Denumirea de „Rugul Aprins” este inspirată dintr-un pasaj biblic şi scripturistic veterotestamentar, anume din Ieşirea (cap. 3, 1-4), unde se relatează momentul chemării lui Moise de către Dumnezeu şi consacrarea lui ca eliberator al poporului ales din robia egipteană. Aici, autorul inspirat spune că Moise l-a văzut pe „îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieşea dintr-un rug; şi… rugul ardea, dar nu se mistuia” (3, 2). Exegeza creştină tradiţională a interpretat acest rug, care „ardea, dar nu se mistuia”, drept o preînchipuire iconică a pururea-fecioriei Maicii Domnului şi un simbol clasic al rugăciunii desăvârşite şi neîncetate, „ca loc de reunire în Duh - după cum ne învaţă Părintele Ioan Kulighin - a tuturor celor care au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste”. Numele de „Rugul Aprins” conţine, vedem bine, sugestii importante referitoare la aspiraţiile celor care se întruneau aici şi la programul grupării. O privire mai atentă asupra pasajului biblic menţionat poate oferi informaţii importante în acest sens. Aici avem de-a face cu un personaj - Moise, împovărat de un trecut destul de agitat şi tulburat, care doreşte să-şi construiască o identitate nouă, îşi caută salvarea într-o viaţă cât mai banală cu putinţă. Anonimii, se spune adeseori şi pe bună dreptate, sunt cei mai fericiţi dintre oameni. Dar iată că Dumnezeu contrazice dorinţa de anonimat a lui Moise, revelându-i-se chiar în timp ce omul îşi îndeplinea datoria, munca şi rutina zilnică şi, mai mult decât atât, propunându-i un destin complet diferit şi deosebit în comparaţie cu orice şi-ar fi putut imagina el: să devină nici mai mult, nici mai puţin decât salvatorul propriului său popor. Om cu bun-simţ, Moise refuză o asemenea provocare, chemare şi vocaţie, aducând şi invocând chiar argumente în favoarea hotărârii şi deciziei sale, întemeiate pe incompatibilitatea evidentă dintre el, ca persoană, şi cerinţele pe care ar fi trebuit să le satisfacă pentru a avea şanse de reuşită într-o astfel de misiune. Dialogul dintre Moise şi Dumnezeu este, de altfel, prototipul rugăciunii şi al spovedaniei adevărate. Odată angajat într-o asemenea „dispută”, omul face primii paşi strict necesari în afara spaţiului securizat, îndărătul căruia caută să-şi şteargă identitatea şi se apropie de focul revelaţiei, care îl va ajuta să-şi preschimbe destinul, urmându-şi vocaţia primordială şi înălţându-se, în acest fel, la stadiul de persoană. Deloc întâmplător, în acest caz, Moise este înzestrat cu virtuţi imperiale, sacerdotale şi învăţătoreşti sau profetice. Învăţător, Preot şi Împărat va urma să fie şi nimeni altul decât Mesia - Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Prin demnităţile primite, Moise dobândeşte asemănarea dumnezeiască şi, în acest fel înzestrat, pune început salvării şi izbăvirii Poporului Israel din robie, dar şi salvării, răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc.
Mişcarea spirituală propriu-zisă „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu rolul şi cu mesajul ei
Asemenea lui Moise, arată exegeza tradiţională şi autentică, creştinul trebuie să descopere încă de pe acum chipul lui Iisus Hristos din sine şi să-şi lucreze asemănarea, pentru a-L putea recunoaşte şi mărturisi pe El în lume. Fiecare este chemat să fie, în felul său şi la locul lui, împărat, preot şi învăţător, misionar sau apostol. Şi devenim astfel în măsura în care acceptăm, asemenea lui Moise, dialogul cu Dumnezeu. El ne cheamă să ieşim din circularitatea fadă, stearpă şi uscată a cotidianului, să fim pricină, pentru cei din jurul nostru, de întoarcere a inimii către Dumnezeu, şi să-i învăţăm cele bune, învăţându-ne pe noi înşine, spre a deprinde laolaltă toate cele de folos izbăvirii şi mântuirii noastre din „Egiptul păcatului”. Omul, vulnerabil, circumspect şi înfricoşat, călătoreşte către centrul tainic al fiinţei lui şi îşi dă pe faţă neputinţele. Astfel, introspecţia sa devine prilej de cunoaştere a puterii Celui Preaînalt.
