poetul -, simt că am devenit Cetăţean de Onoare al Patriei mele scumpe - România.”
Aceasta a fost convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru, că adevărata sa Patrie este România, nu Republica Moldova. „Nu am nimic împotriva Republicii Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi o susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire.” Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor, că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţională fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara-mamă este inevitabilă.”
Din această credinţă, din această mare inimă de român, s-au născut multe dintre creaţiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. De reţinut, însă, că nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţile naturii, este şi ea o poezie patriotică”. Este cazul poeziei „Această ramură” (decată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”. Evident, este vorba despre „Masa Tăcerii”, prin care poetul îl proiectează pe Brâncuşi în nemurire.
Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbinte pentru tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limba Română: „Ştiu: cândva, în miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale. (…) // S-o lăsăm aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu”, a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie. / Noi, muncind întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: „Ce e Patria?”, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc. / Şi pelinul - busuioc sălbatic.” (…) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
Ca în multe alte poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „Pământule, / Tu, răzbătând către adânci line! / Atunci când bat şi grindinile grele, / Cu mine să te-acoperi, / Cu mine, / Pământ matern / Şi-al meu până la stele” („Pământule”). Acelaşi lucru îl face Poetul şi în poezia „Dar mai întâi”: „Dar mai întâi / să fii sămânţă. / Tunet să fii. / Ploaie să fii. / Lumină să fii. / Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană. / Brazdă să fii. / Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat / de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al Literaturii Române, Lucian Blaga, şi la minunata sa poezie „Mirabila sămânţă”.
În acest fel, dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale, toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”), este Patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii Reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care, în 1812, „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”. Sau, dureros de adevărat: „Credeam că un noroc e plaga, / Un bine graiul cel sluţit, / Citesc azi pe Arghezi, Blaga, / Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!”.
Drumul reîntoarcerii la matcă, „procesul regăsirii din poezia lui Vieru este orientat către propriul eu”. Iar acesta nu poate fi decât „sentimentul românesc al fiinţei”, cum l-a numit Constantin Noica. Iar odată „întors la sine, spiritul nu mai dezvăluie: destăinuieşte, astfel spiritul nu face altceva decât să se regăsească pe sine”. Această regăsire, la Vieru nu este altceva decât regăsirea Patriei. Căci ce este Patria pentru Grigore Vieru? Este ceea ce a fost pământ românesc, după 1918. Adică România Mare.
*
Duminică, 14 februarie 2016, Grigore Vieru ar fi împlinit 81 de ani. Ar mai putea fi în viaţă, aşa cum este şi semnatarul acestor rânduri. Ne-am fi bucurat mult dacă ar fi fot aşa. S-ar fi bucurat toţi românii, atât cei de dincoace, cât şi cei de dincolo de Prut, din „Mica Românie”. Ne-am fi bucurat, în primul rând, noi, românii topliţeni, fiindcă municipiul Topliţa este primul oraş din România care i-a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare, în 1995, cu ocazia aniversării a 60 de ani de viaţă. De atunci, Vieru s-a simţit a fi Cetăţean de Onoare al Ţării sale - România, „pe care o iubesc atât de mult şi cu dorul căreia mă voi duce în mormânt”. Aşa s-a şi întâmplat, din păcate. Cu dorul Ei, cu dorul României, a plecat pe calea nemuririi.
Dar „Fratele Grigore” - aşa îi spuneam noi toţi cei care ne-am aflat de multe ori în preajma Sa şi aşa ne spunea şi El nouă: frate Lazăre, frate Nicolae, frate Ilie - ne-a lăsat o imensă datorie: aceea de a-i împlini visul „pentru că niciodată nu e prea târziu”, cum scria Nicolae Băciuţ. Astfel ca Prutul să nu mai curgă „printre ţări române”. Poate dincolo - dar şi dincoace! - de Prut se vor găsi bărbaţi cu acea înălţime morală a celor din 1918, care îşi vor aduce aminte că „Basarabia noastră este o ţară românească”. Poate în fiinţa lor vor simţi acea convingere pe care o aveau cei de atunci: „Noi socotim că mântuirea noastră este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic; toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români… Noi vrem o Românie a tuturor românilor”!

Ca să extermini un popor ai nevoie să-l prăbuşeşti sub o povară imensă de vinovăţie pe care să nu o poată explica, depăşi sau rezolva şi care să justifice orice măsură împotriva acelei naţiuni. Iată cum se aplică ele în România. În primul rând, trebuie să-i faci pe români să se simtă vinovaţi pentru că sunt săraci. Săracii sunt responsabili pentru că nu sunt bogaţi şi „descurcăreţi”, în schimb, hoţii au meritul de a fi ştiut să fure. Aşadar, sărăcia şi decăderea României e din vina românilor. Politicile europene au aceeaşi menire, de a da vina pe populaţie pentru ruina Ţării, nu pe politicienii care, cu complicitatea Europei, au deţinut pârghiile României şi au furat cot la cot cu multinaţionalele în beneficiu propriu, dar şi pentru profitul nemăsurat al băncilor şi companiilor străine!
Apoi, etapa a doua, românii sunt vinovaţi pentru că sunt bolnavi. Acesta este sensul legii iniţiate recent de PNL, dar semnată şi de alţi parlamentari de la PSD, MP şi UDMR. Dacă eşti bolnav, este pentru că nu te-ai descurcat să te ţii sănătos, iar statul nu are nicio obligaţie faţă de tine, deşi tu i-ai plătit contribuţii consistente. Aşa că, dacă te-ai îmbolnăvit, n-ai decât să te descurci. Românii sunt bolnavi pentru că nu au grijă de ei înşişi şi nu sunt civilizaţi, asta e filosofia oficială care, cu bunăvoinţa PNL, va deveni şi lege de pedepsire a celor nevoiaşi care fireşte că nu au grijă de ei înşişi pentru că abia supravieţuiesc! Doar sistemul de sănătate e mai bun decât merităm şi dacă vrem o ţară ca afară trebuie să muncim ca afară, cum spune ministrul Sănătăţii.
Ţara întreagă e pe butuci din cauza românilor, vinovăţia e colectivă şi generală, a treia etapă. Românii sunt vinovaţi că nu au autostrăzi, nu firmele româneşti sau străine care fură banii şi nu politicienii care gestionează aceste furturi. Românii sunt vinovaţi că oraşele sunt ruinate, ca şi cum nu ar plăti impozite şi taxe pentru ca administraţia să aibă grijă de felul cum arată localităţile. Cei inundaţi sunt vinovaţi că a venit apa peste ei. Înzăpeziţii sunt direct responsabili pentru că a nins. Salariile sunt mici în România pentru că nu muncim, în schimb taxele şi preţurile sunt ca afară pentru că cei care ne iau taxe şi impozite şi care ne iau suprapreţ pe orice, ştiu să „muncească” profesionist, adică să ne jefuiască la maximum!
Vinovăţia nu se opreşte aici. Victimele violurilor sunt vinovate pentru că i-au „provocat” pe violatori, cei furaţi sunt vinovaţi pentru că i-au atras pe hoţi sau pentru că nu s-au păzit, cei călcaţi de maşinile cocalarilor pe verde şi pe trecerea de pietoni sunt vinovaţi pentru că nu au fost atenţi pe stradă. În general, în rapoartele poliţiei, victimele sunt vinovate, iar infractorii sunt de neatins, de multe ori pentru că aceştia din urmă sunt prieteni cu poliţiştii sau cu judecătorii sau cu politicienii sau cu toată lumea care contează. Aşa încât chiar dacă păţeşti ceva, e mai bine să taci şi să nu faci plângere la poliţie pentru că tot tu eşti vinovat. Cine sună la 112 să reclame o infracţiune e amendat, la fel cine reclamă defrişările ilegale sau cine protestează împotriva abuzurilor din România. Aţi văzut doar că jandarmul fuma liniştit în timp ce prietenul lui de la masă, un interlop violent, o snopea în bătaie pe salvamontista din Hunedoara!
Orice vinovăţie posibilă care să justifice un nou val de taxe sau un nivel de trai şi mai scăzut, va fi găsită şi pusă imediat pe spatele populaţiei. Aşa se conduce un popor spre exterminare. Există, totuşi, şi o vinovăţie reală în tot acest proces: faptul că stăm şi acceptăm să fim bătaia lor de joc…

La 25 de ani după schimbarea din decembrie 1989, se constată că, datorită vouă, partidelor politice, România a ajuns într-un moment de cumpănă, de la care poate urma dezastrul, dispariţia ei.
- În 25 de ani i-aţi distrus industria.
- Agricultura nu mai este lăsată să asigure hrana populaţiei.
- Au fost tăiate, într-o proporţie majoră, pădurile, ceea ce a dus la fenomene naturale dezastruoase.
- Aţi provocat un exod biblic al populaţiei, aproape 4 milioane de români fiind nevoiţi, din cauze economice, să se expatrieze.
- Şcoala românească nu mai pregăteşte o generaţie viitoare cu sentimente naţionale şi, ca urmare, aceasta nu va avea conştiinţa obligaţiilor ei faţă de Naţiunea Română.
- Sistemul sanitar a fost adus într-o situaţie dezastruoasă.
- Armata Română este înzestrată şi plătită rudimentar, şi nu mai este Armată Naţională.
- Hoţii au fost lăsaţi să fure averea Statului. S-au făcut retrocedări ilegale, în dauna proprietăţii româneşti, care dereglează funcţionarea Statului.
- Într-o întinsă regiune din centrul României - judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş - autoritatea Statului Român a devenit formală, asupra românilor trăitori aici practicându-se o politică de maghiarizare forţată şi de alungare.
- Partidele politice se bat zilnic între ele pentru ciolanul Puterii, precum nişte câini. Şi din această cauză - a spectacolului dezgustător oferit zilnic - a dispărut moralitatea la nivelul întregii societăţi.
- Cei aflaţi în fruntea Ţării, sau cei care vor să ajungă acolo, se pleacă slugarnic în faţa oricărui trimis al Occidentului, mai rău decât se făcea, acum sute de ani, în faţa turcilor.
- România, datorită vouă, partidelor politice, a ajuns a fi tratată, de către Occident, ca o colonie - căreia-i controlează economia, finanţele, resursele, politica, îi infirmă decizii luate democratic, precum aceea din 2012 a alungării unui preşedinte samavolnic - şi-i dictează orice hotărâre. Şi voi, partidele politice, care reprezentaţi o ţară presupus independentă, vă duceţi cu căciula în mână, ploconindu-vă, pe la uşile ambasadelor, pentru a promite că o să fiţi ascultători şi, astfel, demni de a fi menţinuţi în funcţii.
Toate aceste acţiuni ale voastre reprezintă o adevărată trădare de Ţară. Toate au dus la ceea ce este cel mai grav: românii şi-au pierdut încrederea în viitorul Ţării lor şi în viitorul Naţiunii lor.
România se află într-un moment dramatic, pe care, dacă vreţi să vă spălaţi de păcate, trebuie să-l transformaţi într-un moment de cotitură.
În 2008 se vor împlini 100 de ani de la formarea României Mari, care i-a adus în interiorul aceluiaşi Stat pe românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Vechiul Regat. Faceţi ca 2018 să-i găsească pe români într-un proces intens de refacere Naţională în toate domeniile, începând cu refacerea conştiinţei naţionale.
Creaţi solidaritatea naţională care poate reconstrui încrederea Naţiunii Române în ea însăşi.
Refaceţi economia Ţării.
Imprimaţi Şcolii şi Armatei un caracter naţional.
Refaceţi sistemul sanitar.
Reinstauraţi puterea Statului asupra întregii Ţări.
Înlăturaţi consecinţele retrocedărilor ilegale şi faceţi ca Justiţia să funcţioneze normal.
Comportaţi-vă în raport cu alte state ca reprezentanţii unei Românii independente.
Readuceţi acasă pe românii care s-au expatriat.
Adoptaţi toate măsurile posibile pentru susţinerea românilor din teritoriile răpite de URSS în 1940, cât şi pentru susţinerea organizaţiilor unioniste din aceste teritorii. Faceţi tot posibilul ca anul 2018, anul centenarului României Mari, să aducă refacerea acesteia. Iniţiaţi o Adunare comună, pe 27 martie 2018, a Parlamentului de la Chişinău şi a Parlamentului de la Bucureşti, pentru a se adopta hotărârea reunificării.
Doar astfel veţi îndrepta relele pe care le-aţi făcut României timp de 25 de ani. Doar astfel, în Cartea de Istorie partidele de azi nu or să fie trecute la capitolul trădătorilor de Neam. Naţiunea Română vă cere să vă transformaţi în apărători ai ei, solidarizând-o într-un proces de renaştere naţională.

(Text alcătuit din însărcinarea unui grup de intelectuali din toată Ţara şi a unui grup de studenţi basarabeni, întruniţi la Ploieşti pe 11 decembrie 2015)

Dialog duhovnicesc cu Preasfinţitul Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, la un an de la întronizarea în scaunul de la Miercurea-Ciuc

„Fiţi pe pace, aveţi-vă bine şi nu vă sfădiţi!” (Sfântul Ierarh Andrei Şaguna)

Un an poate să reprezinte un interval scurt de timp. Pe de altă parte, într-un an se poate arăta cu prisosinţă măsura adevărată şi vrednicia unui Om pe care Pronia cerească l-a rânduit să apere şi să păstorească turma cea duhovnicească a lui Dumnezeu, aici, în binecuvântatele meleaguri ale Covasnei şi Harghitei, aflate în inima Ţării. Un an s-a scurs, cu bune şi mai puţin bune, peste Eparhia Munţilor. Un an de când Preasfinţitul Părinte Andrei Moldovan, prin rânduiala bunului Dumnezeu, a (re)sosit în această Episcopie, spre slava lui Dumnezeu şi spre mângâierea Românilor aflaţi de ani şi ani în suferinţă, cedaţi şi trădaţi „pentru un pumn de arginţi”, de mai-marii (atât de efemeri!) ai lumii noastre politice. Un an în care s-au definitivat şi s-au sfinţit biserici, în care au fost hirotoniţi preoţi şi instalaţi în posturile vacante ale unor parohii mai puţin „îndestulate” din cele două judeţe, un an în care lucrurile s-au rânduit şi au mers înainte, într-un firesc pe care doar aşezarea întru smerenie, rugăciune şi respectarea Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe poate să le confere stabilitate şi trăinicie. Despre acest an, dens şi atât de încărcat de semnificaţii, am avut bucuria şi onoarea să „tăinuiesc” împreună cu Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, la sediul Reşedinţei Episcopale din Miercurea-Ciuc.

- Suntem, iată, la un an de la întronizarea Preasfinţiei Voastre ca Episcop al Românilor din cadrul Eparhiei Covasnei şi Harghitei? Cum aţi caracteriza acest an, atât din punctul de vedere al împlinirilor, dar şi din cel al proiectelor aflate încă „în aşteptare” sau în diverse faze de lucru?
- Slavă bunului Dumnezeu pentru toate! Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cu votul exprimat al membrilor Sfântului Sinod, la recomandarea Înaltpreasfinţitului Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, şi a Sinodului Mitropolitan din Mitropolia Ardealului, iată-ne la un an de la slujba săvârşită în Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc, a întronizării mele ca al doilea Episcop în cetatea Covasnei şi Harghitei. A fost un an binecuvântat de Dumnezeu, cu multe împliniri sufleteşti, cu roade bogate în domeniul administraţiei bisericeşti. Am venit după un Om foarte vrednic! Înaltpreasfinţitul Ioan, în cei douăzeci de ani de episcopat în această binecuvântată Eparhie a Ţării noastre, a reuşit să ridice la cel mai înalt nivel lucrarea duhovnicească şi, din punct de vedere administrativ, a lucrat cu timp şi fără timp; cum spuneam şi la împlinirea a trei luni de la întronizare, atunci când împreună cu dumneavoastră am mai purtat un dialog pentru „Condeiul ardelean”, el a avut peste 80 de şantiere, biserici aflate în lucru. La ora actuală nu mai avem decât trei biserici în construcţie: două la Sfintele Mănăstiri Făgeţel şi Mănăstirea Doamnei de la Moglăneşti (Topliţa) şi a treia, biserica de la Protopopiatul Întorsura-Buzăului, având hramul Sfântului Ierarh Nectarie. A fost, prin urmare, un an binecuvântat de Dumnezeu, în care timpul s-a scurs atât de repede încât nu am împlinit chiar toate cele propuse; un an în care, împreună cu clerul şi cu poporul binecredincios din această Eparhie, am reuşit să desăvârşim multe lucrări duhovniceşti, dar şi administrative. Clerul din această Eparhie este binecuvântat de Dumnezeu, mai ales că majoritatea slujitorilor la Sfintele altare sunt tineri, bine pregătiţi din punct de vedere teologic, cu râvnă faţă de cele sfinte, iubitori de Neam şi de Ţară. În această Eparhie, din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile sunt foarte bine aşezate, pentru că fiecare îşi cunoaşte, cu smerenie, locul şi lucrarea sa. Aş dori să subliniez: cu toţii sunt oameni smeriţi, cu frică de Dumnezeu, ataşaţi de Biserică şi iubitori de Neam, pentru că Biserica este leagănul spiritualităţii româneşti din această binecuvântată Ţară, numită România. Episcopia Covasnei şi Harghitei este o Episcopie misionară, în care lucrarea jertfelnică este primordială, aşa cum le-am spus şi preoţilor: „Toate problemele să le înmormântaţi în suflet şi să le aşterneţi în faţa lui Dumnezeu! Răbdaţi, închideţi ochii şi mergeţi mai departe”. Dumnezeu nu lasă nemângâiat pe nimeni. Dumnezeu ne ajută, la timpul potrivit, pe fiecare dintre noi. Paradoxal, cea mai dificilă misiune nu este în afara Ţării, aşa cum s-ar crede, ci în propria noastră Ţară, în locuri în care Românii nu mai ştiu limba strămoşilor, Limba Română. Mă doare sufletul atunci când merg pe la unele biserici parohiale din cele mai îndepărtate sate (cum ar fi Parohia Joseni și Parohia Imper, ambele din judeţul Harghita), în care Românii nu mai ştiu să vorbească româneşte. Mai mult chiar: în duminicile în care nu se poate face slujbă la biserica românească, merg cu toţii la bisericile vecine, din celelalte confesiuni. Am încercat, pe cât s-a putut, să deleg câte un preot care să slujească şi în aceste parohii. De exemplu, la Joseni, care este o parohie cu douăzeci de suflete, un preot nu poate să locuiască acolo; de aceea, am încercat să trimit în fiecare duminică un preot, să le aducă alinare şi mângâiere duhovnicească şi acelor Români. Chiar în data de 3 ianuarie, când în judeţul Harghita se înregistrau minus 22 de grade, noi am săvârşit Sfinţirea Mare a bisericii, înconjurând sfântul locaş. La Evanghelia a III-a, la înconjurare (Ioan, 10:22), este un verset foarte frumos: „Şi era atunci la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă”. Aşa s-a întâmplat şi cu noi, la Joseni: sărbătoarea sfinţirii bisericii a fost săvârşită iarna, la minus 22 de grade, când mi s-a lipit palma pe cârjă atunci când am luat-o în mână. Dar (slavă lui Dumnezeu!) sufletele românilor, chiar dacă temperatura coboară la minus 22, minus 25, sunt calde şi apropiate de bunul Dumnezeu şi de Biserica noastră strămoşească.
- Se ştie, în Ţară sunt două tipuri de parohii: parohii „îndestulate” (ca să nu le numim bogate) şi parohii sărace. Care este raportul dintre cele două categorii de comunităţi? Există relaţii de într-ajutorare între cele din prima categorie către cele din a doua? Există o preocupare, în acest sens, la nivelul Episcopiei şi al protopopiatelor?
- Parohiile din nordul judeţului Harghita (zona românească, a Topliţei) sunt parohii de categoria întâi şi a doua. Practic, acestea sunt şi foarte puţine: doar 13. În sudul judeţului Covasna (zona Întorsurii Buzăului) avem tot aşa: 14 parohii, din care 6 de categoria întâi şi 8 de a doua. Celelalte parohii, în ambele judeţe, până la 120 de parohii, sunt toate de categoria a treia, adică sărace şi foarte sărace, misionare. La nivelul Eparhiei există un fond pentru într-ajutorarea preoţilor care nu reuşesc să-şi realizeze salariul din fonduri proprii. Şi-atunci, o parte din fondurile respective se îndreaptă către parohiile de categoria a treia. Nu au fost niciodată situaţii în care preoţii să nu-şi poată lua salariul. O parte din parohiile de categoria a treia, chiar dacă sunt mai sărace, deţin totuşi teren sau pădure şi mai câştigă câte ceva din folosirea lor.
- În peregrinările mele din cele două judeţe, am observat că sunt mai multe parohii care se risipesc, prin dispariţia fizică a oamenilor care mor, prin plecarea celor tineri, dar şi prin lipsa copiilor.
- Din păcate, aceasta e realitatea! „Satul românesc se retrage în cărţi, iar cărţile în biblioteci, unde le acoperă praful”, după cum spune poetul Ion Mureşan. Situaţia este valabilă pentru toate satele, la nivelul întregii Ţări, dar este resimţită mai acut, aici, la noi. Avem parohiile din zona Odorheiu-Secuiesc (Vidacut, Săcel, Uilac, Eliseni), care nu mai au decât aproximativ 20 de credincioşi, iar media lor de vârstă se află între 70 şi 85 de ani. Acestea sunt parohii în care merg 4-5 credincioşi duminica la Sfânta Liturghie. A fost acest mare exod, după Revoluţie, când tineretul a plecat din Ţară. Noi ne bucurăm că în diaspora comunităţile româneşti sunt foarte bine închegate, dar ne întrebăm: Câţi dintre cei care s-au stabilit în diaspora şi, mai ales, dintre copiii lor, care s-au născut acolo, se mai întorc să locuiască în România?
- Într-adevăr, am observat că foarte mulţi dintre copiii celor plecaţi, născuţi în străinătate, cei la a doua generaţie, nu mai ştiu Limba Română. Preasfinţia Voastră, vă propun să revenim în binecuvântatul spaţiu românesc. Aţi început, în acest an de arhipăstorire, să „altoiţi” mlădiţe noi în „via” Domnului. Cu alte cuvinte, să hirotoniţi noi preoţi şi diaconi, care să ducă mai departe misiunea Bisericii Ortodoxe Române în această Eparhie. Personal, am asistat la o hirotonie întru diacon şi la alta în treapta preoţească. Despre alte hirotonii am aflat din paginile ziarului „Condeiul ardelean”, în care se relatează permanent cele mai importante evenimente din cele două judeţe. Săvârşirea acestor Sfinte Taine, de sfinţire a unor preoţi şi diaconi, reprezintă, de bună-seamă, o necesitate pastoral-misionară a Episcopiei. Vă rog să detaliaţi despre această „primenire” a slujitorilor sfintelor altare din acest colţ de Ţară!
- Iniţial, am avut câteva parohii vacante şi am reuşit, cu ajutorul părinţilor protopopi din protopopiatele Întorsura-Buzăului, Sfântu-Gheorghe şi Topliţa, să înfiinţăm noi sectoare. De pildă: în Sfântu-Gheorghe s-au mai format încă două parohii; în Topliţa s-au mai format încă trei sectoare; în acest context, era necesar să fie hirotoniţi 5 preoţi. Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, am hirotonit 13 preoţi şi 4 diaconi. Atât clerul de mir, cât şi vieţuitorii sfintelor mănăstiri, monahi şi monahii, ştiu ce au de făcut şi-şi văd de ascultări şi de rânduielile duhovniceşti. Din păcate, la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române se conturează o tendinţă de scădere a numărului tinerilor cu vocaţie monahală. Această vocaţie nu se naşte cu internetul în mână şi, uneori, atunci când văd copii mici care nu se despart de telefoane inteligente şi de tablete, glumesc cu părinţii lor şi le spun: „Dacă aţi putea, le-aţi pune copiilor telefoanele la gât în loc de Sfânta Cruce!”.
- Este o glumă, bineînţeles, însă ea exprimă o tendinţă care nu este normală, care nu este naturală, care este în dezacord cu menirea omului pe pământ, aşa cum i-a hărăzit-o Dumnezeu.
- Aşa este! Asistăm cu toţii la o îmbolnăvire a fiinţei spirituale a Poporului Român.
- Pentru că am vorbit de tinerii slujitori... Cum este mai bine, în condiţiile reale din Episcopia Covasnei şi Harghitei, care este dreapta cumpănire, din punct de vedere duhovnicesc, dar şi administrativ: preotul să fie fiu al satului (al comunităţii) sau sosit de pe alte meleaguri?
- Nu am hirotonit tineri veniţi din alte eparhii, în afara diaconilor de la Centrul Eparhial, care au venit cu mine de la Sibiu. Majoritatea, pe care i-am instalat în parohii, sunt ori fii ai satului respectiv, ori din satele învecinate. Sunt oameni care cunosc zona, care sunt cunoscuţi la rândul lor şi care se pot adapta, atât ei, cât şi soţiile lor. Să nu uităm că două treimi din misiunea preotului în parohie le săvârşeşte preoteasa. Ea trebuie să fie mai apropiată de credincioase, căci (trebuie să fim realişti!), femeile, toate acele „Marte”, ştiute sau neştiute, văzute sau nevăzute, ele ţin Biserica, ele sunt mai active şi umplu bisericile duminică de duminică! Pe de altă parte, avem în Episcopie şi unii preoţi sosiţi din alte zone, care fac treabă foarte bună în parohiile în care au fost aşezaţi, încă de anii trecuţi, de Înaltpreasfinţitul Ioan, mai ales că la începutul înfiinţării Eparhiei nu au fost tineri din zonă plecaţi la şcolile teologice, care să devină absolvenţi. Şi în prezent ne confruntăm cu unele probleme: unii din tinerii plecaţi la studii, la facultăţile de teologie din Ţară, fie rămân în oraşele mari în care şi-au desăvârşit studiile, fie se căsătoresc cu fete din alte zone ale României şi merg acolo, după ele. Mai glumesc, uneori, şi le spun tinerilor: „Preotul e de acolo de unde e preoteasa!”. La ora actuală, aşa cum menţionam, avem tineri foarte bine pregătiţi, care activează ca profesori de religie şi, din rândul lor, am avut bucuria să alegem şi să aşezăm preoţi în parohiile vacante. Totodată, le asigurăm şi celor care termină Teologia posibilitatea să vină şi să predea religia în şcolile de la ei de acasă. Tinerii din zona noastră trebuie să conştientizeze faptul că au o misiune specială de îndeplinit: după ce au mers la facultate în marile centre universitare, trebuie să vină şi să dea roade, precum sămânţa aşezată în pământul cel bun, aşa cum ne spune Mântuitorul în „pilda semănătorului”.
- Dacă aţi evocat aici o pildă, aş pleca de la un alt îndemn al Mântuitorului, care spune „lăsaţi copiii să vină la Mine!”. Cum vedeţi implicarea Bisericii în formarea tinerelor generaţii, ca „vlăstare” sănătoase ale poporului nostru românesc?
- Noi, cu toţii, suntem copii ai lui Dumnezeu! În primul rând, este necesar ca profesorii de religie să-şi facă bine datoria. Dacă ei reuşesc să insufle Duhul lui Dumnezeu în sufletele copiilor şi să-i încurajeze a se apropia de Dumnezeu, atunci există toate speranţele ca să avem, pe viitor, credincioşi foarte buni ai Bisericii. Acolo, la vârste fragede şi pe băncile şcolii, se plămădeşte sufletul copilului, în ora de religie. Dacă ora de religie este socotită ca o „liturghie după Liturghie”, atunci vom avea tineri apropiaţi de Biserică. În majoritatea parohiilor din cuprinsul Episcopiei Covasnei şi Harghitei, tinerii şi copiii sunt încurajaţi, ajutaţi şi sprijiniţi să se implice în viaţa Bisericii, mai ales în proiectele propuse de Patriarhia Română. În fiecare dintre cele patru protopopiate ale Eparhiei există câte un preot responsabil cu problemele tinerilor şi copiilor; de asemenea, nu în ultimul rând, în cele două centre culturale ale Episcopiei (Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” de la Sfântu-Gheorghe şi Centrul Cultural „Miron Cristea” de la Miercurea-Ciuc) avem aproape 200 de copii care, săptămânal, desfăşoară diferite activităţi, atât culturale, cât şi duhovniceşti. Şi nu doar preoţii sunt implicaţi în această lucrare, dar şi unii mireni, cum ar fi doamna preoteasă Oltean, doamna preoteasă Bijec şi doamna profesoară Nicoleta Pârvu, care se ocupă de aceşti copii cu multă dragoste şi dăruire, inclusiv în pregătirea lor muzicală, pregătindu-i pe cei mai talentaţi dintre ei să cânte chiar şi în corul Catedralei Episcopale. Apoi, fără să nedreptăţesc pe nimeni, mă gândesc şi la parohiile „de pe Buzaie”, care au frumoase activităţi în ceea ce priveşte implicarea copiilor şi tinerilor în viaţa culturală a Bisericii.
- În acest moment, pornind tot de la copii şi de la familia creştină ca fundament al vieţii întru Hristos, mi-am reamintit că la şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din data de 14 ianuarie 2016, la care aţi participat şi Preasfinţia Voastră, s-a luat „act cu apreciere de iniţiativa cetăţenească pentru amendarea Art. 48 din Constituţia României, în sensul precizării că familia este constituită prin căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Această iniţiativă a mirenilor aparţinând mai multor culte este sprijinită de Biserica Ortodoxă Română pentru că exprimă învăţătura acesteia despre familie, precum şi poziţia sa constantă din punct de vedere juridic” (am citat de pe site-ul Patriarhiei Române, basilica.ro). În acelaşi context, la data de 20 ianuarie 2016, „Coaliţia pentru familie” a susţinut o conferinţă de presă în care a anunţat strângerea a peste 825.000 semnături în favoarea amendării acestui articol. Între timp, cu siguranţă, lista semnăturilor se apropie de un milion…
- Cu siguranţă, la data apariţiei acestui interviu, pe care l-aţi programat pentru prima ediţie din luna februarie, numărul lor se va apropia de un milion! În cadrul Eparhiei, mai ales în protopopiatele Întorsura-Buzăului şi Topliţa, s-au strâns peste o mie de semnături în acest sens, ceea ce reprezintă foarte mult pentru Episcopia noastră. Cine gândeşte creştineşte, nu poate să vadă familia decât constituită între bărbat şi femeie! Aşa a lăsat Dumnezeu: în Sfânta Scriptură, în Cartea Facerii, foarte frumos ne îndeamnă Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Noi nu putem numi această celulă de bază a societăţii decât familia formată din tată, mamă şi copil (sau copii)! Atunci se exprimă trinitatea clară în sânul familiei, iar Dumnezeu binecuvântează această lucrare, cu tatăl, mama şi copilul. Primul cuvânt pe care-l rosteşte copilul este „mamă”; la fel şi ultimul cuvânt pe care-l spun muribunzii este tot „mamă”. Oamenii intră în lumea conştientă şi o părăsesc având cuvântul „mamă” pe buze. Atunci se pune întrebarea: de ce doresc unii să „zdrobească” celula de bază a societăţii româneşti, familia? A rămas singura nezdrobită, pentru că tot ce se cheamă cultură, credinţă, ca şi alte valori spirituale, au fost, în timp, rupte, schimonosite. În România, singura „instituţie” care a rămas nedistrusă este familia. Nu se poate aşa ceva! Şi nu cred că va îngădui Dumnezeu lucrurile acestea! Hristos a binecuvântat familia la Nunta din Cana Galileii, acolo unde mirele era, potrivit Sfintei Tradiţii, însuşi Sfântul Apostol Varnava, prilej în care Mântuitorul a săvârşit prima minune din activitatea Sa pe pământ, atunci când a preschimbat apa în vin. Şi, poate, în acest context, ar fi bine să evoc un „testament duhovnicesc” pe care l-a lăsat părintele Vasile Mihoc, tot la o nuntă: „Vai de bărbatul care nu-şi duce familia în Rai!”. Cred că acest cuvânt de învăţătură reprezintă un adevărat reper pentru societatea românească de azi.
- Preasfinţia Voastră, cu smerenie vă mulţumesc pentru că mi-aţi acordat aceste minute din timpul atât de preţios şi vă rog să adresaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt de părintească încurajare pentru Poporul Român binecredincios, pentru cititorii ziarului „Condeiul ardelean”, atât cei trăitori în această binecuvântată de Dumnezeu Eparhie a Munţilor, cât şi cei din întreaga Ţară, la care ajunge această publicaţie!
- Cu tot dragul! Cuvântul meu, aşa cum l-am aşezat şi în Pastorala de la Crăciun, este inspirat de „testamentul” Sfântului Apostol al Neamului Românesc din Ardeal, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine şi nu vă sfădiţi!”. Dacă suntem pe pace, avem Pacea lui Dumnezeu în noi; dacă ne avem bine, trăim ca fraţii, şi dacă nu ne sfădim, trăim în Duhul lui Dumnezeu, adică ura în sufletele noastre nu va exista. Dacă nu avem Duhul lui Dumnezeu în sufletele noastre, atunci ne-am topit, nu ne mântuim! Vom trăi în iad încă de pe pământ, căci un om care are duşmănie în sufletul lui, este lipsit de Duhul lui Dumnezeu. Dacă respectăm legea morală, atunci legea juridică nu-şi mai are rostul. Aşadar, să ne învrednicim de toate lucrurile bune pe care ni le-a dăruit Dumnezeu! Pace şi bucurie tuturor!

