Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Channel Catalog


older | 1 | .... | 99 | 100 | (Page 101) | 102 | 103 | .... | 129 | newer

    0 0

    De vorbă prin Voineştii Covasnei

    Oamenii de anvergură se recunosc de departe. Desigur, când îi cunoşti mai bine, te miri şi mai mult de frumuseţea lor interioară. Ei sunt de mai multe feluri, dar au în comun faptul că, pe acolo pe unde au trecut, au tras brazdă adâncă. Au lăsat ceva în urmă. Ce îi deosebeşte poate fi statutul social, câtă şcoală au făcut, ocupaţia. Realizând aceste interviuri am fost norocoasă să întâlnesc elite, caractere, oameni feluriţi. Azi aduc în faţa domniilor voastre pe cineva minunat de bine şcolit de viaţă, deşi, oier fiind de prunc, chiar multă şcoală n-a făcut: nea Din Costea (foto), mocan de-al nostru, voineştean.
    Povestea lui, atât cât am desluşit-o noi, începe în anul Războiului de Independenţă, 1877, când, în Biserica din Voineşti, preotul Ioan Grid i-a cununat pe junele Toader Brescan, născut în 1846, din Moldova, comuna Bârseşti (Vrancea) şi Reveica G. Manea, dintr-o familie cu rădăcini adânci în Covasna. Toader şi-a luat numele de Costea, şi-a crescut şi înmulţit oile cu care venise de peste munţi, a întemeiat o familie frumoasă, şi-a educat cei opt copii în spiritul dragostei de glie şi de muncă. Cel mai mare dintre fii, Ioan, care a moştenit meseria tatălui, s-a căsătorit cu Rucsandra Popica, având nouă urmaşi (informaţii din registrele parohiale ale Bisericii din Voineşti, aflate la Arhivele Naţionale din Sfântu-Gheorghe). Constantin Costea, nea Din, cum îi spun cunoscuţii, este cel mai mic dintre aceştia.
    - Vă mulţumesc că aţi acceptat să împărtăşiţi cititorilor ziarului „Condeiul ardelean” povestea dumneavoastră de viaţă. Pe scurt, cine este nea Din Costea?
    - M-am născut în ziua de Constantin şi Elena a anului 1939. Am fost al nouălea copil, ultimul. La şapte ani m-au dat la şcoală, am învăţat patru clase şi pe urmă, cioban la oi. Am ciobănit de la 11 până la 32 de ani. Cioban şi apoi, stăpân, că am avut oile CAP-ului. La 32 de ani, am făcut şcoala de şoferi profesionişti, am lucrat până în ’91 ca şofer, şi la UMTF, la pădure, şi în staţiuni, 20 de ani. În ’91 am plecat şi mi-am cumpărat maşină mare, am împrumutat 1 milion de la Banca de Dezvoltare, mi-am echipat maşina izotermă şi m-am luat de afaceri. Prima dată am început cu o asociaţie familială, am văzut că nu merge, am trecut pe SRL, am continuat până în ’98. Între timp, am avut depozit de cherestea la Slobozia, Ialomiţa, m-am luat de-am făcut staţia Peco de la Pachia (prima staţie Peco particulară din zonă - n.n.). În ’98, am vândut şi m-am pensionat.
    - Practic, v-aţi petrecut copilăria la oi. Familia dumneavoastră avea multe oi?
    - Vasăzică, taică-meu era oier. S-au adunat mai mulţi tovarăşi, era şi moşul dumneavoastră, Gheorghe Furtună, toţi Costeştii, ande Staicu, toţi fraţii mei, erau într-o târlă şi acolo locuiau cu toţii împreună. Aveau stână în Ciuli Ianoş, în partea Regatului. Numai în târla noastră erau vreo 5.000 de oi. Pe atunci, cam toţi voineştenii aveau oi. Nu-mi dau seama câte ar fi putut să fie în total; ciobanii voineşteni erau pe atunci mai mulţi decât sibienii, Voineştiul a fost înstărit. Moşii noştri aveau multe oi, dar nu găsim în arhive, nu le scriau în acte pe toate, din cauză de taxe. Rar care n-avea mia de oi, foarte rar. Numa’ nu-i ştia nimeni…
    - Cum era, în trecut, ciobănia, pentru un copil?
    - Pe atunci, la oi, vai de capul nostru… Îmi aduc aminte că mă trimitea la apă cu cobiliţa. Ajungeam la stână cu jumate din apă - fiind mic, mă duceau găleţile coghiliţei în toate părţile. Bacii care erau în stână, de prelucrau brânza, nu te lăsau să stai absolut deloc; veneai cu apa, du-te la urzici, veneai de la urzici, du-te la lemne… Noaptea mă culcau în podul stânii, mă înveleau cu ce găseau p-acolo, dimineaţa mă trezeam prin bătătura oilor, cine ştie cum ajungeam acolo, aiuream de obosit ce eram, cred că mă sculam noaptea şi plecam, nu ştiu cum coboram din podul stânii… Eram foarte asupriţi; după ce ne-am mărit, tot cu oile mai departe! Mă puneau la tineret (miei - n.n.). Eu n-aveam hotar, unde mă prindea noaptea, acolo dormeam. Aveam câte 5-600 miei, câţiva câini şi târhatul pe măgar. Eram eu, mai mare şi mai aveam doi copii - câte-un copil d-ăsta de p-aici, după ce scăpa de şcoală. O seară într-un loc, a doua seară, într-alt loc, şi uita aşa umblam pe munţi. Nu mi-era teamă, că aşa eram învăţaţi de mici copii. Păi dacă vedeam ursul de la 10-11 ani?!? De fapt, de când eram de 5 ani, că eram vara pe la stână, eram băiatul stăpânului…
    - O curiozitate etnografică: care era îmbrăcămintea ciobanilor, pe atunci?
    - De la 11 până la 20 de ani am purtat opinci. Nici doctorii n-aveau cizme de gumă pe timpul ăla. Aşa era atunci: cioareci albi, iarna trăgeam peste cioareci, tureci, din lână albă, până peste genunchi, că umblam prin zăpadă, n-aveam saivan, ca acuma, n-aveam nimic. În pădure le fătam… Zăpada era mare, făceam bătaie cu piciorul, să poată să râcâie oaia, să mănânce. Aveam chimir, glugă, să ne acopere umerii. Vara-şubă de postav, tot de lână. Cojoace, numai iarna, că le udam.
    - Nu dormeaţi în cojoace, în colibă?
    - Nuuu…, ce colibă? Pe timpuri nu era colibă! Dacă făceai o colibă, stâpânii te întrebau: „Tu eşti cioban, mă?”. Când dădea câte-o ploaie d-aia mare, luam coaja la câte-un brad, tăiam cu toporul roată, o desprindeam cu un lemn ascuţit, tăiam două lemne lungi, la 2-3 metri, le ascuţeam cu toporul, le înfigeam în pământ şi puneam coaja de brad peste ele. Aşa ne adăposteam de ploaie. De multe ori, stăteam rezemat de câte un brad, aşa dormeam. Jos nu te puteai pune, că era ud.
    Dormeam noaptea cu batalul legat de mână, un berbec castrat la 1 an, cu coarne frumoase. Era blând, dacă săream în foc, sărea după mine. Îi dădeam mâncare ca şi la un câine. Când vedea că vin şi mă pun jos, venea, râcâia cu piciorul şi se aşeza lângă mine. Îi legam o aţă de coarne şi dormeam liniştit - dacă se speriau oile sau plecau, mă trăgea ori mă-mpingea cu capul. Ăla era coşarul! Acuma-s domni: au coşare, au colibe şi încă şi uşi la colibe, să nu vie să-i fure cineva (râde copios - n.n.). Acuma a murit şi mă-sa câinilor, şi-a ciobanilor… Ciobănie (ca atunci - n.n.) nu se mai există…
    - Aţi amintit de câini. E cunoscut faptul că ciobanii au o legătură specială, de suflet, cu tovarăşul lor, câinele. Un câine harnic, destoinic, a fost mereu un prieten pentru păstor. Cum erau câinii de care vă amintiţi? Cum îi alegeaţi pe cei mai buni?
    - Erau lucruri ştiute din vechime. Aveam grijă şi împerecheam căţeaua cu câinele de-l ştiam cel mai bun la urs, că pe noi ursul ne interesa mai mult. Ne interesa şi la om, că umblam noaptea cu oile şi veneau să ne mâne la obor, căci mai făceam şi pagube. Pe munţi mai erau şi partizani, fugiţi de prin război, veneau şi-ţi luau oaia, îţi luau mielul, nu te puteai pune cu ei, că erau înarmaţi. Şi cu câinii ne-ajutam! Care nu lătra la urs, nici nu-l ţineam. Patru câini buni întorceau ursul; dacă nu-i aveai, venea ursul, lua oaia şi pleca. Opream câinele pe care-l vedeam că seamănă cu taică-su. Dacă creştea până la 6-7 luni şi vedeam că nu face treabă, nu se bagă la urs, nici nu-l mai ţineam; îl vindeam, îl dădeam la alţii. Un câine bun? Pe atunci dădeai pe el trei, patru oi. Nu-i mult. Dacă venea ursul şi-ţi lua în toată noaptea câte-un berbec?!? Că, al dracu’, nu lua miei… Eu aveam pe timpul ăla patru câini, şi mielul îl scoteau de la urs! Dar de multe ori nu mâncam eu şi le dădeam lor (soţia, doamna Maria Costea, adaugă zâmbind: „Şi-acu’, tot aşa face”).
    De fapt, ei m-au crescut pe mine… Păi, dacă eu aveam 11-12-13 ani, şi mă puneam jos, obosit, ce mai ştiam eu? Ei mă păzeau! Am avut un câine, nu l-aş fi dat pentru 50 oi. Îl chema Tarzan, a murit de bătrân; ăla m-a crescut pe mine… el şi cu copiii lui… (i-a tremurat vocea, de emoţie - n.n.).
    - Mocanii voineşteni au o sărbătoare tradiţională, Sântilia. Cum era ea, în copilăria dumneavoastră?
    - Noi aşteptam Sântilia, că atunci veneam şi noi acasă; dar asta numa’ după ce ne măream, până la 15-16 ani nu vedeam Sântilia. Se ţinea pe vechi, în răspinteni (intersecţia de azi dintre străzile Cuza Vodă şi Toamnei - n.n.), sub nuc la Neta. Noi eram copii, ne urcam în nuc, făceam ciompeie din frunze şi aruncam cu ele în tineri. Număram zilele până la Sântilie, număram de câte ori ne mai culcăm noaptea, şi bulzele pe care le mai mâncăm, de nerăbdare să venim şi noi la Sântilie. Da’ ce… o zi stăteam, că ne ducea la secerat, ne punea la treabă. Sântilia ţinea trei zile. Era frumos. Atunci, ciobanii îşi alegeau miresele, care erau de căsătorit.
    - Aşa v-aţi găsit nevasta?
    - Ooo, eu am ales-o mai înainte, de când era de 13 ani. Eram tineri…
    - Tinereţea, tot de oi v-a fost legată. În ce moment v-aţi desprins de ciobănie?
    - Am fost cioban la părinţii mei până la 22 ani. Părinţii fiind bătrâni, a trebuit să mă căsătoresc. Vara cu oile, iarna, la pădure cu caii… Eram săraci pe timpul ăla, cu totul că părinţii mei erau chiaburi. De multe ori, n-aveam ce mânca… Erau timpuri grele. Atunci ne puneau impozite mari - cote de carne, cote de cereale, nu puteam să ne achităm datoriile, d-aia ne ţineau de mici copii pe la oi, că se socoteau cu ăilalţi, cine ştie ce salariu îmi puneau, să-i ajuţi pe ăi bătrâni, că eu dacă veneam o dată pe an acasă sau la doi ani, îmi dădea şi mie 10 lei. Noi n-am ştiut salariul, uite, ăsta e salariul meu, casa, târla, mi-au lăsat-o mie bătrânii. Pe urmă, pe la 30 de ani, am luat oile CAP-ului, eu eram stăpân, eu plăteam ciobanii. Pe băiatul meu, Florin, acolo l-am crescut, la oi. Ţin minte că avea un an, nu mergea, se târa şi lingea din bolovanul de sare, cu oile. Soţia? Tot acolo, la oi! Ea se ducea cu brânza la vânzare, că ciobanii trebuiau plătiţi în toată luna; la Braşov, câte două săptămâni stătea pe piaţă, eu treceam, duceam altă brânză, luam banii, dădeam la ciobani, mai băgam şi la CEC… La 32 de ani am făcut şcoala de şoferi, am zis să învăţ şi eu o meserie, să vin mai aproape de casă, eram căsătorit, dar eram musafir acasă. Am cam trecut prin toate…
    - Cum a trecut familia Costea prin cele două războaie mondiale?
    - Doi fraţi mai mari au fost în al doilea război. Dar îmi povestea tata cum a fost 6 ani prizonier în Rusia, în primul RM. Erau închişi acolo şi-a venit o dată o cazacă (femeile, mai rele decât cazacii!), i-a sortat pe cei în putere şi i-a dus la muncă. Cine nu putea să lucreze sau nu voia, era împuşcat. Cei care au rămas în lagăr, mai slăbuţi, mai bolnavi, mureau. Ăştia pe care i-a ales ea, ciobani, buni de muncă (de mici pe la oi, în vremuri rele, au rezistat mai mult), printre care şi tata - îi ducea la câmp. Şase ani a stat acolo prizonier şi n-au ştiut nimic de el, nici nu mai aşteptau să vină acasă… unde avea copiii…
    - Când am intrat în curtea dumneavoastră, am văzut că este plină de lucruri frumoase, sculptate. Cele mai multe dintre ele au ca subiect viaţa pastorală. Cum aţi devenit sculptor?
    - În ’98, m-am pensionat. Ce să fac? Că eu nu pot să stau. Umblu mult prin pădure, două zile acasă, restul, prin pădure. Şi m-am luat să cioplesc ceva… Aveam un briceguş rău, cu lama slăbită; cu acela… azi un pic, mâine un pic, şi dac-am văzut că începe să iasă câte ceva, am continuat. De la un timp, lucram până noaptea târziu (soţia râde: „Era 5 dimineaţa. El nici nu ştia cât e ceasul”). Încet, încet… Cât eram pe la oi, mai făceam câte-un băţ, mai câte-o floare pe el, măciuca. Din ’74, în fiecare an mergem prin staţiuni, cătam tot staţiuni care să aibă şi pădure. Pentru cioplit, e bun ulmul. La Geoagiu, am găsit corn, cel mai bun lemn pentru beţele ciobăneşti. Aduceam câte-o şchinare de beţe, veneau toţi ciobanii pe la mine. Anul ăsta, la Geoagiu mergem!
    - Lumea vă ştie şi datorită unei troiţe făcute undeva, prin munţi. Care e povestea ei?
    - În ’57, am făcut cu toporul, o cruce din brad, în Tomoşoiu. Şi-a rezistat 52 de ani. Nepoţii mei, cu ATV-urile, au trecut p-acolo, au văzut-o că abia se mai ţinea, era legată de un brad cu un jinor albastru, probabil de vreun excursionist. Se mai vedea pe ea scris 57 şi tin, de la Constantin. Mi-au zis c-au văzut-o şi în ce stare era. Atunci, prin 2009, m-am dus cu maşina, apoi pe jos, am văzut-o şi m-am gândit să fac alta care să ţină 150 de ani. Am făcut una din stejar, am luat nisip, ciment, unelte, pe Florin şi nepotul, ne-am dus şi am prins-o în beton. Vin oamenii şi-mi zic: „Nea Dine, ţi-am văzt crucea!”. Peste doi ani, am înălţat-o, am curăţat pârâul, am făcut o fântâniţa pentru apă, o masă, o bancă, tăbliţă indicatoare către izvor. Anul trecut i-am pus şi-un tricolor! Ştii ce frumos flutură? Oamenii trec pe la mine şi îmi zic…
    *
    Punând pe foaie, acum, discuţia mea cu nea Din, mă gândesc la un lucru: sutele şi miile de ani în care ciobănitul a fost modul de viaţă al voineştenilor şi-au pus amprenta asupra psihicului lor: sunt oameni dintr-o bucată - iau decizii într-o clipită pentru că „mai târziu” e de multe ori prea târziu când eşti la oi, în sălbăticie; sunt curajoşi - lupul, ursul, hoţii, fulgerul numai cu îndrăznire pot fi stăpâniţi; sunt credincioşi - tărie în situaţii grele, dar şi în rutina zilnică, doar la Cel de Sus poţi găsi. Un astfel de om tare este şi Constantin Costea. Multă sănătate îi doresc, să străbată munţii încă mulţi ani de acum înainte!

    Categorie:


    0 0
  • 03/12/16--23:49: POSTUL CREŞTIN
  • Perioadă de-nfrânare şi profundă pocăinţă
    Este postul creştinesc, şcoala cea duhovnicească.
    Rânduiala preacurată, scara lină către cer,
    Duce mica noastră jertfă, tot mai sus, la Creator.

    Lacrimile umilinţei, rugăciunea şi iertarea,
    Întorc pe om la Dumnezeu, aducându-i alinarea.
    Biruind patimile, risipind ispitele,
    Să-mbrăcăm haina dreptăţii, săvârşind doar binele.

    Poţi grăi frumos şi dulce, poţi fi mare-nvăţat,
    Dar de nu-L iubeşti pe Domnul eşti ca vasul scufundat.
    Iisus Hristos mereu ia seama la ce faci şi la ce zici,
    Iar de nu zideşti cu fapta, nu respecţi sfinte porunci.

    Fericit e credinciosul care luptă şi veghează,
    Ascultând glasul Scripturii, punând gurii sale pază.
    Cea mai mare bogăţie-i curăţia sufletească,
    Să ţinem calea cea dreaptă cu râvnă evlavioasă.