După cum corect remarca Părintele Andre Scriema, icoana Rugului Aprins este pentru intelectualii de la Mănăstirea Antim „literă”, „scriptură”, vector al epifaniei originare, oferind posibilitatea deschiderii unor căi nebănuite pentru interogaţiile cardinale ale spiritului. Iar doctrina teologică desprinsă din acest fragment scripturistic constituie, de fapt, liniile de forţă ale isihasmului: nevoindu-se întru dobândirea rugăciunii curate, omul îşi descoperă neputinţele şi dobândeşte totodată, puterea de a le declara şi mărturisi în faţa lui Dumnezeu, Care, odată scoase la iveală, le preschimbă şi transformă în virtuţi. În felul acesta, rugătorul cunoaşte treptat puterea dumnezeirii şi se apropie, aşa după cum va face chiar Moise pe Muntele Sinai, de culmile luminii. În marea lor majoritate, cei ce se întruneau la Mănăstirea Antim erau intelectuali cu un destin similar celui iudaic şi mozaic. Cu alte cuvinte, se găseau cu toţii împovăraţi de un trecut erodant, au gustat şi cunoscut falimentul unor ideologii seculare şi aveau motive să anticipeze deja prăbuşirea altora. Chiar Monahul Daniil - Sandu Tudor, de pildă, întemeietorul grupului, creditase în anii 1930 sistemul de valori al dreptei, apoi pe cel al stângii, pentru ca până la urmă să le abandoneze pe amândouă exact în momentul în care le vede ajunse la putere. Experienţe asemănătoare ori similare au cunoscut majoritatea cărturarilor din nucleul grupării, cum ar fi: Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Alexandru („Codin”) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Petroniu Tănase, Vasile Vasilache, Adrian Făgeţeanu, Grigorie Băbuş, Bartolomeu Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Roman Braga, Felix Dubneac, Andre Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija şi mulţi alţii. Nu este, aşadar, deloc întâmplător dacă Mitropolitul de pie memorie Antonie Plămădeală compara Antimul cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, unde şi-au făcut ucenicia duhovnicească personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.
Din şi despre activităţile grupului spiritual-duhovnicesc „Rugul Aprins”
Întâlnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc în mod obişnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul mănăstirii, şi erau prezidate de către stareţul de atunci al mănăstirii, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vasile Vasilache. Se citeau piese literare (comentate, apoi, dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice şi filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată, culturală, economică şi socială. Ceva mai târziu, grupul s-a îmbogăţit cu câţiva artişti plastici, cum ar fi: Eremia Profeta, Marc Constantinescu, Olga Greceanu, precum şi cu muzicieni ca Paul Constantinescu sau Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, dirijorul şi conducătorul corului mănăstirii. În plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinţe pe subiecte variate şi teme diverse, în special de apologetică, ascetică şi mistică ortodoxă, în cadrul cărora se urmărea în principal evaluarea, dintr-un punct de vedere creştin a mai multor segmente ale vieţii, căutându-se soluţii de trăire în mijlocul lumii, însă la nivelul exigenţelor unei ortodoxii autentice. Câteva dintre subiectele abordate cu predilecţie erau: Isihasmul, Iisus - Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena şi altarul, Rugăciunea Inimii, Exegeza smochinului neroditor şi blestemat. Totodată, participanţii mai meditau şi asupra unor medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei. După sosirea ieromonahului Ioan Kulighin, întâlnirile au câştigat în profunzime şi în ceea ce ţine de implicarea spirituală ori duhovnicească. Părinte - Duhovnic format la schitul Optina-Pustina, de lângă Moscova, Părintele Ioan Kulighin se stabileşte la Mănăstirea Antim în anul 1945, atras aici de ştirile pe care le-a primit cu referire la preocupările grupului de intelectuali. Nu va rămâne acolo decât până în anul 1947, când este deportat în Rusia. În cadrul „Rugului Aprins” el a avut rolul unui ferment - după cum arată Părintele Arhimandrit Roman Braga. El a adus aici, pe lângă cele două manuscrise deja menţionate, o icoană a Rugului Aprins, salvată din Rusia. Pe lângă aceasta, prin experienţa sa de duhovnic încercat, el a reuşit să le dezvăluie intelectualilor din grup tainele rugăciunii isihaste a inimii şi chiar să le îndrume primii paşi în însuşirea, practicarea, cultivarea şi trăirea acesteia. Mulţi dintre foştii membri ai „Rugului Aprins” (dintre cei care încă mai trăiesc) îşi amintesc că, vreme de doi ani, Părintele Ioan a fost axul moral şi spiritual, duhovnic şi părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru toţi nou-născuţii întru Rugăciunea lui Iisus. În ajunul plecării sale, el i-a încredinţat lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare. Însă deceniul următor nu anunţa nimic bun. Anii 1950 au însemnat, pentru România comunistă, o perioadă de prigoană dusă cu metodă împotriva a tot ceea ce ar fi ţinut de o credinţă spirituală şi religioasă. Preoţii, clericii şi cărturarii de la Mănăstirea Antim vor fi nevoiţi să-şi schimbe reşedinţa, mutându-se la Mănăstirea Plumbuita, iar numărul membrilor va scădea substanţial până în anul 1958 - anul desfiinţării grupului.