Motto: În pofida a tot ceea ce ne-a fost, ne este şi se pare că ne va mai fi împotrivă, NOI am fiinţat şi vom fiinţa, spre dezamăgirea, regretul şi chiar disperarea unora… (George G. Echim)

Acest titlu (de la el pleacă, izvorăsc cele ce vor urma) mi-a fost „inspirat”, adică întrebarea aceasta exclamativă, ce devine titlul eseului de faţă, mi-a fost determinată (în principal) de cele cuprinse în eseul cu titlul „Zece comandamente ale lui Mihai Eminescu faţă de starea Naţiunii Române”, de dr. Mircea Frenţiu (Blaj, Mica Romă), publicat în Bilunarul de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean”, Anul XI, Serie Nouă - Nr. 303 (338), din 15-28 ianuarie 2016 (pag. 11).
Se înscriu în cadrul abordărilor respective despre geniul eminescian, precum şi despre Sufletul Românesc, şi cele ce se regăsesc în articolele - eseurile scrise - publicate tot în acest ziar de către dr. Stelian Gomboş (Bucureşti), cu titlul „Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii (pag. 8-9); de către prof. Georgeta Ciobotă (Alba-Iulia), cu titlul „Eminescu - Românul Absolut” (pag. 10); cele din articolul „Românismul în publicistica lui Mihai Eminescu” (Din volumul „Românismul - destin şi moştenire la Eminescu. Interviuri cu Ilie Şandru”), de Elena Condrei (pag. 10); precum şi cele din articolul „Pleşu şi Liiceanu în Dialoguri de duminică. Boicotarea ideii de patriotism”, de dr. Vasile Lechinţan (Cluj-Napoca) (pag. 12).
Luările de poziţie în evocarea geniului eminescian sunt numeroase şi s-au exprimat cu generozitate cu ocazia manifestărilor din ziua de 15 ianuarie - ziua de naştere a celui mai mare poet român din toate timpurile - devenită prin lege Ziua Culturii Române, manifestări care au avut loc în toată Ţara, precum şi în străinătate.
Geniul eminescian este simbol al culturii române şi element esenţial de identitate a Neamului Românesc.
De la înălţimea geniului său a atras atenţia nu numai oamenilor, ci şi OMENIRII asupra a ceea ce dr. Mircea Frenţiu le numeşte „comandamente ale lui Mihai Eminescu faţă de starea Naţiunii Române”.
Examinând aceste „comandamente” cu interesul necesar, cu bună credinţă şi responsabilitate, nu ai cum să nu observi şi să constaţi că ele sunt valabile şi azi, sunt, cum se zice, de cruntă actualitate.
Prin acestea, ca prin întreaga sa operă - poezie, proză, publicistică -, Eminescu trăieşte, este viu, mai viu decât foarte mulţi vii-morţi spiritual.
Nu există domeniu al vieţii materiale şi spirituale în care Eminescu să nu-şi fi lăsat, prin abordare, amprenta geniului său creator. Toate luările sale de poziţie au fost în favoarea, sprijinul, apărarea drepturilor şi intereselor legitime de fiinţare pe pământul străbun a preabunului, prearăbdătorului, milostivului, dreptcredinciosului Neam Românesc, trăitor AICI dintotdeauna.
Când pun întrebarea „Ce faceţi cu Sufletul Românesc?!”, înţeleg să o adresez ca un strigăt interogativ către toţi aceia care, într-o formă sau alta, prin faptele - acţiunile ori nefaptele - inacţiunile şi/sau nepăsarea lor aduc, în orice mod, atingere simbolurilor identitare şi prin aceasta spiritului şi spiritualităţii Neamului Românesc, cu consecinţe nefaste asupra însăşi fiinţării sale.
Modalităţile prin care neprietenii, şi de ce să nu o spunem fără rezerve şi fără ocolişuri, duşmanii (de oriunde ai) Sufletului Românesc aduc atingere şi contribuie la distrugerea acestuia, sunt multiple, persuasive, sofisticate sau făţişe şi, curios, multe dintre ele cu concursul „cozilor de topor”.
Aşadar, o cauză a nenorocirilor „abătute” asupra Neamului Românesc, cu consecinţe nefaste asupra a ceea ce numim Sufletul Românesc, o reprezintă „cozile de topor”. Şi cum nu se duce lipsă de acestea, ba mai mult, existând, poate, chiar mai multe „cozi de topor” decât topoare, cauza produce continuu efecte dintre cele mai prejudiciabile pentru ceea ce înseamnă sănătatea morală a societăţii.
Lor şi celor în slujba cărora se află (şi altora asemenea) se adresează întrebarea noastră din titlul acestor gânduri.
Demolatorii, denigratorii, detractorii, trădătorii, hoţii, corupţii, lipsiţii de orice sentiment de iubire de Neam şi Ţară, toţi cei care „lucrează” (cu asiduitate chiar) la distrugerea elementelor identitare ale fiinţei naţionale, săvârşesc în realitate adevărate crime împotriva umanităţii.
Umanitatea a trăit şi este normal să trăiască cu respectarea, măcar minimală, a regulilor şi legilor firii, a identităţii, libertăţii şi demnităţii fiinţei umane, a comunităţilor naţionale, fără a permite să se uzeze abuziv de tăvălugul mondializării, ţinând seama de principiile de viaţă general cunoscute, acceptate şi acceptabile, printre care unitatea în diversitate. Apoi, fiecare naţiune are dreptul la o organizare statală, cu sisteme de organe ale statului care să corespundă drepturilor şi intereselor sale legitime.
Guvernele desemnate pentru a administra treburile statului şi, deci, ale naţiunii, trebuie să lucreze în interesul comunităţii naţionale şi nu în cel al unor grupuri de interese sau indivizi.
Nerespectarea principiilor şi legilor şi neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor, la toate nivelurile, aduc atingere bunei guvernări, cu repercursiuni negative asupra vieţii oamenilor.
Nu vizăm aici întocmirea unui plan de guvernare, dar nu putem să nu observăm deficienţele în activitatea guvernamentală, deficienţe rezultate din necompetenţă, neglijenţă, lipsă de preocupare pentru interesul comun şi preocuparea mai mult, sau chiar exclusiv, pentru interesele de grup (adesea de tip mafiot) sau individuale, cu gestiuni frauduloase etc., cu consecinţe dezastruoase asupra dezvoltării societăţii, împiedicând calea spre bunăstarea economică, prin care să se poată asigura condiţiile unei necesar-corespunzătoare dezvoltări, evoluţii spirituale, a membrilor ei.
Nu se pot separa nevoile omului. Nevoile spirituale nu pot fi asigurate fără garantarea nevoilor materiale cât mai complete (dar măcar minimale, de înfăptuire a unui nivel de trai decent - cum, de altfel, prevede legea fundamentală a Ţării, care este Constituţia).
Sunt şi rămân valabile aserţiunile „Primum vivere, deinde filosofare” (dicton latin) şi „La inima soldatului pătrunzi prin stomac” (Napoleon Bonaparte). Ele exprimă destul de simplu, dar direct, clar, neechivoc cele arătate mai sus.
Pentru toate avem nevoie de muncă cinstită, recompensată corect, şi de o guvernare bună realizată de oameni cu simţul cinstei, onoarei, demnităţii, respectului şi iubirii de aproapele etc., cu respectarea şi asigurarea perenităţii elementelor identitare, ţinându-se seama că fără suflet nu putem nici trăi şi nici muri.
Fără existenţa, întreţinerea, menţinerea şi afirmarea, fără trăirea şi manifestarea ideii de patriotism şi a sentimentului patriotic, Sufletul Românesc este lipsit de conţinut. Aceasta pentru că nu se poate disocia (ar fi o aberaţie să se admită o atare disociere) Sufletul Românesc (ca efect) de ceea ce reprezintă ideea - trăirea - noţiunea de patrie şi patriotism (ca elemente cauzale). În acest context, aserţiunea marelui actor şi cantautor Tudor Gheorghe despre patriotism este mai mult decât relevantă, astfel: „Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaşă a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia”.
Pentru frumuseţea rostirii şi mesajul (de luat aminte) despre slava Sufletului Românesc, cităm următoarele:
„(…) lumânarea sufletului nostru încă nu s-a stins, căci au mai fost şi alţi bărbaţi de seamă care-au ştiut să ne vorbească nu doar de bucurie, ci chiar de fericire, pe care-au înţeles-o, de la daci citire, ca jertfă de sine şi de bucurie a morţii, de care nu au parte, fireşte, decât aceia care cred cu-adevărat în sufletul nemuritor”;
„(...) şi dacă Sufletul Românesc are o bună parte cugetătoare, speculativă, cum a dovedit-o de-a lungul ultimelor două milenii de dreaptă credinţă, atunci, în ciuda vremurilor grele care s-au abătut din nou asupra noastră, sufletul acesta ar putea fi trezit la nemurire, prin vorbe frumoase, prin epode, prin meditaţii şi prin rugăciune.
Şi poate că Maica Sfântă va trimite Îngerul Domnului să sune din trâmbiţa destinului nostru şi ne va da puterea să-i alungăm din nou pe ticăloşii şi pe nemernici care ne asupresc.
Să ne dea înţelepciunea de pe urmă a românului, ca în ceasul al XII-lea să ne îngrijim de sănătatea Sufletului Românesc, prin care am supravieţuit pe aceste meleaguri în inima codrului şi la umbra ocrotitoare a crucii.
Să-i aducem, cu alte cuvinte, sufletului nostru cinstirea cuvenită - a sufletului românesc cinstire”.
Unde sunt cei care trebuie să împlinească toate acestea? Pe toţi cei prezenţi şi, mai ales, pe cei viitori îi întreb: „Ce faceţi cu Sufletul Românesc?!”.

Braşov, la 2 februarie 2016
av. George G. Echim

De la Monorul Năsăudului la Chongqing (China) şi Santo Domingo (Republica Dominicană), via Braşov