    Categorie:


    0 0

    Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului zicea că „istoria este o sursă inepuizabilă de înţelepciune”. Dacă simţim că nu ştim ce cale să urmăm, o atitudine înţeleaptă este a privi spre trecut, la pilda înaintaşilor, şi să renaştem duhovniceşte din ea, să făptuim ca şi ei, având mărturia istoriei că etosul lor merită a fi întrupat şi în viaţa românului secolului XXI. Chiar dacă românii au avut de înfruntat teroarea istoriei, nu au fost înghiţiţi de negura istoriei, ci au dăinuit, cu ochii aţintiţi spre Cel care a făgăduit fericirea cea veşnică tuturor împlinitorilor voii Lui sfinte.
    În ultimul interviu acordat de Pr. Dumitru Stăniloae înainte de plecarea sa înspre veşnicie, marele teolog îi spunea lui Costion Nicolescu şi, prin el, nouă tuturor: sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta este ortodoxia noastră românească. Şi n-a plecat oricum dintre noi părintele Dumitru, ci avertizând: Ne piere neamul!
    De aceea, cred că este nevoie de un plan concret, de soluţii clare pentru a scoate neamul românesc din fundătura în care nu au reuşit 20 de veacuri să îl împingă, dar noul umanism se pare că o face cu succes. Acest plan de resacralizare nu îl pot alcătui singur, ci trebuie să apelez la oameni în care duhul înţelepciunii este viu.
    Mai întâi trebuie amintite aici cuvintele Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei; el propunea un principiu revoluţionar, pentru reaşezarea societăţii pe baze mai solide şi mai drepte: în locul aristocraţiei care pretindea că i se cuvinte totul prin simplul certificat al naşterii, el propunea meritocraţia, principiul accesului tuturor la toate poziţiile şi demnităţile în societate pe baza meritului, a valorii personale.
    Folosind un termen din informatică, părintele Rafail Noica spunea că astăzi suntem formataţi aşa încât Dumnezeu nu mai are acces la noi şi că, de fapt, noi nu ne dăm seama cât de mult trăim în închipuire. Sensul acestei închipuiri este dezvăluit prin sintagma drogare a simţurilor, tot mai stăpânitoare în societatea contemporană în general şi în cea românească în particular:
    a) drogul ochilor, realizat prin scene erotice care au împânzit mijloacele mass-media şi nu numai, dar şi prin moda tot mai senzuală, care se schimbă într-un ritm ameţitor, şi prin care se vulgarizează chipul autentic al românului. Românul spune: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul. Sensul acestui port este legat, dincolo de hainele de pe noi, şi de sufletul nostru. Din păcate, societatea contemporană a devenit o arenă de confruntare, în care fiecare om, bărbat sau femeie, se luptă pentru a ajunge sus, indiferent prin ce mijloace.
    b) drogul gustului este variat: unii doresc ameţeala prin alcool, în vreme ce alţii doresc drogurile, deoarece sunt la modă. Însă cel mai des produce dependenţă drogul prin care se vulgarizează limbajul. Societatea românească oscilează verbal, azi, între o balcanizare şi o cocacolizare a limbii. Dialogul dintre oameni a devenit tot mai vulgar. Suntem, însă, pe zi ce trece tot mai gălăgioşi, mai aplecaţi spre o dispersare iraţională a cuvintelor noastre, fără a ne da seama că ele, chiar şi cele vulgare, sunt o secătuire a eu-lui nostru, deoarece le scoatem din noi şi ne vlăguim sufletul, golindu-l.
    c) drogul tactilului - remarcăm o deschidere nesăbuită a societăţii noastre spre rebuturile occidentale sau spre cele orientale de mahala. Nu se mai cultivă sentimentul frumosului din inima omului, ci se injectează în el mesaje codificate sau directe, prin care acesta îşi pierde sensul sănătos al vieţii sale.
    d) drogul mirosului, care face ca omul să nu mai aprecieze frumuseţea unui câmp cu flori, fiind prea infestat de nicotina care i-a anihilat plămânii sau de gazele de la eşapament care epuizează omul pe stradă şi îi distrug sănătatea.
    Sunt multe forţe care ar dori să ne vadă o ţară de nevertebraţi spiritual şi economic, o ţară permanent cu mâna întinsă. În primul rând, ar trebui recomandată citirea, pentru cei care nu au făcut-o, a unei cărţi de mare valoare a spiritualităţii ortodoxe - Paza celor cinci simţuri, a Sfântului Nicodim Aghioritul. Cine să ne sfătuiască mai bine decât un sfânt, înţeleptul prin excelenţă, biruitorul patimilor şi făptura unită cu Dumnezeu? Lupta este dură, însă ea trebuie dusă. Nu avem voie să cădem în deznădejde, căci Dumnezeu nu că va birui lumea, a biruit-o deja prin Iisus Hristos. Există azi curente, precum Emo, care reprezintă încercarea diavolului de a câştiga fără replică sufletele celor ce-i cad în mreje, mai ales tineri şi copii. Cine s-ar fi gândit că vom asista la o efervescenţă a religiei tristeţii, a cultului disperării şi a sinuciderii? Iată ce se întâmplă când cel ce caută, o face strâmb, fără înţelepciune.
    Azi Biserica este înconjurată de trei curente spirituale universale: un curent este caracterizat prin lozinca să ţinem la religia veche; al doilea curent vrea o religie nouă, iar al treilea curent nu vrea să ştie de nicio religie. Nu mai este timp de pierdut, căci, cum spune proverbul, a ajuns cuţitul la os. Vom schiţa câteva posibile soluţii:
    1. Spun unii astăzi că Iisus Hristos este depăşit. De fapt, aceştia îl urăsc pe Hristos şi nici nu suportă să audă numele Lui ori, dimpotrivă, vorbesc adesea de un hristos făurit după chipul lor, golit de dumnezeire. Şi de ce se crede că Hristos este depăşit? Pentru că nu oferă ceva nou. Însă noutate înseamnă pentru lumea contemporană cădere tot mai jos în păcat, depărtare de la faţa lui Dumnezeu. Adevărul este că omenirea este departe de a fi ca Hristos! Şi aceasta pentru că NU VREA. Lumea este ahtiată după nou, după senzaţional, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Pr. Dumitru Stăniloae spunea: Cu cât mă duc mai mult în trecut, cu atât văd un om superior omului de azi. Omul nu a evoluat, cum afirmă ateii, ci a involuat, s-a îndobitocit, a ajuns la roşcove şi încă nu se pocăieşte sincer pentru trădarea faţă de Dumnezeu.
    Umanismul Ortodoxiei nu e raţionalist, ci credincios, mergând pe formula: Tot ce este bun şi frumos este pentru slava lui Dumnezeu. El este democrat, nu este aristocrat. În timp ce umanismul greco-roman pur se adresa unui cerc restrâns de iniţiaţi, savanţi şi literaţi, umanismul ortodox se adresează întregului popor. El poartă pecetea celei mai democrate instituţii a lumii - Biserica. O primă sugestie ar fi căutarea modului teandric de a fi, realizabil numai în Hristos.
    2. Ortodoxia nu este o religie între alte religii. Ea e un mod de viaţă. Viaţa în Hristos este normalitatea existenţei umane. Ortodoxia este Biserică în sensul de Casa sau Trupul împăratului, unde omul Îl cunoaşte dialogic, nu dialectic pe Dumnezeu. Ortodoxia nu a fost niciodată în criză, ci a avut parte doar de provocări. Cine să fi pus în pericol Trupul al cărui Cap este Însuşi Fiul lui Dumnezeu?
    Ce este de făcut? Trebuie tăiate de Trupul lui Hristos uscăturile care se propovăduiesc pe ele însele şi, cum spuneam mai sus, pusă în vigoare meritocraţia reală. Preotul nu este actor de teatru, ci este foc ce împărtăşeşte creştinilor Focul euharistic dumnezeiesc. Să nu uităm, însă, un lucru: printre milioanele de copii avortaţi în ultimii 20 de ani, sigur se găseau şi o mulţime de viitori preoţi de înaltă vocaţie şi jertfelnicie. Cum spunea Sfântul Andrei Şaguna: Vreţi preoţi buni, naşteţi-i!
    b) Să nu ne fie ruşine că suntem ortodocşi, să mărturisim, chiar dacă unii vor râde de noi. Să mărturisim cu cuvântul, dar mai ales cu viaţa noastră, pentru a înţelege cei rătăciţi că merită să fii al lui Hristos. Dacă ei râd de noi, oare Dumnezeu n-a văzut şi acest lucru? Deci vom primi plată şi pentru mărturisire, şi pentru răbdare, şi pentru umilinţă.
    Bântuie azi prin lume şi prin multe suflete omeneşti un duh demonic al tăcerii, al nemărturisirii lui Hristos, al fricii vinovate de laşitate că ne vom pierde poziţia socială sau respectul şi prestanţa în faţa lumii. Şi atunci când ortodoxul doarme, surprize de genul celei avute de unii nu sunt întâmplătoare, ci grăitoare. Sincretismul religios este aproape pretutindeni la el acasă. O anumită pătură intelectuală confundă ocultismele şi manifestările para-creştine cu elementele spiritualităţii unui popor. Împotriva acestora trebuie ridicat glasul şi mărturisit unicul Adevăr-Hristos.
    O mare problemă a ortodoxului astăzi este individualismul lui, atunci când nu înţelege sau nu vrea să recunoască faptul că fiecare cădere este personală, însă ridicarea e comunitară. Fără aproapele nu ne vom putea mântui. Câţi dintre noi ştim cine este cel de lângă noi, la Sfânta Liturghie? Ne interesează măcar? Oare într-o bătălie fiecare soldat luptă după cum vrea el sau împreună cu toţi camarazii lui, căci numai astfel poate fi înfrânt duşmanul?
    3. Este necesară schimbarea mentalităţii acelora care zic: cred în Dumnezeu şi atât, mai mult nu mă mai interesează, nici de Biserică nu mă apropii. Lor le lipseşte ritmul liturgic pe care îl aveau străbunii. Ţăranii români Îl aveau pe Dumnezeu în fiecare moment al vieţii lor, peste tot era cu ei. Existau bătrâni analfabeţi, dar care ştiau Evanghelii pe de rost. Şi azi? Ε sigur că dacă imaginea bătrânilor noştri simpli va dispare din sufletul nostru, niciodată nu vom putea să le călcăm pe urme şi să fim buni ca ei.
    Desigur, cel mai greu se schimbă mentalitatea cuiva. Nu este nevoie de poliloghie, ci de exemplu viu, să vadă cel rătăcit că se poate trăi şi altfel. Misiune creştină se poate face trăind pur şi simplu în Duhul lui Hristos. Este greu ca atunci când ne trezim dimineaţa, să simţim să Dumnezeu este Cel care ne-a trezit, când ne apucăm de lucru, să simţim că Dumnezeu ne întăreşte? Avem o tradiţie de 2.000 de ani în spate, care afirmă cu certitudine că numai sub acoperământul harului şi cu ajutorul sfinţilor putem rezista la atacurile diavolului, care nimic nu urăşte mai mult pe lume decât un popor ortodox.
    4. Omul intră în veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Raiul sau iadul ni le pregătim noi, aici. Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se întâlneşte cu păcatul, acesta nu-l atrage şi se ruşinează de el. În schimb, omul pătimaş pe dinafară rămâne om, dar pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Părintele Petroniu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, spunea că trebuie să ajungem la conştientizarea păcatului ce ne stăpâneşte şi în care trăim. Şi, mai ales, trebuie să vrem să scăpăm de tirania păcatului - că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu! Este ca la doctor: doar trebuie noi să mergem la el, nu e necesar să ne tratăm singuri, ci aceasta e datoria şi ştiinţa lui.
    5. Dacă am ţine mai mult post, poate ne-ar ajuta Dumnezeu, ne-ar mai schimba. În trecut dorul postului era mare. Acum postul pare o povară. Alexandre Schmemann spunea că postul este ca un pelerinaj: pleci de undeva şi ajungi undeva. Dacă nu faci asta, degeaba n-ai mâncat. Ai ajuns ca magii la Betleem, simţi că S-a născut Hristos, sau nu, în sufletul tău? Dacă ai ajuns la Betleem, te întorci pe aceeaşi cale, cum a spus Irod, sau mergi pe altă cale? Dacă L-ai găsit pe Hristos, nu te vei mai întoarce pe aceeaşi cale a bâjbâitului, a întrebatului, a colindatului la curtea păcatului şi a păcătosului.
    Să ne aducem aminte de Părinţii din vechime, care posteau mult şi totuşi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau chiar peste 100 de ani. Astăzi am ajuns robi ai cancerului, dar nu numai al celui trupesc, ci mai ales al celui sufletesc, care este pofta, nesaţiul.
    6. Pentru orice problemă să ne rugăm şi vom scăpa, căci Dumnezeu nu lasă pe cine Îl caută. Creştinul este omul rugăciunii, este casnicul lui Dumnezeu. Diavolul ar vrea ca să nu se mai roage nimeni lui Dumnezeu cel adevărat, ci toţi să îl slujească pe el. Să nu îi facem pe plac, căci acelaşi vrăjmaş ne va pârî apoi lui Dumnezeu că nici măcar nu L-am căutat.
    Pr. prof. Emil Jurcan spunea: Dumnezeu nu ne lasă, dar doar dacă ne agăţăm de haina Lui. Lumea se înghesuie peste tot, dar numai spre Hristos nu. Să fim conştienţi că şi prin lumea înghesuită mai trece azi Hristos. Să ne agăţăm de El şi se va opri să stea de vorbă cu noi, ne va vindeca şi ne va milui, aşa cum a făcut şi cu femeia bolnavă de 12 ani de scurgerea sângelui, menţionată în Sfânta Evanghelie.
    Folosul rugăciunii e imens. Ea ne curăţeşte sufletul, ea ne mijloceşte harul divin, ea ne face prieteni cu sfinţii. Să nu ne simţim aici în lume acasă, ci să fim străini călători spre veşnicie. Cine nu are program de rugăciune zilnic, acela nici să nu îndrăznească a se numi pe sine creştin. Să ne rugăm, mai ales pentru alţii şi pentru cei care ne urăsc, căci la fel a făcut şi Hristos-Înţelepciunea Tatălui.
    7. Dacă am avea râvnă mai mare pentru Potir, sigur ar scădea râvna pentru păcate. Ne lipseşte pulsul Euharistiei, dorul după Hristos. Fără un dinamism spre Dumnezeu, suntem deja înmormântaţi înainte de moartea trupului. Ştim, vedem, simţim că se face totul pentru ca în timpul Sfintei Liturghii, mai ales duminica, oamenii să fie ocupaţi cu altceva, să nu participe la slujbă. Orice să facă, numai rugăciune nu. Diavolul ştie că Liturghia este Hristos şi că împreună cu Hristos creştinii sunt de nebiruit.
    Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, pentru ca prin vinele noastre, încă de aici să nu curgă numai sângele nostru, ci şi sângele Lui. Ne-a făcut mădulare ale Bisericii şi pe toţi ne călăuzeşte spre mântuire. Ni se cere doar să răspundem fără întârziere şi pe măsură iubirii Lui dumnezeieşti. Iar plata va fi fără egal: dumnezei prin har.

    Categorie:


    0 0

    Bucureşti

    Decretul pentru retragerea Ordinului „Steaua României” lui Tokes Laszlo, semnat de Iohannis

    Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, vineri (4 martie 2016 - n.n.), decretul privind retragerea decoraţiei Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler în cazul lui Tokes Laszlo.
    Potrivit unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale, şeful statului a semnat retragerea decoraţiei acordate lui Tokes, având în vedere hotărârea Consiliului de Onoare pentru Ordinul Naţional „Steaua României” din 20 septembrie 2013.
    Ordinul a fost acordat în 2009 prin decretul preşedintelui de la acea dată.
    Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat, joi (3 martie 2016 - n.r.), că a decis să-i retragă lui Tokes Laszlo Ordinul „Steaua României”. (…)
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, pe 25 februarie, recursul lui Tokes Laszlo faţă de decizia prin care Curtea de Apel Bucureşti confirma, în 2014, legalitatea măsurii de retragere a distincţiei. Decizia Instanţei Supreme este definitivă.
    Curtea de Apel Bucureşti respinsese ca inadmisibilă solicitarea lui Tokes Laszlo de anulare a deciziei Consiliului de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României” prin care i s-a retras distincţia, primită în anul 2009 de la preşedintele Traian Băsescu, pentru meritele sale în Revoluţia din 1989.
    Pe 20 noiembrie 2013, Consiliul de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României” a decis retragerea distincţiei acordate lui Tokes Laszlo.
    Principalul motiv al retragerii a fost că, în data de 27 iulie 2013, Tokes Laszlo i-a cerut premierului Ungariei, Orban Viktor, la lucrările Universităţii de Vară Balvanyos, ca împreună cu Guvernul pe care îl conduce să construiască „un sistem de cooperare naţională”, astfel încât să ofere „protectorat” Transilvaniei, „aşa cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud”.

    Covasna

    UDMR se declară indignată şi dezamăgită după retragerea distincţiei „Steaua României” lui Tokes
    Conducerea UDMR Covasna se declară „dezamăgită” şi „indignată” de decizia preşedintelui Klaus Iohannis de a-i retrage lui Tokes Laszlo distincţia „Steaua României” în grad de Cavaler, primită în 2009 din partea fostului şef al statului, Traian Băsescu.
    „Suntem profund indignaţi şi suntem dezamăgiţi de gândirea democratică a şefului statului Klaus Iohannis, care, prin această decizie a sa, a ofensat toţi maghiarii din Transilvania şi toţi democraticii români”, se arată într-un comunicat de presă al UDMR Covasna, remis vineri (4 martie 2016 - n.n.).
    În documentul citat se mai spune că Tokes Laszlo a jucat un rol „determinant” în evenimentele din Decembrie 1989, care au dus la schimbarea regimului comunist din România, iar acest lucru nu poate fi contestat.
    „Convingerea noastră este că nu se pot contesta meritele lui Laszlo Tokes în schimbarea epocii şi istoria nu se poate rescrie. Nu se poate nega faptul că Laszlo Tokes s-a aflat la originea izbucnirii Revoluţiei din 1989, la Timişoara, şi că rolul istoric pe care l-a jucat în declanşarea schimbării regimului a fost unul determinant. Dacă n-ar fi existat Laszlo Tokes, nu ar fi existat Revoluţia. Dacă n-ar fi existat Revoluţia, nu ar exista democraţie. Dacă nu există democraţie, nu ar exista nici şef de stat ales pe cale democratică”, se menţionează în comunicat. (…)
    „În urma unor declaraţii făcute de domnul Tokes, Consiliul de Onoare al Ordinului „Steaua României” s-a sesizat şi a propus retragerea acestei distincţii. Domnul Tokes s-a adresat instanţelor, a contestat această decizie a Consiliului de Onoare şi instanţele au admis că acest Consiliu a avut dreptul să facă această propunere. În consecinţă, chestiunea a ajuns pe masa mea şi trebuie să iau o decizie. După părerea mea, trebuie să ţinem cont de câteva lucruri când analizăm această speţă: cel care acordă o distincţie vrea să îl răsplătească pe cel distins, vrea să îi recunoască un merit; cel care primeşte şi care acceptă această distincţie trebuie să recunoască, evident, România şi Constituţia României. Trebuie să aprecieze valorile care stau la baza Constituţiei României. Având în vedere toate acestea, am decis să retrag Ordinul „Steaua României” domnului Laszlo Tokes”, a spus preşedintele Klaus Iohannis, într-o declaraţie de presă făcută, joi (3 martie 2016 - n.n.), la Palatul Cotroceni.