Despre gruparea spirituală „Rugul Aprins” şi autorităţile comuniste
Serviciile secrete comuniste, proaspăt constituite în România, au început să se preocupe de activitatea religioasă încă din anul 1948. Astfel, în 10 noiembrie 1948 se finalizează un material informativ ce conţinea inventarul aşezămintelor monahale şi un recensământ al călugărilor vieţuitori şi trăitori pe teritoriul României. Raportul nu este decât un act preliminar al unei operaţiuni mai ample de monitorizare, supraveghere şi obstrucţionare a activităţii tuturor organizaţiilor religioase din Ţară, dar mai ales a mănăstirilor, considerate de către autorităţi „fie locuri de găzduire ale elementelor legionare sau din rezistenţă, fie depozite clandestine de muniţii”. Într-adevăr, în anii 1947-1948, unele organizaţii anticomuniste şi-au găsit suport şi sprijin în biserici, mănăstiri ori schituri, ceea ce ne face să credem că, cel puţin într-o fază iniţială, acţiunea represivă nu lovea decât indirect aşezămintele respective. De pildă, stareţa Veronica Gurău şi duhovnicul Ioan Iovan, de la Mănăstirea Vladimireşti, judeţul Galaţi, au fost arestaţi în anul 1955 tocmai pentru vina de a fi oferit sprijin unor luptători din rezistenţa anticomunistă. Datorită sprijinului pe care populaţia din zonă l-a acordat obştii monahale, această acţiune represivă nu a putut fi încheiată decât abia în luna februarie a anului 1956, prin evacuarea forţată a aşezământului, cu ajutorul a nu mai puţin de 220 de ofiţeri MAI înarmaţi până-n dinţi cu pistoale-mitralieră. Faptul că în această dispută locuitorii satelor din jurul mănăstirii au pactizat şi fraternizat fără rezerve cu monahii, a atras atenţia autorităţilor asupra influenţei pe care o putea exercita Biserica asupra maselor şi asupra faptului că, în pofida propagandei ateiste, numărul oamenilor dispuşi să urmeze o viaţă monahală era mare. Propaganda nu putea pătrunde în mănăstiri şi în instituţiile de învăţământ bisericeşti şi ecleziastice, motiv pentru care, treptat, acestea au început să fie privite şi tratate ca „puncte de rezistenţă ideologică a religiei” şi, de asemenea, instituţii unde se întreţinea şi cultiva o atmosferă anticomunistă. În consecinţă, este modificat Regulamentul şcolilor de cântăreţi şi al seminariilor, astfel încât acestea să poată fi mai uşor aservite puterii, iar în anul 1956 se închide secţia monahală a seminarului de pe lângă Mănăstirea Neamţ, fără ca Patriarhul de atunci, Preafericitul Justinian Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul, memoriului de protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghius şi Sofian Boghiu. Atmosfera devine din ce în ce mai tensionată prin intensificarea supravegherii mănăstirilor; în unele cazuri au loc chiar percheziţii şi arestări de persoane care frecventau lăcaşurile şi aşezămintele mănăstireşti mai des, sau de călugări care predicau prin parohii. La începutul anului 1958, ministrul de Interne Alexandru Drăghici propune desfiinţarea seminariilor monahale, interzicerea accesului călugărilor în Institutele de Teologie de grad universitar şi superior, precum şi înfiinţarea de noi mănăstiri, ca şi limitarea accesului în cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse în proiectul lui Alexandru Drăghici se regăsesc şi în Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi a asociaţiilor religioase, precum şi scoaterea din monahism a mai multor călugări. Până în anul 1960, vor fi desfiinţate, demolate, dezafectate, transformate în CAP-uri şi GAC-uri, 62 de aşezăminte monahale ortodoxe de pe întreg cuprinsul Ţării.