În urmă cu ceva timp, tot în paginile „Condeiului ardelean”, într-un articol ocazionat de împlinirea a 63 de ani de viaţă ai poetului, promiteam cititorilor că voi mai scrie, în măsura spaţiului tipografic şi a „isprăvilor” sale literare, despre noile sale creaţii, dar şi despre Monorul natal şi bravii oameni ai acelor locuri. Au trecut de atunci doi ani pe care prietenul George i-a mai adăugat la cununa vieţii. De această dată, mi-aş începe articolul omagial cu localitatea natală a poetului - comuna Monor, „un nume atât de frumos şi enigmatic, încât trebuia să îşi găsească poetul”, cum spunea criticul literar Mircea Doreanu. Vorba tatălui meu: Trebuie să-l apreciezi pe om nu numai după performanţă, ci şi după „cei şapte ani de acasă”, care sunt izvorul performanţei.
Deci, ce înseamnă cei şapte ani de acasă pentru George Echim (foto)? Acasă este colţul de rai din Grădina Maicii Domnului în care s-a născut, este Monorul, este Gledinul, este familia, obştea, spiritualitatea, tradiţia şi obiceiurile celora în mijlocul cărora „a făcut ochi”. Din aceste considerente, câteva scurte date geografice ale locului şi mai multe informaţii istorice din mediului social în care a crescut, pot fi lămuritoare pentru formarea copilului, dar şi a celui care va deveni personalitatea de peste ani, căreia îi dedicăm acest omagiu la cei 65 de ani pe care-i va sărbători pe 3 martie 2016.
Aşezat în sud-estul judeţului Bistriţa Năsăud, la hotarul cu judeţul Mureş, în zona de trecere a dealurilor înalte de la poalele Munţilor Călimani spre Podişul Transilvaniei, pe valea râului Luţu, afluent al Mureşului, la o altitudine medie de 450 de metri faţă de nivelul mării, Monorul se întinde pe o suprafaţă de 52,98 km2, din care 240 ha în intravilan şi 5.058 ha în extravilan, acestea din urmă ocupate de păduri de foioase şi conifere, păşuni şi fâneţe. Are în componenţă sa două sate: Monor şi Gledin, cu peste 600 de gospodării şi o populaţie, după recensământul din 2011, de 1.390 de locuitori, din care 92,73% români şi 97,99% ortodocşi. Principalele ocupaţii ale locuitorilor sunt: creşterea animalelor, prelucrarea industrială a laptelui, cultura plantelor (cerealiere, prăşitoare, furajere, legume) şi practicarea în gospodăriile ţărăneşti a meseriilor casnice (ţesături, cusături, broderii). Aceste două sate, cu numai 1.390 de locuitori, Monor şi Gledin, au o bogată istorie şi numeroase personalităţi care s-au afirmat din mijlocul lor pe plan naţional. O legendă, pe care un fiu al satului - prof. univ. Grigore Ţâra, a ţinut să o aducă la cunoştinţa opiniei publice (volumul „Urmaşii lui Glad”, Editura „Universitatea Transilvania”, Braşov, 2009), susţine originea voievodală, vechimea milenară şi spiritualitatea creştină a locuitorilor acestor sate. Dintr-o societate exclusiv ţărănească, monorenii se laudă, pe bună dreptate, că din rândul lor au ieşit, pe parcursul câtorva generaţii, nu mai puţin de 14 doctori în ştiinţe, unul la mai puţin de 1.000 de locuitori (raportat la actuala populaţie), iar primul doctor român în ştiinţe matematice, Paul Tanco, al cărui nume îl poartă cu mândrie Şcoala Gimnazială din localitate, era din Monor, absolvent al doctoratului la Graz (Austria), în 1872. Astăzi, monorenii se mai mândresc cu scriitorul, eseistul, dramaturgul şi istoricul literar prof. univ. dr. Teodor Tanco, ajuns la venerabila vârstă de 91 de ani, care a inaugurat şi conduce, chiar şi în prezent, propriul Muzeu Literar „Teodor Tanco”; cu etnologul, muzicologul, dirijorul şi omul de radio Gelu Furdui, care este cinstit şi dânsul de consătenii săi începând din anul 2014, la Casa Memorială „Gelu Furdui” situată în sediul Centrului Cultural; cu inventatorul dr. ing. Ilie T. Echim, unchiul lui George; cu specialistul şi cercetătorul în horticultură, creatorul de noi soiuri, dar şi poetul Theodor G. Echim, fratele mai mare al eroului nostru, cel de-al 7-lea din cei 9 copii ai familiei Echim, şi nu în ultimul rând, cu avocatul şi interpretul de muzică populară, dar recunoscut pe meridianele lumii pentru valoroasa sa creaţie poetică - George G. Echim. Demn de remarcat este faptul că autorităţile locale, ca dovadă a preţuirii de care se bucură toţi doctorii în ştiinţe născuţi din rândul monorenilor, le-au dedicat nu mai puţin de şapte plăci comemorative şi omagiale, aşezate pe frontoanele caselor natale ale acestor fii ai satului, în scopul de a rămâne pururea vii în memoria colectivă a obştii. Astfel de semne ale recunoaşterii valorii întâlnim la casele cu nr. 361 dedicată doctorului în ştiinţe - matematică Paul Tanco; nr. 92 - doctorului în istorie Valer Seni, doctorului în medicină Laura Seni; nr. 99 - doctorului în istorie Aurel Moldovan; nr. 174 - doctorului în medicină Petru Neagoş; nr. 98 - doctorului în medicină Constantin Titieni, doctorului în drept Ioan Titieni, doctorului în drept Petre Titieni; nr. 113 - doctorului în geografie Laurian Someşanu; nr. 386 - doctorului în ştiinţe tehnice Ilie T. Echim, doctorului în agronomie Theodor G. Echim, ultimul fiind singurul aflat în viaţă la ora actuală. Ce mândrie poate fi şi cum poate tresălta pieptul unui copil monorean când tece pe lângă atâta istorie a strămoşilor lui? Ce îndemn şi motivaţie spre învăţătură pot fi mai mari, în mersul său spre şcoală, decât acela de a urma exemplul înaintaşilor? Bravo monoreni! De multe ori, bravo!
A existat, aş putea spune, şi o frumoasă, benefică şi îndelungată competiţie între cele două sate componente privind numărul personalităţilor locale. Din Gledin provin călugărul-cărturar Pahomie, Episcop de Roman (1706-1711), astăzi Sfântul Pahomie de la Gledin; Mitropolitul Moldovei, învăţatul Iacob Stamate (1764-1803), nepot al Sfântului Pahomie; mama istoricului şi scriitorului Vasile Netea, Lucreţia Onigaş şi nu mai puţin de 22 de profesori universitari, scriitori, publicişti, colonei, medici, profesori, nominal enumeraţi de cotidianul bistriţean „Răsunetul”, din 7 august 2013. Chiar şi un înalt demnitar al timpurilor noastre, Mircea Duşa, fost ministru al Apărării Naţionale, are tangenţă cu Gledinul prin mama sa, Anuca Maier, care provine din mica obşte a satului.
„Cei şapte ani de acasă” au însemnat şi tinda bisericii creştine, dascălul şi cartea bisericească, influenţa sa spirituală manifestându-se asupra obştii de la primele lăcaşuri de cult, amintite de pe timpul lui Glad, al bisericuţelor de lemn din Monor şi Gledin sau al mănăstirilor, schiturilor mănăstireşti, sihăstriilor, indiferent cum li s-a spus „Ruga” din Dosul Piscului, „Obursie dictum”, „Forţa”, „Mănăstirea” sau „Obârşia”, cât şi a cărţilor de învăţătură trimise de înalţii ierarhi plecaţi de pe aceste meleaguri pentru buchisirea învăţăceilor („Apostolul de la 1704” sau „Antologhionul de Râmnic” din 1766). Toate acestea au pus primele temelii la baza cunoaşterii umane cu multe secole în urmă. „Mănăstirea Monorului, datând de la începutul acestui veac (al XVII-lea - n.n.), avea o vestită şcoală pe care o cercetau mulţi tineri viitori dieci şi preoţi de pe valea Mureşului de sus, din jurul Reghinului şi de pe Câmpie. Mai ales sub conducerea luminatului şi energicului călugăr Petru Dositeiu Pop (1760-1794), ies de aici o serie de preoţi cari fac frumoasă figură de cărturari şi conducători ai obştii româneşti… Cuvinte de aleasă preţuire la adresa acestei şcoli, ne spune mai departe Teodor Tanco, citându-l pe Nicolae Albu din a sa Istorie a învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, avusese şi Petru Maior pe când se găsea în părţile acelea.” Chiar şi atunci când Monorul, la 13 noiembrie 1766, devine sat grăniceresc şi Statutul grăniceresc devine „legea” care va sta la temelia organizării instituţiilor culturale, sociale şi naţionale din ţinutul Năsăudului, tot energicul egumen, coborât de la mănăstire, Petru Disiteiu Pop, a fost întâiul învăţător al şcolii triviale” (şcoli primare laice înfiinţate de statul habsburgic în satele grănicereşti), iar satul fiind „între primele trei localităţi unde se înfiinţează şcoli triviale”. Până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ne mai spune prof. univ. dr. Teodor Tanco, şirul dascălilor de la triviala din Monor a fost completat cu alţi harnici slujitori: George Echim (desigur un vrednic înaintaş al eroului articolului nostru - n.n.), George Berar, Afanasie Morariu, Pavel Pop şi Grigore Bruta. Iată ingredientele succesului şi ale emulaţiei intelectuale monorene - preoţii şi monahii cu har şi învăţătură în folosul discipolilor lor şi inteligenţa oamenilor învăţaţi din fruntea obşti în slujba binelui comunităţii. Adăugaţi la toate acestea bunul simţ, dârzenia, inteligenţa şi truda până la sacrificiu, din fragedă copilărie, a ţăranului român ardelean şi avem tabloul complet şi corect al monoreanului înarmat de obştea sa de a da piept cu viaţa şi societatea epocii. „Virtus Romana Rediviva”, înscris pe stemele şi stindardele grănicerilor năsăudeni (Al II-lea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr. 17 - care forma Districtul Grăniceresc Năsăud), poate cel mai eficient îndemn la reînvierea romanităţii subjugate de opresorul străin, a devenit în timp o starea de fapt a grănicerilor din Monor şi a ţâncilor lor care au supt această „învăţătură” de la sânul mamei.
Aceasta a fost „acasă”, acestea au fost educaţia şi învăţătura părintească dată copilului George G. Echim care a plecat din Monor, la 14 ani, pentru a urma şcoli mai înalte. Prin munca, talentul şi tenacitatea sa a parcurs etapă de etapă, dovedindu-se a fi un învingător al greutăţilor şi piedicilor impuse de societatea în care a trăit şi de răutăţile oamenilor şi ale vremurilor. A străbătut timpul şi spaţiul, întotdeauna cu fruntea sus până la cei aproape 65 de ani pe care-i va aniversa peste câteva zile. Şi-a întemeiat o frumoasă familie, a fost şi este apreciat de colectivităţile în care şi-a desfăşurat şi-şi desfăşoară activitatea, a obţinut numeroase onoruri, premii şi diplome, a fost ales lider în diferite asociaţii şi organizaţii ale societăţii civile, şi-a făcut numeroşi prieteni printre care mă bucur şi sunt foarte onorat să mă număr. Creaţia sa poetică, sugerată de însăşi titlurile volumelor cât şi al poeziilor sale, ne conving de această luptă permanentă cu viaţa, în care amărăciunile, speranţele, reuşitele, marile succese şi iubirile îşi au curgerea lor cronologică şi implacabilă. Am scris, pentru a-l face cunoscut cititorilor „Condeiului ardelean”, pe măsura înţelegerii mele de istoric-cercetător, a trăirilor şi căutărilor transmise mie, cititorului, de un poet, dar, în esenţă, apelând la critica literară a specialiştilor, privind valoarea creaţiei poetice a avocatului-poet George Echim în volumele sale: Identitate, Împliniri, Frumoasa cale şi, mai cu seamă, în revista Claviaturi. Această publicaţie braşoveană de poezie, al cărei redactor-şef este, l-a făcut cunoscut prin frumuseţea poeziei, valoarea şi redarea ei în paginile revistei, tocmai în îndepărtata Chină, la Chongqing, unde Comitetul Director Internaţional al Centrului Internaţional de Traducere şi Cercetare a Poeziei a conferit poetului George Echim, din România, Diploma de „Cea Mai Bună Revistă Internaţională de Poezie apărută în anul 2014”.
Despre recentul volum, Zori de amurg - Sonete, apărut la Editura „Transilvania Expres”, Braşov, 2015, 176 p., pentru început, voi da condeiul, pentru a-şi aşterne părerile şi gândurile, criticului literar ieşean Constantin Mănuţă, membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iaşi: „Sunt fericit să mă număr printre aceia care au scris recenzii şi prefeţe la volumele anterioare ale poetului unde afirmam că George Echim este o voce lirică distinctă în spaţiul literar al Braşovului şi nu numai, cu o creaţie bogată şi diversă, izvorând dintr-o bogată experienţă de viaţă, rod al trăirilor interioare, autentice şi al zbaterilor dilematice şi existenţiale care i-au marcat definitiv personalitatea artistică. Întreaga poezie este cuprinsă de acel fior metafizic al iubirii eterne faţă de oamenii din jurul său - dimensiune orfică şi ontologică a unei poezii de tip reflexiv, redimensionată la scara valorilor cosmice şi terestre. Scriitorul pe deplin format George Echim crede în forţa creatoare a cuvântului, în miracolul personal de mare răspundere morală şi artistică. Din punct de vedere compoziţional, asemănarea dintre volumele anterioare de poezii şi acesta de sonete ar consta în existenţa motto-urilor şi explicaţiilor de rigoare din subsolul paginii… Natura văzută în toată splendoarea ei cu anotimpurile sale, poetul şi poezia, rostul şi menirea poetului în lume, efemeritatea omului pe pământ în opoziţie cu eternitatea naturii, invocarea divinităţii şi rostul rugăciunii în existenţa umană, timpul, iubirea etc.. Sunt doar câteva teme şi motive poetice care stau la baza volumului de versuri, unele dintre ele prezente şi în cărţile anterioare”. Un alt poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Braşov, Mircea Doreanu, concluzionează astfel noua apariţie editorială a poetului-avocat: „Sub titlul paradoxal Zori de amurg, George Echim încărţuieşte o carte densă, cuprinzătoare de sonete în care respectă cu străşnicie sfântul endecasilab. Lirismul este mereu placat pe realitate, uneori chiar cu un grăunte de umor ca în suava, copilăroasa dragoste având-o ca protagonistă pe văcuţa Viola. Rigoarea, intransigenţa intelectuală şi formală consună cu aceea morală, fac din carte o creaţie rezistentă şi atractivă. Apetitul şi talentul muzical cu care este înzestrat poetul se reflectă neştirbite în vers, iar sonetele care se încheie aforistic sau apoteotic (printr-un vers puternic) pot face cinste oricărei antologii. … Prea multe poeme-cearceaf se scriu acum, prea multă lălăială încearcă (dă, mai bine) să ia locul muzicii. Se scrie prea multă „proză pe verticală”, spune George Echim. În această situaţie, constrângerea formelor fixe, între care sonetul este rege încoronat, nu mai apare ca masochism textual, devine o eliberare. Şi în cazuri ca al cărţii lui George Echim, sentimentul, senzaţia libertăţii sunt dăruite şi cititorului”.
Sonete alese din volumul Zori de amurg au fost traduse în limba spaniolă de poetul sibian Ioan Friciu şi publicate, la crucea dintre ani, printre alte ţări hispanice şi în Republica Dominicană, o ţară insulară din America Centrală aflată în nordul Mării Caraibilor. Cristofor Columb când a descoperit această insulă a „botezat-o” La Espanola (Mica Spanie), fiind declarată ca cel mai frumos pământ din „Lumea Nouă”. Statul ocupă o suprafaţă de 2/3 din insula pe care o împarte cu Haiti, aflat în partea sa vestică. Suprafaţa Republicii Dominicane cuprinde 48.730 km2, iar populaţia numără peste 10 milioane de locuitori de limbă spaniolă. Ecourile la bijuteriile poetice ale creaţiei echimeniene publicate în revista literară „Primicias” din capitala ţării Santo Domingo, nu s-au lăsat aşteptate. Iată ce scria poetul dominican Enrique Antonio Sanchez Liranzo, în aceeaşi revistă literară din 11 ianuarie 2016, privind două dintre sonetele cuprinse în volumul Zori de amurg: „Amurguri” şi „La primăvară”. „... Poezia „Amurguri” este una dintre bijuteriile cele mai sincere şi frumoase, dintre cele mai romantice la care literatura română se raportează. Traversând frontierele prin imaginaţia gândului ne face să ne amintim de acele apusuri de soare (amurguri) care cad peste Câmpiile Elysee ale istoriei noastre”. Referindu-se la cel de-al doilea sonet, Enrique Antonio Sanchez Liranzo completează impresiile deosebite lăsate de lecturarea acestuia astfel: „Poezia lui George Echim este ca un aer proaspăt care înmugureşte lângă un izvor fermecat, pasional şi juvenil, oferindu-ne parcă parfumul primăverii pentru a ne delecta cu un bogat şi fin profil al poeziei senioriale în timpul proaspetei primăveri, aşa cum a putut să demonstreze în superba poezie „La primăvară”. Este una dintre poeziile cele mai suave şi sentimentale care a ajuns la noi în acest timp, al Sărbătorilor Naşterii Domnului, pentru a ne delecta cu sentimentul de iubire şi de natură însăşi. La George Echim natura are un sens subtil care ne fascinează prin lectură, ne încântă prin farmecul romantismului şi iubirea poetică a timpului nostru în comuniune cu natura creată de Dumnezeu. ... Dacă Echim nu este cel mai bun poet român, cu siguranţă el este printre cei mai buni ai acestui timp. Născut în România, în 1951, ne-a încântat pe termen lung cu poezia sa romantică şi sentimentală plină de originalitate privind natura timpului nostru”.
Dragul meu prieten, acum, la ceas aniversar, etapă de bilanţ în viaţa oricărui om, mă înclin cu respectul cuvenit în faţa sufletului tău frumos şi onest, născut să creeze şi să dăruiască comori poetice, folclorice şi bucurii celor apropiaţi! Cu preţuirea şi sincera consideraţie pentru identitatea, împlinirile şi frumoasa cale pe care ai străbătut-o până acum, îţi urez „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”, în „zorii amurgului”, spre noi şi multe împliniri viitoare!

Te îmbrăţişează al tău prieten, Bebe Stancu

Asociaţia „Ţara Iancului - Iubirea Mea” Deva
Nr. 9012/25.01.2016

Către Domnul Prim-Ministru al României, Dacian Cioloş

Ne adresăm prin prezenta cu unele propuneri simple - pe care le-am mai făcut, fără rezultat, guvernelor şi forurilor decizionale anterioare (vezi site-ul nostru: www.taraiancului.ro) - care pot genera într-un timp scurt cca. 1.000-2.000 de locuri de muncă în zona Munţilor Apuseni, prin reluarea unor meserii tradiţionale, fără investiţii din partea Statului Român, dar care presupun unele măsuri legislative şi facilităţi atractive pentru aceşti cetăţeni, păzitori credincioşi şi destoinici, ei şi înaintaşii lor, ai bogăţiilor din munţii pe care îi locuiesc. Ne adresăm cu rugămintea ca prin ordine ministeriale, ordonanţe de urgenţă şi/sau iniţiative legislative, să întreprindeţi ceva concret, efectiv şi neîntârziat, pentru a rezolva următoarele propuneri:
1) Meseria (ocupaţia) de aurar aluvionar tradiţional să fie introdusă în Nomenclatorul Naţional prin iniţiativa şi efortul Guvernului României.
Menţionăm că Asociaţia noastră a iniţiat şi instruit, în sistem de voluntariat, teoretic şi practic, zeci de copii şi localnici în această ocupaţie străveche, care e pe cale de dispariţie, dar complicaţiile şi costurile impuse prin Legea minelor (şi nu numai) fac în aşa fel încât cei instruiţi, sau potenţialii aurari aluvionari, să nu poată practica în sistem individual privat, pe scară largă, această meserie (ocupaţie), care de mii de ani a fost una de bază şi, de cele mai multe ori, profitabilă în Apuseni.
2) Acordarea de facilităţi locuitorilor din Munţii Apuseni care practică meseria de aurar aluvionar tradiţonal prin autorizare la nivel de Primărie sau C.N. Minvest S.A. Deva. Acest lucru nu ar perturba activitatea altor proiecte ce se preconizează a se realiza aici. Menţionăm că şi RMGC a obţinut în anul 2009, la Roşia Montană, o performanţă înscrisă în Cartea Recordurilor prin extragerea simultană a aurului de către 115 aurari aluvionari tradiţionali (cu şaitrocul).
3) Acordarea gratuită sau atractivă, spre administrare şi exploatare, foştilor mineri, localnici din Munţii Apuseni, a unor mine, perimetre sau cariere părăsite. Menţionăm că, în anul 1948, localnicilor minieri din Munţii Apuseni le-au fost naţionalizate minele şi şteampurile fără a le mai fi restituite vreodată, pricinuindu-se un seism economic şi social cu urmări catastrofale pentru localnici (numai pe Valea Roşiei funcţionau atunci peste 300 de şteampuri care însemnau ca investiţie o valoare totală de cca. 1.000 kg de aur… Amintim că minerul Mihăilă Gritta din Roşia Montană a construit pentru comunitate, din aurul extras în mina proprie, 7 biserici şi 7 şcoli pe teritoriul judeţelor Alba şi Hunedoara, unele existând şi astăzi). A nu facilita localnicilor din Munţii Apuseni să poată extrage aur aluvionar sau din mine proprii, este similar cu a nu facilita unui localnic din Delta Dunării să poată pescui cu undiţa proprie, pe bază de permis, în apele care îl înconjoară.
4) Implicarea Băncii Naţionale a României pentru preluarea în centre specializate a aurului extras prin mijloace tradiţionale de către particulari.
Cu stimă, speranţă şi aleasă consideraţie,
Preşedinte fondator,
ing. Ioan Paul Mărginean

Notă: În răspuns (vezi facsimilul), ni s-a comunicat că scrisoarea a fost repartizată spre analiză şi rezolvare ministerelor de resort. Le aşteptăm.

Ne scrieţi, vă publicăm:

Iată o întrebare care se pune tot mai des în ultima vreme.
Răspunsul nu e foarte greu de găsit, fiind la îndemâna tuturor celor care vor să privească realitatea într-un mod obiectiv şi imparţial.
Icoanele plâng pentru că nu mai plânge nimeni după Hristos.
Ele plâng pentru că trăim vremurile în care credinţa s-a transformat în cunoştinţă.
Ce vreau să zic cu aceasta? Vreau să spun că ceea ce noi numim acum credinţă nu e cu adevărat şi manifestare, aşa cum ar trebui, ci se rezumă numai la simpla cunoaştere teoretică a lui Dumnezeu. Ştim că El există, Îl cunoaştem din doctrină şi manifestările religioase şi ne oprim aici. Nu mergem mai departe, cum ar fi normal pentru un creştin, să ne şi manifestăm faţă de noi înşine şi de aproapele nostru.
Ca exemplu nu stau să vă indic nominativ pe nimeni, doar situaţii în care vă veţi regăsi chiar pe voi înşivă.
Oare n-aţi auzit niciodată de preoţi care se ceartă în altar, nu se înţeleg şi caută să se impună asupra fraţilor de slujire? De preoţi care beau mai mult decât trebuie şi intră în Sfânta Biserică spre a săvârşi ritualuri sacre, care nu-şi cinstesc familia şi în marea lor mândrie nu caută împăcarea cu soţiile sau copiii, care dau afară pe episcopi din „biserica lor”? De preoţi care mutilează suflete prin ghicitoria în cărţi sfinte, aşa numita „deschiderea cărţii”? Câte şi mai câte situaţii din acestea se regăsesc tot mai frecvent în sânul bisericilor creştine.
Şi, mergând mai sus pe scară ierarhică, putem vorbi şi de Preasfinţiţi Episcopi, căci Episcopul e cea mai înaltă treaptă de pogorământ a Duhului Sfânt cu Harul Său asupra unui om. Sunt din aceia care aşteaptă „darul” ca să facă apoi diferite favoruri de ordin administrativ, care în loc să se ocupe de Biserică, ca Trup al lui Hristos, se ocupă de trupul lor putrezicios, care în loc să pună în prim plan slujirea şi ritualul religios, se îngrijesc mai mult de cele umane, care sunt numai vizibile şi bineplăcute ochiului lumesc şi care nu au de-a face nimic cu slujirea cea Dumnezeiască. De câte ori aţi cutezat voi, ca simpli oameni, să vă apropiaţi de un episcop pentru a cere lămuriri în vreo problemă la care nu aţi găsit un răspuns, mulţumitor de complex, de la preoţii care vă sunt mai îndeaproape păstori? Aţi fost primiţi cum ar trebui să se cuvină? Adică, nu aţi fost opriţi în prealabil de către un „secretar” care să vă zică: „Preasfinţitul nu vă poate primi”, „nu e aici”, „nu are timp”, „mai reveniţi”, „în ce problemă”, „mergeţi la părintele dumneavoastră”…? Şi câte şi mai câte scuze de acestea. Atunci, cum să nu plângă icoanele când cei ce trebuie să ne „spele picioarele”, cei ce trebuie să ne asculte toate problemele (puerile sau nu) sunt departe de noi, nu mai ştiu să aibă vreme decât pentru cercuri înalte de intelectuali şi oameni, în general, importanţi?
Da, icoanele plâng, şi asta nu pentru că se produce o minune, ci e un semnal de alarmă asupra faptului că ceea ce se întâmplă astăzi nu mai este în spiritul iubirii creştine, căci mădularele tainice a lui Hristos - oamenii - nu se mai înţeleg şi nu mai există nicio colaborare perpetuă, ci numai ocazională şi din ce în ce mai rară.
Şi acum să coborâm cu privirea asupra celor mulţi, asupra noastră, a aşa-zişilor credincioşi creştini.
Noi, cei ce ne numim fraţi întru Hristos, nu mai avem nimic din ce ar trebui să fie frăţia; adică dragostea de a ne cerceta unul pe altul, de a ne sprijini sufleteşte şi material. Noi nu mai ştim să plângem unul pentru altul din suflet, numai atunci când Dumnezeu ne desparte prin moarte. Ceea ce facem noi în biserică, cei care mai mergem la biserică, pomelnicul şi rugăciunea pentru aproape, ne sunt induse de către acele bileţele pe care preoţii le pregătesc să fie completate cu numele celor apropiaţi, bileţele pe care bine că le fac ei, căci altfel cred că nu ar mai fi miride pe proscomidiar. Nu mai vine nimeni de acasă pregătit pentru slujbă; ceea ce înseamnă că prezenţa noastră e fictivă.
Stăm să vedem cum sunt alţii îmbrăcaţi şi la ce vreme intră în biserică. La orice zgomot se aude, capetele se întorc într-acolo. Suntem atenţi mai mult decât părinţii slujitori; de ce copiii aleargă sau se mişcă în biserică, de ce unul mestecă gumă şi cealaltă nu are batic pe cap. Aşa începe îndepărtarea noastră faţă de Sfintele Sfinţilor şi continuă prin a nu mai fi prezenţi în biserică decât la marile Sărbători, Praznice Dumnezeieşti, când facem act de prezenţă, dar şi atunci împinşi de către „providenţa lumească” prin zilele libere acordate… ca aducere aminte.
Icoanele plâng din cauza noastră, căci am devenit tot mai materialişti, nu mai ştim decât să ne urmărim interesele personale şi materiale, crezând astfel că prin bunăstare materială vom dobândi şi pacea sufletească. Alergăm să avem bani şi case, ascunzându-ne în spatele faptului că o facem pentru copii, lucrând chiar şi Duminica… tot pentru copii. Neglijăm de fapt copiii, nu le mai acordăm atenţia şi, mai ales, dragostea de care au atâta nevoie.
Atunci, zic eu, icoanele care ne înfăţişează părinţii noştri sufleteşti, şi care părinţi sunt adevăraţi creştini, cum să nu plângă pentru boala copiilor lor?!
Unde dragoste nu e, nimic nu poate să dăinuiască şi se aşterne plânset şi suspin.
Noi ne-am pierdut lacrimile prin nepăsare, ură şi lăsându-ne pradă tuturor tentaţiilor şi intereselor din aceste timpuri, şi am „câştigat” un plânset amarnic al Părinţilor, de care copiii - adică noi, creştinii de astăzi - nu vor să mai asculte.

Un bun creştin

Stimată redacţie,
După ce am parcurs puţin site-ul http://www.marturisitorii.ro/, mi-am dat seama de imensa bogaţie spirituală a Neamului Românesc ce se transmite din generaţie în generaţie. Ea se transmite tainic, în principal prin persoanele credincioase care au păcate iertate muritorilor, cum se spune într-o frumoasă rugăciune. Românii şi Ţara lor vor rămâne numai dacă vor rezista spiritual prin credinţă şi nu prin cultură. Cu credinţă vom îmbogăţi cultura creştină ortodoxă, ce ne caracterizează, şi o vom opune culturii fără Dumnezeu care ne agresează. Vă rog dar, dacă este posibil, să publicaţi predica păritelui nostru Arhimandrit Ioanichie Bălan ţinută la Mănăstirea „Petru Vodă”, cândva în anii 2000. Cred că va fi de mare folos de la vlădică până la opincă.