    Harghita

    Preşedintele CJ, Borboly Csaba, ar putea candida la funcţia de primar al municipiului Miercurea-Ciuc
    Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba, şi-a anunţat intenţia de a participa la prealegerile din UDMR, pentru desemnarea candidatului la funcţia de primar al municipiului Miercurea-Ciuc, scrutinul urmând să aibă loc în luna aprilie.
    Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba, a declarat, miercuri (9 martie 2016 - n.n.), că doreşte să-şi folosească experienţa dobândită în administraţia judeţeană în ultimii 16 ani pentru a lansa programe menite să ducă la crearea de locuri de muncă şi de oportunităţi pentru tinerii care, acum, părăsesc în număr mare municipiul Miercurea-Ciuc.
    „Principalul meu program este crearea locurilor de muncă, doresc să dau o perspectivă tinerilor al căror număr a scăzut în modul cel mai drastic în oraşele mai mari ale judeţului, în ultimii 20 de ani (Miercurea-Ciuc, Odorheiu-Secuiesc, Gheorgheni, Topliţa), conform statisticilor această scădere fiind de 50%. Deci, avem de făcut multe, iar ca primar pot să fac mai multe pentru acest scop. Doresc ca reşedinţa de judeţ să rămână locomotiva judeţului, să devină mai puternică şi să aibă efect asupra altor localităţi. Avem această posibilitate de colaborare prin asociaţiile de dezvoltare intercomunitară şi doresc ca aceasta să fie folosită în cât mai mare măsură”, a declarat Borboly Csaba.
    El a punctat că îl motivează „perfecţionarea sistemelor existenţe”, dar şi „găsirea de soluţii comune” şi crede că municipiul Miercurea-Ciuc este perfect pentru această muncă, întrucât actuala conducere s-a folosit de toate posibilităţile pentru „dezvoltarea infrastructurii şi înnoirea de la nivelul instituţiilor”.
    Întrebat dacă îşi va menţine candidatura dacă şi primarul demisionar, Raduly Robert Kalman, se va înscrie în cursă, Borboly Csaba a spus că nu are nicio informaţie despre eventualii contracandidaţi şi că nu doreşte să intre în astfel de discuţii.
    Borboly Csaba a fost consilier judeţean UDMR în perioada 2000-2004, apoi a avut un mandat de vicepreşedinte al CJ, după care, timp de opt ani, a condus această instituţie.
    Prealegerile interne care vor desemna candidaţii UDMR la alegerile locale din Miercurea-Ciuc vor avea loc în data de 10 aprilie. Candidaturile se pot depune până în data de 15 martie, după care urmează o perioadă de campanie electorală.
    Primarul ales al municipiul Miercurea-Ciuc, Raduly Robert Kalman, şi-a dat demisia din funcţie anul trecut, după ce a fost trimis în judecată de DNA, într-un dosar în care este acuzat de abuz în serviciu. În acelaşi proces, care se află pe rolul Tribunalului Mureş, mai este judecat şi viceprimarul Szoke Domokos. Raduly s-a aflat la conducerea Primăriei din anul 2004, câştigând trei mandate consecutive.
    Şi preşedintele Consiliului Judeţean, Borboly Csaba, este judecat într-un dosar în care DNA îl acuză de fapte de corupţie.

    Covasna

    Jumătate dintre elevi nu au luat notă de trecere la simularea Evaluării Naţionale

    Mai mult de jumătate dintre elevii claselor a VIII-a din judeţul Covasna care au participat la simularea examenelor de Evaluare Naţională desfăşurate luna trecută nu au luat notă de trecere, cele mai mici medii înregistrându-se la Matematică.
    Potrivit rezultatelor date, vineri (4 martie 2016 - n.n.), publicităţii de conducerea Inspectoratului Şcolar, din cei 1.823 de elevi prezenţi, 931 au luat note sub 5, iar 892 peste 5, rata de promovare fiind de 48,93%, în creştere cu aproape două procente faţă de simularea din luna noiembrie 2015.
    Practic, cu excepţia Limbii Române, la toate celelalte probe elevii au avut note mai bune faţă de simularea anterioară. La Matematică, 1.243 de elevi au luat note sub 5, prin urmare doar 32,92% dintre cei examinaţi au atins baremul, faţă de 29,47% în noiembrie anul trecut.
    La Limba şi literatura maghiară, susţinută doar de elevii aparţinând acestei minorităţi, promovabilitatea a fost de 80,23%, în creştere cu aproape zece procente, în timp ce la Limba şi Literatura Română promovabilitatea a scăzut de la 52,66% în noiembrie, la 50,27%. S-au înregistrat cinci note de 10, trei la Limba maghiară şi câte una la Română şi Matematică.
    Potrivit conducerii Inspectoratului Şcolar, rezultatele simulării vor fi analizate la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ şi vor fi luate măsuri pentru perfecţionarea şi îmbunătăţirea nivelului de pregătire al elevilor. (…)

    Sălaj

    Cioloş: „Sper ca noii primari să se angajeze în finalizarea cadastrului pe comune”

    Primul ministru Dacian Cioloş a declarat vineri (4 martie 2016 - n.n.), la Zalău, că speră că primarii care vor fi aleşi în această vară se vor implica, alături de oficiile judeţene de cadastru, în finalizarea cadastrului pentru toată suprafaţa comunei pe care o reprezintă.
    „Avem de gând ca după alegerile locale, când vom avea noi primari cu mandate la început, dat fiind faptul că la Agenţia de Cadastru acum avem şi banii necesari, avem şi personalul - că am aprobat în urmă cu câteva săptămâni o suplimentare a personalului de la Agenţia Naţională de Cadastru cu 600 de posturi, sper să găsim şi primari care să fie gata să se angajeze împreună cu oficiile judeţene de cadastru pe o finalizare a cadastrului la nivelul întregii comune, pentru că dacă mergem doar aşa cu bucăţi, atunci apar problemele”, a precizat premierul, într-o declaraţie de presă.
    Premierul Dacian Cioloş a fost prezent vineri, la Zalău, într-o vizită de lucru, alături de vicepremierul Vasile Dîncu, cei doi întâlnindu-se cu oficialităţile locale şi parlamentarii din Sălaj.
    După întâlnirea ce a avut loc la sediul Consiliului Judeţean Sălaj, delegaţia guvernamentală a vizitat cele două mari companii multinaţionale din Zalău, producătorul de anvelope Michelin şi producătorul de ţevi fără sudură Tenaris Silcotub.

    Categorie:


    0 0
  • 04/12/16--11:39: RUGACIUNEA
  • La şcoala trecătoare-a vieţii, ocrotiţi de Duhul Sfânt,
    Cerem lui Iisus iertare pentru tot ce am greşit.
    Sufletul cuprins de lacrimi şi profunde remuşcări,
    Află tandră alinare prin Proniatorul său.

    Hrana inimilor dalbe, respiraţia iubirii,
    Ne va oferi statornic garanţia mântuirii.
    Încercări, boli, supărări, gânduri sumbre şi dureri,
    Se vor risipi ca fumul ce se-nalţă printre nori.

    Cald prilej de bucurie, pavăză şi ajutor,
    E duioasa rugăciune, cale sigură spre cer.
    Cu credinţă şi răbdare, slăvindu-L pe Dumnezeu,
    Har şi binecuvântare vom agonisi mereu.

    Categorie:


    0 0
  • 04/12/16--11:48: Actualitatea Ardeleana
  • Harghita
    Tricolorul românesc, oferit de prefect Forţelor Navale Române, va fi arborat pe catargul Navei-Şcoală Mircea

    Tricolorul românesc, oferit în luna februarie de prefectul judeţului Harghita, Adrian Jean Andrei, Forţelor Navale Române, va fi arborat pe catargul Navei-Şcoală Mircea, cu prilejul împlinirii a 77 de ani de la intrarea acesteia în serviciul Marinei Române.
    Conducerea Statului Major al Forţelor Navale a propus, miercuri (6 aprilie 2016 - n.n.), arborarea drapelului oferit de prefect pe catargul Navei-Şcoală Mircea, având în vedere impactul pozitiv al evenimentelor care au avut loc în luna februarie în Harghita.
    „Vă propunem să arborăm pavilionul naţional, pe care l-aţi dăruit cu toată dragostea locţiitorului şefului Statului Major al Forţelor Navale, domnul contraamiral de flotilă Constantin Ciorobea, la catargul celui mai bătrân ambasador al Marinei Române pe mările şi oceanele lumii, Nava-Şcoală Mircea, într-un cadru festiv”, se arată în invitaţia trimisă prefectului Harghitei.
    Evenimentul de înălţare a Drapelului Naţional primit din inima României urmează să aibă loc în data de 14 mai, în cadrul unei ieşiri pe mare a velierului, care face parte din manifestările dedicate împlinirii a 77 de ani de la intrarea în serviciul Marinei Române a Navei-Şcoală Mircea.
    Prefectul Adrian Jean Andrei s-a declarat onorat de acest gest şi a punctat faptul că s-a creat o legătură de suflet între judeţul Harghita şi Forţele Navale Române. Acesta a declarat că a oferit steagul Ţării Forţelor Navale Române cu prilejul unor activităţi care au avut loc în judeţ.
    „Sunt onorat că Drapelul românesc, ce reprezintă sufletul românilor din Harghita, va fi simbolul Forţelor Navale Române în întreaga lume. Inevitabil s-a creat o punte de spiritualitate românească între judeţul Harghita şi Forţele Navale Române”, a afirmat Adrian Jean Andrei.
    Mai multe evenimente, prin care s-au promovat cultura şi tradiţiile marinăreşti şi a fost cinstită memoria eroilor din Primul Război Mondial, au avut loc în luna februarie în Harghita, în organizarea Statului Major al Forţelor Navale, cu sprijinul autorităţilor locale şi judeţene.

    Covasna
    Fostul lider al PCM Sfântu-Gheorghe, Balint Jozsef, candidează pentru funcţia de primar

    Fostul preşedinte al Partidului Civic Maghiar (PCM) Sfântu-Gheorghe, Balint Jozsef, care a fost exclus recent din partid, va candida pentru funcţia de primar al municipiului, ca independent sau pe listele Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT).
    Balint Jozsef a declarat luni (4 aprilie 2016 - n.n.), în cadrul unei conferinţe de presă, că nu a decis încă sub ce formă îşi va depune candidatura, însă în mod sigur va candida pentru funcţia de primar al municipiului Sfântu-Gheorghe.
    El a mai spus că a fost exclus din PCM pentru că nu a urmat linia partidului, mai exact pentru că a încercat o apropiere de PPMT, dar şi pentru că i-a criticat în repetate rânduri pe liderii formaţiunii din care a făcut parte, pe motiv că au transformat partidul într-un „satelit al UDMR”. Potrivit acestuia, ca urmare a excluderii din partid, îşi va pierde mandatul de consilier local, urmând să fie înlocuit cu următorul candidat de pe lista PCM.
    Balint Joszef a fost viceprimar al municipiului Sfântu-Gheorghe în legislatura trecută.
    Pentru Primăria Sfântu-Gheorghe şi-au mai anunţat intenţia de a candida actualul primar Antal Arpad din partea UDMR, profesoara Rodica Pârvan din partea PSD, consilierul local Mădălin Guruianu din partea PNL şi Cătălin Lazăr, fost consilier în Ministerul Tineretului şi Sportului, din partea ALDE.

    Bihor
    Tokes solicită preşedintelui Iohannis revizuirea hotărârii privind retragerea Ordinului „Steaua României”

    Eurodeputatul Tokes Laszlo a declarat luni (4 aprilie 2016 - n.n.), la Oradea, că îi solicită preşedintelui Klaus Iohannis să îşi revizuiască hotărârea privind retragerea Ordinului „Steaua României”, anunţând că a solicitat protecţie internaţională.
    „Am înaintat o plângere prealabilă către Klaus Iohannis să revizuiască hotărârea lui privind retragerea distincţiei mele. Avem argumentele noastre concrete. De exemplu, ordinul poate fi retras pe baza unor fapte comise. Eu nu am comis niciun fapt care contravine decorării mele cu Steaua României şi pentru ceea ce am fost decorat, rolul meu din Revoluţia din 1989, acesta nu poate fi contestat”, a declarat Tokes, într-o conferinţă de presă.
    Eurodeputatul Tokes a precizat că Tribunalul Bucureşti i-a refuzat plângerea împotriva colonelului Filip Teodorescu, unul dintre foştii conducători ai Securităţii, şi a lui Ioan Talpeş, fost director al SIE, care l-au numit „trădător de ţară” şi „spion străin”, într-un program de televiziune.
    „Nu avem încă motivarea Tribunalului Bucureşti, ca să atacăm în continuare. Eu cred că acest fapt face parte din acel proces de demolare a lui Laszlo Tokes, vor să facă din mine din erou al României, cum m-a numit Iliescu, un trădător de ţară. Se face de 26 de ani”, a spus Tokes.
    El a afirmat că, având în vedere că se simte ameninţat, a cerut recent protecţie internaţională şi protecţie Ungariei, într-o declaraţie politică, la Budapesta, în cadrul forumului reprezentanţilor maghiari din Bazinul Carpatic.
    „Dacă mă simt ameninţat? Da! Cum să nu?!? Dacă cineva poate fi numit trădător de ţară, chiar în mod legitim, de Tribunalul Bucureşti? Dumneavoastră aţi sta de vorbă cu un trădător de ţară? Aş mai avea dreptul să reprezint ungurii mei la Bruxelles? Mă revoltă nespus de mult şi de aceea cer această protecţie personală, prin atragerea atenţiei asupra acestui caz scandalos. Refuz cu hotărâre această calomnie curată. Nu poţi să te simţi sigur într-o societate în care un cetăţean, care pentru identitatea lui etnică, poate fi calomniat în aşa fel. Azi-mâine, vin la mine acasă şi fac percheziţie, dacă aş fi trădător de ţară şi spion. De aceea ţin să mă apăr şi eu”, a spus Tokes.
    El a declarat că, în mod public, s-a adresat Ungariei, la această întrunire, aşa cum în mod public a cerut protecţia Ungariei pentru ungurii de peste hotare, în 2013, la Tuşnad-Băi, în judeţul Harghita.
    „Acolo am cerut instituţionalizarea unei protecţii a Ungariei, tip Austria-Italia, să ne acorde sprijin Ungaria, conform de altfel Tratatului de bază româno-ungar care reglementează relaţiile româno-ungare. Conform normelor europene, este vorba de o protecţie care se acordă de fiecare ţară, de exemplu România către minoritarii săi din ţările vecine. La aceasta m-am referit. În mod similar mă adresez organelor competente să ne acorde protecţie atât comunităţii, cât şi mie, personal. Am ridicat această problemă de mai multe ori şi în Parlamentul European'”, a mai precizat Tokes.
    Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat, la începutul lunii martie, că a decis să-i retragă lui Tokes Laszlo Ordinul „Steaua României”.
    „Chestiunea a ajuns pe masa mea şi trebuie să iau o decizie. După părerea mea trebuie să ţinem cont de câteva chestiuni când analizăm aceste speţe. Cel care acordă o distincţie vrea să răsplătească pe cel distins, să răsplătească un merit, cel care primeşte şi acceptă această distincţie trebuie să recunoască România şi Constituţia României, să aprecieze valorile care stau la baza Constituţiei României. Având în vedere toate acestea, am decis să retrag Ordinul „Steaua României” domnului Laszlo Tokes”, a spus şeful statului la Palatul Cotroceni.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, pe 25 februarie, recursul lui Tokes Laszlo faţă de decizia prin care Curtea de Apel Bucureşti confirma, în 2014, legalitatea măsurii de retragere a distincţiei. Decizia instanţei supreme este definitivă.
    Curtea de Apel Bucureşti respinsese ca inadmisibilă solicitarea lui Tokes Laszlo de anulare a deciziei Consiliului de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României” prin care i s-a retras distincţia, primită în anul 2009 de la preşedintele Traian Băsescu, pentru meritele sale în Revoluţia din 1989.
    Pe 20 noiembrie 2013, Consiliul de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României” a decis retragerea distincţiei acordate lui Tokes Laszlo.
    Principalul motiv al retragerii a fost că, în data de 27 iulie 2013, Tokes Laszlo i-a cerut premierului Ungariei, Orban Viktor, la lucrările Universităţii de Vară Balvanyos, ca împreună cu Guvernul pe care îl conduce să construiască „un sistem de cooperare naţională”, astfel încât să ofere „protectorat” Transilvaniei, „aşa cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud”.

    Covasna
    Senatorul Marius Obreja s-a retras de la conducerea PNL în urma unor disensiuni interne

    Senatorul Marius Obreja a renunţat la funcţia de copreşedinte al organizaţiei judeţene PNL Covasna, în urma unor disensiuni interne, şefia acesteia urmând să fie asigurată în continuare de către cel de-al doilea copreşedinte, Codruţ Opaiţ.
    Opaiţ a declarat miercuri (30 martie 2016 - n.n.), în cadrul unei conferinţe de presă, că Biroul Politic Naţional l-a validat în funcţia de preşedinte interimar, menţionând că Marius Obreja, rămas „simplu membru” al Biroului Permanent, „nu şi-a exprimat dorinţa de a pleca din partid”.
    Opaiţ a recunoscut că în interiorul organizaţiei au existat în ultima perioadă o serie de disensiuni pe fondul nominalizării candidaţilor pentru alegerile locale din luna iunie. Potrivit acestuia, organizaţia ajunsese „într-un blocaj păgubos”, pentru că o serie de candidaţi propuşi de organizaţiile locale nu au fost validaţi de Biroul Judeţean, lucru sesizat şi de conducerea centrală a partidului. El a mai spus că senatorul Marius Obreja are responsabilităţi în Parlamentul României şi e important, mai ales în contextul apropiatelor alegeri, ca organizaţia să fie condusă din judeţ.
    Marius Obreja a declarat că la începutul acestei luni, în timp ce se afla în străinătate, foştii PDL-işti au pus la cale un „puci” pentru a-l debarca de la şefia organizaţiei judeţene, pe care l-a blocat. El a mai spus că s-a retras din funcţie, propunând alte persoane, dar în cele din urmă Codruţ Opaiţ a fost numit la conducerea organizaţiei judeţene cu sprijinul liderului PNL, Vasile Blaga.
    Obreja a menţionat că nu doreşte să facă alte comentarii, dar a ţinut să precizeze că i s-a propus să preia funcţia de prim-vicepreşedinte al filialei covăsnene, însă deocamdată nu a dat un răspuns.