Antimul şi „Rugul Aprins” au intrat în atenţia Securităţii încă din anul 1947, pentru atitudinea protectoare şi ocrotitoare manifestată faţă de refugiaţii ruşi în general, şi faţă de Părintele Ioan Kulighin în special, dar şi din cauza temerii organelor represive legate de apropierea dintre Biserică şi intelectuali. Primul arestat va fi chiar Sandu Tudor. Condamnat la muncă silnică, el îşi va executa pedeapsa vreme de trei ani, la Canalul Dunăre - Marea Neagră. În anul 1952, este eliberat din detenţie; în cursul aceluiaşi an, IPS Părinte Firmilian Marin, Mitropolitul Olteniei, îl hirotoneşte preot şi îl călugăreşte la Mănăstirea Crasna din judeţul Gorj. De acum, Sandu Tudor primeşte numele de Agaton. Curând, la Mănăstirea Neamţ, este înălţat în treapta de ieroschimonah, cu numele Daniil, cu aprobarea şi binecuvântarea IPS Părinte Sebastian Rusan, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, şi se retrage la Schitul Rarău. După mărturia Părintelui Roman Braga, a adunat aici vreo doisprezece vieţuitori proveniţi din toate straturile sociale (inclusiv bucătari, chelneri, militari, vagabonzi), pe care îi iniţia în tainele Rugăciunii lui Iisus şi într-ale teologiei. Cum aşezământul era folosit ca adăpost de către foşti legionari, autorităţile comuniste au considerat că trebuie să fie o legătură între proaspătul ieroschimonah şi mişcarea de rezistenţă armată, care continua să activeze în munţi. Pentru moment, totuşi, nu vor întreprinde nimic, astfel încât întâlnirile membrilor „Rugului Aprins” vor putea avea loc pentru încă o perioadă de timp, pricinuite cel mai adesea de vizitele Părintelui Daniil. El cobora periodic de pe Rarău, atât pentru a se aproviziona cu cărţi, cât şi tocmai pentru a participa la aceste întruniri. Întrunirile se desfăşurau în case particulare; cel mai adesea se pare că au avut loc în casa savantului şi scriitorului Alexandru Mironescu (1903-1973). Potrivit mărturiei Părintelui Roman Braga, Securitatea a devenit mai atentă la mişcările intelectualilor de la Mănăstirea Antim de-abia după apariţia în Franţa a unui articol semnat de către teologul Olivier Clement, cu titlul L'Eglise Roumaine et le Buisson Ardent, text care se referea tocmai la „Rugul Aprins”, discutând, între altele, importanţa apropierii intelectualilor de Biserică şi probând faptul că Ortodoxia şi creştinismul în general, nu reprezintă un simplu refugiu compensator al unor oameni needucaţi. Însă acţiunile organelor represive vor fi întârziate de manifestările religioase pe care le-a organizat Patriarhia Română cu prilejul canonizării oficiale a Sfinţilor Români şi, pe de altă parte, de consecinţele Conferinţei de la Geneva, resimţite şi în România comunistă. Situaţia se va agrava şi înăspri însă după anul 1954, culminând cu noul val de arestări din anul 1956 şi cu o campanie anti-religioasă organizată după modelul celei din URSS, în perioada anilor 1958-1959.
Despre desfiinţarea mişcării spirituale a „Rugului Aprins”
Represiunea împotriva „Rugului Aprins” va fi declanşată în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, când ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor este arestat din nou, împreună cu Alexandru Mironescu şi cu fiul acestuia, Şerban. Tot atunci sunt arestaţi şi majoritatea celorlalţi foşti membri ai „Rugului Aprins”, între care teologul Dumitru Stăniloae, arhimandriţii Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghius, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian Făgeţeanu, doctorul Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Aceştia vor fi incluşi în ceea ce în arhivele Securităţii a rămas sub numele de „Lotul Teodorescu Alexandru şi alţii” (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor), urmărirea penală efectuându-se conform articolului 196 CPP, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Vor fi judecaţi cu toţii într-un proces absolut formal, desfăşurat cu uşile închise. Chiar dacă iniţial toţi membrii grupului au fost acuzaţi de „uneltire contra ordinii sociale”, monahii Daniil - Sandu Tudor, Adrian Făgeţeanu şi Arsenie Papacioc au fost condamnaţi pentru „înaltă trădare”, pe baza art. 193/1 din Codul Penal. Ceilalţi au fost condamnaţi conform art. 209 pct. 1 din Codul Penal, pentru „activitate criminală împotriva clasei muncitoare şi a reformelor sociale”, articol pe baza căruia au fost condamnaţi deja zeci de mii de oameni. Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor a murit în temniţă. Ultima oară a fost văzut prin anul 1960 în penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc cu precizie nici data morţii (ce va fi survenit, cel mai probabil, prin noiembrie 1962), nici locul unde va fi fost înmormântat. În orice caz, majoritatea cunoscuţilor săi susţin şi afirmă că a avut parte de o moarte mucenicească şi martirică. Membrii „Rugului Aprins” au fost eliberaţi în anul 1964, prin decretul 411 - un act pur conjunctural, cum s-a observat, determinat mai degrabă de preocupările regimului de la Bucureşti de a-şi asigura colaborări economice cu Occidentul, iar nici pe departe un gest de achitare, care să denote o eventuală tendinţă de revenire la normalitate a Justiţiei din România comunistă.