Arhimandritul Ioanichie Bălan - Despre bogăţia Poporului Român

„Luaţi aminte! Să nu cumva să uităm aceasta: întîi, să nu adunăm bogăţii multe. Ştim că mare parte suntem săraci, ştim foarte bine situaţia - şi-a Ţării şi-a altor ţări, chiar; dar vorbesc de noi. Dar dacă frăţiile voastre vă veţi ţine de Biserica lui Dumnezeu şi veţi iubi sfintele slujbe şi vă veţi spovedi regulat şi veţi ţine sfintele posturi, după putere - unu-i mai bolnav, dar preotul ştie să-i facă o dezlegare, nu-i aşa, altu-i mai bătrân, altu-i gata de moarte - şi dacă se ţin cu toţi legaţi de Sfânta Biserică şi nu vor uita de ceasul morţii şi o să veniţi regulat - la 2-3 luni cel mult să fiţi iară spovediţi (ultimele păcate, nu o mai luăm iar de la copilărie, [doar] ultimele), la acelaşi duhovnic (nu te duci din loc în loc, că e greu, azi la unul, mâine la altul; cît poţi, mai mult la acelaşi duhovnic, să te legi de el măcar câţiva ani, să prinzi ceva de la el şi să te pună pe drumul cel bun), şi, dacă ne vom sili şi la Sfânta Împărtăşanie, şi dacă vom face şi noi o faptă bună, care înseamnă înainte de toate sfânta rugăciune, milostenia - care are mare putere -, smerenia, împăcarea cu toţi - atunci sigur Dumnezeu nu ne va lăsa în mâna urâţilor acelora, a cumpliţilor diavoli care umplu văzduhul. Dacă am şti noi, şi dacă am vedea cu ochii câţi demoni se învârt prin văzduhuri şi în locuri pustii şi fără apă, şi prin sate, şi prin oraşe unde sunt case de păcate, tot felul de păcate pe care le-am mai amintit, ne-am înfricoşa şi poate am muri de frică. Dar Dumnezeu ne cruţă ca să nu vedem, şi să înţelegem şi să credem cuvântul Evangheliei şi să ne temem de păcat, nu de diavol, de păcat să ne temem. Degeaba mă tem de diavol, dacă de păcat nu mă las! Diavolul meu nu-i cela care vine să mă ispitească, diavolul meu e patima din mine; omul care nu poate lăsa beţia are un drac în el (fără să vă supăraţi niciunul); care nu se lasă de desfrâu are un diavol într-însul - trebuie să-l părăsească, altfel moare cu el şi se duce cu cei răi prin lume acolo unde sunt toţi diavolii; omul care înjură de cele sfinte şi huleşte şi trăieşte în păcate şi în fumat şi în tot felul de răutăţi şi nu are grijă de copilaşii lui, de casa lui şi-şi bate soţia şi intră toate păcatele în casele lor, ei bine, toţi aceştia, dacă nu ne-om pocăi, dacă nu ne-om smeri, dacă nu ne-om spovedi, dacă nu le-om părăsi, mergem în mâna celor fără nume, în adâncul adâncului din iad.
Iubiţi fraţi, care ar fi concluzia Evangheliei de astăzi, sau ce trebuia să facă acest bogat zgârcit, nemilostiv, ca să nu ajungă în iad, ci să urmeze lui Hristos? Ştiţi ce trebuia să facă? Ceea ce n-a făcut: milostenia. Cel care nu are - ce să-i mai ceri, săracul? El face bine cu un cuvînt: că îndeamnă pe un vecin, pe o soră, pe o creştină: „Soro, eu sărac, tu săracă, dar să mergem la Biserică”. Îi dai un sfat de suflet. Dacă ai mai mult şi material, îi dai şi o bucată de pâine, hăinuţe şi ceva din toată inima ta, şi ai făcut milostenie. Dacă bogatul făcea milostenie, nu-i spunea Hristos: Nebunule! Şi nu-l trimitea în iad să-l dea în mâinile demonilor; or, nu a făcut-o! A uitat cea mai mare faptă bună care, după sfânta rugăciune şi după credinţa ortodoxă curată, este milostenia. Aşa spun toţi Sfinţii Părinţi: cel mai uşor se mântuiesc creştinii milostivi. Nu filozofii creştini care ştiu toată teologia (mulţi o mai ştiu şi pe de rost, şi scriu la cărţi de rup pământul); dar ce te faci, cu ce te ajută dacă tu nu ai milostenie? Cel mai uşor se mântuiesc creştinii milostivi! Creştinii ortodocşi care iubesc Biserica, smerita spovedanie, care se apropie cu lacrimi de Sfânta Împărtăşanie şi care, din prea-puţinul lor, dau săracului, lipsitului, văduvei, omului care zace şi-i mâncat de viermi, de boală, de necaz şi de deznădejde. Milostenia nu numai materială (să nu-nţelegeţi numai bani, bani…), ci-i şi milostenie sufletească. E mai mare milostenia sufletească decât cea trupească, sau materială, pentru că e mai scump sufletul decât trupul.
De aceea noi îndemnăm, ca o concluzie a Evangheliei de astăzi, iubiţi fraţi, să vă iubiţi unii pe alţii! România va trăi atâta timp cât românii s-or ţine de biserici, de mănăstiri, de munca cinstită şi n-or umbla după averi. Cei din apusuri, care au nu ştiu câte averi, credeţi că sunt mai fericiţi ca noi? Nicidecum! Să nu aveţi fericirea celor din occident! Noi mai ştim, şi-am mai văzut. Cea mai mare fericire o are mama mea, săraca, dacă mai trăieşte, şi bunica, dacă mai este încă astăzi, care se roagă 2-3-4 ore seara, noaptea, în miez de noapte la Dumnezeu, şi are şi ea o bucăţică de pâine acolo, un pesmet, o bucată de mămăligă cu o ceapă, şi asta e averea ei. Dar averea mare a poporului nostru nu este bogăţia materială - deşi ne-a dat Dumnezeul nostru o Ţară extraordinar de frumoasă, nu se găseşte o altă ţară mai bogată - dar bogăţia românului nu sunt munţii şi averile materiale, bogăţia creştinilor noştri ortodocşi este credinţa curată în Dumnezeu, sunt faptele cele bune, este sfânta smerenie, este neadormita rugăciune pe care trebuie să o facem, este grija de aproapele, şi grija pentru cei morţi (ei n-au ce să mai facă, nu se mai pot ajuta). Aşa încât, cam acestea ar fi câteva din darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu şi cu care noi ne putem îmbogăţi. Nu averi multe, nu maşini multe, nu case cu etaje, toate acestea sunt nimicuri, sunt minciună. Căsuţa ta săracă, dar înăuntru plină de lumină, de o icoană, o candelă dacă este şi ai untdelemn şi pentru ea, o lumânărică aprinsă, două lacrimi la rugăciune, smerenia mamei, cuminţenia tatei, blândeţea copiilor, fecioria fetelor, binecuvântarea lui Dumnezeu, dragostea de Biserică şi de mănăstiri, şi smerită cugetare întru toate, iată averea noastră! Iată bogăţia noastră!
Nu ne trebuie bogăţia nebunilor - adică a acelora ca cel din Evanghelie -, nu ne trebuie bogăţia care e furată de ici şi de colo! Nu ne trebuie casele lor, nici banii lor, nici averile lor! Bogăţia noastră, averea noastră, tezaurul sufletului nostru este dreapta credinţă ortodoxă pe care o atacă - n-aţi văzut? - în toate ziarele aproape, o atacă cei care nu sunt ortodocşi. Nu ortodocşii, să nu credeţi! Toţi cei care vorbesc împotriva Bisericii Ortodoxe sunt aceia care nu sunt ortodocşi, cei care cred în bani. Iar pentru ca să înjure Biserica Ortodoxă iau mii de dolari. Dar să ştiţi, cu mâna pe Biblie vă spun, că aceşti bani nici pentru colivă nu o să le ajungă! Pentru că nu cu noi se luptă, se luptă cu Hristos, se luptă cu Sfânta Cruce, se luptă cu Maica Domnului!
Noi avem credinţa aceasta de 2.000 de ani şi, pentru smerenia noastră, ne va pomeni pe noi Domnul! Iar când ne-om mândri şi ne-om îngâmfa, şi ne-om lăuda, şi-om alerga după averi - vai de capul nostru! - pierim şi noi şi Ţara asta! Deci, România atâta dăinuieşte: cât românii din ea, mame şi taţi, preoţi şi călugări, tineri şi bătrâni se vor ţine de Hristos, de Biserică, vor trăi în dragoste şi în iubire, nu în cârteală şi în ură şi duşmănie, ci se vor ajuta unul pe altul şi vor face milostenie!
Să facem milostenie, ca să nu ne spună Dumnezeu: Nebunule de om, de ce n-ai făcut milostenie? Nu ştii că milostenia iartă mulţime de păcate, cum spune la Evanghelie? De ce n-ai cercetat un bolnav? N-ai bani; dar nu poţi să mergi la văduva de peste drum să vezi dacă nu moare de frig, să-i faci oleacă de foc, să-i duci un măr, o pară, ceva? Vezi? De ce n-ai dat un cuvânt bun sau o carte la un vecin pe care - uite! - l-au vânat sectanţii? De ce stai numai la cârciumi, şi numai la cleveteală, şi la vorbărie la portiţă? Nu mai e vremea de stat la portiţă, fraţi români şi fraţi creştini! E vremea să ne rugăm! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat şi noi trebuie să ieşim din această nebunie a materiei şi a banilor şi a politicii şi a tuturor, şi să ne legăm de bogăţia lui Hristos! Iar averea lui Hristos este - am spus - dreapta credinţă, este rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care salvează lumea, este puterea Sfintei Cruci, este Sfânta Liturghie care se face zilnic la mănăstiri şi la sărbători în cele 10.000 de biserici din România. Bogăţia noastră este smerenia, milostenia, trăirea în dragoste, în frică de Dumnezeu şi celelalte daruri.
Cu aceste câteva gânduri să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor şi Dumnezeu să ne întărească să parcurgem viaţa întreagă, nu numai postul să îl postim şi pe urmă hai să ne îmbătăm, ci să ne ducem viaţa întreagă în rugăciune, în post, în spovedanie, în milostenie şi în împăcare. Să ne ajute bunul Dumnezeu să scape Ţara noastră de toţi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, şi pe noi toţi, care credem cu dreapta credinţă în Hristos, să ne binecuvânteze.”
Ioan Mugur Topolniţchi

La Alba-Iulia,
MILITARI ROMÂNI REZERVIŞTI ÎMBRACĂ UNIFORMĂ DE HONVEZI

Orice român, mai ales transilvănean, îşi aminteşte despre romanul „Pădurea spânzuraţilor”, în care Liviu Rebreanu se axează pe o întâmplare tragică din propria familie, ştiut fiindu-ne faptul că fratele său Emil a fost spânzurat de austrieci în urma încercării de a dezerta.
Marele merit al actorului din filmul turnat pe firul romanului lui Rebreanu, care joacă rolul oşteanului român din armata austriacă pus în situaţia de a lupta împotriva românilor, este sugestia trăirii sentimentului că alegerea de a primi moartea în loc de a-şi omorî fraţii este o ipostază eroic-martirică. Impresionant este şi faptul că Apostol Bologa refuză sfaturile camarazilor de a îngenunchea spre iertare şi mai impresionant este faptul că cehul şi maghiarul din preajma sa plâng disperaţi asistând la scena spânzurării românului.
La Alba-Iulia, lăcaşul sfânt la evenimentului Marii Uniri, moment care a destrămat nedreptul şi tiranicul imperiu austro-ungar, foşti ofiţeri români îmbracă zilnic uniforma de honvezi făcându-şi „datoria” de a ieşi în defilarea din cetatea austriacă pentru schimbarea gărzii. Întrebat de ce face aşa ceva, unul din ei a răspuns că primeşte ceva bani. Merită să îi întrebăm pe aceşti Ionescu Iuda, Dragomir Iuda, Vasilescu Iuda şi câţi or mai fi, dacă tot au coborât până la pământ, de ce nu coboară şi sub pământ? Le-ar face albaiulienilor un mare bine - măcar n-ar mai vedea uniformele austriece, n-ar mai auzi tobele austriece, ar arunca la gunoi drapelele austriece care flutură ca un negru avertisment în faţa Obeliscului „Horia, Cloşca şi Crişan”, unde se exercită şi schimbarea gărzii austriece, după ce dau raportul (?) primarului Mircea Hava.
Aceşti foşti militari români nu iau foc când pun acea uniformă pe trupurile lor? Nu li se împleticesc picioarele când mărşăluiesc pe cadenţa tobelor austriece? Nu le plesneşte inima, ştiind că au depus un jurământ faţă de România? Nu se transformă în jăratic banii primiţi pentru trădarea jurământului militar?

De vorbă prin Voineştii Covasnei

O poveste frumoasă despre o viaţă frumoasă:

Ceea ce realizăm în viaţă, agoniseala spirituală în primul rând, este rezultatul, sigur, al unor factori care se conjugă. Însă datorăm foarte mult unor oameni, pe care nu-i uităm îndeobşte. Sunt oameni de care ne amintim cu drag toată viaţa, ale căror sfaturi sau învăţături ne-au rămas întipărite în minte. Sunt cei care ne-au călăuzit paşii, învăţători sau profesori alături de care am descoperit pasiunea pentru o anumită disciplină, sunt „domnul Trandafir” al vieţii noastre, dascăli adevăraţi, mânaţi de vocaţie mai presus de orice, şi de respect pentru elevii lor. Dascăli ce ne-au format în anii de şcoală, făcându-ne să prindem drag de materia lor, dar, mai ales, făcându-ne să devenim oameni buni, la fel ca ei, ne-au motivat, cu drag şi cu blândeţe, să ne autodepăşim.
Un astfel de OM este domnul profesor Dumitru Munteanu. Profesor de biologie, diriginte, director la Şcoala Generală Nr. 1 din Covasna, Voineşti, actuala Şcoală Gimnazială „Avram Iancu”. În acest februarie, al lui 2016, domnul profesor a împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Îţi vine greu să crezi că ar avea anii aceştia. Deşi „balamalele mai scârţâie” sau inima îi mai face probleme, domnul profesor mi-a demonstrat că vârsta a treia este, de cele mai multe ori, doar o cifră în buletin. Sau o stare de spirit. Poţi fi bătrân la 20 de ani aşa cum poţi fi tânăr la 80 de ani.
Am intrat cu sfiala fostei eleve în casa domnului profesor. Mi-a vorbit cu emoţie, uneori cu lacrimi în ochi, alteori cu zâmbet de fericire, despre părinţi, despre copiii dumnealui - Daniela, asistent-şef la Spitalul de Cardiologie din Covasna, şi Codrin, secretar general al Ministerului Apărării Naţionale şi fost prefect al judeţului Covasna -, despre nepoţi, dar, mai ales, despre perioada în care a format caractere, a îndrumat şi educat sute de elevi.

- Domnule profesor, mi-aş îngădui să încep cu rugămintea de a privi în urmă, la drumul vieţii dumneavoastră.
- Taică-meu, Ioan Munteanu, a fost vreo şase ani prizonier în Rusia, în primul război mondial. Era logodit cu Reveica, urma să se căsătorească şi i-a venit ordinul de încorporare exact în săptămâna nunţii. A trebuit să plece la război. S-a căsătorit după ce s-a întors; am fost şapte fraţi, din care am mai rămas eu. Maică-mea a murit la trei luni după ce m-am născut eu. Am fost crescut cu ajutorul rudelor. Tata pomenea mereu de Omsk, de Tomsk. Ne povestea că iarna pe prizonieri îi punea să cioplească şlipere, traverse de lemn pentru calea ferată; vara, îi puneau la cosit, dar deja ideile comuniste intraseră pe fir; când un prizonier voia să fumeze, îi spuneau „stai jos, fumează, că e dreptul omului să stea liniştit să fumeze”, însă, în schimb, coasa nu-i lăsa s-o bată decât o dată pe săptămână, să nu piardă timp, aşa că, la urmă, nici florile nu le mai tăia. S-a întors, s-a căsătorit, şi-a văzut de treabă. Însă, după Al Doilea Război Mondial, a fost declarat chiabur, a fost supus la cotele alea mari care erau atunci. În 1959, datorită unei pâre, a fost arestat şi dus la Codlea, acolo a şi decedat… Eram la Regat, prin Buzău, cu căruţa, acolo am aflat că l-au arestat. Am venit o zi şi-o noapte… Pe cine să fii mai supărat? Pe stat sau pe oamenii din sat, care l-au pârât că are saci de aur? La percheziţie, au găsit doar câţiva bănuţi…
- Nu aţi avut o viaţă prea uşoară. În ce fel v-a marcat copilăria Al Doilea Război Mondial?
- Unul din cumnaţi, ca să nu-l ducă ungurii în armată, s-a refugiat la Întorsura-Buzăului. Din vecini, foarte mulţi au fost refugiaţi acolo. Familia tatălui n-a plecat, a rămas aici. În ’40, o ceată de unguri a venit şi au stricat pe aici tot; au spart uşi, geamuri; chiar se tăiase porcul, au aruncat cârnaţii prin curte; fraţii mai mici s-au ascuns sub pat, pe mine m-au uitat în pat - eram mic, aveam 4 ani, şi dormeam.
- Cum era în perioada ocupaţiei?
- Atâta ştiu că taică-meu nu şi-a părăsit portul, în continuare purta cioarecii tradiţionali (foto). A avut curaj, a reclamat spargerea - a primit răspuns că a fost o bandă de beţivi, care n-au fost pedepsiţi niciodată. Pe cei mai avuţi aveau ei ciudă. Şi pe cei ce se încăpăţânau să-şi păstreze portul. Tata era epitrop la biserică. Mi-aduc aminte că ziceau ungurii că „românii ce uniţi îs”. Nu mai sunt acum…
- Tatăl dumneavoastră a avut oi?
- Tata a avut peste 600 de oi. Mi-aduc aminte că, prin ’46-’47, mulţi ciobani au plecat peste munţi, cu oile, dar au venit cu ele jumătate. Acolo au prins o perioadă cu lapoviţă, care a intrat în lână, a venit un ger, au îngheţat, au făcut pneumonie şi au murit multe.
Pe lângă fiecare stână, erau cai pentru transport; de dus, s-au dus pe picioare, înapoi a trebuit să-i pună la vagon. După ce că erau slabi, au răbdat şi de foame şi de sete. Au ajuns în gară, când să-i dea jos, nu mai puteau merge; i-au legat şi i-au tras cu caii rămaşi acasă; a venit primăvara, în martie ieşise iarba, de două-trei ori pe zi îi mutau să mănânce. După trei-patru zile au început să se ridice.
- Povestiţi-ne, vă rugăm, câte ceva despre perioada şcolară.
- Am început şcoala în ’42, în limba maghiară. Am făcut clasele primare aici. Pentru că învăţam bine, tata m-a dus în clasa a V-a la Braşov, la „Şaguna”. O singură dată a venit cu mine, m-a dus, mi-a plătit gazda, mi-a arătat şi mi-a zis: „Gata, te descurci singur!”. În ’48, cu reforma învăţământului, ca să-l scutesc pe tata de cheltuieli, că gazda era scumpă, am venit la Sfântu-Gheorghe, unde am făcut clasa a VII-a (atunci, şcoala era de şapte clase), apoi m-am înscris la „Textila” - şcoala tehnică. Fiu de chiabur, am fost repartizat la Buhuşi, unde am lucrat vreo trei ani, ca ajutor de maistru. Am avut şef de sector la ţesătorie un evreu - mi se făcuse dor de casă, i-am cerut trei zile de învoire. „De unde eşti, mă, băiatule?” S-a uitat pe hartă unde e Covasna, i s-a părut departe… şi mi-a dat şapte. Ca ajutor de maistru, mi-am făcut treaba. Eram cunoscut datorită unui lucru. Ştii cum era treaba cu principiile stahanoviste? Ca să meargă războiul mai repede, au schimbat şaiba de la motor. Nemaiputându-şi face cursa, azvârlea suveica de nimeni nu mai avea curaj să se apropie. M-am dus, m-am dat în spatele plasei, să ascult, să depistez care-i problema, mi-a venit suveica în cap, am scos şaiba, am spart ceva pe-acolo şi am devenit cunoscut „că am fost împotriva lui Stahanov”. M-am transferat, apoi, la Partizanul Roşu, la Braşov, până în ’57.
- Nu aş fi bănuit această parte a trecutului dumneavoastră. Aş fi jurat că o viaţă întreagă aţi fost profesor. Cum aţi ajuns în învăţământ?
- În ’57, tata era în vârstă, am venit acasă ca să-i fiu de ajutor; se îmbolnăvise doamna Teacă (învăţătoare la şcoala din Voineşti - n.r.), absolvenţii de liceu erau puţini pe atunci, mi s-a propus şi am acceptat să intru ca suplinitor. Probabil le-a plăcut de mine. Peste ceva timp, într-o zi, tocmai eram în vârful unui car de gunoi, mergeam la câmp; trec prin faţa cancelariei şi sunt chemat înăuntru. Era inspecţie; se înfiinţase clasa a V-a la Păpăuţi şi nu era niciun cadru didactic. Am scos o promoţie de elevi predând toate materiile cu excepţia muzicii, la care nu mă pricepeam. A fost prima generaţie de la Păpăuţi „cu şcoală”, până atunci toţi erau cu munca la pădure.
(Intervine doamna Maria Munteanu, soţia domnului profesor, de asemenea cadru didactic: După ani, elevii îl căutau acasă şi îi mulţumeau că i-a învăţat. Foşti elevi de-ai lui care mă cunoşteau, mă întrebau „Ce face domnul profesor? Ştiţi că datorită dumnealui am făcut şcoala cutare, datorită dumnealui am ajuns…”; e frumos să ţi se aducă asemenea laude, după ani.)
Între 1963 şi 1966, am fost transferat la Zagon, ca profesor. M-am înscris la Braşov, la Institutul Pedagogic, la Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Agricole, la FF. Iar din ’66, am predat la Voineşti, până la pensionare, cu o întrerupere de patru ani, cât am fost detaşat la Casa Pionierilor.
- Ce v-a plăcut mai mult? Postura de director sau cea de profesor?
- Am fost director şi mi-am dat demisia, pentru că postul era râvnit de mulţi. Anchete, inspecţii… Inspectorul Voinescu a ajuns la concluzia că „singura problemă aici e că nu-s mai multe posturi de director”. Eu aveam deja demisia pregătită. Am insistat pentru angajarea de personal românesc, am ajutat cât am putut. Fericit m-am simţit ca profesor. Am avut timp să mă ocup de copii.
- Dumneavoastră, domnule profesor, nu aveţi numai doi copii, aveţi sute; ei sunt aceia cărora le-aţi dat ştiinţa. Vorbeam chiar zilele trecute cu un fost elev de-al dumneavoastră, acum om în toată firea, care îşi amintea cu drag de ieşirile prin munţi, de modalitatea de a învăţa în natură mai multă biologie şi geografie decât din manuale.
- Organizam des excursii. Era, pe vremea aceea, competiţia Pro natura - eram singurul echipaj românesc între toate celelalte din judeţ, mergeam la multe concursuri. Cu orientarea turistică am ajuns până la Iaşi. Mi-aduc aminte de o tabără la Ozunca-Băi, aici, în judeţul Covasna. Se făcea careu dimineaţa, dar se vorbea numai ungureşte. Le-am făcut semn la copii şi am plecat. Repede a fugit unul după noi. „Copiii mei nu înţeleg nimic, mai bine mergem şi vizităm localitatea.” După aceea, nu s-a mai întâmplat.
Primăvara, îi duceam pe elevi la ghiocei, iar toamna la Cetate - astea două drumeţii erau obligatorii în fiecare an. În vacanţa de vară, la mare, în Deltă, prin Ţară. De pildă, am fost cu copiii la Porţile de Fier, cu vaporaşul la cazane, la hidrocentrală, la turbine.
Mi-aduc acum aminte de o expediţie de 10 zile: Covasna - Lăcăuţi - Penteleu. Printre copii, erau şi doi fraţi, S şi M, clasa a V-a şi a III-a. CAP ne dădea cal de bagaje; am trecut pe la Chiişoara, ne-a dat o iapă bătrână, puturoasă: „Nu ne-o da p-asta, că asta ne lasă”, şi aşa a şi fost. Dimineaţa am mai găsit numai căpăstrul… Ne-a dat alta tânără, am mers şi M fiind mic, îl luam cu mine în cort; era cu picioarele când pe capul meu, când pe burta mea… La un popas, am început să cioplesc nişte ţăruşei, am căutat nişte aţe, m-a întrebat ce fac. „Bat ţăruşii la uşa cortului, leg aţa de ei şi te leg de picioare.” De atunci, n-a mai dat din picioare. (M, după ani, îşi aduce aminte…) Pe o rază de 15 km, n-a fost cărare pe care să n-o batem, am făcut marcaje turistice, toate traseele le-am marcat. Avea Ocolul o baltă unde deversau puieţii şi se dezvoltau în primul an, am ajutat într-o toamnă cu copiii să prindă şi să scoată puietul. Ca recompensă, ne-au dat un bidon cu puiet, l-am pus în Pârâul Cetăţii şi cu copii mergeam la cascadă.
Am fost şi la cules de mure, în practica agricolă. O dată am fost cu clasa la care eram diriginte la Ghiurca. Copiilor le plăcea focul de tabără. Ne şi plăteau, banii erau ai copiilor. În prima zi, o fetiţă numai s-a jucat, dar când a văzut câţi bani au luat ceilalţi, a doua zi s-a îndârjit şi a strâns multe mure, dar s-a împiedicat şi a vărsat găletuşa; a început să boscorodească singură „vai, tu mami, dacă m-ai vedea pe ce coastele naibii umblu…”. Ghiţă Peşte nu avea loc în cabană, a venit la mine în cameră, se zvârcolea, se tot mişca: „Ce-ai, măi Ghiţă?”. „Nu pot să dorm, domn’ diriginte; cum închid ochii, văd numai ciorchinii ăia mari de mure…” Mergeam mult pe jos… Pentru Codrin şi acum, când vine la Covasna, cea mai mare plăcere e să iasă în natură.
Aveam grijă de un lot şcolar, făcusem pepinieră, altoiam pomi, puneam răsadniţă în fiecare primăvară. Făcusem un parc de trandafiri, unde e bustul lui Avram Iancu, în curtea şcolii. Începusem să fac un mic parc dendrologic, încă se mai văd urmele lui şi astăzi. Pe atunci, în Voineşti era o şcoală de elită. La liceele de elită (sanitar, pedagogic), se temeau de Voineşti.
- Dar despre şcoala de azi, în general, ce părere aveţi?
- Ce mai e bun în Ţara noastră? Nimic.
Mai multe şi mai frumoase amintiri le am din activităţile din afara clasei cu copiii. Mai multe învaţă copiii aşa, decât din manuale. Fac pariu că dacă li se oferă copiilor excursii, uită de tablete, telefon, calculatoare.
- Mi-aţi povestit despre o groază de activităţi. Aş mai adăuga una: Nedeia Mocănească.
- Am participat la prima ediţie - în răspinteni, la intersecţie la Manole (strada Cuza Vodă). Până să se stabilească în locul unde se desfăşoară acum, s-a ţinut şi în Ciurda Porcilor (lângă actualul Complex Valea Zânelor). Prin alternanţă, două echipe de profesori (profesorii Dumitru Olteanu, Dumitru Furtună, domnul Dobros şi alţii) organizau Nedeia, cu ajutorul Primăriei. Nedeia era organizată de Şcoala din Voineşti.
- În general, cei mai mulţi oameni care ating vârsta de 80 de ani sunt resemnaţi cu neputinţele specifice vârstei a treia. Ştiu că în cazul dumneavoastră nu e chiar aşa. Şi că aveţi o frumoasă pasiune care durează de ani de zile.
- Sănătatea nu prea îmi mai dă voie, au început să scârţâie balamalele… Mă ocup cu drag de albine. Mai am şase familii. Aveam 20, dar astă-toamnă un atac grozav de viespi le-a nimicit. E ocupaţie frumoasă, sănătoasă. Se vorbeşte la televizor de tratamentul cu înţepături de albine (apiterapie); în fiecare vară, primesc cel puţin 10-15 înţepături, aşa că mă tratez lucrând cu ele. Contează să fii curat, liniştit, calm, atent; să nu miroşi, nici a parfum. Le calmează fumul, eu folosesc pentru asta inflorescenţele de la papură. Mult m-am chinuit cât am fost la şcoală să atrag copii să se ocupe de albinărit, cu doi am reuşit, dar nu mai e niciunul la Covasna (unul e la Finanţe, nu mai are timp să se ocupe, altul e la Paris). Copiilor mei le e teamă să se apropie de albine. Iarna, le las hrană suficientă; ele se strâng ghem, cu matca la mijloc, acolo-s 35 de grade, se tot rotesc, se mai schimbă - inteligentă specie! Avem de la albine miere, polen, lăptişor de matcă, fagure. Dar cel mai mare bine pe care-l fac albinele este polenizarea. Dacă ar dispărea albinele… nici omenirea n-ar mai duce-o mult.
- Un gând pentru cititorii ziarului „Condeiul ardelean”…
- Sănătate, în primul rând. Să iubească viaţa şi s-o şi trăiască!