    Covasna
    „Steagul secuiesc” din incinta Consiliului Judeţean, arborat ilegal, spune prefectul Sebastian Cucu

    „Steagul secuiesc” pe care Partidul Civic Maghiar (PCM) Covasna l-a donat luna trecută Consiliului Judeţean este arborat ilegal în incinta acestei instituţii, a declarat miercuri (30 martie 2016 - n.n.) prefectul Sebastian Cucu.
    Potrivit acestuia, steagurile nerecunoscute legal, cum este şi cel secuiesc, nu pot fi arborate pe clădirile publice ori în incintele acestora, lucru confirmat şi de o serie de sentinţe judecătoreşti rămase definitive.
    El a menţionat că Prefectura Covasna va analiza hotărârea adoptată miercuri de către Consiliul Judeţean, prin care a acceptat steagul donat luna trecută de către liderul Partidului Civic Maghiar, Kulcsar Terza Jozsef, steag arborat în sala de şedinţe a instituţiei la solicitarea acestuia din urmă.
    „Vom verifica, potrivit procedurii, legalitatea hotărârii, dacă e legală, bine, dacă nu, vom acţiona ca atare. (…) De principiu, doar drapelele aprobate prin lege pot fi arborate. (…) Drapelele nerecunoscute legal nu pot fi arborate pe sau în instituţiile publice, fie că sunt cumpărate, donate, moştenite sau manufacturate”, a declarat prefectul Sebastian Cucu.
    Consiliul Judeţean Covasna a aprobat miercuri, în şedinţă ordinară, steagul donat, în valoare de 50 de lei, care a fost inclus prin hotărâre în patrimoniul instituţiei.
    „Cred că steagul secuiesc (?! - n.n.) are loc şi trebuie arborat în secuime. Dacă poporul secui are simboluri, atunci acele simboluri trebuie folosite şi respectate. (…) Părerea mea e că şi în Parlamentul României ar trebui arborat steagul secuiesc (?! - n.n.), pentru că secuii au reprezentanţi acolo”, a spus Kulcsar.

    Categorie:


    0 0

    Simion Balint, un slujitor al Bisericii greco-catolice din Roşia Montană, s-a născut la 30 septembrie 1810, în Copand, un sat mic, curat românesc, aproape de Turda. După absolvirea Seminarului Teologic din Blaj în anul 1834, este numit capelan pe lângă preotul Zachei Golgoţ, după moartea căruia devine preot şi protopop în Parohia Roşia Montană. În 27 august 1834, se căsătoreşte cu Carolina, una din fetele preotului Zachei Golgoţ.
    Familia Simion şi Carolina Balint a avut două fiice, cea mare a murit în 1842. A doua fiică, Ana-Netti (1837-1905) se căsătoreşte cu dr. Iosif Hodoş, avocat, om de cultură şi cu funcţii înalte. Au avut opt copii, şase băieţi şi două fete, de care s-a bucurat în viaţă Tata-moş, cum îi spuneau nepoţii.
    Fiu adoptiv al Roşiei Montane şi al Munţilor Apuseni, Simion Balint îşi închină toată viaţa bisericii şi credincioşilor săi, luptei pentru dreptate socială şi libertate naţională a roşienilor şi locuitorilor Munţilor Apuseni. A fost un luptător neînfricat în Revoluţia de la 1848-1849, fiind numit la 10 decembrie 1848 „prefect al gărzii naţionale al vechilor saline (Turda) în prefectura ce se întinde în părţile Arieşului”. Împreună cu Avram Iancu şi Ion Buteanu au constituit un triumvirat care a condus revoluţia de la 1848-1849 până la sfârşit. A fost „mâna dreaptă a feciorului de la Vidra”, Avram Iancu, pe care, la 13 septembrie 1872, îl conduce pe ultimul drum, oficiind la Ţebea slujba înmormântării, în faţa unui sobor de 36 de preoţi ortodocşi şi greco-catolici.
    Simion Balint se stinge din viaţă în urmă cu 206 ani, la 16 aprilie 1880, fiind înmormântat în cimitirul din jurul bisericii, aproape de uşa pe care a intrat timp de 46 de ani săvârşind Sfânta Liturghie, nu departe de Casa Parohială, frumos descrisă în cartea „Simion Balint. Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la 1848-49”, Bucureşti, 1913, semnată de Nerva Hodoş, nepotul lui Simion Balint.

    „Parohia Roşiei, ca şi cele mai multe parohii ardelene, era o parohie săracă, unde cu toate acestea n-ajungi pieritor de foame, dacă eşti om muncitor, întreprinzător şi cruţător, şi dacă pe de-asupra, mai ai ceva şi de-acasă.

    Vechea zidire, în care locuiseră preoţii până atunci, era modestă şi aproape de ruină. În 1854, Balint, tot pe locul acela, a ridicat o nouă casă parohială, la care a contribuit mai ales el însuşi din averea sa proprie. Odăi încăpătoare, zidite cu multă potriveală.
    Cu faţa spre sud, încunjurată de trei laturi cu grădini, iar la a patra lature, spre nord, de o livadă, d-asupra căreia pe o colină creşte păduricea cu mesteceni şi fagi, în fund dealuri pleşuve. Pe o poartă mare şi una mai mică poţi intra în curte. Intrând pe portiţă, urci şase trepte şi ajungi în coridorul deschis, pe dunga căruia ori pe scândurile unei etajere se ridică treptat vasele de flori, muşcata înflorită, fusele cu clopoţeii atârnători d-asupra unui cactus gras şi spinos, garoafele şi rozele, ce răspândesc mirosul toată vara. Prima uşă este a cancelariei, cu arhiva protopopiatului, cu masa largă, cu fotolii de piele, mai departe în coridor, e bătută în perete, d-asupra vaselor de flori, tăbliţa de marmoră roşietică, în care sunt gravate cuvintele: S-au ridicat aceste case parohiale la anul 1854, prin stăruinţa şi intervenirea parohului şi protopopului Simeon Cav. De Balinth. Ne sis posteritas ingrata.
    Tăbliţa a pus-o puţin timp înainte de-a muri.

    Apucăm pe mâna stângă, şi îndată zărim de-a lungul lângă perete o canapea neagră de lemn - aici şedea Tata-Moş după-amiază, cetind gazete ori stând de vorbă. Aici era locul lui favorit, care se deschidea asupra dealului cu coastele acoperite de fagul verde şi de tufişuri de unde răsuna fluieratul mierlelor, cântecul privighetoarei, şi de unde respirai aerul curat şi subţire, care avea să învioreze iarăşi în vacanţe obrăjorii copiilor supţi de băncile şcolilor. Aici stă uneori şi serile, dacă cerul limpede şi luna măiastră, colo la răsărit, se înalţă de la spatele dealurilor uscate, aruncând raze albe de-asupra văilor, în care se odihneşte o pânză uşoară de ceaţă. Lumina de argint sticleşte în suprafaţa muntelui sec şi uscat; iar în sânul său luceşte, şi în vremea nopţii târzii, o altă lumină: acolo ard „ştearţurile” (opaiţele) băieşilor, şi străluceşte, dacă o vrea şi norocul, aurul.
    Câţiva paşi de la canapea e deschisă uşa anticamerei. O blană sură, „bundă de lup”, e acăţată iarna în anti-cameră. De aici trei uşi conduc în diferite apartamente: la stânga bucătăria de iarnă, la dreapta odaia de prânz, iar în faţă un „salon” cu mobile simple, mari şi solide, ca şi înţelepţii noştri bătrâni. Pereţii albi. Mirosul de levant şi de busuioc îţi dă de ştire că locuitorii casei protopopeşti trăiesc o viaţă sănătoasă şi fără podoabe exagerate. Un dulap de cărţi teologice şi istorice, câteva „tablouri” naţionale româneşti, un clavir retras într-un colţ nu strică nimic din pacea dulce a „salonului” de la sate.
    În odaia de prânz, aproape de uşă, un vechi ceasornic de perete bate tic-tacuri largi şi monotone. E un ceasornic cu o lungă pendulă şi cu două greutăţi de plumb; spune orele rar, stă când vrea, şi umblă cum poate. O canapea lângă fereastră te invită la şedere; sub ea poţi zări o maşină pentru tăiatul foilor de tutun, dacă nu cumva tăietoarea aceasta va fi sub laviţa din coridor. Prin fereastra cu gratii de fier se vede grădina, mai încolo biserica şi un colţ de pădurice. Înaintea ferestrei stă, cu un fel de cochetărie, furca de fuior fixată în maşina de tors, a cărei roată se învârte cu piciorul, războiul de ţesut se găseşte în odăiţa de lângă bucătăria de iarnă; preotesele şi protopopesele torceau şi ţeseau pe atunci, ca orice ţărancă harnică. Pe maşina de tors sânt foarfecele, o pereche mai mari, altele mai mici, care stau uneori şi pe măsuţa de cusut de lângă fereastra a doua. Din fereastra de-aici vezi curtea, la capătul coridorului, bucătăria de vară, clădită din scânduri, în fundul curţii o şură, de laturile ei două grajduri, unul pentru cai, altul pentru vaci, boi şi bivoliţe. De fereastră e atârnat un calendar. La uşă, de amândouă părţile, stau acăţate cheile: ale bisericii, a cămării, a podului ş.a.. Urcă-te cu picioarele pe ladă, şi dacă eşti destul de mare, ajungi cu capul înălţimea garderobei, ce se ridică lângă ladă; de-asupra acestui dulap masiv, sur alburiu, sunt cuţite, furculiţe, linguri, toate învelite în hârtie, pachete nedeschise de lumânări, chibrituri, ţigări. Soba e aşezată în zidul dintre două camere; în frigul cel mai straşnic le încălzeşte pe-amândouă cu câte un butuc potrivit. Alăturea cuptorului e un cuier bătut în perete; hainele uneori trag jos cuierul şi atunci, cu haine cu tot cade în capul omului, care şede pe ladă şi se uită la focul din sobă, ori ascultă basmele minunate ale bunicii. În jurul mesei, de aceeaşi culoare cu dulapuri, şi pe unde mai e loc în odaie, sunt scaune de stejar şi un fotoliu de piele, rămas de la strămoşul. Fotoliul făcea totdeauna vrajbă între nepoţi, când se îmbulzeau să-l ocupe, care de care; nu pentru că era comod la şedere - că, din întâmplare, nu mai avea spate -, ci numai fiindcă era unicul din casă de felul lui. În zadar ascundea bunica acest măr de neînţelegere şi de încăierat; că mereu era scos la lumină, şi în dispoziţie triumfală adus la masă de către fericitul descoperitor, al cărui drept, „cu doară eu l-am găsit”, avea să fie prea curând contestat, de cei nemulţumiţi. Iar bunica, „Mama noastră”, ca bunicele care au îndurat nenorociri, era liniştită şi bună, şi nu umblă după sfat pe la vreun Sfânt Nicolae pe socoteala micilor neastâmpăraţi, ci încercă totdeauna să-i împace cu binişorul. Nu-i ziceau bunică, ci „mama noastră”. I s-a dat numele acesta aşa, că un nepoţel a rămas într-o vreme, la vârstă de vreo doi ani, în grija ei, la Roşia, şi-i zicea „mama”. Când, după aproape un an, s-a întors mama cea adevărată cu soţul ei la Roşia, copilaşul n-a mai recunoscut-o, şi i-a zis:
    - „Tu cine eşti?”
    - „Mama… Mama dulce!”
    - „Nu eşti mama! Tu nu eşti mama! Asta-i, asta-i mama!” răspundea cel mic din braţele bunicii, arătându-i ochii cu degetul.
    Tata şi mama râdeau.
    - „Io-s mama dulce… şi tu nu mă cunoşti…?, pe mama ta dulce?” Nepoţelul încolăcind braţele în jurul capului bunicii:
    - „Atunci cine-i asta?”, a întrebat, aproape plângând.
    - „Asta-i mama noastră!”
    - Da, mama noastră!
    Şi, aşa a rămas: una era „mama noastră”, alta „mama dulce”.
    Pe păreţi icoane: Nunta din Cana Galileii; mai multe scene din viaţa lui Napoleon 1: marele împărat ceteşte din carte, poate visează la cuceriri pentru fiul său, care adoarme pe genunchii lui; în loc de cuceriri, iată aici focul de la Moscova; dincolo, Napoleon se desparte cu lacrimi de iubiţii săi; iar dincoace, vezi deznodământul: Cezarul posomorât, străjuit pe insula St. Elena… O istorie de glorii şi de patimi povestită în icoane.
    În dormitor, faţă cu patul lui Tata-moş, e un scrin („casten”) cu ziare, cărţi de cetit, scrisori, la mijloc un ceasornic mărişor de masă bătând sferturile; în sertare: un cântărel de măsurat aurul, care se schimbă la Abrud şi Alba-Iulia, un molitfelnic învelit în patrafir cusut cu fir, aşteaptă să fie întrebuinţat; cărţi, protocoale, ş.a.. După uşă se înalţă ciubucăria; dacă eşti fumător, să bagi de seamă, ca să nu răstorni ţevile, ciubucurile, pipele ce se ridică treptat pe ţinător, pe care mai poţi găsi ţigări, ţigarete, cremene, iască, un ciubuc stricat. În colţul acesta a stat agăţată, câtva timp, puşca cea cu două ţevi; alte arme, ce purtase în revoluţie, o carabină cu cremene, o sabie, două pistoale ferecate în argint, rămase de la Buteanu, nu mai sunt aici, ci-s păstrate în podul bisericii. Sub pat, într-o lădiţă, putrezeşte Cartea de nobilitate a nemeşului „de Dragavilma”, primită de la principele Mihail Appafi. O masă rotundă de nuc, acoperită cu covor, altă canapea, o fereastră spre grădină, alta spre stradă; de-asupra patului o icoană sfântă a lui Cristos; pe alt părete, d-asupra ceasornicului de pe scrin, Iancu şi alţi patru prefecţi: Buteanu, Dobra, Balint şi Solomon.
    (Icoana prefecţilor e reprodusă, pe jumătate, şi garnisită cu adaose tendenţioase, în cartea pomenită a lui Gracza).
    Din dormitor ajungi în „salon”; de-aici iarăşi în cancelarie, unde Dragoş Vodă, din tabloul din faţă, stă drept şi gânditor, iar Mihai Vodă de-alăturea, arată drumul Bălgradului…
    Un pătrar de veac a trăit în casele acestea, şi după multe zile nenorocite („rele şi nevoi, ani suferit mai multe decât voi”) a avut parte şi de ceasuri senine. Din casele de-aici şi-a măritat unica fiică (1856); aici i s-au născut nepoţii cei dintâi; şi nu puţină era bucuria lui, când în vacanţe, toţi opt soseau la Roşia, venind de la şcoli sau de la Baia de Criş, ca să-i vadă toamna plecând iarăşi în toate părţile: la Brad, Braşov, Blaj, Alba-Iulia, Sibiu, Viena…
    E prea firesc, dacă din atâţia nepoţi ce avea, Balint dorea să-i urmeze unul în parohia Roşiei. Din două motive: averea imobilă, agonisită cu sudori de sânge, era îndestulătoare ca să trăiască bine un preot silitor; al doilea motiv e că, fără oarecare independenţă materială, preotul român este un om cu mâinile legate, îndeosebi într-un astfel de orăşel, unde mai sunt şi alte confesiuni; sunt greco-orientali, româno-catolici, reformaţi, care poate cu toţii ar vrea să se întărească pe socoteală străină, poziţia unui preot român şi sărac, e cu atât mai grea, cu cât este mai des silit de împrejurări, să-şi caute scăparea la bunătăţile şi subsidiile concetăţenilor, menajând interese contrare bisericii sale naţionale.
    Dacă Balint n-a reuşit, şi dacă dorinţa lui nu s-a realizat, vina n-o poartă el, şi n-o poartă nici nepoţii săi.”

    Casa parohială greco-catolică din Roşia Montană este cuprinsă pe Lista Monumentelor Istorice la nivel naţional. În ultimele decenii a fost lăsată de izbelişte de către „proprietari”, Parohia şi Episcopia greco-catolică din Cluj-Napoca. Se vorbeşte că a fost înstrăinată, împreună cu averea bisericii, companiei canadiene Roşia Montană Gold Corporation, pentru a termina construcţia Catedralei greco-catolice din Cluj-Napoca.
    Patrimoniul cultural-istoric din Roşia Montană se află într-o situaţie dezastruoasă. Se degradează în fiecare zi. În aceeaşi situaţie se află şi gospodăriile cumpărate de RMGC, pentru a exploata zăcământul auro-argentifer. În această situaţie s-a ajuns prin complicitatea instituţiilor Statului Român cu compania canadiană. Roşia Montană parcă ar fi o casă fără stăpân.
    În prezent, mineritul nu mai este o prioritate. Prin valorificarea patrimoniului de suprafaţă şi din subteran, Roşia Montană poate deveni o localitate înfloritoare a Munţilor Apuseni, a României şi Europei. Totul depinde să vrei.