Despre pătimirea BOR în închisorile comuniste, din perspectiva Preacuviosului Părinte Arhimandrit Sofian Boghiu
În partea a doua, şi ultima, a acestui material, voi mărturisi faptul că, pe lângă altă multă literatură şi bibliografie din domeniu şi de specialitate, într-un număr mai vechi al revistei „Vestitorul Ortodoxiei” din luna iunie 1996, am dat peste un scurt articol al Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti privitor la anii săi de închisoare în timpul regimului comunist, împreună cu alţi membri ai mişcării spirituale „Rugul Aprins”. Mărturisirea Părintelui Sofian Boghiu este intitulată „Rugul Aprins şi Temniţa”, şi o redăm în cele ce urmează:
„Pentru Mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârşitul războiului al doilea mondial şi ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări şi fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultăţi din Bucureşti, iar altă parte, lucrători la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în această mânăstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri, şi anume: în această perioadă s-au refãcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantă, cu cele actuale, din beton armat şi cărămidă aparentă şi s-a spălat şi restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan material.
Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastră preocupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut „Rugul Aprins” - expresie biblică, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. „Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparţine Părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul „Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viaţa cultural-religioasă de atunci, între care: Părintele Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor, citat mai sus, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareţul de atunci al Mănăstirii Antim, Părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, prof. univ. dr. academician Alexandru Elian, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii. Conferinţele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănăstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, Stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă şi multe altele. Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toată schela care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi duşmănia care se propaga în capitală şi în Ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile Ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tălmăcirile ce se făceau pentru slujbele amintite mai sus.
În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la Mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la Mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după-amiază, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română şi limba rusă, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Părintele Ioan. În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător şi trăitor autentic al Rugăciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi, un fel de Părinte Ilie Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la Mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplări din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor săi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la Mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânăstiri, ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare pe care Părintele Ioan o cunoştea bine. În luna ianuarie anul 1947, a fost arestat de la Mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan Kulighin a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul „Rugului Aprins” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la Mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele „Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele deţinuţilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti.
N-a trecut prea multă vreme, până în luna iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activat în cadrul „Rugului Aprins”. Mă aflam atunci la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu Părintele Felix Dubneac, membru şi el al „Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 deţinuţi făcând parte din „organizaţia Rugului Aprins”. Între noi şi cu noi, era şi Părintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa-zisei „Organizaţii”, dar erau şi Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Părintele Arhimandrit Roman Braga, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi din capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
Din literatura publicată după Revoluţia din Decembrie 1989 asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este s-o trăieşti. Astfel, deţinuţii stăteau în lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Nu aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu alfabetul „Morse”, ca să afle câte o ştire sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul alfabetului „Morse” şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi Părintele Daniil, iniţiatorul „Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţă grea. După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi fiind încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu pături suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram 1.000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din „Rugul Aprins” era Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulă, nu aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. Nu aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. Nu aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz, masa era mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi puţină odihnă, mergeam iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea întoarsă, la dormitor. În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse, pentru 1.000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele săptămânii.
Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiaşi pază a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totuşi deţinuţii intrau în panică. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.
De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici, citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte, Ochiul cel atoate văzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, eliberaţi, la mănăstire, în luna iulie anul 1964…”
Acum, în încheierea acestui material, voi sublinia faptul că, drept urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funcţioneze pentru noi, cei de astăzi, ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoaşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv, înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.
Aşadar, Biserica - ce este o instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim - cel bisericesc şi ceresc, ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apocalipsa 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!