La mulţi ani binecuvântaţi, domnule profesor!

Interviu cu primarul comunei harghitene Gălăuţaş, Radu Ţăran

- Bună ziua, domnule primar Radu Ţăran! Iată că, după ceva vreme, „Condeiul ardelean” poposeşte din nou la Gălăuţaş. Ne aflăm, putem spune, încă la început de an calendaristic şi în ultima jumătate de an a primului dumneavoastră mandat. De aceea, aş dori ca dezvoltarea să fie cuvântul de ordine al interviului nostru şi, totodată, să facem o mică retrospectivă a realizărilor şi, dacă sunt, atunci şi a nerealizărilor din ultimii ani.
- Bine aţi revenit la Gălăuţaş! Dezvoltarea infrastructurii noastre publice am gândit-o din capul locului pe orizontală, pentru că nu ai cum să-ţi faci casă dacă nu ai fundaţie. Mă voi referi în continuare la anumite investiţii care, într-o primă fază, au fost demarate înainte de sosirea mea aici, dar care au fost finalizate acum, în acest mandat. Am reabilitat, extins şi modernizat Căminul Cultural din centrul de comună, iar în toamna trecută l-am şi dotat cu scaune, mese, instalaţie sonoră cu toate cele necesare aferente, în aşa fel încât să putem organiza spectacole, deci să ne orientăm puţin şi spre partea culturală. Mă bucură, însă, ducerea la bun sfârşit a acestui proiect, cu sprijinul Consiliului Judeţean Harghita şi al Companiei Naţionale de Investiţii, deoarece el era început încă din 2009. A fost, aşadar, o investiţie foarte mare şi necesară, cu atât mai mult cu cât este singurul cămin din comuna noastră. De asemenea, în 2012, când am câştigat funcţia de primar, se lucra la mansardarea şi extinderea sediului Primăriei, lucrare pe care în anul următor am şi finalizat-o. S-a putut organiza astfel Arhiva, care, practic, nu exista; ori aceasta este istoria noastră, deci e obligatorie şi legal şi moral. Un alt proiect demarat tot pe atunci era cel de reabilitare a reţelei electrice, care s-a realizat între timp în două etape, prima finalizată în 2013, iar cea de-a doua în urmă cu două luni şi jumătate. Concret, în zona blocurilor şi în colonia nr. 3 s-a introdus curentul subteran, aşa cum cere Uniunea Europeană, şi, cu această ocazie, s-a rezolvat şi problema iluminatului public. Pentru că, nu vă spun ce era acolo, consumatorii casnici erau racordaţi la iluminatul public, iar costurile, în proporţie de 40-50 la sută, erau suportate de Consiliul Local. Şi această investiţie s-a realizat cu sprijin financiar de la CJ Harghita.
- În amintesc bine că mai aveaţi probleme cu iluminatul încă în alte două sate aparţinătoare.
- Da, este vorba despre Preluca şi Dealul Armanului. În aceste două sate trăiesc numai zece familii, dar asta pentru mine nu contează, căci şi ei sunt tot cetăţeni ai comunei, plătitori de taxe şi impozite, şi, prin urmare, sper ca în anul 2016, prin Programul Operaţional Regional, să putem rezolva problema iluminatului şi în aceste zone (chiar dacă aceasta se va face cu panouri solare). Tot începută şi nefinalizată am găsit şi lucrarea de la Căminul de zi „Prichindelul”, unde îşi desfăşoară activitatea 20 de copii; aici s-au realizat atât extinderea, cât şi reparaţiile interioare şi exterioare, încă din 2013, cu fonduri de la bugetul local. Nu vă ascund nici faptul că m-am axat şi pe promisiunile pe care le-am făcut în campania electorală. Aşadar, în 2013-2014, am făcut şi o capelă mortuară, dar şi o bază de agrement, cu centrală termică, două vestiare, duşuri etc.. Baza este funcţională şi, pe lângă minifotbal, se poate juca acolo şi tenis de câmp, pentru că avem în dotare inclusiv rachete şi fileu. Am mai făcut, tot din fonduri proprii, trei barbeque cu şase grătare, cu grup sanitar pentru bărbaţi şi femei. Am mai dat în folosinţă, cu sprijin de la CJ Harghita, un parc de joacă pentru copii în zona blocurilor, perimetrat, pentru că acolo copiii erau alungaţi de la un bloc la altul; acum ei sunt stăpâni în parc. Alte două parcuri de joacă le-am făcut la şcoala primară de pe Pârâu şi la şcoala din centrul de comună, din fonduri de la Consiliul Local. La şcoala din centrul de comună s-a lucrat în permanenţă, pentru că acolo acoperişul stătea să se surpe şi trebuia reabilitat. Până la urmă l-am finalizat, în 2013, cu fonduri din trei părţi, de la ministerul de resort, de la Consiliul Judeţean şi din bugetul propriu. Tot la această unitate şcolară, în anul următor, 2014, cu fonduri obţinute prin Programul Naţional de Dezvoltare Locală, finanţat de Guvern, am reuşit să executăm şi izolaţia exterioară şi izolaţia termică a duşumelei, având acum condiţii excelente în corpul A. Şi, pentru că vorbim de şcoli, trebuie să vă spun că, văzând oportunităţile pe care le oferă Programul Operaţional Regional, am resuscitat, ca să zic aşa, un proiect vechi din 2008, care nu primise finanţare nici prin 2009-2010 şi se blocase când era realizat doar în proporţie de 40 la sută, şi am reuşit ca, prin fonduri europene, să executăm anul trecut, la ambele unităţi, trotuare, parcări, asfalt în curte, drenuri pentru apă, şanţuri pentru colectare, scări de acces prin partea veche a şcolii, împrejmuire cu gard etc.; recepţia lucrărilor s-a făcut pe 21 decembrie 2015. Şi, ca să închidem capitolul şcoli, trebuie să vă mai spun că la şcoala de la Pârâu am realizat împrejmuirea perimetrului curţii şi am refăcut din temelie şoprul de lemne, care era într-o stare dezastruoasă. Aş mai spune doar că, în perioada următoare, este în planul meu să reabilităm şi grădiniţa din curtea şcolii generale, să aibă şi aceasta centrală termică, izolare termică, dar să-i reparăm şi acoperişul şi să o dotăm cu mobilier.
- Trecând la starea drumurilor de pe raza comunei, ce ne puteţi spune?
- Am găsit un proiect început în 2007, care era finalizat cam 60 la sută, şi anume este vorba despre drumul comunal 74, care porneşte din faţa Primăriei, merge spre zona Plopiş şi se întoarce la trecerea de cale ferată. L-am asfaltat la sfârşitul lui 2014, cu bani de la Guvern. De asemenea, un alt proiect se referă la drumul comunal 75, care începe de la limita administrativă cu Topliţa, trece peste calea ferată, ajunge în centru, urcă pe lângă Primărie până la cimitirul romano-catolic şi apoi până la intrarea pe poarta şcolii gimnaziale. Acest drum este o mare realizare, în total fiind vorba despre 2.197 metri liniari. Practic, cu reabilitarea acestui tronson am scos Gălăuţaşul din noroi. Era cu pietriş, plin de gropi şi noroi, iar acum este asfaltat şi ne asigură comunicarea mai scurtă şi foarte bună cu municipiul învecinat.
- Da, dar mai aveţi şi un alt drum, cel care intră în comună de pe drumul european pe lângă fosta fabrică, care l-am găsit tot prost, aşa cum îl ştiu de ani de zile…
- Acela este drumul comunal 72, care face legătura cu Pârâul Gălăuţaş, un alt sat. Partea dinspre Pârâul Gălăuţaş (unde nu am găsit niciun centimetru pătrat de asfalt la începutul mandatului) a fost asfaltată, inclusiv cu stratul de uzură, în toamna lui 2015, iar în această primăvară sper să reuşim să depunem un proiect PNDL pentru ca în 2017 să vedem începute lucrările şi la porţiunea de până la pod, la care faceţi referire dumneavoastră. Mai mult, în cadrul acestui proiect mai sunt incluse alte patru străzi, care fac legătura cu Biserica Ortodoxă şi drumul de pe pârâu, cu strada dinspre poligon, cu „Dragomir Ionel” şi cu baza de agrement. Cât despre podul de peste Râul Mureş, care face legătura cu drumul european 578, care pod ţine tot de noi, acesta va intra în reparaţie capitală. Avem finanţarea aprobată de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, iar acum pregătim documentaţia pentru licitaţie pe S.E.A.P.; sper că în luna mai vom şti cine este câştigătorul licitaţiei.
- În concluzie, domnule primar, sunteţi mulţumit de starea actuală a drumurilor din Gălăuţaş?
- Noi nu avem drumuri de exploataţie, avem numai drumuri comunale, unele clasificate, altele nu. Dar pot să vă spun că am muncit mult la intabularea domeniului public. Acum, 80 la sută din domeniul public al comunei este cu extrase CF, cu numere cadastrale, deci am luat-o de la zero şi am ajuns în acest punct. Ca drumuri clasificate, avem drumurile comunale 72, 73, 74, 75, şi vă pot spune că, exceptând acel tronson de 800 de metri pe care l-aţi văzut şi dumneavoastră, de pe DC 72, şoselele sunt asfaltate, chiar în stare foarte bună. Sunt mândru că, în acest mandat al meu, cum vă spuneam, am scos Gălăuţaşul din noroi, că era dezastru.
- Ascultându-vă, mi se confirmă încă odată, dacă mai era nevoie, că nu e deloc simplu să fii primar, că te „mănâncă” hârtiile, birocraţia; asta dacă ai gânduri curate şi dacă vrei să faci treabă pentru comunitatea care te-a ales.
- Lucrările nu se termină niciodată, ele sunt pe viaţă; îi faci recepţia la una, o iei cu reabilitarea sau întreţinerea la cealaltă, şi tot aşa. Ca primar, nu ai şanse să te apuce plictiseala. Pe de o parte, unui primar nu-i ajunge un mandat să pună totul la punct în comună, iar pe de alta, nu e bine totuşi nici să stai o veşnicie, că se plictiseşte lumea de tine; vedeţi că acum e la modă… strada.
- Domnule primar, poate că nu am reuşit să epuizăm enumerarea tuturor realizărilor din comună din ultimii ani, mai lăsăm deci şi pe data viitoare, dar, zic eu, nu ne putem apropia de finalul discuţiei noastre fără ca să amintim câte ceva şi despre partea culturală şi cea turistică, de agrement, din comuna dumneavoastră, aşezată într-o zonă atât de mirifică.
- Aşa este, numai că tot cu o referire la infrastructură trebuie să încep, pentru că aţi vorbit despre zona mirifică în care ne situăm şi atunci trebuie să vă spun că avem de reabilitat un drum care duce exact în zona turistică a comunei noastre, adică la păşune, în satul Preluca. Până acolo sunt 5 km de drum, iar acea păşune comunală este concesionată de două asociaţii ale crescătorilor de animale, care doresc să-şi facă acolo ferme, motiv pentru care în acea zonă ne vom axa pe agroturism. În ce priveşte partea culturală, am spus la începutul discuţiei noastre că am dotat cu toate cele necesare desfăşurării spectacolelor sala Căminului Cultural. Mă bucur că am reuşit să angajăm un referent cultural, pe Cosmin Morar, care este acum coordonatorul Grupului „Floricica” al comunei Gălăuţaş, pe care, de altfel, el l-a şi înfiinţat. Mai avem şi Ansamblul „Izvoraşul”, coordonat de Liliana Luncan, cu o tradiţie mai veche, de care, de asemenea, sunt mândru. La noi folclorul a prins viaţă, un lucru extrem de pozitiv în vederea păstrării tradiţiilor şi obiceiurilor noastre.
- Haideţi să amintim şi din nerealizările, sau supărările, dumneavoastră. Trebuie să aveţi măcar una, două…
- Într-adevăr, un lucru pe care nu l-am realizat încă este un sediu propice pentru serviciul voluntar pentru situaţii de urgenţă. De aceea, ne-am gândit să transformăm o clădire în care în trecut era o centrală termică în sediu pentru acest serviciu voluntar. Avem în vedere un proiect în acest sens, pentru că deja avem achiziţionată şi o maşină pentru stingerea incendiilor, pe care am luat-o în rate. Ar fi încă multe de făcut, mai ales că programele de finanţare cu fonduri europene oferă posibilitatea ca să te dezvolţi. Este însă foarte greu să elaborezi proiecte pentru acestea, acum că lucrez cu ele văd şi eu, trebuie să fie „aţă”. În altă ordine de idei, dar răspunzând tot la întrebarea aceasta, vreau să vă spun că sunt foarte supărat, ca şi locuitorii comunei de altfel, şi-i înţeleg, pentru că nu am reuşit să restituim pădurile. Iar asta nu este din vina mea şi nici a Comisiei locale… Nu vreau să dau vina pe nimeni, dar problemele se trag de la legislaţie, de la modul de funcţionare al Comisiei judeţene. Iar populaţia este extrem de afectată de chestia asta, deoarece persoanele fizice din Gălăuţaş trebuie să primească în total undeva la 100 ha. Pur şi simplu s-au blocat restituirile scriptic. Comisia judeţeană de fond funciar nu ne-a validat amplasarea în teren, invocând că nu le permite regulamentul lor de funcţionare ca să-şi anuleze alte validări. Deci au fost greşeli în istoricul Comisiei de fond funciar, au fost făcute 2-3 validări şi niciuna n-a fost anulată. Şi singura soluţie este ca noi, ca şi instituţie, sau fiecare persoană în parte să acţionăm în instanţă Comisia judeţeană pentru a cere anularea. Ceea ce nu înţeleg eu este cum anulând nişte validări, anulezi dreptul de proprietate al celui care are dreptul? Cred că va trebui s-o luăm de la zero, dar mai întâi trebuie să acţionăm în judecată. Îmi pare rău, dar în această chestiune nu prea am ce face. Asta e cea mai mare supărare a mea!
- Domnule primar, vă mulţumesc pentru timpul acordat.
- Şi eu vă mulţumesc şi să ştiţi că de fiecare dată „Condeiul ardelean” este aşteptat şi bine primit la Gălăuţaş.

Duminică, 14 februarie 2016, satul-staţiune Vâlcele din comuna covăsneană cu acelaşi nume s-a aflat în zi de mare sărbătoare. Aceasta deoarece, în Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei), pentru întâia oară de la instalarea în demnitatea de chiriarh al Sfintei Episcopii Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Părinte Andrei s-a aflat în vizită pastorală în această mică dar inimoasă comunitate de români din apropierea oraşului Sfântului Gheorghe. Şi aceasta s-a petrecut nu oricând, ci chiar cu o zi înainte de sărbătorirea, la 15 februarie, a unui an de când noul ierarh, al doilea de la înfiinţarea Episcopiei Munţilor în inima României, a fost instalat în scaunul de la Miercurea-Ciuc.
A fost o duminică frumoasă, în primul rând datorită bucuriei participării în comuniune la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, apoi, desigur, pentru că ierarhul nostru a sosit în mijlocul credincioşilor, de această dată din Vâlcele, purtând aceeaşi dragoste în suflet şi grijă pentru românii de pe aceste meleaguri pe care ni le-a arătat în tot anul petrecut împreună şi, în fine, pentru că Cel de Sus a încununat minunatul moment cu o vreme splendidă de primăvară, în ciuda datei timpurii indicată de calendar.
Sfânta Biserică Ortodoxă cu hramul „Teodor Stratilat” din comuna Vâlcele datează de la anul 1843 şi este acum, de mai bine de un deceniu, „străjuită” de busturile lui Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu (ridicate prin grija părintelui paroh Ioan Tămaş), eroi ai românilor care au poposit în această celebră, cândva, localitate pe la anii 1844 şi respectiv, 1848. Ei bine, aici a fost întâmpinat Preasfinţitul Părinte Andrei, ierarhul locului, în plăcuta dimineaţă de duminică, 14 februarie, aşteptat de poporul dreptcredincios şi de copiii costumaţi în portul popular românesc care i-au înmânat un frumos buchet de flori şi l-au servit, cum cere tradiţia noastră străbună, cu pâine şi sare. La Sfânta Liturghie, alături de soborul de preoţi din care au făcut parte părintele Ioan Bercu, protopop de Sfântu-Gheorghe, şi părintele paroh Ioan Tămaş, şi alături de vâlceleni şi oaspeţii lor sosiţi aici din toată zona aceasta a judeţului Covasna, dar şi din judeţul vecin Braşov, au participat şi numeroase oficialităţi centrale şi locale, printre care: secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale - dr. Codrin Munteanu, prefectul judeţului Covasna - Sebastian Cucu, fiu al satului Vâlcele, subprefectul Necolae Radocea, senatorul Marius Obreja, copreşedintele ALDE Covasna - Gheorghe Şimon, directorul Centrului European de Studii Covasna-Harghita - dr. Ioan Lăcătuşu şi viceprimarul comunei Vâlcele - Nicolae Cucu. De menţionat că, spre cinstea lor, la Sfânta Liturghie, pe întreaga durată a desfăşurării ei, au participat - tot purtând frumoase costume populare, dar şi având Tricolorul permanent asupra lor - şi membrii Grupului Vocal „Voievozii Munţilor”, originari din această localitate.
La finalul sfintei slujbe, Preasfinţitul Părinte Andrei a rostit un bogat cuvânt de învăţătură, din care am spicuit pentru dumneavoastră, fidelii noştri cititori: „ … Atunci răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela - versetul 28 din capitolul 15 din Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, dăm slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să ajungem în acest ciclu liturgic al anului bisericesc în care Biserica noastră ne pregăteşte pentru a intra în Sfântul şi Marele Post. Evanghelia care s-a citit astăzi la Dumnezeiasca Liturghie este o Evanghelie care este, dacă vreţi, pentru noi credincioşii, de căpătâi. De ce? Cel care poartă numele de creştin, în primul rând se raportează la Dumnezeu ca la un tată, aşa cum auzim la Liturghie: „Că pur şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti”. Evanghelistul Matei, în capitolul 15, versetele 21-28, aduce în faţa noastră acea întâlnire a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu neamul păgân. … Dacă vom citi tot capitolul 15 cu femeia cananeeancă, cu această minune, vom vedea că Mântuitorul Iisus a intrat în Fenicia după ce s-a pogorât de pe muntele Taborului. … Ne întrebăm noi: Ce a determinat-o pe femeia cananeeancă să meargă la Domnul Hristos? Lucrul acesta ni-l spune într-un verset Evanghelistul Matei şi apoi consemnează şi Evanghelistul Marcu. Şi spune Evanghelistul Matei, în versetul 22, că a ieşit femeia cananeeancă din acele ţinuturi şi striga spunând: „Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de diavol”. Iubiţi credincioşi, suferinţa femeii cananeence a fost suferinţa fiicei sale, şi iată cum a devenit suferinţa ei mergând în faţa Domnului Hristos. Noi ştim din scrierile sfinte şi, în special, din istoria iudeilor, faptul că femeia nu lua cuvântul în adunare; de fapt, era o lege la vechii iudei, ca în adunări să vorbească cel mai în vârstă de parte bărbătească. Şi aşa se explică faptul că Sfântul Apostol Petru a luat întotdeauna cuvântul în adunări, pentru că era cel mai în vârstă dintre apostoli. Şi acum ne punem întrebarea: Cine era cel mai în vârstă din preajma lui Hristos? În primul rând, erau cei 12 apostoli, şi apoi erau o parte dintre cărturari şi farisei, care-l însoţeau pretutindeni. Şi uitaţi-vă, dragii mei, în Evanghelia de astăzi cum au căutat cărturarii şi fariseii să-l prindă în cuvânt. Auziţi, strigă femeia cananeeancă: „Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David”! Şi auziţi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Dumnezeu a devenit insensibil, nu i-a răspuns niciun cuvânt. Tocmai ca să nu fie acuzat că vorbeşte cu o femeie păgână. Dar au intervenit apostolii. Şi ce zic apostolii? Spune Evanghelistul că El nu i-a răspuns niciun cuvânt, dar apropiindu-se, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o… sau… Dă-i drumul că strigă-n urma noastră. Parcă era legată de convoiul care-l însoţea pe Domnul Hristos. Nu-i răspunde nici de data aceasta Fiul lui Dumnezeu. Ce-ar fi vrut să spună apostolii? Păi: Dă-i drumul, Doamne, învăţătorule, dă-i drumul de lângă noi ca să ne lase în pace, să nu mai strige în urma noastră. Domnul Hristos n-a procedat aşa. Răspunde Iisus şi zice: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Izrail”. Avem impresia că vorbim cu un ardelean. De ce? Erau în preajma lui cărturarii, fariseii şi apostolii, ştia foarte bine Dumnezeu că are de-a face cu o femeie păgână. Dar auziţi, credinţa ei ce a făcut. Ea venind, s-a închinat Lui şi i-a zis: „Doamne ajută!”. Acum, v-aş întreba pe frăţiile voastre: Care-i cea mai scurtă rugăciune pe care o rostiţi la toată vremea? „Doamne ajută!” Vedeţi iubiţi credincioşi, neamul nostru românesc cât de frumos ştie să se roage lui Dumnezeu, luând cuvintele din Sfânta Scriptură! Când ne salutăm unul cu celălalt mai spunem: „Doamne ajută!”. Zicem noi că suntem creştini, dar Dumnezeu drăguţul ştie dacă noi suntem sau nu. Fraţilor şi surorilor, Domnul Iisus când a auzit cuvintele acestea, s-a închinat. Auziţi ce gest liturgic a făcut: nu numai că avea credinţă, păgână fiind, dar a făcut un gest liturgic, a îngenunchiat. Noi de multe ori la Sfânta Liturghie suntem simpli spectatori, stăm pe scaun, ne mai uităm la ceas din când în când, aproape i-am spune părintelui: Hai, părinte, mai termină odată că, vorba ceea, e cam mult o oră şi jumătate pentru Dumnezeiasca Liturghie! Mai avem şi credincioşi care vin, în special la taina Sfintei Cununii, şi întreabă: Cât durează slujba? Eu de multe ori le-am spus: 5 ore. Dacă noi călcăm Dumnezeieştile canoane şi rânduielile bisericeşti în picioare şi slujba cununiei o săvârşim într-o jumătate de oră, sărită, iar pozele care se fac după durează două, trei ore, atunci ne întrebăm: Suntem vrednici să mai purtăm numele de credincioşi? Răspunsul este: Nu suntem vrednici. … Fraţilor, spune Evanghelistul mai departe că după ce ea a îngenunchiat şi i-a spus: „Doamne, ajută-mă!”, Domnul Hristos o pune şi de data aceasta la încercare - şi ce-i spune? „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor!” Dar ea i-a zis: „Da, Doamne, aşa este cum spui, trece-mă în rândul câinilor”! Dacă eu m-aş adresa acum la o soră şi i-aş spune că nu-i bine şi că o trec în rândul câinilor - ce-aţi ziceţi?; nici n-aş ajunge bine la Miercurea-Ciuc şi deja procesul de calomnie ar fi intentat. Aşa este? Că noi nu mai ştim să suferim nimic, nici măcar un cuvânt. Domnul Hristos a trecut-o în rândul câinilor. Şi ea aprobă şi zice: „Da, Doamne! Aşa este. Dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor”. … Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că i-a fost dragă această atitudine a femeii cananeence şi Domnul Hristos răspunde: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti”! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela. Este de apreciat credinţa statornică şi sinceritatea cu care a venit femeia în faţa lui Dumnezeu. O apreciază toţi Sfinţii Părinţi şi o apreciem şi noi, şi nădăjduim să luăm model de smerenie de la ea. Ea s-a dus în faţa lui Dumnezeu şi nu s-a simţit jignită că a trecut-o în rândul animalelor, în rândul câinilor, şi i-a spus: „Da, Doamne, aşa este, dar tu ajută-mă că poţi”, iar Dumnezeu i-a tămăduit fiica ei bolnavă”.
La sfârşitul deosebitei întâlniri cu Părintele Episcop, toţi cei prezenţi au fost invitaţi de ospitalierele gazde la o agapă creştinească, la Căminul Cultural. Aici, pentru câteva clipe de mare preţ, credincioşii au putut asculta programul artistic al Grupului Vocal „Voievozii Munţilor”, care de ceva vreme s-a lansat şi „colindă” mai toate meleagurile acestea ale Covasnei şi Harghitei, chemaţi fiind să cânte şi să încânte de această dată chiar în satul lor, Vâlcele, conduşi fiind de preotul Vasile Antonie Tămaş, fiul părintelui paroh.