    Categorie:


    0 0

    Întâmplarea a făcut să cunosc, într-una din zilele trecute, un tânăr medic care lucrează la Spitalul Municipal din Topliţa. Mi-a spus că se numeşte Adrian Isac, basarabean, dar are şi cetăţenie română, şi este absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş. A ajuns la Topliţa datorită primarului Stelu Platon, cu care s-a întâlnit întâmplător şi care l-a determinat să vină aici pentru a deschide un compartiment nou în cadrul Secţiei de Chirurgie: Compartimentul de Gastroenterologie, o noutate absolută în existenţa spitalului.
    M-a invitat să vizitez spaţiul pe care conducerea spitalului l-a pus la dispoziţia noului compartiment. În cele din urmă, însoţit de tânărul manager, Paul Mureşan, şi de dr. Alexandra Ioniţă, director medical, am vizitat întregul spital. Trebuie să precizez, înainte de toate, foarte buna impresie pe care o lasă asupra celor care trec prin faţa acestui edificiu: o construcţie impunătoare, cu patru etaje, care trădează mâna de bun gospodar a managerului, prin ordine şi curăţenie desăvârşită.
    Însă buna impresie despre înfăţişarea exterioară a spitalului se amplifică odată cu primii paşi pe care îi faci în interiorul clădirii, pe la „Primiri Urgenţe”. Trebuie să recunosc că am rămas aproape uimit de tot ce am văzut, începând de la intrare, continuând cu saloanele de primire şi sala de resuscitare (dotată cu aparatură ultramodernă) de la parter; continuând cu Secţia de Interne (dr. Lenuţa Coman, medic primar, şef secţie); Secţia Chirurgie (dr. Dumitru Ciobanu, medic primar, şef secţie), cu blocul operator, format din cele trei săli de operaţie şi anexele necesare, dotate, de asemenea, cu aparatură modernă; Secţia Obstetrică-Ginecologie (dr. Mircea Alexandru Chirteş, medic primar, şef secţie); Secţia Pediatrie (dr. Viorica Dorina Chirteş, medic primar, şef secţie); compartimentul ATI (dr. Boris Andronic, medic primar).
    În aripa estică a clădirii, la etajul I, se află noul Compartiment de Gastroenterologie, care dispune nu numai de un spaţiu generos, dar şi de o aparatură de ultimă generaţie, care a costat aproape 200 de mii de euro! Este pentru prima dată când la Spitalul Municipal din Topliţa se poate acorda asistenţă şi intervenţie medicală pentru o astfel de suferinţă. Aici îşi desfăşoară activitatea un ambulatoriu gastroenterologic, un cabinet de endoscopie digestivă şi se dispune de patru saloane (zece paturi) pentru internări. Primele două intervenţii de acest fel s-au desfăşurat cu succes chiar în cursul săptămânii trecute.
    Trebuie să precizez că nu numai acest compartiment reprezintă o noutate pentru spitalul topliţan, fiindcă tot noi sunt şi Compartimentul de Ortopedie-Traumatologie (dr. Ioan Mare) şi Cabinetul de Diabet (dr. Laura Mare), ambele dotate cu echipament medical modern.
    Aveam să mă conving, de fapt, că aproape tot ce se află în spitalul acesta, începând cu paturile, mobilierul şi aparatura medicală, este nou. Nu m-am mai mirat de această constatare când am aflat de la primarul municipiului Topliţa, ing. Stelu Platon, că numai Consiliul Local şi Primăria au alocat spitalului peste 1,1 milioane de lei, la care s-au mai adăugat şi 2,3 milioane lei fonduri primite de la Ministerul Sănătăţii Publice. Numai aşa este posibil ca în momentul de faţă în spitalul topliţan să-şi desfăşoare activitatea 20 de secţii, compartimente şi cabinete medicale, dotate cu aparatură şi tehnică medicală modernă şi chiar ultramodernă, capabile să asigure o asistenţă medicală adecvată.
    Sigur, toate cele arătate mai sus sunt foarte importante pentru a putea asigura o activitate medicală corespunzătoare într-o unitate spitalicească. Dar trebuie subliniat faptul că dintre toate cei mai importanţi sunt oamenii: medicii, asistentele şi tot ceea ce formează personal medical ajutător. Din acest punct de vedere, la Spitalul Municipal Topliţa lucrurile stau mai bine ca oricând. Fiindcă niciodată nu a mai beneficiat acest spital de serviciile a peste 30 de medici şi aproape 100 de asistente şi surori medicale. A fost o vreme când Secţia Chirurgie nu a avut niciun medic, trebuind să fie detaşat unul de la Spitalul din Gheorgheni, iar de anestezişti, nici pomeneală! Acum secţia dispune de cinci medici chirurgi şi doi anestezişti! Aceeaşi situaţie, aş spune foarte bună, există şi la celelalte secţii şi compartimente. Şi trebuie remarcat că majoritatea dintre aceştia sunt oameni tineri, la început de carieră, pasionaţi pentru munca lor, dornici să se afirme şi să se bucure de aprecierea pacienţilor. Aşa sunt: soţii Ioniţă şi Alexandra Teodorian (chirurgi), soţii Ioan şi Laura Mare (ortoped şi diabetolog), Adrian Isac (gastroenterolog), Ancuţa Laura Hojda (neurolog), Florin Dragoş Ţăran (anestezist), Mirabela Suciu (ginecolog), Adriana Citirigă (internist), Violeta Ciobotă (pneumolog), Szasz Adel şi Vajda Hegy Csilla (pediatri) ş.a.. Alături de cei mai vechi, cu experienţă (amintiţi mai înainte), ei formează echipe redutabile care fac ca Spitalul Municipal din Topliţa să se bucure de o bună apreciere din partea locuitorilor din zona de nord a judeţului Harghita.
    Nu se pot încheia rândurile de faţă fără a aminti şi preocuparea permanentă pe care o au organele locale: Consiliul Local şi Primăria municipiului Topliţa, personal primarul Stelu Platon, dar şi managerul Paul Mureşan, pentru a asigura spitalului condiţii cât mai bune. Aşa se face că am plecat cu convingerea că la această instituţie de sănătate publică din Topliţa nu se prea simt neajunsurile întâlnite la alte unităţi spitaliceşti, de care auzim aproape zilnic prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

    Categorie:


    0 0
  • 04/12/16--12:03: LEGILE DE CARE AVEM NEVOIE!
  • Simţindu-se cam zdruncinaţi, udemeriştii din nou au sărit, ca arşi pe o plită încinsă, şi au protestat vehement. De data aceasta, motivul supărării lor, fără margini, l-a constituit un proiect de lege al PSD, iniţiat de deputatul Sorin Avram Iacoban, la care au aderat zeci de parlamentari PSD, un proiect de lege pentru modificarea Codului Penal. Ce cuprinde acest proiect de lege care a iritat atât de mult spiritele din UDMR? Prevede pedeapsă cu închisoare pentru cei „care defăimează Ţara”. „Manifestările publice - se precizează acolo - săvârşite cu intenţia de a defăima Ţara sau Naţiunea Română se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi cu interzicerea unor drepturi”.
    Un bob zăbavă! Acolo, în acel proiect de lege, se precizează, folosind sintagma „manifestările publice săvârşite cu intenţie”! Nu cred că iniţiatorii acelui proiect de lege pot fi atât de naivi, încât să creadă ei că, aşa cum s-au petrecut lucrurile, din 1990 încoace, prin Harghita şi Covasna, acele porniri antiromâneşti ar fi fost săvârşite, chipurile, fără intenţie! Chiar şi beţi de-ar fi fost, tot cu intenţie erau pornirile lor bolnave!
    Apoi, să ne oprim la acele ieşiri antiromâneşti ale fostului pastor, europarlamentar FIDESZ, cu cetăţenie ungară, Tokes Laszlo! Oare ar putea să ia el mai puţin de trei ani, după acele declaraţii incendiare, privind autonomia teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc, culminând cu ruga adresată premierului ungar Orban Viktor ca Ungaria să ia, sub protectoratul ei, Transilvania?!
    Din păcate, o gazetă a vitelor de pripas, printr-un contoraş cântând în struna UDMR, consideră, stupid, că acel proiect de lege ar fi doar „o răfuială a PSD cu UDMR!”.
    L-am invita pe grăbitul gureş să vină în Ardeal şi să trăiască, măcar un an, la Sfântu-Gheorghe, la Miercurea-Ciuc, la Odorheiu-Secuiesc, la Târgu-Mureş, la Satu-Mare, la Carei, prin alte localităţi transilvănene cu maghiari, apoi să mai vedem ce va mai zice cocoşul gazetar, contoraşul apărător al UDMR! Pentru că una-i să bei apă din Dâmboviţa, şi cu totul alta-i să bei din Mureş, Criş, Someş! Cică, după gureşul amintit, este vorba doar despre „o temă de campanie”!
    Expunerea de motive, din acel proiect de lege, cuprinde o serie de argumente, conform cărora sunt justificate acele propuneri logice, realiste. Argumente? Oare atunci când senatorul Sogor Csaba purta doliu pe coridoarele Parlamentului, tocmai de 1 Decembrie, de Ziua Naţională a României, gestul lui nu era o bătaie de joc, nu era o defăimare a României, o întoarcere rânzoasă împotriva Tratatului de Pace de la Trianon, care consfinţea un act istoric definitiv?
    Oare cum ai putea considera gesturile, cultul personalităţii, comemorările, în România, prin judeţele Harghita şi Covasna, ale unor criminali, care, la 1848-1849, au asasinat 40.000 de români ardeleni, care au ars 300 de sate şi biserici ortodoxe şi greco-catolice?! Sunt proslăviţi pe teritoriul românesc, declaraţi „eroi ai naţiunii maghiare” ucigaşii românilor de la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Huedin, Turda, Prundu-Bârgăului, Aita-Seacă, Sărmaşu, Moisei. Un Wass Albert, criminal de război, este declarat mare patriot şi scriitor ungur, este comemorat pe acelaşi pământ românesc, nu în Ungaria! Oare chiar nu-i nevoie mare de această lege, care să facă ordine într-o Românie în care, după 1990, au loc epurări ale românilor, adică alungarea lor din judeţele Harghita şi Covasna, când, prin secesiune teritorială, se vrea autonomia aşa-zisului ţinut secuiesc, o întoarcere la defuncta, de tristă amintire - Regiune Autonomă Maghiară, când se doreşte o a doua limbă oficială - maghiara - în stat? Oare nu acolo, la Târgu-Secuiesc, unde, în decembrie 1989, a fost comisă acea crimă oribilă, fiind ucis bestial, un român, unde flutură nu Tricolorul Românesc, ci zdreanţa secuiască şi steagul Ungariei, unde nu se cântă Imnul de Stat al României, ci al Ungariei, a fost pus la cale acel atentat terorist la 1 Decembrie 2015, de către acel zărghit, numit Beke Istvan Attila? Iredentism! Secesiune! Neorevizionism! Şovinism! Extremism! Ură! La tot pasul. Un real pericol pentru securitatea naţională, pentru integritatea teritorială a Statului Român. Totul, cu scopul declarat de a lovi în structurile statale româneşti!
    Cu gura cea mai mare sare Kovacs Peter. „Proiectul - zice el - trimite România cu decenii în urmă, la începutul anilor '90. (…) Este trist şi extrem de regretabil”. Cică, „aşa se aprinde flacăra naţionalismului”. Păi, dacă-i pe-aşa şi vom contabiliza toate pornirile hungariste de la Unirea de la 1 Decembrie 1918 până azi, dacă luăm în calcul toate scenariile puse la cale împotriva României şi a românilor, Ungaria, cu croşetările ei de Cassandră, s-ar putea întoarce, mereu, într-un fel de Ev Mediu, deloc… întâmplător!
    Un alt proiect de lege, propus tot de PSD, îi pune pe foc pe udemerişti! Un proiect care prevede introducerea, în Codul Penal, a unor pedepse pentru dispreţul manifestat faţă de însemnele naţionale ale României. Batjocorirea Tricolorului, a Imnului de Stat al României, pe la Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc, de către primarii Antal Arpad şi Raduly Robert, constituie o manifestă lipsă de consideraţie, faţă de stemă, faţă de însemnele statale româneşti. Locul lor este luat, pe acolo, din 1990 încoace, de „steagul secuiesc” şi de cel unguresc, de imnul Ungariei şi de cel secuiesc! Aşadar, din nou ne întrebăm: chiar nu-i nevoie, în România, de astfel de legi, de un Cod Penal cu acele necesare prevederi? Chiar nu-i necesară acea lege propusă de Partidul România Unită, prin deputatul independent Bogdan Diaconu, privind folosirea, obligatorie, a Limbii Române, oficială în stat, în administraţia publică şi în serviciile descentralizate din judeţe?
    Sunt legi atât de necesare, mai ales acum, în aceste vremuri, impuse, pur şi simplu, după acele bătăi de joc ale unor membri ai unei minorităţi, dovezi ale desconsiderării şi dispreţului faţă de România, de Imnul de Stat, de Tricolor, faţă de legile româneşti.
    Acestea nu sunt doar nişte „teme de campanie”, cum crede acel amintit grăbit gazetar, care-şi permite să ia peste picior probleme atât de importante pentru românii ardeleni! Este mare nevoie de astfel de legi ale adevărului. Da, şi eu mă întreb: oare de ce abia acum PSD şi-a adus aminte de ce se întâmplă prin unele localităţi din Ardeal, pe unde o minoritate, din 1990 încoace, îşi face de cap? Doar acum văd PSD-iştii ce fac cei din UDMR, PCM, PPMT? „Bine şi mai târziu decât niciodată!” - zice românul.
    Iar pentru a băga ei la cap, aceşti mereu dorindu-se mai egali ca alţii, mereu cerşind privilegii, deoarece drepturi au chiar mai multe decât românii majoritari, ia să le mai împrospătăm memoria cu nişte articole şi alineate din Constituţie, Legea fundamentală a României. Poate că astfel corul cârâitorilor va deveni ceva mai puţin sonor! Articolul 1 (alineatul 1): „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Aţi citit bine, domnilor minoritari, alergători după acea himeră a Ungariei Mari, după aşa-zisul, imposibilul ţinut secuiesc, autonomie teritorială, pe criterii etnice, o întoarcere la vremurile de tristă amintire ale Regiunii Autonome Maghiare. Deci, România-i „stat naţional”, „unitar” şi „indivizibil”! Articolul 1 (alineatul 5): „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Aşadar, respectarea Legii fundamentale „este obligatorie”, nu facultativă, cum spunea Tokes Laszlo că „ea, Constituţia, nu-i Sfânta Biblie să nu poată fi modificată”, bineînţeles de câte ori ar vrea el! Articolul 3 (alineatul 1): „Teritoriul României este inalienabil”! Fără vreun ţinut secuiesc! Articolul 12 (alineatul 2): „Ziua Naţională a României este 1 Decembrie”. Articolul 12 (alineatul 3): „Imnul naţional este «Deşteaptă-te, române!»”. Articolul 13: „În România, limba oficială este limba română”. Articolul 16 (alineatul 2): „Nimeni nu este mai presus de lege”. Să mai amintim celor care poartă doliu că Ziua Naţională a României este 1 Decembrie, nu 15 martie, nici 20 august? Că Imnul Naţional al României, pe care, prin Harghita şi Covasna, ei îl sabotează, înlocuindu-l cu imnul Ungariei şi cu cel secuiesc, este cel specificat în Constituţie. Atât! Că limba oficială în stat este Limba Română, obligatorie pentru toţi cetăţenii acestei Ţări, deci şi pentru maghiari, că nu-s ei cetăţeni mai egali ca alţii, visând doar privilegii, că, într-adevăr, nimeni nu-i mai presus de lege: nici Antal Arpad, nici Raduly Robert, nici Tokes Laszlo! Şi, mai ales, să le amintim şi ce drepturi au: liber acces la justiţie, au libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, accesul la cultură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la apărare, la liberă circulaţie, la învăţătură, la vot, la întruniri, la asociere, de a fi aleşi în Parlamentul României, în cel European, dreptul la muncă şi la protecţie socială, la grevă, la proprietate privată, la petiţionare. Am amintit doar câteva dintre ele.
    Şi o simplă întrebare: dacă au ei atâtea drepturi, oare obligaţii faţă de Statul Român nu au? Unde le este fidelitatea faţă de România, Ţara în care s-au născut şi a cărei pâine o mănâncă? De ce foarte mulţi refuză să vorbească Limba Română, oficială în stat, să cânte imnul naţional, să respecte steagul roşu, galben şi albastru? Chiar să nu fi auzit ei de articolul 54 din Constituţia pe care ei atât de mult o încalcă şi o dispreţuiesc, care grăieşte, la alineatul 1: „Fidelitatea faţă de ţară este sacră”, iar articolul 55, prin alineatul 1, completând o idee, care ar trebui acceptată de toţi cetăţenii acestei Ţări, prevede: „Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România!”. Deci, şi drept, dar şi sfântă obligaţie!
    Iată de ce sunt atât de necesare acele legi mai sus-amintite, pentru liniştea acestei Ţări, pentru păstrarea integrităţii ei teritoriale, pentru garantarea securităţii şi a structurilor Statului Român, pentru respectarea, întocmai, a Constituţiei, a simbolurilor naţionale şi a legilor statului de drept!