Bucureşti

Primarul Antal Arpad ar fi favorizat o asociere de firme şi ar fi schimbat destinaţia a 4,2 milioane euro (surse)

Primarul municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, ar fi favorizat o societate prin stabilirea unor anumite condiţii în caietul de sarcini şi prin schimbarea destinaţiei unei sume de peste 4,2 milioane de euro din finanţarea rambursabilă primită pentru proiectul „Reabilitarea străzilor şi iluminatului public din oraşul Sfântu Gheorghe”, au declarat surse judiciare.
Consiliul Local (CL) Sfântu-Gheorghe a contractat un credit rambursabil extern în valoare de 12 milioane euro de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BERD pentru modernizarea unor străzi, pentru reabilitarea iluminatului public, pentru amenajarea unor piste pentru biciclişti şi a unor parcări.
În contextul derulării proiectului „Reabilitarea străzilor şi iluminatului public din oraşul Sfântu-Gheorghe”, primarul Antal Arpad, cu complicitatea altor persoane, ar fi favorizat o asociere de firme prin stabilirea de condiţii în caietul de sarcini ce au înlesnit câştigarea licitaţiei, respectiv încheierea contractului de execuţie lucrări, dar şi prin schimbarea destinaţiei unei sume de peste 4,2 milioane euro din finanţarea rambursabilă prin reducerea implicită a numărului de obiective de investiţii stabilite prin hotărâri ale consiliului local, susţin sursele citate.
De asemenea, bugetul local ar fi fost prejudiciat cu peste 500.000 de euro, prin angajarea unor cheltuieli cu titlul de „servicii de întreţinere” şi „servicii de consultanţă”, precum şi prin plata către BERD a unor comisioane de neretragere cu titlu de sancţiuni. Pentru cele menţionate, primarul a acţionat fără a avea acordul CL şi nici avizul Ministerului Finanţelor Publice, susţin sursele citate.
Conform acestora, anterior momentului în care Consiliul Local al municipiului Sfântu-Gheorghe a aprobat proiectul contractului de credit ce urma a fi încheiat cu BERD, primarul Antal Arpad a purtat convorbiri telefonice cu referire la acest subiect cu persoane care nu aveau legătură cu întocmirea documentaţiei necesare contractării împrumutului, ceea ce denotă faptul că elementul decizional a aparţinut primarului, de conivenţă cu alte persoane.
Prin caietul de sarcini, proiectarea şi execuţia lucrărilor de reabilitare/modernizare au fost limitate la un procent de până la 70% din valoarea sumei contractate, iar diferenţa de până la 30% a fost alocată serviciilor de întreţinere, iar în privinţa obiectivelor de investiţii s-a constatat că nu s-a mai respectat lista aprobată prin hotărâre de Consiliu Local, în sensul că în caietul de sarcini elaborat cu complicitatea primarului, cele pentru care a fost dat aviz s-au regăsit doar parţial în caietul de sarcini, au declarat sursele citate.
De asemenea, în contextul desfăşurării unor lucrări de investiţii la nivelul municipiului Sfântu-Gheorghe, reţelele aeriene de transport energie electrică ar fi fost înlocuite ilegal, iar reţelele subterane de distribuţie a energiei electrice ar fi fost distruse.
Totodată, în cadrul proiectelor „Reabilitarea unor străzi din zona de acţiune urbană a Municipiului Sfântu-Gheorghe” şi „Proiect de reabilitare a străzilor şi iluminatului public din oraşul Sfântu-Gheorghe” s-ar fi realizat trecerea reţelei de iluminat public din aerian în subteran, precum şi înlocuirea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare, fără ca autorităţile locale să facă demersurile pentru obţinerea avizului de amplasament şi a avizului tehnic de racordare, au mai declarat sursele citate. (…)

Pe măsură ce te apropii de statura-i patriarhală, aleea şi holurile, care, nedesluşit, îi anunţă apropierea, se cufundă într-o tăcere tainică. Într-un colţ scăldat de lumina fragedă a zilei, Arhiepiscopul se aseamănă unui sihastru, pentru care preţiosul Palat Mitropolitan din Timişoara nu e decât o haltă a pelerinajului vieţii, cum şi mărturiseşte: „Eu am fost mutat de mai multe ori în viaţa mea, am fost un fel de pelerin…”.
Cu „sabia călugărească” (metania) la stânga, iar foaia şi instrumentul de scris, o altă „sabie… administrativă”, la dreapta, Înaltpreasfinţitul Ioan, cândva al Munţilor, astăzi al… Banatului, te primeşte, fără tăgadă, în regresia timpului său interior.
Deşi cumva cronologic ghidat, urmând axul vieţii întru desăvârşire, parcursul întâlnirilor noastre s-a detaşat dintru început de formule prea protocolare, limitative ca şi cunoaştere ori de un timp… imperativ. Sarcinile curente au fost gestionate, în acele ceasuri, de intervenţii prompte, semn de hotărâre şi eficienţă al unui altfel de manager, Mitropolitul abandonându-se unei… şezători, cum sugera.
Darul, transformat după atâţia ani de trudă în via lui Hristos, în har, a înlesnit îndată calea spre descoperirea unei fiinţe calde, iubitoare, având smerita cugetare şi metania chiar pe post de cârjă arhierească: „Şi azi, când iau anumite decizii, mă raportez mai mult la codul etic al ţăranului român, cu bunul său simţ, nu la cel al unei aspre şi tăioase legi. Tot vorbim de valori europene, dar, oare, valorile noastre creştine româneşti nu sunt europene, de consistenţă universală?! Cum să le abandonăm pe cele ce vin din ancestral şi să ne îmbrăcăm într-o haină care nu poartă amprenta unei profunde vieţi morale? ”.

„L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă”

Născut în Bihor, aproape de firul Crişului Negru, Arhipăstorul evocă o copilărie uimitoare: complicată datorită contextului social, însă fermecătoare ca mod de raportare mistic. „Încă din secolul al XVIII-lea, în familia noastră erau dieci, mai exact cântăreţi de biserică. În acea vreme, să ştii să citeşti şi să cânţi poate era mai mult decât o licenţă astăzi.
Pe un deal, deasupra casei noastre, era o biserică de lemn, unde cântau aceşti strămoşi ai mei. În timpul ravagiilor generalului Bucov, când peste 150 de biserici şi mănăstiri din Transilvania au fost distruse, nici acest sfânt lăcaş nu a scăpat. Străbunii mei au recuperat o parte din grinzile bisericii şi, ca ele să nu fie profanate, le-au pus în tavanul casei noastre. Pe-alocuri se mai păstrau şi urme de pictură. Aşa că am spus că m-am născut într-o biserică şi, mai înainte de a-mi vedea mama, L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă”.

Copil, în strana episcopală

Figura maternă este puternic evidenţiată de blândul Arhipăstor, fiind o împletire a dragostei duioase cu rigurozitatea şi smerenia: „Aveam din partea bunicii materne un preot în familie. Era frate al ei. Însă, vremurile fiind aşa, nimeni nu se gândea să fac teologie. Poate şi datorită unei sfieli a mamei, că n-aş fi în stare de o asemenea demnitate sfântă. M-a văzut şi episcop înainte să plece din această lume”.
Tot mama a fost fiinţa care, pentru prima dată, i-a arătat cărarea către Dumnezeu, ducându-l cu regularitate la biserică: „Mama m-a învăţat despre Dumnezeu. Încă e o chestiune neelucidată că, de mic, eu stăteam în biserică în strana episcopului. Era singurul scaun liber, în care mă ajuta un om să urc. Pe vremea aceea, femeile aduceau mereu ceva în sân (un măr, o pară), în speranţa că îşi vor întâlni pe cei din familie, pe nepoţi…
Veneau şi la mine rude cu câte un fruct sau o bomboană, lucru pe care l-am asemănat mai târziu cu primirea unui pomelnic. În munţi (la Episcopia Covasnei şi Harghitei - n.r.), am stat foarte puţin în această strană, deoarece cântam. Poate de câteva ori în 20 de ani. Chiar m-a întrebat cineva de ce nu ocup acel loc, iar eu am răspuns că mi-am făcut stagiul pe când eram mic. Când am mers la şcoală, am făcut un pas înapoi, trecând în strana diecilor”.

„Bucate, un rând de haine, opinci şi căciulă…”

Pierdut în acest timp ancestral, IPS Ioan reţine şi o altă sentinţă pe care doar asprimea istoriei a întors-o: „Eu am fost sortit să urmez doar patru clase. Când eram în a treia, tata a cumpărat doi cai, mânji, şi i-a spus bunicului să mă înveţe cum să umblu cu ei, că mai am doar un de şcoală. Dar a venit colectivizarea şi ne-a fost luat pământul”.
Fără antiteze, făcând însă necontenit pledoarie pentru învăţătură, deşi datele sociale nu îi erau favorabile, Arhiepiscopul Ioan este împăcat că şi-a răzbunat părinţii cu numeroşii ani de şcoală: „M-au întrebat unii oameni ce mi-au fost părinţii (fiind convinşi că parcursul lung de studii a avut o bază şi un model acasă - n.r.), iar eu le-am spus că profesori universitari: mama, de limba şi literatura română, iar tata, de fizică-matematică. Au răspuns că se vede şi, după ce erau convinşi de aceasta, le explicam că părinţii mei au avut şapte clase: mama - patru, iar tata - trei, deoarece pe el l-au dat bunicii, aici, în Banat, să muncească. Veneau la noi, în zona Beiuşului, bănăţeni, la târguri de copii. Se petreceau în jur de Bunavestire (25 martie) şi de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). Se tocmeau pentru lucrători până la Sfântul Dumitru (26 octombrie). Copiii primeau bucate, un rând de haine, opinci şi căciulă”.

„Am cântat la strană cu Achim Nica”

Pe la vârsta când părinţii moderni de azi se informează despre pubertate, încercând să-şi ajute odraslele să înţeleagă transformările fizico-emoţionale, Înaltul Ioan afla calea înstrăinării, iar drumul său n-a mai găsit nicicând adăpostul unui cămin familial, ci chiar braţul puternic al Celui pe care L-a slujit. Iar configuraţia unei modestii, privite azi poate ca o umilinţă, i-a fost, fără îndoială, spre întărire: „Şi eu am umblat în opinci.
Până în clasa a patra doar asta am purtat, iar când am plecat la oraş, mi-au cumpărat o pereche de tenişi. În 1962, tata m-a luat la Târgu-Mureş. Ne-am mutat cu familia. Atunci, când a venit iarna, mi-au luat prima pereche de bocanci şi, spre surprinderea lor, nu ştiam să umblu cu ei. Până am reuşit, mă ţineau fiecare de câte o mână. De pe la 11-12 ani am stat mai mult printre străini. (…) Mi-am petrecut o parte din pruncie şi aici, în Banat.
Am lucrat pe la Băuţari, Zăvoi, Ruşchiţa Montană. Am cântat la strană cu Achim Nica şi reţin din anii când veneam în zonă, la liceu fiind, două versuri de la el. Mi-am urmat cursul vieţii oarecum fără ca părinţii să mă dirijeze”.

După cântatul cocoşilor, răsăritul lunii ori al luceafărului

„Când am absolvit opt clase, i-am spus mamei că mi-ajunge, iar ea, profesor universitar cu patru clase, aflând despre posibilităţile mele intelectuale, m-a luat într-o dimineaţă, după ce au cântat cocoşii, pe la 3-4, să mă pregătesc pentru admiterea la liceu. Eram modeşti, nu aveam nici măcar ceas. Totul era după cântatul cocoşilor, după răsăritul lunii ori al luceafărului de dimineaţă. Am trecut Crişul Negru, prin satul vecin situat la vreo doi-trei kilometri. M-am descălţat, mi-am ridicat pantalonii şi am traversat printr-un vad… Şi acum ţin minte cum pufăia trenul. Când am ajuns la liceu, unde m-am concentrat mai mult pe matematică, eram deja în contact şi cu lumea vizualului…”

Cinematografia, prima dragoste

Acesta a fost primul context în care tânărul de-atunci şi-a dat seama că va cocheta cu cinematografia, prima pasiune: „Îmi cumpăram revista „Cinema” şi ajunsesem la performanţa ca înainte să apară numărul de stele cu care era cotat un film, eu le spuneam asta colegilor.
Ei nici nu mai plecau la cinematograf fără mine, deoarece eu demontam toată pelicula. Le mai şopteam şi în sală, dar, la internat discutam pe îndelete. Mă interesau şi filmele mai profunde, psihologice, de la care lumea ieşea după primele minute de obicei. Colegii rămâneau, oarecum nedumeriţi că îi ţin pe loc, iar apoi povesteam toate scenele. Îmi amintesc de o secvenţă de câteva minute, plictisitoare poate pentru ceilalţi, în care Clint Eastwood doar îşi mutase trabucul dintr-o parte în cealaltă a gurii, scena fiind profundă, iar eu le explicam tot procesul gândirii camarazilor mei”.

Clopotarul mănăstirii de aur…

Anii liceului, frumoşi pentru plinătatea trăirilor acelor vârste, veneau pentru viitorul părinte cu privaţiunile lor: „Aveam o rânduială că duminica dimineaţa trebuia să facem meditaţii la internat şi, totuşi, dacă sâmbăta seara puteam merge la film sau la teatru, duminica seara făceam tot posibilul să ajung la vecernie. Frecventam Biserica cu lună din Oradea, catedrala din vremea aceea. Acesta era mediul… meu şi, de aceea, îndemn copiii să studieze şi să iubească matematica.
E bârna dintr-o sală de gimnastică, cea care dezvoltă fundamental pentru viaţă”. Lucrând la atâtea aparate ale minţii, „bârna” fiindu-i cea mai apropiată, tânărul Ioan a ajuns să absolve Politehnica, fiind repartizat să lucreze în producţia economiei socialiste, într-o ramură foarte grea, energia.
Şi, deşi părea realizat, traseul Înaltului de-abia îşi pregătea iţele pentru ţeserea unei pânze către veşnicie. Însă pecetea harului avea să vină, el având mici licăriri… mistice: „Mă tot gândeam să mă înscriu la medicină şi, dacă aş ajunge doctor, să îi cer directorului spitalului o cămăruţă undeva la ultimul etaj, ca eu să pot rămâne mereu între bolnavi. Şi a doua imagine, ca un vis: ce-ar fi dacă, undeva în munţi, aş găsi o mănăstire de aur şi eu să fiu clopotarul… ?”. N-a ajuns să trateze trupul oamenilor, devenind doctor de suflete, vieţuind între fraţii şi surorile din mănăstiri, din parohii ori din acele locuri neştiute decât de ochiul Celui Preaînalt. Iar predicile sale, ştiute ca fiind deosebit de pătrunzătoare, răsună în conştiinţa credincioşilor asemeni clopotelor unei mănăstiri de aur…

Tismana sau drumul crucii

Plecat să respire după ani de travaliu în şcoală şi la serviciu, conştiinciosul inginer avea să înţeleagă că timpul şi chemarea la ascultare au sosit, iar controlul asupra propriului drum trecea în mâna Atotputernicului: „Deşi lucram şi predam în acelaşi timp, nu ştiu de ce în fiecare seară mă cuprindea o stare de nemulţumire.
Timp de trei ani nu mi-am permis să îmi iau concediu. Am făcut apoi cerere şi am plecat să o vizitez pe sora mea, care trăia pe Valea Cernei. Ajuns acolo, am aflat că în fiecare zi trece o maşină spre Tismana. Imediat am reacţionat la acest nume. Am ajuns acolo în 7 septembrie, seara, şi am găsit… mănăstirea din munţi. Numai că nu era de aur, ci într-o stare avansată de degradare.
Am rămas peste noapte acolo, iar la Liturghie am început să cânt împreună cu maicile. M-au lăsat să mai stau şi a doua zi şi m-au întrebat dacă ştiu să crap lemne. Şi, mergând spre lemnărie, în faţa bisericii am fost întrebat ce mai ştiu să fac şi am spus că mă pricep să repar ceva la curent. Mi-au spus că nu mai crap lemne şi am primit un coş de reşouri şi fiare de călcat să le repar. Între timp, a venit şi stareţa şi a auzit ce făcusem. A doua zi m-a dus la Schitul Crasna, care era în renovare, să fac instalaţia de curent. Sâmbăta avea deja lumină acolo. Se apropia însă sfârşitul concediului şi m-am întors la Tismana, să revin la sora mea. Atunci, au zis maicile să rămân încă o zi, că vine Mitropolitul Olteniei, Nestor, care mi-a şi propus să nu plec, urmând să mă ocup de restaurarea mănăstirilor. I-am spus de dorinţa mea de a urma teologia, eu fiind respins la Sibiu, pe motiv că aveam prea multă şcoală. M-a luat la Mitropolie, la serviciul tehnic, apoi, încet, m-a lăsat să merg la seminar. În trei ani am reuşit să comprim acolo şi, ulterior, am început şi Facultatea de Teologie de la Sibiu. Ca şi în alte situaţii când am dat examen, şi aici am avut parte de concurenţă, deoarece eram 90 de candidaţi pe cinci locuri. După absolvire, Mitropolitul m-a hirotonit şi m-a călugărit. La Lainici.
Peste două zile m-a pus să fac biserica, fără planuri atunci. Eu visam să fiu cel mult diacon celib, să pot predica şi să umblu de la o mănăstire la alta… La un moment dat eram pe punctul de a primi o bursă la Institutul Teologic „Sfântul Vladimir” din SUA. Mitropolitul Nestor a insistat să primesc şi stăreţia de la Lainici, chiar dacă aş fi stat egumen doar trei zile. Nu am mai plecat atunci din Ţară, ci mai târziu, în Israel”.

Mecanic la trenul pentru veşnicie

Mai târziu a ajuns şi la Ierusalim, la un pas de Mormântul Mântuitorului, de Drumul Crucii şi la o… pâine de cel despre care se spune că i-ar fi la inimă, Sfântul Ioan Iacob din pustia Hozevei. Acolo, unde pietrele depun mărturie, Înaltul Ioan Selejan a făcut acea parte de studii pentru sine: „Am zis să fac politehnica pentru tata, teologia pentru mama, iar şcoala doctorală pentru mine. Studiul meu era pe epoca primară a creştinismului, coborând chiar mai jos, spre zona păgână”. Poate şi datorită acestei aplecări ştiinţifice a ierarhului, majoritatea monahilor călugăriţi în Harghita şi Covasna de IPS Ioan poartă nume de sfinţi din acea perioadă, fiind oarecum unice: Teona, Esia, Sositea, Loida, Damaris… „Nimeni nu mai pomeneşte aceşti sfinţi”, spune Mitropolitul pus acum în faţa unei alte încercări, aceea de a unge roţile oarecum ruginite ale unei locomotive responsabile de trenul pentru veşnicie al Banatului.

Lumea e însetată de iubire

Întrebat cum înţelege chemarea credincioşilor acestor locuri, ierarhul, cu sfială, se gândeşte la Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, care, cercetat de credincioşii din Banat acasă la el, adică în Sfântul Munte Athos, a fost chemat, la 80 de ani, să păstorească turma de aici.
„Eu n-am mai fost în această zonă de 40 de ani, când, în timpul stagiului militar, am stat trei săptămâni la Timişoara (în Fratelia) şi restul la Lugoj. Am rămas, apoi, 20 de ani, oarecum ascuns în Carpaţi, nefiind o persoană de ieşire publică. Însă faptele şi viaţa mea de acolo au fost duse în Ţară de cele două râuri care izvorăsc de acolo: Mureşul şi Oltul. Cred că lumea avea nevoie de un om care să iubească… Uneori, predica mea durează 70 de minute, iar ieşirea 50 de minute. Cu mine se pot obţine poze compromiţătoare şi în Catedrală, când am la piept oameni care plâng.
S-au întrebat unii de unde ştiam că aveau cancer sau că un altul era puşcăriaş… Păi nu ştiam, dar am simţit că aveau nevoie de mine. Într-o biserică, lumea se îmbulzea la binecuvântări, dar un om a rămas retras. După ce s-a dus mulţimea, m-am dus la el. I-a spus ulterior stareţului acelei mănăstiri că va da toată cărămida necesară lucrărilor. Era mirat şi impresionat că Mitropolitul s-a dus tocmai la el, care avea suferinţă acasă. După o asemenea întâlnire, un alt om i-a făgăduit preotului că va renunţa la fumat”.

Paracliser pentru preoţii pe care-i păstoreşte

Pilda slujirii ierarhului acestui loc trece spre fraţii săi de la altarele din Banat, deoarece IPS Ioan îi vizitează duminicile, făcând slujiri mai mici decât cele ale preotului: „Când merg duminica la parohii, neanunţat, stau cu preotul în altar, fac cădelniţa, mai zic câte o ectenie ca el să îşi termine rugăciunea pe care o spune în taină…
Unii nu înţeleg ce fac, dar pe majoritatea i-a mişcat un astfel de comportament. Şi simt cum încearcă să revină şi ei… Pe unii dintre preoţi îi vizitez seara, le spun doar când pornesc. Vreau să le cunosc familiile, problemele şi biserica. Eu nu pensionez acte, ci preoţi şi, înainte de a o face, doresc să ştiu dacă are unde să locuiască, dacă nu e bolnav…”.

„Învăluirea în iubire poate să transforme orice om”

„Iubirea e cea mai complexă armă de a cuceri lumea aceasta. Nu omul, nu averea, ci inima semenilor noştri. Eu n-am văzut niciun păstor care să-şi bată oile, ci doar care merg şi după mioara cea rătăcită sau rănită. Acesta este Dumnezeu care a venit din strălucirea dumnezeirii în ţinutul păcatului. Păcatele nu rămân printre firele de iarbă, ci se ridică spre cer şi se aud vaiete din cauza aroganţei… Oamenii strigă că le e sete de iubire! Iar Hristos a mers pe cărarea iubirii, inclusiv când i se băteau cuie în mâini, pe Golgota.”
Cu ştiinţă pedagogică sau ca şi cum ar fi urmat vreun training de comunicare, Mitropolitul foloseşte retorica sau chiar dialogul pentru a coborî scena Evangheliei în mijlocul celor cărora le vorbeşte, iar duhul său îi însoţeşte pe cei nevrednici: pe leproşi, care erau zece plus unul, el însuşi, care, fiind atât de cuprins de lepra păcatului, nu s-a putut arăta preoţilor, iar lui Hristos i-a fost atât de milă încât i-a spus să rămână la marginea drumului şi, când a coborât de pe cruce, l-a uns cu sângele său, vindecându-l. Sau între cei risipitori de talanţi, care a primit cei mai mulţi, iar Hristos i-a spus că nu îi mai dă niciunul, ci doar cinci stropi de sânge pe Golgota, în schimbul a cinci lacrimi de pocăinţă. „Încerc să mă pun la umbra Bibliei… Când, la Harghita, i-am convins că pe mâinile mele e lepră, m-am gândit că n-o să-mi mai sărute nimeni, niciodată, mâinile, dar nu pot să vă spun ce a urmat. M-au luat în braţe şi mi-au sărutat obrajii, mi i-au mângâiat… Învăluirea în iubire poate să transforme orice om.”

„Copiii” Mitropolitului…

Iar ochii i se umezesc, căci pledoaria sa pentru umilinţa întâiului stătător al Bisericii din Banat şi de oriunde e sinceră… Iar vocea i se gâtuie când îşi aduce aminte de fiul pe care l-a botezat, cu apă şi lacrimi, la Ierusalim: „Când eram la Ierusalim, a venit la mine o femeie, româncă, să-mi spună că soţul îi cere să oprească sarcina. Prima dată am sfătuit-o să procedeze într-un fel, spre a-şi convinge bărbatul, a doua oară altceva, iar când a venit a treia oară eram disperat şi m-am rugat şi-am spus să îl mai ţină ea şase luni, până la naştere, apoi să mi-l dea mie să îl cresc. Iar soţul n-a vrut să-l dea. Şi, fiind plecat în Ţară, n-au vrut să îl boteze până nu m-am întors, iar la biserică era plin de români şi evrei, iar eu am plâns tot timpul slujbei…
Peste două săptămâni, au venit femei să le spovedesc şi au întrebat de ce am plâns atunci. Eu le-am răspuns că e o taină a sufletului meu. Şi au insistat că lumea vorbeşte că ar fi copilul meu. Şi eu am plâns din nou, lucru care părea să fie un fel de recunoaştere, iar ele au început să îmi reproşeze că mi-au pus sufletele în mâinile mele etc… Şi când le-am spus adevărul, cum a ajuns să se nască, au amuţit”. „Acum doi ani am primit o scrisoare de la o tânără din Spania, pe care, în urmă cu vreo 20 de ani, mama ei voia să o avorteze. Îi ştiam părinţii de la Ierusalim, iar soţul spera că o voi convinge. Şi a adus fetiţa pe lume, iar când avea 16 ani mi-au prezentat-o: „Părinte, aceasta e fata dumneavoastră! Şi a zis să ne fotografiem şi m-a mângâiat, aici, pe obraz. Tatăl nu mai trăieşte, ea fiind cu mama în Spania”. „Mame, nu mai ridicaţi săbiile! E aşa de greu acest cuvânt”, şi gâtlejul i se strânge, din nou.

Crucea şi mărgăritarele, strălucirea şi taina călugărului

Cuprins cu privirea, Mitropolitul se trădează numai prin crucea uşor strălucitoare, prinsă de culionul catifelat. Doar ea licăreşte. Crucea care, pentru noi, e semnul patimilor Hristosului răstignit, al biruinţei Sale asupra morţii eterne. Şi ochii săi, mereu învăluiţi de două mărgăritare…
Care sunt lacrimile iubirii acestui călugăr cu părul şi barba ninse de atâtea taine, cu statura semeaţă şi cugetarea adâncă: „Eu n-am zis la nimeni că sunt Mitropolit, ci mă simt unul dintre cei mulţi şi mă rog să-mi dea Dumnezeu această conştiinţă să fiu dintre ei, nu deasupra lor. Şi n-am predicat niciodată din amvon. Cartea mea de muncă se află sus, la Dumnezeu, cât mă ţine Domnul la lucru în via Lui, nu la Mitropolie!”.

Şi, totuşi, ierarhul…

Incorect ar fi, însă, pentru aceia care se raportează administrativ la Înaltpreasfinţitul Ioan, să nu spunem că ierarhul se străduieşte, cu mintea, sufletul şi picioarele sale să cunoască fiecare parohie, fiecare slujitor, dar şi „copiii” abandonaţi în Eparhie, fie spitalul de pe Torontalului, care a fost „botezat” de Mitropolit şi încredinţat unor doici spre fi crescut să trateze şi să mângâie bolnavii de cancer.
Sau faptul că la Catedrala noastră s-a strigat, înaintea Papei sau a Patriarhului Rusiei, că familia e bărbat şi femeie, nu un cuplu de homosexuali, sau că tinerii arşi în Colectiv au fost pomeniţi la Timişoara chiar în a treia zi de doliu. Iar pentru cei care îl confundă cu predecesorul său, vrednicul de pomenire Nicolae Corneanu, a cărui sănătate nu îi mai permitea să descindă şi să afle adevărul… la el acasă, IPS Ioan avertizează că a desfiinţat instituţia „audienţă”: „Eu n-am venit să stau pe tron şi să vină lumea…!”.

(Articol, de Lăcrămioara Ursa, preluat de pe www.renasterea.ro, din 29 februarie 2016)

Tot mai puţini sunt veteranii,
Tot mai tăcuţi din tricolor,
Cu cât trec zilele şi anii,
Uitarea creşte-n urma lor…

Le văd tristeţile pe faţă
Şi sufletul de dor brăzdat,
Elevii nici nu mai învaţă
Cine au fost, de ce-au luptat!

Cu pieptul plin de decoraţii,
În care arde grija Ţării,
Au apărat de răi Carpaţii
Sortiţi mereu înstrăinării!

Şi azi mai luptă din tranşee
Cu cei din fruntea vremii puşi,
Cu cei bolnavi de logoree,
De somn, de alte boli răpuşi;

Tot mai tăcuţi sunt veteranii,
Tot mai puţini din tricolor,
Cu cât trec zilele şi anii,
Uitarea creşte-n urma lor…

Notă: Poezia a fost inspirată de Revista „Onoare şi Jertfă” (nr. 32/2015), alcătuită şi donată poetului de către nonagenarul general maior prof. univ. dr. Constantin Ispas, veteran de război, membru de onoare al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din Deva

Volumul reconstituie, din texte manuscrise şi publicate, „Istoria Poporului Român” pe care Nicolae Densuşianu nu a apucat să o finalizeze. Deşi lacunară (despre Transilvania nu s-au păstrat decât două mici capitole), lucrarea se constituie într-o importantă operă de referinţă nu numai în domeniul restrâns al istoriei militare, ci chiar al istoriei naţionale, în genere.
Lucrarea impresionează prin multitudinea şi varietatea izvoarelor invocate, unele total necunoscute anterior, prin noutatea ideilor, prin încercarea continuă de obiectivare, de privire imparţială a fenomenului şi, mai ales, prin puternicul suflu patriotic ce-o străbate. Parcurgând această contribuţie exemplară, cititorul va avea posibilitatea să relativizeze opiniile prea învederat negativiste asupra autorului (judecat aproape în exclusivitate doar prin prisma „Daciei preistorice”).
Semnalat încă din 1913, în prefaţa la „Dacia preistorică” de către dr. C.I. Istrati, care îi reproduce şi sumarul manuscrisului lucrării „Istoria Militară a Poporului Român”, a rămas până de curând inedit, păstrându-se împreună cu manuscrisele reproduceri de arme şi fortificaţii, ce urmau să-l ilustreze, în două copii dactilografiate, în fondul Bibliotecii Academiei Române. Din păcate, din întreaga lucrare menită a înfăţişa, într-o amplă panoramă, originea şi evoluţia artei militare româneşti de-a lungul timpurilor, până în pragul introducerii armamentului modern, Nicolae Densuşianu nu a redactat decât primele trei capitole: I. Începuturile artei militare la Carpaţi şi Dunărea de Jos, II. Pelasgii şi III. Dacii. Contemporan cu Nicolae Densuşianu şi, deci, adânc cunoscător al epocii în care acesta a trăit, dr. C.I. Istrati lega elaborarea lucrării aici în discuţie de momentul Marii Expoziţii Naţionale din 1906, sugerând că ea i-a fost solicitată istoricului de către generalul C.I. Brătianu. Coroborarea datelor biografice, expertiza grafică, analiza manuscrisului în contextul întregului fond documentar păstrat la Biblioteca Academiei, confirmă opinia lui C.I. Istrati. În plus, deducem că partea redactată a lucrării a fost pregătită pentru tipar şi probabil şi înaintată într-o copie revistei „România Militară”, din al cărui comitet de redacţie Nicolae Densuşianu a făcut parte ca referent istoric, între octombrie 1905 şi iulie 1907. Din motive încă necunoscute, lucrarea nu a fost publicată, ceea ce a pricinuit, în bună măsură, abandonarea ei. Fiindcă dacă prima parte ar fi văzut lumina tiparului, autorul ar fi fost silit de promisiunea făcută în final de a o continua.
Nicolae Densuşianu a fost atras de istoria militară întrucât istoria, în genere, şi mai cu seamă istoria noastră, constituie o lungă înşiruire de războaie şi de campanii militare pe care am fost nevoiţi să le purtăm în decursul secolelor. S-a preocupat, apoi, de implicaţiile militare ale istoriei, deoarece, încă de timpuriu, a întrezărit că păstrarea fiinţei noastre etnice a fost posibilă numai datorită fondării vieţii sociale, politice, juridice şi economice, a întregii constituţiuni strămoşeşti, pe un sistem militar perpetuat nealterat până în evul modern. În sfârşit, s-a aplecat asupra istoriei militare, obligat de sarcinile sale de serviciu, ca translator, bibliotecar, iar din 1897, ca şef al Biroului istoric al Marelui Stat Major al Armatei.
Evident, motivarea atracţiei sale faţă de istoria militară şi justificarea importanţei acesteia se întrevăd, în primul rând, din lucrările publicate, respectiv din volumele „Revoluţiunea lui Horea” (1884), „Monumente pentru istoria Ţării Făgăraşului” (1885), din cele 6 volume de „Documente privitoare la istoria românilor - 1199-1575” (publicate în perioada 1887-1897), din scrierea „Domnii glorioşi şi căpitanii celebri ai Ţărilor Române”, subintitulată „Breviar istoric pentru războaiele mari şi învingerile strălucite ale oştilor române”, din studiul „Originea şi importanţa istorică a cavaleriei române. Călăraşi şi roşiori” (1901), din prefeţele la cele două părţi ale „Cestionarului despre tradiţiunile istorice şi anticităţile ţerilor locuite de români” (I. 1893; II. 1895), din diverse alte articole.
În argumentul redactat la 25 mai 1904, prin care solicită regelui înfiinţarea unei „secţiuni speciale pentru studiul istoriei militare a ţării”, Densuşianu scria: „Mai mult ca la anii 1870 şi 1882, istoria ţării noastre are trebuinţă de a fi prezentă şi din punct de vedere militar. Istoria naţională formează o ramură a artei militare pentru fiecare stat în parte şi unul dintre cele mai fecunde izvoare în ce priveşte învăţămintele pentru ofiţeri”.
În raportul asupra manuscriselor prezentate la concursul publicat din partea revistei „România Militară”, având ca temă lupta de la Călugăreni, Nicolae Densuşianu face o adevărată pledoarie în favoarea necesităţii elaborării unei sinteze asupra evoluţiei artei noastre militare. „Până astăzi noi nu avem o istorie militară a românilor, cu toate că ţările noastre au purtat nenumărate războaie victorioase ale căror rezultate au fost atât de importante pentru destinele Poporului Român şi pentru lumea civilizată. Această Istorie Militară a Ţărilor Române o vom avea însă numai atunci când vom studia, pe baza documentelor ce le avem, vechea organizaţiune a armatei noastre şi fiecare operaţiune de război în parte.” Adânc convins de utilitatea acestei panorame, istoricul se va strădui el însuşi să contribuie, în diverse feluri, la elaborarea ei. Ca şef al Biroului istoric, va încerca, mai întâi, să impună semnarea unui decret regal de înfiinţare a secţiunii a III-a pentru istorie militară, decret al cărui concept autograf se păstrează între manuscrisele sale în mai multe variante. Va căuta apoi să impulsioneze activitatea biroului pe care îl conducea în direcţia creării instrumentelor pregătitoare în vederea realizării sintezei vizate.
Pe de altă parte, va alcătui, în mod personal, bibliografii referitoare la diverse personalităţi şi epoci istorice. În paralel cu vasta muncă de documentare relevată anterior, ce-i servea şi pentru alte proiecte şi îndeosebi pentru elaborarea „Daciei preistorice”, Nicolae Densuşianu începe, după 1890, să redacteze şi să publice şi studii speciale de istorie militară, precum „Originea şi importanţa istorică a cavaleriei române” (1901), „Tabula Traiana şi cele două sisteme ale drumului strategic roman din Clisura Dunării” (1903), „Războiul din 1330 între Carol Robert, regele Ungariei, şi Basarab, voievodul Ţării Româneşti” (1909), „Războiul de la 1379-1380 între Ludovic I, regele Ungariei, şi Vladislav Basarab, domnul Ţării Româneşti” (1909), „Războiul din 1395 între Mircea cel Mare Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi Sigismund, regele Ungariei” (1910). Istoria Militară a Poporului Român era menită să încununeze întreagă această activitate de cercetare şi reflecţii asupra evoluţiei artei militare româneşti din cele mai vechi timpuri şi până în pragul evului modern.
Istoricul Nicolae Densuşianu a lăsat să se înţeleagă că Poporul Român şi-a păstrat fiinţa etnică prin restriştea şi furtunile atâtor evenimente nefavorabile numai datorită faptului că a avut o organizare cvasimilitară, că instituţiile sale civile (administrativ-politice şi judecătoreşti) au fuzionat, încă din „timpii preistorici”, cu instituţiile ostăşeşti, constituind, de-a lungul secolelor, forţa coercitivă de coagulare a elementelor naţionale în mici nuclee de rezistenţă locală din care s-au închegat, de cele mai multe ori, statele române.
În viziunea sa, locuitorii de la Carpaţi şi Istru şi-au format încă din antichitate un stil specific de luptă ce poate fi recunoscut cu uşurinţă în cele mai diverse acţiuni militare din străvechime până în preajma evului modern. Acest stil impus oarecum de „complexul geofizic local”, de permanenta stare de veghe în care au trăit străbunii, ca şi de numărul lor relativ mic în comparaţie cu cel al invadatorilor - e identificat şi raportat constant de Nicolae Densuşianu la modalităţile proprii de luptă ale daco-geţilor, aşa cum se oglindesc ele în consemnările autorilor antici.
Forţa principală de război a străbunilor, cavaleria română, şi-a dovedit eficienţa îndeosebi împotriva invaziilor cumano-tătare şi turce. Prin intermediul ei, vechii voievozi au pus „o barieră puternică în calea invaziunii hoardelor asiatice spre centrul Europei”. În admiraţia deschisă faţă de organizarea şi arta militară a călăraşilor, Densuşianu ajunge chiar să afirme că, datorită forţei de şoc a cavaleriei, strămoşii noştri nu au avut nevoie de fortificaţii speciale în partea de Răsărit a Ţării: „frontiera militară de călăraşi înfiinţată din cele mai vechi timpuri”, folosind „Ţărilor Române şi, în genere Europei, mai mult decât orice cetăţi din epocile trecute” ridicate de celelalte state. Bazat pe cercetarea temeinică a documentelor istorice, Nicolae Densuşianu combate ideea declinului cavaleriei române după 1572, dovedindu-i primatul de iniţiativă în toate luptele purtate de români până în epoca domniilor fanariote.
Cauza tăriei militare a străbunilor ar fi constat, după Densuşianu, pe de o parte în caracterul de masă al participării poporului la războaiele militare, iar pe de alta, în instituţionalizarea trupelor de frontieră şi a elitei militare - călăraşii şi roşiorii - ca o clasă de sine stătătoare, menţionată ca atare de Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi de alte izvoare, clasă de proprietari de pământuri nu prea întinse, perfect stăpână pe arta tradiţională de război.
Acestor factori li s-ar fi adăugat „educaţia militară” şi patriotică, neînfricarea în faţa morţii, curajul şi abnegaţia în luptă, „disciplina riguroasă”, în sfârşit, calitatea armamentului, a echipamentului şi a mijloacelor aflate în dotarea oştirii - de la caii silenţioşi, de mare robusteţe, şi până la tehnicile de asediu şi maşinăriile de război deosebit de ingenioase.
Lucrarea se remarcă printr-o sobrietate stilistică şi o deschidere larg comparatistă către toate zările istoriei universale, iar vibraţia profund patriotică o străbate subliniindu-i valoarea cu totul deosebită.
Publicată de Editura Saeculum, „Istoria Militară a Poporului Român” se pune în circulaţie nu ca o scriere oarecare, ci una dintre cele mai importante opere privitoare la epoca veche a istoriei naţionale şi un model pentru felul cum trebuie realizată istoria militară şi istoria generală a Poporului Român.

Lucilia Dinescu,
Preşedintele Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” - Filiala Arad

De sărbători, când deschidem sipetul cu amintiri, ni se derulează prin faţa ochilor, instantaneu, tot felul de imagini care s-au păstrat intacte, parcă tocmai pentru a fi rememorate atunci când vine vremea să depănăm firul trecerii noastre prin timp.
Şi nimic nu poate fi mai plăcut decât să asculţi un cântec drag în graiul dulce al strămoşilor tăi, aşa cum s-a conservat el, neschimbat de imixtiunile civilizaţiei.
Acesta a fost, de fapt, primul meu gând când l-am întâlnit pe domnul Vilică Munteanu (foto), care sosise de pe plaiurile Moldovei pentru a-i aduce mulţumiri şi gânduri curate, însoţite de urări sincere, prietenului său, Ionică Lăcătuşu, la aniversare, într-o autentică şi melodioasă limbă română, în care a trăit, a stăpânit şi a legiuit Ştefan cel Mare.
Cine l-a cunoscut şi l-a ascultat pe acest prieten drag a observat cum emană, şi prin inflexiunile blânde ale vocii sale, acea bunătate a românilor ce i-au întâmpinat pe toţi, cu pâine şi sare, deschizând larg braţele pentru a-şi primi oaspeţii cu generozitate.
Susurul lin al izvorului limpede şi foşnetul blând al brazilor în adierea calmă a vântului par să se împletească în glasul acesta molcom, ce păstrează o moliciune dulce a sunetelor, a notelor din care s-a născut doina dorurilor noastre, căci graiul moldovenesc este asemeni unui cântec ce vine de demult, de tare demult, de pe vremea lui Dragoş Vodă, cel ce a îngenuncheat zimbrii, născând legendele acestui popor.
Şi dacă priveşti chipul bonom al domnului Vilică Munteanu, mereu jovial când soseşte pe meleagurile noastre, în atâtea şi atâtea împrejurări faste, te cucereşte privirea luminoasă ce radiază optimism şi dăruieşte fericire, mai ales atunci când intră în vorbă cu aceia ce îl cunosc, dar şi cu aceia ce nu l-au întâlnit până atunci.
Este ceva nedesluşit şi inimitabil în liniştea acestei fiinţe care aduce atâta armonie cu sine, păstrând frumuseţea autohtonă a românului cu rădăcini în Moldova, ca şi când s-ar împotrivi timpului şi schimbării de orice fel.
Dacă îl asculţi şi îl priveşti, nu se poate să nu simţi cum tot freamătul şi tot tumultul de peste zi se estompează, ca şi cum valurile vremii s-ar linişti deodată cu calmul şi seninul ce te cuprind şi îţi inundă întreaga fiinţă.
Este un sentiment plăcut acesta, când din şiragul de amintiri poţi reconstitui portretul unui prieten care te poartă cu gândul în alte vremuri, poate mai glorioase, şi pe alte meleaguri, poate la fel de frumoase.
Ar mai fi multe de spus, multe altele, însă, fiindcă am promis că spaţiul rezervat gândurilor noastre dedicate domnului Vilică Munteanu nu va fi exagerat şi fiindcă dorim să nu profităm de bunăvoinţa editorilor care ne-au invitat să participăm, cu câteva rânduri, la această sărbătoare, la acest omagiu, trebuie să ne oprim aici evocarea.
Dar mărturisirea se încheie cu bucuria de a-i mulţumi domnului Vilică Munteanu pentru toate zilele frumoase pe care ni le-a dăruit prin prezenţa sa la Sfântul Gheorghe, pentru prietenia sa şi pentru colaborarea de atâţia ani şi ani.
La mulţi ani, domnule Vilică Munteanu, cu gânduri luminoase familiei dumneavoastră şi tuturor celor dragi!

Sâmbătă, 27 februarie a.c., în faţa a peste 100 de participanţi veniţi din întreaga Ţară la Simpozionul Naţional „Locul şi rolul arhivelor în cercetarea istorică”, a avut loc în Sala Mare a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din municipiul Bacău lansarea celui mai recent volum al colecţiei „Profesioniştii noştri - Vilică Munteanu, arhivist, istoric, colecţionar la 65 de ani”. În acest sens, trebuie să începem cu un fapt meritoriu - colecţia „Profesioniştii noştri” a ajuns la cel de-al 20-lea volum, în mai puţin de 6 ani de la iniţierea sa (în medie, la 3 luni şi jumătate a apărut un volum). Şi aceasta se datorează, în primul rând, iniţiatorilor acesteia, cărora desigur trebuie să le adresăm felicitări: dr. Ioan Lăcătuşu, IPS Ioan Selejan şi urmaşului său PS Andrei, dar, şi-n egală măsură, a instituţiilor pe care le conduc: Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica din Sfântu-Gheorghe şi Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei.
Iniţiatorii colecţiei au pornit de la necesitatea de a evidenţia şi promova ideea de elite profesionale provenite din rândul românilor din Arcul Intracarpatic, cât şi din rândul acelora care şi-au adus contribuţia la studierea istoriei, culturii şi civilizaţiei românilor din inima Ţării; de a oferi modele demne de urmat pentru tineretul studios şi, fapt nu lipsit de importanţă, de a aşeza în ierarhia socială, pe treptele care li se cuvin, potrivit statutului pe care l-au dobândit prin creaţia, munca perseverentă şi faptele lor, aceste personalităţi aflate în viaţă. Desigur, iniţiatorii s-au gândit că „neînsemnate la vreme, în paginile unor lucrări, informaţiile, faptele oamenilor devin amintiri; ele se depărtează, se decolorează, se împuţinează; pe unele le uităm cu totul, din altele pierdem doar părţi şi puţine sunt cele care ne rămân fixate mai bine în imagini vii, de culoare şi de sunete”. Vorba dictonului latin: „Verba volant, scripta manent”.
Astfel au luat naştere cele 20 de volume omagiale închinate unor personalităţi de primă mărime a colectivităţilor în rândul cărora îşi desfăşoară activitatea: Ana Grama, Liviu Boar, Ioan Ranca, Dumitru Zaharia, Ioan Lăcătuşu, Ion Micu, Ilie Şandru, Ioan Pleşa, Constantin Catrina, Corneliu Mihail Lungu, Gelu Neamţu, Lazăr Lădariu, Mihai Trifoi, Nicolae Noica, Ioan Solomon, Valer Dorneanu, Ion Ciurea-Weidner, Valentin Marica, Doiniţa-Ana Dobrean şi Vilică Munteanu. Iniţial, colecţia, a fost dedicată arhiviştilor, primele cinci volume omagiind arhiviştii Ana Grama, Liviu Boar, Ioan Ranca, Dumitru Zaharia şi Ioan Lăcătuşu, ca apoi, iniţiatorii să o orienteze şi spre alte profesiunii, astfel încât să devină o enciclopedie a personalităţilor din diverse domenii, proveniţi din zonă sau din rândul acelora care şi-au consacrat o parte a muncii lor studiului realităţilor din S-E transilvan. Astăzi, pe domenii de activitate profesională, personalităţile provin din domeniile: Arhivistică - 40%, Literatură-publicistică - 20%, Drept - 10%, Istorie, Etnografie, Silvicultură, Muzicologie, Arhitectură, Esperanto câte 5%. Având în vedere locul de origine şi domiciliul personalităţilor, 65% s-au născut, s-au locuiesc în cele trei judeţe din S-E transilvan (Covasna, Harghita şi Mureş), iar 35% provin din Ţară: Bacău, Alba-Iulia, Sibiu, Cluj-Napoca şi Bucureşti.
Un scurt bilanţ reliefează mai bine efortul făcut de iniţiatori pentru a-şi atinge obiectivele propuse şi a da viaţă, substanţă şi valoare acestei adevărate Enciclopedii:
Cele 20 de volume, deci întreaga colecţie, cuprinde 12.462 pagini (cele mai voluminoase tomuri fiind: Ioan Lăcătuşu - 1.262 p; Corneliu Mihail Lungu - 922 p; Vilică Munteanu - 898 p.), având o lungime totală de 71 de cm de raft, în format A5 şi o greutatea de 23,845 kg.
Şi-au adus contribuţia 1.105 autori (calculând suma autorilor fiecărui volum), dar, în acest caz, sunt autori care au scris pentru mai multe personalităţi; ex: Ioan Lăcătuşu - 20, IPS Ioan al Munţilor, Ilie Şandru, Alin Spânu, Vilică Munteanu, autorii colecţiei fiind de aproximativ 400. Cei mai mulţi autori au scris în volumele dedicate personalităţilor: Ioan Lăcătuşu - 140 de autori; Lazăr Lădariu - 108; Vilică Munteanu - 103; media fiecărui volum fiind de 55 de autori. Colecţia se poate mândri cu numele unor mari personalităţii ale vieţii ştiinţifice, culturale, spirituale şi politice care au publicat în paginile celor 20 de volume: Dan Berindei, Ioan Scurtu, Mugur Isărescu, Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu,Valer Dorneanu, Ecaterina Andronescu, Nicolae Noica, Patriarhul Daniel, IPS Ioan - Mitropolitul Banatului, IPS Andrei - Mitropolitul Clujului, Sălajului şi Maramureşului, IPS Teofan - Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Ciprian - Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, PS Galaction - Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Petru Gherghel - Episcopul romano-catolic al Iaşului, PS Ignatie -Arhiereu-vicar al Spaniei şi Portugaliei, prof. univ. dr. Ion Agrigoroaie, Ioan Bolovan, Dumitru Acu, Corneliu Mihail Lungu, Radu Ciuceanu, Petre Ţurlea, generalul Mircea Chelaru, poeta Ana Blandiana şi mulţi alţii.
Colecţia cuprinde: 777 de mesaje, cuvinte de suflet, cuvinte de apreciere, gânduri, mărturisiri la adresa eroilor colecţiei, care au redat cu acribie şi culoare calităţile de model profesional, demn de urmat, pentru tânăra generaţie. Cel de-al 20-lea volum, destinat colegului şi prietenului nostru Vilică Munteanu la împlinirea vârstei de 65 de ani, cuprinde, simbolic, 65 de astfel de mesaje. Au fost dedicate celor 20 de eroi ai colecţiei 411 studii, lucrări şi articole de Istorie, Arhivistică, Sociologie, Esperanto, Muzicologie, Drept, Literatură şi Artă etc.. În volumul 20 sunt cuprinse 52 de asemenea studii din care 32 de Istorie, 16 de Arhivistică şi, în premieră, 4 studii de Numismatică (reprezentând 12,65% din totalul studiilor, al doilea ca pondere, după volumul lui Ioan Lăcătuşu care cuprinde 54 de studii, reprezentând 13,13% din totalitatea lor). Mai cuprinde 20 de scrieri autobiografice sau biobibliografice, peste 550 de articole, recenzii, referate, interviuri, aprecieri, recomandări, referinţe, poezii, introduceri sau prefeţe. Adăugaţi la aceste date sutele de documente şi fotografii care împlinesc conţinutul fiecărui volum şi aveţi o imagine mai corectă asupra colecţiei. Şi repet, putem spune cu îndreptăţire că a devenit o adevărată enciclopedie a personalităţilor reprezentative pentru arealul sud-estul transilvan.
În cazul volumului 20 sunt 15 referinţe biobibliografice şi un capitol intitulat „Din activitatea ştiinţifică” a domnului Vilică Munteanu, în care sunt redate volumele scrise, în număr de 13, şi revistele publicate: cele 10 numere ale Anuarului Arhivelor Naţionale Bacău „Acta Bacoviensia”, Editura Magic Print, Oneşti, 2006-2015, cu un număr total de 5.240 de pagini (Vilică Munteanu fiind redactor-şef şi tehnoredactor); şi numerele II-IX ale „Buletinului Ştiinţific” al Filialei Bacău a Societăţii de Istorie şi Retrologie Agrară din România, 2003-2014 (redactor-şef şi tehnoredactor).
Pe lângă selecţia celor 53 de titlurilor privind studiile şi articolele redate în volum, Vilică Munteanu a mai scris recenzii, prefeţe, cuvânt înainte şi argumente la 14 volume, majoritatea monografii, a publicat circa 150 de articole în presă, a susţinut peste 300 de comunicări ştiinţifice la sesiuni ştiinţifice şi simpozioane naţionale şi internaţionale, a organizat 55 de expoziţii pe teme de istorie, arhivistică, istorie agrară, carte veche românească, numismatică, heraldică şi sigilografie.
Mai trebuie spus că ilustraţia foto şi grafica acestui volum este de excepţie, fiind gândită profesional, expusă în slujba valorificării textului şi de o densitate, claritate şi frumuseţe deosebite.
La acest sumar şi prim bilanţ al Colecţiei „Profesioniştii noştri”, ajunsă la cel de-al 20-lea volum, trebuie să evidenţiem şi alte cifre şi nume care au trudit şi au contribuit la reuşita ei:
Alături de coordonatorul, îngrijitorul şi prefaţatorul volumelor, dr. Ioan Lăcătuşu, au mai îngrijit pentru apariţia lor 13 „voluntari”: Liviu Boar (vol. 3), Vasile Stancu (vol. 5, 7, 15), Alexandra Dana Zecheru (8), Cornelia Catrina (9), Vilică Munteanu (10), Vasile Lechinţan şi Vasile Şt. Tutula (11), Florin Bengean (12), Corneliu Mihail Lungu (14), Catinca Agache (17), Ligia Dalila Ghinea (18), Vasile Dobrean (19) şi Mihaela Chelaru (20) şi 11 „prefaţatori”: Ligia Fulga (vol. 1), Ioan Lăcătuşu (vol. 2, 3, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 16, 17, 19, 20), Vilică Munteanu (4), Vasile Stancu (5, 7), Darie Parascan (6), Alexandra Dana Zecheru (8), Octavian Lazăr Cosma (9), Florin Bengean (12), Corneliu Mihail Lungu (14), Maria şi Elena Cobianu (15), Ligia Dalila Ghinea (18).
Împreună cu Editura „Eurocarpatica”, sub egida căreia sau editat toate volumele, condusă de Ioan Lăcătuş, şi-au mai înscris numele alte două edituri: Editura „Mecatrin” din Braşov (vol. 9) şi Editura „Magic Print” din Oneşti (vol. 20).
Meritul frumoaselor coperţi ale volumelor revine graficienilor: Liviu Boar jr. (vol. 2-20) şi Maya Cara Fleşeriu, Liliana Oprescu (vol. 1).
Corectorii, 18 la număr, au fost: Delia Voina (1), Felicia Lăcătuşu (2), Vasile Lechinţan (3, 11), Mihaela Chelaru (4, 10, 20), Ligia Dalila Ghinea (5), Georgeta Micu (6), Ilie Şandru (7), Alexandra Dana Zecheru (8), Constantin Catrina şi Ioan Lăcătuşu (9), Florin Bengean (12), Mihai Trifoi (13), Ana-Maria Cristina Mitroi (14), Maria Solomon (15), Cristina Stroiescu (16), Catinca Agache (17), Emilia Dobreanu (18), Doiniţa Ana Dobrean (19).
Traducerile au fost efectuate de 19 traducători: 11 în limba engleză - Alina Olivia Şuta (vol. 2, 3), Adina Crişan (5), Corina Silvia Micu (6), Viorica Macrina Lazăr (7, 12), Gabriela Pleşa (8), Alin Popa (10), Luiza Carol (13), Sarah Grant (14), Adela Solomon (15), Ioan Corin Weidner (17), Adriana Cristina Cruceanu (20); în limba franceză 4 - Corina Silvia Micu (6), Cristina Ioana Matei (10), Doiniţa Ana Dobrean (19), Ioana Cristina Matei (20); în limba germană 1 - Gernot Nussbacher (10); în limba maghiară 2 - Ildiko Albert (6), Rozalia Kadar (13); în esperanto 1 - Mihai Trifoi (13).
Tehnoredactarea a fost realizată de 11 specialişti: Liliana Oprescu (1), Firuţa Achim (2, 3), Vilică Munteanu (4, 10), Erich Mihail Broanăr 9 (5, 6, 7, 13, 15, 16, 17, 19, 20), Sorin Tămăşan (8), Cornelia Catrina (9), Ana Varo şi Nicolae Băciuţ (12), Gabriel Givlea (14), Adrian Pop (18), Mihaela Chelaru (20).
Tiparul s-a executat la: „Cromatic Tipo” Târgu-Mureş (2, 3); „Magic Print” Oneşti (4, 6, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20); „Mecatrin” Braşov (9), „Ştefadina” Bucureşti (13), „Intermedia Grup” Târgu-Mureş (18) şi alte tipografii nespecificate din Târgu-Mureş, Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Sibiu şi Bucureşti.
Sprijinul financiar al unor volume a fost asigurat prin bunăvoinţa unor sponsori, precum: SC Comexim R. SRL Lupeni - Emil Părău (vol. 2), Asociaţia Generală a Arhiviştilor din România - Filiala Bacău (4), Gheorghe Bejan, Gheorghe Şimon, Constantin Gheorghincă (5), Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (6, 7, 15), SC Abics-Hunting SRL (6), Fundaţia PRO URSUS (6), SRL „Bradul” Topliţa (7), SA Comtop Topliţa (7), Fundaţia Culturală „Miron Cristea” Topliţa (7), Mecatrin Braşov (9), SC Ştefanida Comserv SRL Bucureşti - Mihai Nicolae (10, 13, 14), Despărţământul Central Astra - Judeţul Mureş (12), SC Magic Print SRL Oneşti - Maria Dohotaru (20).
Cu prilejul lansării volumului, domnul Vilică Munteanu a primit numeroase felicitări pentru activitatea profesională şi obştească desfăşurată, urări de viaţă îndelungată şi putere de muncă, flori, diplome şi daruri de la prieteni şi colegi din întreaga Ţară, precum şi de la oficialităţile băcăuane.
În numele redacţiei publicaţiei „Condeiul ardelean” şi al colaboratorilor săi îi urăm, acum, la ceas aniversar şi etapă de bilanţ în viaţa oricărui om, cu preţuire şi sinceră consideraţie pentru truda şi faptele realizate în cei 65 de ani pe care i-a străbătut până în prezent, oglindiţi atât de onest şi riguros în cel de-al 20-lea volum al colecţiei „Profesioniştii noştri” de colegii şi prietenii Domniei Sale, LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, pentru noi şi multe împliniri viitoare!
Să ne trăieşti, Vilică!