    Categorie:


    0 0

    Orice naţiune din această lume este dotată cu un coeficient mai mare sau mai mic de vitalitate. Vitalitatea naţiunii se manifestă prin voinţa de a trăi demn şi cinstit pe pământul patriei şi de a lupta cu îndârjire atât cu ascuţişul minţii, cât şi cu ascuţişul sabiei împotriva năvălitorilor şi barbarilor şi de avea o putere morală mare de a se sacrifica până la moarte pentru naţiune. După sentimentul naţional al unui popor urmează imediat sentimentul apărării naţionale transformat în mândrie naţională.
    Istoria poporului nostru s-a desfăşurat pe o arie teritorială foarte extinsă, strămoşii noştri daci şi geţi ajungând în expansiunea lor maximă de la Munţii Rodopi şi Valea Mariţei până la Oderul Mijlociu şi la Vistula Inferioară în vest. Români trăiesc şi în Valea Timocului şi în Macedonia şi la vestul Câmpiei Tisei şi dincolo de Prut. Dar miezul acestui teritoriu a fost ţinutul din jurul cetăţilor carpatice. Din timpul dacilor şi până astăzi, Carpaţii formează axa Neamului Românesc, iar scrieri vechi, antice, spun că dacii se ţin lipiţi de munţi. Aici, în jurul acestor cetăţi au stăpânit Burebista şi Decebal, aici a fost capitala Daciei, Sarmizegetusa, şi apoi, după cucerirea romană, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aici s-au format cnezatele şi voievodatele lui Glad, Gelu şi Menumorut, aici s-au format cele trei ţări româneşti - Ardealul, Moldova şi Ţara Românească, aici au luptat basarabii, muşatinii şi corvineştii, aici a ajuns Poporul Român să se realizeze ca stat în 1 Decembrie 1918. Pe acest pământ s-a scris odiseea Poporului Român de către Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir, istoricii Şcolii Ardelene şi mulţi alţi patrioţi. Aici s-a născut Mioriţa, aici s-au descoperit tezaurele dacice şi tăbliţele de la Tărtăria cu cea mai veche scriere din lume, aici s-a găsit Cloşca cu puii de aur, aici s-a născut Coloana Infinitului a lui Brâncuşi care sprijinea cerul şi se urca până la Dumnezeu, aici a poposit Apostolul Andrei şi ne-a creştinat pe noi, românii. Toate aceste lucruri deosebite pe care vi le-am descris, istorie, geografie, arheologie, scrieri vechi, toate aceste lucruri dragi nouă trebuie cunoscute de tânăra generaţie, de la şcoala primară şi până la facultate. Dacă noi, ca părinţi şi bunici, nu-i vorbim copilului de Dumnezeu şi de Iisus Hristos Mântuitorul nostru, învăţându-l obiceiuri religioase şi rugăciuni, oare când va fi mare nu se va lepăda de credinţă? Dar dacă-i formăm tineretului o educaţie religioasă acasă şi în şcoală, atunci el va simţi ca o necesitate sufletească indiscutabilă să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
    Dacă tot aşa nu-i vorbim copilului de mic despre Patrie, despre Naţiune, despre Eroii Neamului, despre Armată şi Tricolor, despre Decebal, Traian, Mircea, Ştefan, Mihai sau Ferdinand, despre vitejia românilor care şi-au dat viaţa secole la rând pentru Ţară, va înţelege el, copilul sau tânărul, noţiunea de mândrie naţională? Eu cred că nu. Pentru ca tinerii să se vindece de această boală incurabilă numită „mirajul Occidentului”, se impune astăzi, prin toate mijloacele, popularizarea acestor noţiuni sfinte despre pământul Patriei şi Naţiune, despre toate calităţile şi faptele mari ale Poporului Român, ca acestea să fie săpate şi implantate din nou în sufletul celor tineri, redându-le mândria naţională, care în vremurile pe care le traversăm este pierdută. Mai avem poate mândrie naţională numai pe la meciurile de fotbal ale echipei României, sau pe la alte sporturi în care excelăm (handbal, gimnastică, volei, tenis). Şi cam atât. Aşadar, dacă înlocuim la tânăra generaţie idealul naţional cu idealul material şi renunţăm la orice ideal educativ-patriotic, cum am făcut-o „cu succes” în ultimul sfert de veac, atunci vom pieri ca naţiune pe scena istoriei naţionale. Dacă la o întreagă naţiune dispare mândria naţională, avem în faţă sindromul îmbătrânirii şi al degenerării, avem în faţă sfârşitul naţiunii.
    Tineri şi tinere, Ţara vă aşteaptă să descoperiţi şi să redefiniţi din nou mândria de a fi român, stăpân în propria Românie, nu slugă sau cetăţean second-hand al Europei! Sentimentul, conştiinţa şi mândria naţională formează trinitatea sfântă care asigură viaţa indestructibilă a Poporului Român.

    Categorie:


    0 0

    Un slogan foarte la modă în zilele noastre pentru adormirea Naţiei Române este acela că graniţele actuale ale României, membră în UE şi NATO, nu mai pot fi modificate prin mijloace politico-militare şi, deci, Transilvania nu va fi cedată Ungariei niciodată. Dacă ne uităm în urmă, după căderea Cortinei de Fier, în cei 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, România este una din puţinele ţări din UE care a scăpat de dezmembrare. În timp ce Germania îşi unea teritoriile devenind, prin căderea Zidului Berlinului, din nou Germania Mare al celui de-al treilea Reich, alte ţări europene s-au dezmembrat. Şi aici vorbesc de Cehoslovacia, care se împarte în Cehia şi Slovacia, Iugoslavia (mare federaţie pe vremea lui Tito) se destramă şi ea ca o oglindă spartă în o mie de cioburi pe criterii etnice şi religioase, iar alte ţări se desprind din vechiul URSS şi devin independente, precum Ţările Baltice şi Ucraina. Prin acest proces de dezmembrare are de câştigat Germania, care devine „locomotiva” Uniunii Europene. Cine ar avea de câştigat prin dezmembrarea României? Nu mai este niciun secret. Ar avea de câştigat cel puţin trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Ucraina.
    Desigur că arcurile guvernamentale din Ungaria, şi anume Orban Viktor şi toţi ultranaţionaliştii deghizaţi printr-un proces cameleonic în democraţi, doresc din tot sufletul „decesul” naţionalismului românesc şi aplică tot felul de strategii şi scenarii posibile pentru anularea Tratatului de la Trianon prin mijloace paşnice şi ocuparea Ardealului fără violenţă. Aceste lucruri se întâmplă sub ochii noştri „miopi” din cauza laşităţii autorităţilor române şi din cauza delăsării românilor, care cred că „pronia cerească” este cu noi şi nu ne poate face nimeni nimic, suntem intangibili. Iată câteva din mijloacele paşnice pe care Ungaria le aplică.
    Acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii tuturor maghiarilor din Ardeal şi chiar românilor care vor să îşi ia case în Ungaria, la graniţa cu România, care intenţionat au un preţ foarte scăzut. După părerea mea, acesta este un gest subversiv şi periculos pentru România.
    Retrocedările de clădiri, pământuri arabile şi păduri spre bisericile maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană) reprezintă tot o formă de retrocedare paşnică a Ardealului, bucată cu bucată, spre Ungaria.
    Intensificarea lobby-ului unguresc în marile capitale ale lumii: Washington, Londra, Paris, Viena, Bruxelles, prin care noi, românii, suntem prezentaţi ca nişte „venetici”, veniţi de nicăieri în Transilvania prin mila grofilor unguri. Filmul „Vin românii” prezentat la o televiziune engleză datorită acestui lobby antiromânesc ne prezintă pe noi, românii, ca pe o naţie de hoţi, leneşi şi cei mai mari exportatori de ţigani mâncători de lebede. Până şi ţiganii din România au dezavuat acest film.
    Din păcate, cozi de topor româneşti acţionează împotriva Imnului Naţional al României; un exemplu grăitor în acest sens este şi momentul în care doamna ministru Elisabeta Lipă amendează echipa clujeană de handbal pentru că nu ascultă imnul secuiesc la Sfântu-Gheorghe. Ea motivează acest lucru prin faptul că există o lege care interzice intonarea imnului în competiţii interne, ceea ce este după părerea mea, o gravă eroare. Doamna ministru a fost şi este un reprezentant de seamă al sportului românesc şi o admirăm pentru acest lucru, dar în acest caz, în care a gafat grav, a doua zi ar fi trebui să-şi dea demisia şi să îi solicite premierului să dea o ordonanţă de urgenţă prin care să anuleze acest paragraf absurd şi să recomande ca în orice tip de competiţie să se cânte Imnul Naţional.
    Pe lângă aceste planuri paşnice de ocupare a Ardealului, avem şi planuri extremiste şi violente. Grupările extremiste, printre care se numără în Ungaria Jobbik şi Garda Maghiară, care se îmbracă în culorile ducelui Arpad, au fost scoase în afara legii de Curtea de Apel Budapesta. Între timp, în România, plutonul secuiesc format din tineri exaltaţi şi violenţi, care încearcă să bage groaza în românii din Covasna, Harghita şi Mureş, îşi face nestingherit treaba în continuare. În paralel, partidele maghiare din România (dintre care UDMR-ul nici măcar nu este partid), dublând pe aceşti extremişti şi xenofobi, susţin autonomia inexistentului ţinut secuiesc, pe care îl consideră Calul Troian al Ungariei în România. Din păcate, avem şi asociaţii româneşti care fac propagandă antiromânească, mascată, în special pe la televiziunile clujene, cum este Liga Transilvania-Banat, condusă de Sabin Gherman. Iar Asociaţia Drum Nou „Neuer Weg”, condusă de Wily Schuster şi Erwin Albu, declară: „Apropo de Ţinutul Secuiesc şi de independenţa economică a Transilvaniei faţă de Bucureşti: ne luăm ţara înapoi”! Şi exemplele pot continua la nesfârşit.
    Ne bucură, totuşi, că unitatea României are duritatea diamantului, dar, atenţie români, şi diamantele pot fi tăiate…! Vivat România Mare!

    Categorie:


    0 0

    Noţiuni despre post. Postul Sfintelor Paşti

    Postul este o abţinere totală sau parţială, liber acceptată, de la mâncare şi băutură, sau o abţinere de la alimente de ori¬gine animală (carne, lapte, ouă) şi înlocuirea lor cu produse vegetale pentru o anumită perioadă. Hrana vegetală din timpul postului are un înţeles adânc şi un folos bogat, deoarece alimentele vegetale pun organismul într-o anumită predispoziţie pentru rugăciune şi pentru priveghere, în timp ce produsele animale moleşesc organismul sau suscită în el patimi egoiste. Produsele provenind din plante au adunat prin fotosinteză mai multă lumină. În acest sens, când consumăm vegetale, ne hrănim cu lumină solară asimilată în plante. Iar lumina aceasta din plante devine simbol al luminii harice din Scripturi şi din rugăciuni, adică lumina postului. De altfel, astăzi, din raţiuni de ordin medical, nu atât religios, a fi vegetarian a devenit o modă; totuşi, postul religios e mai mult decât a fi vegetarian. Abţinerea de la produsele animale nu înseamnă prin ea însăşi post. Dacă triplăm cantităţile de produse vegetale, ajungem la îmbuibare şi atunci nu mai este vorba de post, ci doar de schimbarea felului bucatelor. Postul este nu numai material, ci şi spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii. Părinţii ne îndeamnă zicând: «Lasă să postească nu numai gura ta, ci şi ochii tăi, şi urechile tale, şi picioarele tale, şi mâinile tale, şi toate membrele corpului tău prin abţinerea de la păcate!». Deci, avem un post de bucate şi un post de păcate, care constă în abţinerea de la gândul necurat, de la cuvântul rău, de la fapta cea rea; toate acestea trebuie să fie integrate în post. Ochii postesc când nu priveşti cu patimă la lucruri şi la persoane. Mâinile postesc când eşti curat şi lipsit de lăcomie. Aşadar, nu este vorba doar de a ne înfrâna de la carne, a schimba felul de mâncare, ci a ne schimba şi comportamentul. Nu trebuie să uităm că schimbarea hranei trebuie să antreneze şi schimbarea în bine a atitudinilor noastre.
    Interdicţia pe care Dumnezeu i-a pus-o lui Adam, de a nu mânca din pom, era o pedagogie, un fel de test pe care trebuia să-l treacă Adam, pentru a creşte spiritual. Referatul Sfintei Scripturi despre că¬derea protopărinţilor Adam şi Eva rămâne până astăzi foarte fascinant şi poate chiar intrigant; adică modul în care este interpretată această cădere a protopărinţilor, care prin neascultare şi nepostire au căzut din legătura cu Dumnezeu. Sfinţii Părinţi arată că noi repetăm păcatul lui Adam şi al Evei prin com¬por¬tamentul nostru consumând darurile lui Dumnezeu - în uitare de Dumnezeu. Prin interdicţia pusă lui Adam, el a fost pus în starea de a alege între Dum¬nezeu şi făptură, între Dăruitor şi dar. Însă omul încalcă po¬runca, ataşându-se de ceea ce era interzis. În clipa aceea, a uitat de Dumnezeu Dăruitorul şi a luat cu lăcomie darul lui Dumnezeu în uitare de El. Păcatul este o uitare de Dumnezeu şi o alipire excesivă a omului prin simţuri, faţă de lumea materială, ca şi când aceasta ar fi ultima şi singura realitate. Lumea este făcută să fie o fereastră către Dumnezeu, iar dacă pentru darurile pe care le primim de la El, îi mulţumim, ele devin un fel de scară, de urcuş către Dumnezeu. Îl vedem pe Dăruitor prin darurile Sale, îl vedem pe Artist prin opera Sa. Însă când darurile sunt folosite în uitare de Dăruitor, atunci lumea devine idol, devine zid între noi şi Dumnezeu, precum şi necropola morţii noastre sufleteşti.
    Postul este o şcoală a eliberării noastre de determinismele naturii. Postul rânduit de Biserică este şcoala în care noi corectăm greşeala lui Adam cel vechi, şi anume uitarea şi neascultarea de Dumnezeu. Prin postul rânduit de Bise¬rică noi dăm prioritate iubirii Dăruitorului. Iată de ce postul este un mare exerciţiu de libertate, este o şcoală a eliberării noastre de determinismele naturii. Prin post, ca detaşare de cele materiale şi ca înmulţire a hranei spirituale, noi ne ata¬şăm mai mult de Dumnezeu Dăruitorul decât de darurile Sale şi prin aceasta ne eliberăm de înrobirea materiei pe care ne-o aduce îmbuibarea. Ispita nu te face să fii slab, ci te arată cum eşti: slab sau tare. Ispita este un fel de examinare, de test; de aceea, lipsa de pocăinţă şi de răspundere pentru păcate se vede adesea în viaţa noastră. O mare ispită este astăzi cea a risipirii în multe direcţii de activitate, încât nu mai avem timp să-L mai ascultăm nici pe Dumnezeu din Scripturi, nici să-i ascultăm pe semenii noştri care au nevoie de ajutorul nostru. Prin post sau înfrânarea ochilor trebuie să învăţăm să-i privim altfel pe oameni, decât ca simpli indivizi. În post mai ales, trebuie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, nu atât răul pe care l-a făcut. Acest exerciţiu este un efort, este o luptă duhovnicească. Prin post cultivăm o răstignire a egoismului din noi. Este atât de adevărată şi exprimarea că nu noi ţinem postul, ci postul ne ţine pe noi; aproape de Dumnezeu, în harul Său, în comuniune cu El. Trebuie să precizăm că toate rânduielile liturgice sunt preluate de noi cei din lume, din mănăstiri. Am încercat în bisericile de parohie să adaptăm slujbele la timpul şi cerinţele enoriaşilor. După o rânduială din vechime, în mănăstiri, mulţi din monahi postesc de luni până vineri, pe toată durata postului, doar cu mâncare uscată, negătită şi fără ulei; doar sâmbăta şi duminica anumite fierturi, bineînţeles de post, cu ulei. Însăşi o cântare a Triodului, de luni din săptămâna brânzei, ne spune că Postul Paştelui este zeciuiala a tot anul. Cum au calculat monahii? Aşa cum am spus şi mai sus, şapte săptămâni are postul: cinci zile pe săptămână post aspru, 7x5=35, plus sâmbăta mare 36 şi în vechime slujba Învierii se încheia la orele amiezii, în ziua de Paşti, aici mai avem o jumătate de zi, adică 36,5 zile, deci a zecea parte din cele 365 de zile de peste an.
    Perioada Pos¬tului Mare reprezintă o perioadă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere. Postul acesta este cel mai aspru şi cel mai lung, pentru că sărbă¬toarea - spre care ne îndreaptă el şi pentru care ne pregăteşte - este cea mai mare. Toate în Biserică sunt îndreptate spre Înviere; de aceea, prima zi a săptămânii, ca zi a Învierii, este duminica. Ziua duminicii ne arată spre ce este îndreptat timpul vieţii creştine, şi anume spre Sfintele Paşti, spre Învierea Domnului, pentru că Învierea, ca şi taina Sfintei Treimi, ne dezvăluie iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru oameni.
    În primul episod al materialului de faţă (nr. 306 (341) din 26 februarie - 10 martie 2016) am prezentat câteva noţiuni generale despre perioada Triodului: cele 10 săptămâni înainte de Sfintele Paşti. Am spus că Triodul începe cu Duminica Vameşului şi a Fariseului (numită astfel după pilda spusă de Mântuitorul Iisus Hristos, cf. Luca 18, 9-14, ce se citeşte în ziua aceasta la Sfânta Liturghie). În a doua duminică a Triodului, avem pilda Fiului risipitor, prezentată tot în prima parte. Acum, foarte pe scurt, însemnătatea celorlalte 8 duminici. În a treia duminică, ni se aduce aminte de a doua venire a Mântuitorului şi Judecata de Apoi: atunci vom fi întrebaţi dacă am hrănit pe cei flămânzi, dacă am dat să bea celor însetaţi, dacă am fost ospitalieri cu cei străini, dacă am îmbrăcat pe cei goi, dacă am adus mângâiere celor bolnavi şi celor din închisori (cf. Matei 25, 31-46). După cele două pilde din duminicile anterioare, pilda Vameşului şi a Fariseului, şi pilda Fiului risipitor, dumnezeieştii pă¬rinţi au rânduit în a treia duminică a Triodului pomenirea celei de a doua veniri a Domnu¬lui, pentru ca nu cumva omul, aflând din acele pilde despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, să trăiască fără nicio grijă, spunându-şi :«Dumnezeu este iubi¬tor de oameni! Dacă mă voi depărta de păcat, îndată voi dobândi totul». Au rân¬duit, deci, dumnezeieştii părinţi în această duminică pomenirea înfricoşătoarei zile a celei de a doua veniri a Domnului, ca să ne îndemne spre virtute, să nu ne încredem numai în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ci să ţinem seama şi că El este un Judecător Drept, Care răsplăteşte fiecăruia după faptele lui. În a patra duminică a Triodului, când se încheie cele trei săptămâni pregătitoare dinaintea Marelui Post, ne este înfăţişată greşeala primilor oameni şi izgonirea lor din rai. Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din Rai, antidotul ei, postul, ne va face să revenim în el. Prima duminică a Postului (a cincea a Triodului) este numită Duminica Ortodoxiei, biruinţa pentru cinstirea icoanelor. Această zi ne aminteşte de prima duminică a Păresimilor (Postul Paştelui) din 11 martie 843 de la Constantinopol, din perioada imperiului bizantin, când s-a desfăşurat o procesiune importantă cu icoane spre catedrala Sfânta Sofia, unde urma să se săvârşească Sfânta Liturghie. Această procesiune a fost prezidată de Patriarhul Metodie cu participarea împărătesei Teodora, a curţii bizantine şi a înalţilor demnitari ai statului. Tot în acea perioadă, Patriarhul Metodie a convocat un sinod la care au luat parte toţi clericii care au suferit în luptele iconoclaste. Sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice, au restabilit cultul icoanelor şi au rostit anatema asupra tuturor iconoclaştilor (cei care nu cinstesc icoanele, luptători împotriva icoanelor). Duminica a doua a Postului ne aminteşte de o altă biruinţă a Ortodoxiei, susţinută de Sfântul Grigore Palama (†1359), în favoarea doctrinei isihaste. În Muntele Athos, unii monahi se dedădeau vieţii contemplative, în linişte desăvârşită (isihia). Călugării se retrăgeau în locuri singuratice şi prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască necreată pe care au văzut-o cei trei sfinţi apostoli pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-8). Sfântul Grigorie Palama ne spune că: „Nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea”. Desigur, aceasta se poate realiza numai cu o viaţă foarte atentă în Hristos şi având alături cu adevărat un duhovnic iscusit. În duminica a treia, se prăznuieşte Sfânta Cruce. Ni se pune înainte cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce pentru ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine în osteneala postului. Dacă Domnul Hristos a pătimit pentru noi, oare noi nu trebuie să lucrăm mai mult pentru El? Aşezată la mijlocul Postului, Sfânta Cruce este asemeni unui copac umbros aşezat la mijlocul unei aspre călătorii, la umbra căruia ne aşezăm într-o zi de arşiţă şi ne odihnim, pentru a putea continua apoi drumul spre casa părintelui drag. Duminicile a patra şi a cincea ne pun înainte două modele ale vieţii duhovniceşti: Sfântul Ioan Scărarul şi Sfânta Maria Egipteanca. Primul monah şi stareţ desăvârşit, autor al celebrei cărţi Scara Raiului ce se citeşte în Postul Mare în mănăstiri, ne propune înfrânarea, iar de la Maria Egipteanca învăţăm pocăinţa; este acum, cu o duminică înainte de Florii, încă o dată un îndemn la spovedanie şi comuniune euharistică pentru cei care se consideră prea păcătoşi pentru a veni la Hristos. În duminica a şasea a Postului, sărbătorim Intrarea în Ierusalim a Domnului spre pătimirea Sa cea de bunăvoie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.
    „Dă-ne nouă Bunule lupta cea bună s-o luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri.”
    Amintim tot aici că săptămâna viitoare, în a cincea săptămână a Postului Mare, miercuri seara, în toate Bisericile Ortodoxe se săvârşeşte Slujba Canonului celui Mare, cunoscut şi sub numele de Canonul Sfântului Andrei Cretanul, cea mai înălţătoare rugăciune de pocăinţă, iar vineri seara - Slujba Acatistului Bunei Vestiri a Maicii Domnului.

    Categorie:


    0 0

    Denumirea de „Rugul Aprins” este inspirată dintr-un pasaj biblic şi scripturistic veterotestamentar, anume din Ieşirea (cap. 3, 1-4), unde se relatează momentul chemării lui Moise de către Dumnezeu şi consacrarea lui ca eliberator al poporului ales din robia egipteană. Aici, autorul inspirat spune că Moise l-a văzut pe „îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieşea dintr-un rug; şi… rugul ardea, dar nu se mistuia” (3, 2). Exegeza creştină tradiţională a interpretat acest rug, care „ardea, dar nu se mistuia”, drept o preînchipuire iconică a pururea-fecioriei Maicii Domnului şi un simbol clasic al rugăciunii desăvârşite şi neîncetate, „ca loc de reunire în Duh - după cum ne învaţă Părintele Ioan Kulighin - a tuturor celor care au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste”. Numele de „Rugul Aprins” conţine, vedem bine, sugestii importante referitoare la aspiraţiile celor care se întruneau aici şi la programul grupării. O privire mai atentă asupra pasajului biblic menţionat poate oferi informaţii importante în acest sens. Aici avem de-a face cu un personaj - Moise, împovărat de un trecut destul de agitat şi tulburat, care doreşte să-şi construiască o identitate nouă, îşi caută salvarea într-o viaţă cât mai banală cu putinţă. Anonimii, se spune adeseori şi pe bună dreptate, sunt cei mai fericiţi dintre oameni. Dar iată că Dumnezeu contrazice dorinţa de anonimat a lui Moise, revelându-i-se chiar în timp ce omul îşi îndeplinea datoria, munca şi rutina zilnică şi, mai mult decât atât, propunându-i un destin complet diferit şi deosebit în comparaţie cu orice şi-ar fi putut imagina el: să devină nici mai mult, nici mai puţin decât salvatorul propriului său popor. Om cu bun-simţ, Moise refuză o asemenea provocare, chemare şi vocaţie, aducând şi invocând chiar argumente în favoarea hotărârii şi deciziei sale, întemeiate pe incompatibilitatea evidentă dintre el, ca persoană, şi cerinţele pe care ar fi trebuit să le satisfacă pentru a avea şanse de reuşită într-o astfel de misiune. Dialogul dintre Moise şi Dumnezeu este, de altfel, prototipul rugăciunii şi al spovedaniei adevărate. Odată angajat într-o asemenea „dispută”, omul face primii paşi strict necesari în afara spaţiului securizat, îndărătul căruia caută să-şi şteargă identitatea şi se apropie de focul revelaţiei, care îl va ajuta să-şi preschimbe destinul, urmându-şi vocaţia primordială şi înălţându-se, în acest fel, la stadiul de persoană. Deloc întâmplător, în acest caz, Moise este înzestrat cu virtuţi imperiale, sacerdotale şi învăţătoreşti sau profetice. Învăţător, Preot şi Împărat va urma să fie şi nimeni altul decât Mesia - Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Prin demnităţile primite, Moise dobândeşte asemănarea dumnezeiască şi, în acest fel înzestrat, pune început salvării şi izbăvirii Poporului Israel din robie, dar şi salvării, răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc.

    Mişcarea spirituală propriu-zisă „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu rolul şi cu mesajul ei

    Asemenea lui Moise, arată exegeza tradiţională şi autentică, creştinul trebuie să descopere încă de pe acum chipul lui Iisus Hristos din sine şi să-şi lucreze asemănarea, pentru a-L putea recunoaşte şi mărturisi pe El în lume. Fiecare este chemat să fie, în felul său şi la locul lui, împărat, preot şi învăţător, misionar sau apostol. Şi devenim astfel în măsura în care acceptăm, asemenea lui Moise, dialogul cu Dumnezeu. El ne cheamă să ieşim din circularitatea fadă, stearpă şi uscată a cotidianului, să fim pricină, pentru cei din jurul nostru, de întoarcere a inimii către Dumnezeu, şi să-i învăţăm cele bune, învăţându-ne pe noi înşine, spre a deprinde laolaltă toate cele de folos izbăvirii şi mântuirii noastre din „Egiptul păcatului”. Omul, vulnerabil, circumspect şi înfricoşat, călătoreşte către centrul tainic al fiinţei lui şi îşi dă pe faţă neputinţele. Astfel, introspecţia sa devine prilej de cunoaştere a puterii Celui Preaînalt.
    După cum corect remarca Părintele Andre Scriema, icoana Rugului Aprins este pentru intelectualii de la Mănăstirea Antim „literă”, „scriptură”, vector al epifaniei originare, oferind posibilitatea deschiderii unor căi nebănuite pentru interogaţiile cardinale ale spiritului. Iar doctrina teologică desprinsă din acest fragment scripturistic constituie, de fapt, liniile de forţă ale isihasmului: nevoindu-se întru dobândirea rugăciunii curate, omul îşi descoperă neputinţele şi dobândeşte totodată, puterea de a le declara şi mărturisi în faţa lui Dumnezeu, Care, odată scoase la iveală, le preschimbă şi transformă în virtuţi. În felul acesta, rugătorul cunoaşte treptat puterea dumnezeirii şi se apropie, aşa după cum va face chiar Moise pe Muntele Sinai, de culmile luminii. În marea lor majoritate, cei ce se întruneau la Mănăstirea Antim erau intelectuali cu un destin similar celui iudaic şi mozaic. Cu alte cuvinte, se găseau cu toţii împovăraţi de un trecut erodant, au gustat şi cunoscut falimentul unor ideologii seculare şi aveau motive să anticipeze deja prăbuşirea altora. Chiar Monahul Daniil - Sandu Tudor, de pildă, întemeietorul grupului, creditase în anii 1930 sistemul de valori al dreptei, apoi pe cel al stângii, pentru ca până la urmă să le abandoneze pe amândouă exact în momentul în care le vede ajunse la putere. Experienţe asemănătoare ori similare au cunoscut majoritatea cărturarilor din nucleul grupării, cum ar fi: Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Alexandru („Codin”) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Petroniu Tănase, Vasile Vasilache, Adrian Făgeţeanu, Grigorie Băbuş, Bartolomeu Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Roman Braga, Felix Dubneac, Andre Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija şi mulţi alţii. Nu este, aşadar, deloc întâmplător dacă Mitropolitul de pie memorie Antonie Plămădeală compara Antimul cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, unde şi-au făcut ucenicia duhovnicească personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.

    Din şi despre activităţile grupului spiritual-duhovnicesc „Rugul Aprins”

    Întâlnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc în mod obişnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul mănăstirii, şi erau prezidate de către stareţul de atunci al mănăstirii, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vasile Vasilache. Se citeau piese literare (comentate, apoi, dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice şi filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată, culturală, economică şi socială. Ceva mai târziu, grupul s-a îmbogăţit cu câţiva artişti plastici, cum ar fi: Eremia Profeta, Marc Constantinescu, Olga Greceanu, precum şi cu muzicieni ca Paul Constantinescu sau Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, dirijorul şi conducătorul corului mănăstirii. În plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinţe pe subiecte variate şi teme diverse, în special de apologetică, ascetică şi mistică ortodoxă, în cadrul cărora se urmărea în principal evaluarea, dintr-un punct de vedere creştin a mai multor segmente ale vieţii, căutându-se soluţii de trăire în mijlocul lumii, însă la nivelul exigenţelor unei ortodoxii autentice. Câteva dintre subiectele abordate cu predilecţie erau: Isihasmul, Iisus - Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena şi altarul, Rugăciunea Inimii, Exegeza smochinului neroditor şi blestemat. Totodată, participanţii mai meditau şi asupra unor medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei. După sosirea ieromonahului Ioan Kulighin, întâlnirile au câştigat în profunzime şi în ceea ce ţine de implicarea spirituală ori duhovnicească. Părinte - Duhovnic format la schitul Optina-Pustina, de lângă Moscova, Părintele Ioan Kulighin se stabileşte la Mănăstirea Antim în anul 1945, atras aici de ştirile pe care le-a primit cu referire la preocupările grupului de intelectuali. Nu va rămâne acolo decât până în anul 1947, când este deportat în Rusia. În cadrul „Rugului Aprins” el a avut rolul unui ferment - după cum arată Părintele Arhimandrit Roman Braga. El a adus aici, pe lângă cele două manuscrise deja menţionate, o icoană a Rugului Aprins, salvată din Rusia. Pe lângă aceasta, prin experienţa sa de duhovnic încercat, el a reuşit să le dezvăluie intelectualilor din grup tainele rugăciunii isihaste a inimii şi chiar să le îndrume primii paşi în însuşirea, practicarea, cultivarea şi trăirea acesteia. Mulţi dintre foştii membri ai „Rugului Aprins” (dintre cei care încă mai trăiesc) îşi amintesc că, vreme de doi ani, Părintele Ioan a fost axul moral şi spiritual, duhovnic şi părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru toţi nou-născuţii întru Rugăciunea lui Iisus. În ajunul plecării sale, el i-a încredinţat lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare. Însă deceniul următor nu anunţa nimic bun. Anii 1950 au însemnat, pentru România comunistă, o perioadă de prigoană dusă cu metodă împotriva a tot ceea ce ar fi ţinut de o credinţă spirituală şi religioasă. Preoţii, clericii şi cărturarii de la Mănăstirea Antim vor fi nevoiţi să-şi schimbe reşedinţa, mutându-se la Mănăstirea Plumbuita, iar numărul membrilor va scădea substanţial până în anul 1958 - anul desfiinţării grupului.

    Despre gruparea spirituală „Rugul Aprins” şi autorităţile comuniste

    Serviciile secrete comuniste, proaspăt constituite în România, au început să se preocupe de activitatea religioasă încă din anul 1948. Astfel, în 10 noiembrie 1948 se finalizează un material informativ ce conţinea inventarul aşezămintelor monahale şi un recensământ al călugărilor vieţuitori şi trăitori pe teritoriul României. Raportul nu este decât un act preliminar al unei operaţiuni mai ample de monitorizare, supraveghere şi obstrucţionare a activităţii tuturor organizaţiilor religioase din Ţară, dar mai ales a mănăstirilor, considerate de către autorităţi „fie locuri de găzduire ale elementelor legionare sau din rezistenţă, fie depozite clandestine de muniţii”. Într-adevăr, în anii 1947-1948, unele organizaţii anticomuniste şi-au găsit suport şi sprijin în biserici, mănăstiri ori schituri, ceea ce ne face să credem că, cel puţin într-o fază iniţială, acţiunea represivă nu lovea decât indirect aşezămintele respective. De pildă, stareţa Veronica Gurău şi duhovnicul Ioan Iovan, de la Mănăstirea Vladimireşti, judeţul Galaţi, au fost arestaţi în anul 1955 tocmai pentru vina de a fi oferit sprijin unor luptători din rezistenţa anticomunistă. Datorită sprijinului pe care populaţia din zonă l-a acordat obştii monahale, această acţiune represivă nu a putut fi încheiată decât abia în luna februarie a anului 1956, prin evacuarea forţată a aşezământului, cu ajutorul a nu mai puţin de 220 de ofiţeri MAI înarmaţi până-n dinţi cu pistoale-mitralieră. Faptul că în această dispută locuitorii satelor din jurul mănăstirii au pactizat şi fraternizat fără rezerve cu monahii, a atras atenţia autorităţilor asupra influenţei pe care o putea exercita Biserica asupra maselor şi asupra faptului că, în pofida propagandei ateiste, numărul oamenilor dispuşi să urmeze o viaţă monahală era mare. Propaganda nu putea pătrunde în mănăstiri şi în instituţiile de învăţământ bisericeşti şi ecleziastice, motiv pentru care, treptat, acestea au început să fie privite şi tratate ca „puncte de rezistenţă ideologică a religiei” şi, de asemenea, instituţii unde se întreţinea şi cultiva o atmosferă anticomunistă. În consecinţă, este modificat Regulamentul şcolilor de cântăreţi şi al seminariilor, astfel încât acestea să poată fi mai uşor aservite puterii, iar în anul 1956 se închide secţia monahală a seminarului de pe lângă Mănăstirea Neamţ, fără ca Patriarhul de atunci, Preafericitul Justinian Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul, memoriului de protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghius şi Sofian Boghiu. Atmosfera devine din ce în ce mai tensionată prin intensificarea supravegherii mănăstirilor; în unele cazuri au loc chiar percheziţii şi arestări de persoane care frecventau lăcaşurile şi aşezămintele mănăstireşti mai des, sau de călugări care predicau prin parohii. La începutul anului 1958, ministrul de Interne Alexandru Drăghici propune desfiinţarea seminariilor monahale, interzicerea accesului călugărilor în Institutele de Teologie de grad universitar şi superior, precum şi înfiinţarea de noi mănăstiri, ca şi limitarea accesului în cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse în proiectul lui Alexandru Drăghici se regăsesc şi în Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi a asociaţiilor religioase, precum şi scoaterea din monahism a mai multor călugări. Până în anul 1960, vor fi desfiinţate, demolate, dezafectate, transformate în CAP-uri şi GAC-uri, 62 de aşezăminte monahale ortodoxe de pe întreg cuprinsul Ţării.
    Antimul şi „Rugul Aprins” au intrat în atenţia Securităţii încă din anul 1947, pentru atitudinea protectoare şi ocrotitoare manifestată faţă de refugiaţii ruşi în general, şi faţă de Părintele Ioan Kulighin în special, dar şi din cauza temerii organelor represive legate de apropierea dintre Biserică şi intelectuali. Primul arestat va fi chiar Sandu Tudor. Condamnat la muncă silnică, el îşi va executa pedeapsa vreme de trei ani, la Canalul Dunăre - Marea Neagră. În anul 1952, este eliberat din detenţie; în cursul aceluiaşi an, IPS Părinte Firmilian Marin, Mitropolitul Olteniei, îl hirotoneşte preot şi îl călugăreşte la Mănăstirea Crasna din judeţul Gorj. De acum, Sandu Tudor primeşte numele de Agaton. Curând, la Mănăstirea Neamţ, este înălţat în treapta de ieroschimonah, cu numele Daniil, cu aprobarea şi binecuvântarea IPS Părinte Sebastian Rusan, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, şi se retrage la Schitul Rarău. După mărturia Părintelui Roman Braga, a adunat aici vreo doisprezece vieţuitori proveniţi din toate straturile sociale (inclusiv bucătari, chelneri, militari, vagabonzi), pe care îi iniţia în tainele Rugăciunii lui Iisus şi într-ale teologiei. Cum aşezământul era folosit ca adăpost de către foşti legionari, autorităţile comuniste au considerat că trebuie să fie o legătură între proaspătul ieroschimonah şi mişcarea de rezistenţă armată, care continua să activeze în munţi. Pentru moment, totuşi, nu vor întreprinde nimic, astfel încât întâlnirile membrilor „Rugului Aprins” vor putea avea loc pentru încă o perioadă de timp, pricinuite cel mai adesea de vizitele Părintelui Daniil. El cobora periodic de pe Rarău, atât pentru a se aproviziona cu cărţi, cât şi tocmai pentru a participa la aceste întruniri. Întrunirile se desfăşurau în case particulare; cel mai adesea se pare că au avut loc în casa savantului şi scriitorului Alexandru Mironescu (1903-1973). Potrivit mărturiei Părintelui Roman Braga, Securitatea a devenit mai atentă la mişcările intelectualilor de la Mănăstirea Antim de-abia după apariţia în Franţa a unui articol semnat de către teologul Olivier Clement, cu titlul L'Eglise Roumaine et le Buisson Ardent, text care se referea tocmai la „Rugul Aprins”, discutând, între altele, importanţa apropierii intelectualilor de Biserică şi probând faptul că Ortodoxia şi creştinismul în general, nu reprezintă un simplu refugiu compensator al unor oameni needucaţi. Însă acţiunile organelor represive vor fi întârziate de manifestările religioase pe care le-a organizat Patriarhia Română cu prilejul canonizării oficiale a Sfinţilor Români şi, pe de altă parte, de consecinţele Conferinţei de la Geneva, resimţite şi în România comunistă. Situaţia se va agrava şi înăspri însă după anul 1954, culminând cu noul val de arestări din anul 1956 şi cu o campanie anti-religioasă organizată după modelul celei din URSS, în perioada anilor 1958-1959.