- Bună ziua, domnule primar Marcel Vancu. Am sosit la dumneavoastră într-o zi de odihnă, şi prin urmare v-am şi deranjat, aşa încât ne cerem scuze pentru aceasta. Ce să-i faci, aşa s-a întâmplat de asta-dată, căci eram, noi, cei de la „Condeiul ardelean”, cu treburi prin zonă, participanţi la o manifestare culturală de elită în comuna vecină Bilbor. Ne bucură însă disponibilitatea dumneavoastră, faptul că ne-aţi primit cu uşa deschisă, aşa cum o faceţi mereu de când ne-am cunoscut.
- Bună ziua, redacţiei, colaboratorilor şi cititorilor „Condeiului ardelean”. Mă bucur şi eu extrem de mult că aţi poposit pe la noi, căci a trecut ceva vreme de când nu aţi mai fost pe la Tulgheş. Cât despre faptul că astăzi este o zi de sâmbătă, nu este nicio problemă; noi, primarii, suntem obişnuiţi să participăm la evenimente şi sâmbăta, să fim prezenţi în mijlocul comunităţii care ne-a ales.
- Vă propun să începem convorbirea noastră cu o retrospectivă a mandatului dumneavoastră, desigur sumară, dar prin care să putem observa ce s-a realizat la Tulgheş în aceşti ultimi ani.
- Desigur, anul 2015 a fost poate unul dintre cei mai buni ani din câţi îi ştiu eu la Tulgheş. Şi aici mă refer la faptul că s-au realizat un număr foarte mare de investiţii în infrastructura localităţii, consistente ca şi sume pe proiecte europene şi proiecte finanţate de Guvernul României prin Programul Naţional de Dezvoltare Locală. Chiar zilele trecute am găsit programul meu electoral prin care am câştigat alegerile din 2012 şi am început să-mi analizez toate obiectivele pe care le-am avut atunci. Fără falsă modestie, vreau să vă spun că mi-am realizat toate obiectivele. Au fost demarate şi realizate o serie de obiective pe care la început nici nu mi le închipuiam. Sigur, locuitorii Tulgheşului le văd, le simt şi realizează ce s-a făcut, în aceşti aproape patru ani, în comuna lor.
- Vă întrerup. Şi nu pentru că nu v-aş crede, căci ştiu că îmi veţi detalia, ci pentru că vreau să vă întreb cum aţi reuşit una ca asta, în condiţiile în care ştim la ce nivel este birocraţia din România.
- Aici aveţi perfectă dreptate, persistă birocraţia şi asta îngreunează extrem de mult implementarea şi realizarea proiectelor. Doar că eu am avut lângă mine factorul determinant, o echipă foarte bună, care m-a ajutat mult. La aceasta se adaugă şi majoritatea din Consiliul Local, cu ajutorul căreia am reuşit să depun proiectele la timp, apoi să implementez lucrările şi, iată deci, să găsesc soluţii pentru localitatea noastră. De ce am spus majoritatea? Pentru că există şi opoziţie în Consiliul Local Tulgheş. Şi este foarte bine că este aşa, numai că ar fi bine ca opoziţia să fie una constructivă, nu distructivă, care să ţină cont de interesele comunităţii şi ale comunei.
- Aş fi vrut să las întrebarea aceasta la final, dar dacă tot am ajuns la aspectul politic al discuţiei noastre, vă rog acum să îmi spuneţi dacă veţi mai candida pentru un nou mandat de primar la Tulgheş.
- Este evident că în patru ani, într-un singur mandat, nu este timpul fizic necesar ca un primar să-şi poată pune în aplicare un plan pe un termen mediu şi lung. Obiectivul meu în primul mandat a constat în rezolvarea problemelor de infrastructură locală, pentru că în momentul în care nu ai infrastructură, nu poţi să te gândeşti ce urmează după aceasta. Am făcut mulţi paşi în sensul reabilitării drumurilor, podurilor, a introducerii apei şi canalului etc.., însă, sigur, vor mai rămâne lucruri de făcut şi în continuare. Eu însă mă gândesc că aş putea face mult mai mult pentru localitatea aceasta, de exemplu să rezolv problema locurilor de muncă, a migraţiei, a plecării tinerilor în străinătate. Aşadar, am mai multe gânduri şi planuri pentru viitor, şi cel mai apropiat şi cel mai îndepărtat. Consider, deci, că v-am răspuns la întrebare.
- Domnule primar, revenind la retrospectivă… Ţin minte şi acum că îmi spuneaţi în cadrul ultimului interviu pe care l-am realizat împreună ceva despre un stadion la Tulgheş.
- Da, aşa este. Şi, pentru că l-aţi adus în discuţie, trebuie să ştiţi că acel stadion a fost finalizat; avem acum la Tulgheş o bază sportivă cum poate nu multe găsiţi la oraşe. Stadionul a fost şi inaugurat, în timpul meciului respectiv, la care au participat circa 1.000 de oameni, jocul fiind oprit din cauza fumigenelor. A fost un spectacol extraordinar. Au fost invitate atunci toate gloriile fotbalului local din urmă cu 40-45 de ani. Am văzut atâta emoţie, lacrimi şi bucurie în ochii oamenilor, cum poate n-am mai întâlnit-o niciodată. Această inaugurare s-a făcut, în septembrie 2015, la o partidă obişnuită din campionatul diviziei judeţene, că aşa s-a nimerit atunci, dar eu m-am gândit că în această vară vom marca, oficial, finalizarea bazei sportive prin organizarea unui meci de fotbal internaţional la Tulgheş. Va fi un meci între echipa din Tulgheş şi o echipă dintr-o localitate din Ungaria cu care noi avem diferite forme de colaborare. Probabil că evenimentul va avea loc în luna mai.
- Şi pentru că vorbim despre infrastructură…
- Da. Ne-am concentrat pe drumurile comunale şi am reabilitat câţiva kilometri care au un impact pozitiv asupra localităţii. Asta a fost cea mai mare investiţie. Mai avem o alta, la drumurile forestiere, cu tot cu podurile şi podeţele aferente, dar finalizarea acesteia se va prelungi până în iunie 2016. Poate vă amintiţi că anul trecut eram în lucru cu piaţa agroalimentară din centrul de comună. Ei bine, acum ea este finalizată şi este gata să deservească populaţia începând cu această primăvară. Piaţa va funcţiona zilnic, avem deja mai multe cereri ale agenţilor economici care doresc să îşi închirieze standuri. Apoi, am finalizat şi clădirea veche a şcolii, pentru care am avut de furcă mult cu oamenii, căci vorbim de o clădire de la 1870 şi ei credeau că în urma reabilitării construcţia îşi va pierde farmecul. Ori nu a fost aşa, acum clădirea este, cum spuneam, finalizată şi şi-a păstrat şi toate caracteristicile arhitectonice, toţi locuitorii, şi cei mai reticenţi, mândrindu-se acum cu ea. Mai mult, în clădirea respectivă vom muta muzeul de istorie al satului şi vreo două-trei ateliere pentru păstrarea tradiţiilor localităţii. Undeva în această perioadă o vom dota cu mobilier şi o vom pune în circuit. De asemenea, printre realizările noastre se mai numără şi reabilitarea parcului din centrul comunei, a locului de joacă pentru copii şi a dispensarului medical, care şi acesta va fi inaugurat în această primăvară. Apoi, o bucurie am reuşit să le facem şi celor din Hagota, un sat izolat, acolo unde am asfaltat zona centrală a drumului comunal şi am amenajat un parc, acum oamenii fiind extrem de mulţumiţi.
- Despre investiţiile în infrastructura din învăţământ ce ne puteţi spune?
- Am reuşit, în trei ani de zile, să reabilităm trei şcoli. Mă bucur extrem de mult că am reuşit să creăm condiţii pentru un învăţământ modern, pentru ca şi la Tulgheş copiii să beneficieze de plăcerea de a studia în nişte clădiri reabilitate, salubre şi conforme standardelor Uniunii Europene. Şi, pentru că am ajuns la capitolul copii, vreau să vă mai dau câteva detalii. Anul trecut a fost declarat „Anul cultural la Tulgheş”, iar pentru acest an am gândit ca el să fie „Anul investiţiilor în viitor la Tulgheş”. Şi de ce am făcut asocierea cu copiii? Pentru că atunci când mă gândesc la investiţiile în viitor, mă gândesc în primul rând la copii. Aşadar, împreună cu Consiliul Local am încercat să creionez un proiect prin care am prevăzut sume în buget pentru copii. Fiecare copil din localitatea noastră va primi o tabletă care va fi conectată la internet cu trafic nelimitat. Astfel, vom încerca să găsim soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei şcolare a fiecărui elev prin integrarea acestor tablete în sistemul modern de învăţământ.
- Trebuie să recunosc faptul că m-aţi surprins tare, şi încă plăcut. Dar domnule primar, vă întreb cum de v-a venit o asemenea idee în contextul în care, ştiţi şi dumneavoastră, programele de genul acesta iniţiate de-a lungul anilor de guvernele României, au ajuns ulterior să se transforme în nişte eşecuri răsunătoare?
- Aşa este, aveţi din nou dreptate, pentru că niciunul nu s-a materializat până acum. Numai că eu trebuie să vă spun că mie ideea nu mi-a venit aşa… întâmplător. Eu organizez periodic audienţe cu copiii. Chiar şi acum, recent, au fost la mine două clase de copii, le-am ascultat părerile şi chiar am rămas uluit de ce capacitate au copiii din ziua de azi, de felul în care „le merge mintea”. De mult ori le ascult părerile, le îmbunătăţesc şi le pun în aplicare. Practic, această idee cu tabletele a venit în toamna trecută, când ei mi-au spus: „De ce nu ar putea face Primăria chestia asta pentru noi?!”. Iar eu le-am răspuns: „Ok, fac asta pentru voi, dacă şi voi veţi face ceva pentru noi, pentru părinţi, pentru comunitate”. Şi am făcut o înţelegere cu ei, că dacă rezultatele lor la învăţătură vor fi peste rezultatele din anul anterior, atunci vom aduce în discuţie proiectul. Ei, s-a creat o competiţie între copii şi fiecare a încercat din acel moment să aibă rezultate mai bune la învăţătură. Ba a şi scăzut absenteismul, şi atunci a trebuit ca şi eu să mă ţin de cuvânt, să creez cadrul legal şi să găsesc sursele financiare pentru a dota fiecare copil cu tabletă. Fiecare tabletă va avea o aplicaţie - manager dispozitiv, pentru a se şti în orice moment unde este purtătorul tabletei; dacă n-a venit la şcoală, unde-l găsim? - pentru că el este monitorizat. După aceea, vom face catalogul electronic, toate notele vor fi trecute pe tabletă, vom crea un sistem, şi atunci părinţii şi profesorii vor putea să ţină legătura mult mai uşor. Una peste alta, cred că este o idee bună şi vrem s-o punem în aplicare.
- Şi cadrele didactice cum au primit vestea aceasta?
- Părerile au fost în general pro. Nimeni nu şi-ar fi permis să fie contra, că, vă daţi seama, copiii ar fi devenit extrem de critici la o chestiune de genul acesta. O altă chestiune care o facem pentru şcoli: fiecare unitate va fi dotată cu dozatoare de apă plată. Ştiţi că apa este necesară pentru organism, iar ca să fiu sigur de calitatea apei pe care o beau copiii noştri, am luat această decizie. Fiecare şcoală, grădiniţă, cantină va fi dotată cu dozatoare de apă plată, costurile fiind suportate de Primărie. Mai trebuie să vă spun un lucru: copiii sunt extrem de nemulţumiţi de programul laptele şi cornul. Sunt bani irosiţi de Guvernul României, pentru că produsele nu sunt de calitate. În plus, ajung cu mare întârziere în zona noastră, cornurile nu mai sunt comestibile, laptele la fel. Şi atunci, am luat o decizie: am disponibilizat o sumă destul de mare de bani din bugetul local şi toţi cei care vor să servească o masă caldă la prânz, se prezintă la cantină şi servesc masa. Programul acesta este destinat, în primul rând, copiilor care vin de la distanţe mari şi acelora care pleacă mai târziu, pentru că mulţi fac naveta din satele aparţinătoarele cu microbuzele şcolare. Asta nu înseamnă că ceilalţi nu pot merge la masă, că şi ei tot copii sunt.
- O nouă idee excelentă, dar atunci ce se întâmplă cu laptele şi cornul?
- Laptele şi cornul oricum nu erau consumate; majoritatea copiilor le duceau acasă şi le dădeau la câine. Părerea mea este că acesta este un program care nu mai ţine cont de realităţile de astăzi, şi el trebuie regândit de Guvernul României într-o altă manieră.
- Ştiţi că, în urmă cu vreo doi, trei ani, la o Adunare Eparhială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, Înaltpreasfinţitul Ioan, când încă păstorea aici, în munţi, a rostit cu voce tare acest gând pe care îl avea, că Guvernul trebuie să regândească acest program, că el nu mai este de actualitate şi că la nivelul fiecărui judeţ s-ar putea, local, rezolva această problemă prin oferirea unei mase calde fiecărui copil?! Exact acest lucru l-a propus Înaltul, ca în fiecare judeţ acest program să fie organizat şi derulat în aşa fel încât produsele să fie asigurate de agenţii economici locali, care le pot asigura proaspete. „Din acei câţiva lei, cu siguranţă fiecărui copil i se poate asigura o masă caldă”, a spus atunci Înaltpreasfinţitul Ioan, astăzi Mitropolit al Banatului.
- Vedeţi că şi Înaltul nostru gândea aşa? E simplu răspunsul la întrebarea: de ce? Pentru că ştia realităţile din teren, aşa cum le ştie şi în prezent, căci se vede treaba că nu se „dezminte” deloc… Ca să continui, trebuie să vă spun că fiecare copil de la grădiniţă şi până la clasa a VIII-a inclusiv, va face un set de analize gratuite. Este vorba despre un pachet de analize prin care, dacă este cazul, să se poată depista orice anomalie, orice carenţă a organismului unui copil. Să ştiţi că şi eu am copii, şi îmi dau seama că accesul la analize, pe lângă faptul că este foarte costisitor, este şi greoi. În plus, noi nici nu prea avem educaţia necesară ca să facem periodic analize medicale. Deci facem acest lucru la nivelul comunei pentru ca fiecare copil să aibă şanse egale, dar şi pentru că prevenţia este mai ieftină decât tratarea unor boli.
- Domnule primar, a sosit şi veşnica întrebare: care mai este starea drumului judeţean 127, ce leagă Tulgheşul de comuna Ditrău? Ştim foarte bine că este vorba despre o şosea care ar scurta mult distanţa dintre această parte a judeţului Harghita şi reşedinţa Miercurea-Ciuc, dar care nu se vrea reabilitată de autorităţile controlate de UDMR de mulţi ani de zile?
- Au fost făcute reparaţii curente, de întreţinere, cele pe care le fac ei, în calitate de administrator al drumului, mereu. Dar, aşa cum v-am mai spus şi cu alte ocazii, sunt absolut ineficiente. Sunt bani care-şi pierd eficienţa, pentru că după două, trei ploi, practic drumul redevine impracticabil. Acest drum ne creează mari probleme, datorită faptului că locuitorii comunei sunt extrem de nemulţumiţi. Iar asta pe bună dreptate, că stau o viaţă întreagă în noroi şi în praf. Apoi, în al doilea rând, acest drum ne creează probleme foarte mari în ceea ce priveşte transportul copiilor la şcoli, deoarece microbuzele sunt în întreţinerea Primăriei, iar Primăria cheltuieşte o groază de bani pe reparaţiile lor. Am ajuns în anul 2016 şi cred că nu se mai justifică absolut niciun motiv pentru care acest drum să nu fie reabilitat. De 20 de ani nu sunt bani, placa asta nu mai ţine. Dacă vrei, poţi, dar încep să cred că nu se vrea, pentru că dacă s-ar fi vrut, s-ar fi găsit până acum soluţii. Nu se poate aşa ceva. Am făcut absolut tot ce este omenesc de a sensibiliza autorităţile judeţene, de a discuta cu toată lumea, dar atâta timp cât nu sunt eu administratorul acestui drum, nu pot accesa proiecte, programe în numele administratorului drumului. Asta revine în sarcina Consiliului Judeţean Harghita, care ar trebui să ia măsuri de urgenţă să rezolve această problemă. Consider că şi drumurile acestea ar trebui prioritizate în funcţie de numărul de locuitori deserviţi de ele. Dacă tot am ajuns la Consiliul Judeţean Harghita, eu nu vreau să-i critic, dar nu am ce face, nu sunt mulţumit nici de distribuţia banilor în zona noastră. Vreau să spun că şi acum, la bugetele care s-au votat în luna februarie, Primăria Tulgheş a primit 50.000 lei. Dacă fac o comparaţie, aceasta este o sumă mai mică decât contribuţia noastră la bugetul Consiliului Judeţean. Iar dacă iau comunele din jurul nostru: Ditrău, Joseni şi celelalte, constat că sumele sunt de 4-5 ori mai mari la ei decât la noi. Deci, mi se pare că de fapt este vorba aici despre reaua voinţă a autorităţilor judeţene, în ciuda faptului că ni se vorbeşte de fiecare dată despre dezvoltarea unitară a judeţului Harghita. Mie mi se pare că nu există o viziune în sensul acesta şi premeditat zona noastră, cea românească, este lăsată oarecum la voia întâmplării.
- Bine, dar dumneavoastră n-aţi încercat, totuşi, să purtaţi o discuţie faţă către faţă cu preşedintele Consiliului Judeţean, stimabilul domn Borboly Csaba, să îi solicitaţi să nu-şi mai bată joc de o parte a cetăţenilor judeţului, printre care sunt şi mulţi maghiari? Am pus problema aşa, deşi nu acesta ar trebui să fie argumentul într-un stat democratic şi civilizat…
- Din păcate, cu domnul preşedinte nu am avut prea multe ocazii să stăm de vorbă, pentru că am avut la începutul mandatului mai multe discuţii, după care am văzut că acestea sunt sterile, lipsite de rezultate, şi atunci mi-am dat seama că vorbesc degeaba. Am avut, însă, dialog permanent în alte forme, prin hârtii, dar din păcate, tot fără rezultate. Asta este opinia mea şi a locuitorilor din Tulgheş, şi români şi maghiari, că tot ceea ce se întâmplă de 20 de ani cu acest drum este făcut intenţionat. Oamenii sunt nemulţumiţi. Eu am încercat pe parcursul acestor ani de mandat să unesc şi nu să dezbin. Am legat relaţii de înfrăţire cu localităţi din Ungaria, am o relaţie extrem de bună cu cei de acolo, am trimis pensionari din Tulgheş în Ungaria, am primit delegaţii din Ungaria… Şi voi continua să fac aceste lucruri. Nu pot însă, în niciun fel, să înţeleg atitudinea preşedintelui Consiliului Judeţean, pe care eu o consider ca fiind discriminatorie.
- Domnule primar, vă mulţumesc pentru ospitalitatea cu care ne-aţi primit, ca de fiecare dată, şi vă doresc succes la alegerile locale care tocmai ce se apropie!
- Şi eu vă mulţumesc şi să dea Bunul Dumnezeu să ne revedem sănătoşi!