    Despre desfiinţarea mişcării spirituale a „Rugului Aprins”

    Represiunea împotriva „Rugului Aprins” va fi declanşată în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, când ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor este arestat din nou, împreună cu Alexandru Mironescu şi cu fiul acestuia, Şerban. Tot atunci sunt arestaţi şi majoritatea celorlalţi foşti membri ai „Rugului Aprins”, între care teologul Dumitru Stăniloae, arhimandriţii Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghius, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian Făgeţeanu, doctorul Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Aceştia vor fi incluşi în ceea ce în arhivele Securităţii a rămas sub numele de „Lotul Teodorescu Alexandru şi alţii” (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor), urmărirea penală efectuându-se conform articolului 196 CPP, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Vor fi judecaţi cu toţii într-un proces absolut formal, desfăşurat cu uşile închise. Chiar dacă iniţial toţi membrii grupului au fost acuzaţi de „uneltire contra ordinii sociale”, monahii Daniil - Sandu Tudor, Adrian Făgeţeanu şi Arsenie Papacioc au fost condamnaţi pentru „înaltă trădare”, pe baza art. 193/1 din Codul Penal. Ceilalţi au fost condamnaţi conform art. 209 pct. 1 din Codul Penal, pentru „activitate criminală împotriva clasei muncitoare şi a reformelor sociale”, articol pe baza căruia au fost condamnaţi deja zeci de mii de oameni. Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor a murit în temniţă. Ultima oară a fost văzut prin anul 1960 în penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc cu precizie nici data morţii (ce va fi survenit, cel mai probabil, prin noiembrie 1962), nici locul unde va fi fost înmormântat. În orice caz, majoritatea cunoscuţilor săi susţin şi afirmă că a avut parte de o moarte mucenicească şi martirică. Membrii „Rugului Aprins” au fost eliberaţi în anul 1964, prin decretul 411 - un act pur conjunctural, cum s-a observat, determinat mai degrabă de preocupările regimului de la Bucureşti de a-şi asigura colaborări economice cu Occidentul, iar nici pe departe un gest de achitare, care să denote o eventuală tendinţă de revenire la normalitate a Justiţiei din România comunistă.

    Despre pătimirea BOR în închisorile comuniste, din perspectiva Preacuviosului Părinte Arhimandrit Sofian Boghiu

    În partea a doua, şi ultima, a acestui material, voi mărturisi faptul că, pe lângă altă multă literatură şi bibliografie din domeniu şi de specialitate, într-un număr mai vechi al revistei „Vestitorul Ortodoxiei” din luna iunie 1996, am dat peste un scurt articol al Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti privitor la anii săi de închisoare în timpul regimului comunist, împreună cu alţi membri ai mişcării spirituale „Rugul Aprins”. Mărturisirea Părintelui Sofian Boghiu este intitulată „Rugul Aprins şi Temniţa”, şi o redăm în cele ce urmează:

    „Pentru Mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârşitul războiului al doilea mondial şi ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări şi fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultăţi din Bucureşti, iar altă parte, lucrători la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în această mânăstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri, şi anume: în această perioadă s-au refãcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantă, cu cele actuale, din beton armat şi cărămidă aparentă şi s-a spălat şi restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan material.
    Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastră preocupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut „Rugul Aprins” - expresie biblică, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. „Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparţine Părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul „Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viaţa cultural-religioasă de atunci, între care: Părintele Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor, citat mai sus, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareţul de atunci al Mănăstirii Antim, Părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, prof. univ. dr. academician Alexandru Elian, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii. Conferinţele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănăstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, Stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă şi multe altele. Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toată schela care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi duşmănia care se propaga în capitală şi în Ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile Ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tălmăcirile ce se făceau pentru slujbele amintite mai sus.
    În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la Mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la Mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după-amiază, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română şi limba rusă, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Părintele Ioan. În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător şi trăitor autentic al Rugăciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi, un fel de Părinte Ilie Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la Mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplări din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor săi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la Mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânăstiri, ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare pe care Părintele Ioan o cunoştea bine. În luna ianuarie anul 1947, a fost arestat de la Mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan Kulighin a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.
    Convorbirile din cadrul „Rugului Aprins” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la Mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele „Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele deţinuţilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti.
    N-a trecut prea multă vreme, până în luna iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activat în cadrul „Rugului Aprins”. Mă aflam atunci la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu Părintele Felix Dubneac, membru şi el al „Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 deţinuţi făcând parte din „organizaţia Rugului Aprins”. Între noi şi cu noi, era şi Părintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa-zisei „Organizaţii”, dar erau şi Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Părintele Arhimandrit Roman Braga, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi din capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
    Din literatura publicată după Revoluţia din Decembrie 1989 asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este s-o trăieşti. Astfel, deţinuţii stăteau în lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Nu aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu alfabetul „Morse”, ca să afle câte o ştire sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul alfabetului „Morse” şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi Părintele Daniil, iniţiatorul „Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţă grea. După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi fiind încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu pături suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram 1.000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din „Rugul Aprins” era Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulă, nu aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. Nu aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. Nu aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz, masa era mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi puţină odihnă, mergeam iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea întoarsă, la dormitor. În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse, pentru 1.000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele săptămânii.
    Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiaşi pază a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totuşi deţinuţii intrau în panică. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.
    De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici, citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte, Ochiul cel atoate văzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, eliberaţi, la mănăstire, în luna iulie anul 1964…”

    Acum, în încheierea acestui material, voi sublinia faptul că, drept urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funcţioneze pentru noi, cei de astăzi, ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoaşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv, înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.
    Aşadar, Biserica - ce este o instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim - cel bisericesc şi ceresc, ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apocalipsa 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!


    0 0

    De vorbă prin Voineştii Covasnei

    Nea Mircea Cojan are 64 de ani şi o poveste de viaţă pentru încă pe-atâţia. Pe 24 martie i-a împlinit. S-a născut în anul în care Covasna a devenit oraş, fiind printre primii copii care au văzut lumina zilei în maternitatea nou construită a urbei. Cu nea Mircea am stat de vorbă de mai multe ori, în demersul meu de documentare pentru cartea la care lucrez de ceva timp - despre mocanii voineşteni: un proiect de care mi-e atât de drag! Din vorbele lui, răzbătea tristeţea că vremurile în care păstoritul nu era doar o meserie, ci un mod de viaţă în Voineştii Covasnei, au cam apus. Deja multe lucruri despre vechiul oierit au fost uitate. Astăzi, dându-i cuvântul, ne dorim să aducem la lumină măcar câteva din acestea.
    - Covăsnenii vă ştiu dintotdeauna, turiştii vă întâlnesc în fiecare an la Sântilie. Oier voineştean din tată-n fiu, mereu cu un gând bun, cu o glumă sau o vorbă de duh. Cine este Mircea Cojan şi cum a ajuns cioban?
    - M-am născut în ’52. Pe 23 martie a dus-o pe mama cu sania la maternitate, pe 24 a început să se-nmoaie vremea, a venit un vânt din Baltă, că aşa îi zic mocanii la Mediterana, pe 25 curgea pe drum apa, pe 26, Bita plutea în apă… pe 5 aprilie, se săturau oile de iarbă, spunea tata c-a fost o minune, n-au mai văzut aşa ceva. Ai mei, Ion Cojan şi Maria, născută Porumboi, au avut şase copii: Mihai, Gheorghe, eu şi Neculai şi două surori. Ei au învăţat, eu… Mie mi-a plăcut ciobănia! Când eram mici, ne-a întrebat tata: „No, tu ce vrei să te faci?”. Frate-meu ăl mare: „Cioban la oi!”. Când i-a ars tata una, că avea şi-o nuia, ce să mai…? „Mă duc la meserie” - a făcut profesionala. Gheorghe, deja ştia care-i treaba - „Nu mă duc la oi”. A ajuns la mine. Eu: „Cioban!”. Degeaba-mi zicea că la oi e mizerie, îs vremuri rele, frig, ursul după tine, eu: „Nu mi-e frică”. „No, dacă nu ţi-e frică…”, zice către mama să pună nişte urdă sărată şi mă trimite în capul satului, la un pădurar, unde e acuma cabana. Era iarnă, 10 noaptea, aveam 8 ani. Asta a fost ca să mă încerce. Am luat şi-un băţ şi-am plecat. Apoi, tot tata, mă strigă înapoi. Şi aşa a rămas, cum am vrut eu: cioban!
    - Cum aţi caracteriza „meseria de cioban”?
    - Asta-i o meserie grea de nimeni nu-şi închipuie. Ciobanul doarme de la 12 la 3. Dar dacă în orele ăstea vine ursul, încă mai stai în picioare, le dai roată la oi. Meseria se învaţă treptat: ucenic, calfă… aşa era şi la oi. În ’62, la 10 ani, eram mânător în Mănişca. Bine, fusesem la stână de pe la 6 ani, câte-o săptămână, două. Mânătorul avea dreptul la toate: să nu te culci, să faci treabă. Somn, nu! Erai calul de bătaie - fugi, băiete, adu apă, fugi, băiete, la lemne, la urzici… La 6 ani, duceai găleţile cu coghiliţa. Dar la anii ăia, nici ca minte, nici ca forţă nu poţi să te consideri om întreg. Ciobanii, însă, aşa te credeau. Dacă erai mai vigilent şi te descurcai, scăpai fără câte-o nuia; o mai luai şi cu băţul pe schinare, dacă nu executai sau mai greşeai.
    În ’63, am fost în Ciuciuru, lângă Slobodu, mai jos la Făget, cu nea Din Costea. În ’64-’65, la Miercurea-Ciuc, atunci au venit specialişti şi au colectat date şi le-au folosit atunci când, în ’68, s-a deschis la Iaşi Facultatea de Zootehnie. În ’66, pe la Bodoc; în ’67 am terminat ăle 8 clase, m-am dus la Hărman; în ’68-’69 am venit la colectiv la noi, aici. Tot râdeam mereu: am făcut 3 ani de profesională. Unii chiar mă credeau… Neculai Manea, bătrânul: „Luaţi-ar naiba profesionala!”. Zic: „Păi aşa se face, te duci, înveţi cu oameni străini…”. Din ’70, ăl mare s-a fost liberat, ne-am dus noi pe contul nostru, cu fraţii. Toţi patru.
    - Ştiu că aveţi o groază de poveşti din ciobănie. Şi mai ştiu că orice cioban este ataşat de câinii lui. Povestiţi-ne ceva frumos, din ce vă amintiţi, despre câinii ciobăneşti de demult.
    - Prin 1966, eram cu stâna la Bodoc. Am plecat de-acasă cu autobuzul, aveam un căţel, era mic, l-am pus într-o geantă. Nu ştiu cum s-a’ntins el, controlorul l-a călcat, căţelul a chilăcăit. Cât p-aci să mă dea jos, că n-aveai voie… No, am ajuns cumva. Din ăla am început: l-am crescut, l-am îngrijit, am plecat cu el la Hărman, după ce-am terminat ăle 8 clase, de-acuma căţelul făcea anul. Acasă aveam unul bătrân - ce făcea ăla, făcea şi cel mic. I-am pus numele de Vasile, că el şi l-a ales, la numele ăsta răspundea. M-am ocupat de el, pentru dihanie să fie. Oile n-aveau coşar ca acum, era meseria altfel… Când oile dormeau, strigam „ho, roată!”, el venea de două-trei ori roată oilor, cu nasu’ pe jos (ei cu nasul lucrează mai mult), ca să vadă dacă e ceva. Dacă nu era, venea lângă mine şi se gudura, de parcă îmi spunea că „n-a fost nimica”. Nu că voiam să-l păcălesc, da’i mai ziceam „ho, roată!”, îi arătam băţul sau mâna, se suia în două labe şi se uita (că de jos, nu vede câinele, el la înălţime nu-i ca omu’, omu’ vede)… Mă, şi dacă vedea ceva, nu se lăsa până nu… în stânga, -n dreapta, urmărea, că era iepure, că era pisică, nimic nu scăpa. No, şi a trăit 12 ani…
    Prin ’70 eram la Ilieni. Atunci mi s-a pripăşit o căţea, Dolca, aia iar a fost o căţeaaa…, din aia am prăsit câini de nu cred că erau prin jur. Câinii din Vasile şi din Dolca, toţi îi ştiau, cei care veneau la tuns, nu puteau să iasă, trebuia să te duci cu ei. Atâta erau de răi şi ţineau la târlă, nu putea călca ceva străin… trebuia să-i ţinem legaţi…
    Câinele ăsta era foarte deştept, doar că nu vorbea… Aşa-i instruia pe copiii lui! Se juca cu ei, da’ şi când era nervos, vai ce-i trântea! Şi când a murit, la 12 ani, a rămas în aripa oilor cu labele ca şi când se uită la oi. Eram într-un cot al Oltului, cu bătrânu’ Tăpârjan, ăla cu borghizu’, am văzut că nu apare. „Bă, ce-are câinele de nu vine la mâncare?” Se duce să se uite, când colo: „No, a murit câinele ăl bătrân”. Şi ăl bun, că ăla îi învăţase pe toţi! M-am dus şi i-am făcut o groapă în cotul ăla al Oltului, i-am pus şi o cruce din două crăci, că a fost un câine credincios (câteva momente nea Cojan nu mai e cu mine… e la Olt, bate o cruce în pământ… - n.n.). Din ăla mi-au rămas câini adevăraţi. Şi-acum încă mai avem ceva din sămânţa aia de câine.
    S-au dus, au mai rămas… Tot ăia buni pică, ăia mai fricoşi nu se bagă, dar apoi ies în faţa omului „eu am fost ăla!”. Noi mai facem comparaţie că aşa-s şi oamenii. (râde cu tristeţe)
    Aşa, din doi, ai făcut o grămadă. Şi câini buni !!! Cu ei, nu ţi-era frică ! Că am avut necazuri şi cu oamenii, nu poţi să le spui chiar pe toate… Dacă veneau străini la stână, săreau şi-apucau, la căruţă, de nas pe cai… Îi ştiam ce pot; când venea cineva, ziceam: „Îi cazul să-i legăm p-ăia”. A venit o dată o comisie, era să-i pună în fund pe toţi. Da’ şi umblau! Şi ziua, şi noaptea… că era urs, că era lup… Câinele îi bun. A lăsat Dumnezeu câinele, ciobanul, oaia şi băţul! Fără ăstea, degeaba…
    - Sunt multe discuţii acum despre legea nedreaptă care limitează numărul câinilor la stână. Care este părerea dumneavoastră?
    - „În pădure să nu te duci; să numeri câinii” - ei, aşa nu se poate! Acum spun că-s mulţi. Nu-i ţine nimeni chiar de plăcere, tot de nevoie. Câinele, numa’ după doi ani poţi să-l socoteşti bun, dup-aia intră în ale lui. Unii trăiesc, unii nu, dar trebuie să opreşti generaţii noi. Că unu’, că doi… Ei, ăla trebuie să-l mai ţii încă aproape doi ani. Şi aici nu înţeleg ăştia (guvernanţii - n.n.)…Că, dom’le, de ce ţii atâţia? D¬-aia ţii - şi din ăia mai pică, se-ntâmplă - ca să poţi să-ţi ţii efectivul de câini.
    Înainte ţineau numa’ d-ăia buni. Dacă nu era de nimica, nu-l ţineau. Îl dădeau la altul sau scăpau de el. Ştiu pe unul, l-a supărat un câine - la urs, unii se luptau şi ăsta, tot printre picioarele lui; l-a agăţat, nervos, de supărare. Cum să-l ţii p-ăla? Mănâncă degeaba, dacă lui i-e frică…
    Câinele trebuie să păzească. Păzitul ce înseamnă? El, de când însera, începea să latre, şi p-aici, şi pe colea, se ducea roată, se mai oprea. Atunci dihania nu s-apropia. Se-ntâmpla că se mai oprea, de la oboseală. Când tăcea, atunci venea lupul, pentru că ei simt de la distanţă, vine vorba - „ştim că e, dar nu ştim când apare”. Ca hoţul: el te urmăreşte, da’ tu nu ştii de unde şi când îţi vine sau ce-are de gând să-ţi facă; aşa se-ntâmplă şi cu lupul. Unii zic că-s poveşti… câinele cu nasul - simte, de la distanţă. Uneori, de când însera, lătra într-un anume fel. Dihania, zic, îi p-aproape. Că dihania te urmăreşte, nu vine cu forţa. Când te duci pe coastă cu oile şi ajungi în vârf, ele se cumpenesc - o parte trece de vârf, rămâne coada oilor. Ciobanul sau un câine, dacă-i în faţă, nu mai vede în spate. Lupul atunci, din urmă, ia oaia. D-aia trebuie mai mulţi, din toate părţile; lupul zice, cum vine vorba, „îs proşti, da-s mulţi”. Când erau mai puţini, îi şi păcălea, că el face şi multe urme, îi derutează pe câini, şi atunci, pe altă parte, se-ntoarce şi te pişcă.
    - Aşadar, v-aţi întâlnit şi cu lupii?
    - Eu, în viaţă, am prins doi lupi. Unul, într-o iarnă, la saivan. Aveam o căţea şi unul mare, Golanu’, ăştia erau mai liniştiţi, nu erau legaţi. De cu vreo două seri înainte, căţeaua tot agitată. Mă, zic către Tăpârjan şi nea Simion Şchiopu, „dă lupul roată”. „Ei, da! Aicea, lup?” „Neculai, eu am crescut-o şi eu ştiu ce poate căţeaua.” Chiar mâncam, a treia seară; înainte nu se mânca cu toate farfuriile şi alea - puneai ciaunul în mijloc şi roată! Căţeaua asta era lângă uşă, acolo nu intra om, era pe-o linie de unde vedea tot… Mă, şi se repede dintr-o dată, între grajduri. Ce naiba? Fug într-acolo: ei doi şi încă o căţeluşă mai mică, luptă! Apare frate-meu Gheorghe: „Ce naiba? Ăsta-i lup!”. Că nu se vedea… „Daţi-le drumul la ăilalţi!” Veneau pe rând, l-au molfăit până s-au săturat. Bătrânu’ Tăpârjan zice că ăsta învie. Cum naiba să mai învie? Aveam o cameră unde era cântarul, hai să-l băgăm acolo. L-am şi legat. Dimineaţa, zvon că au prins ciobanii lupul. Veneau toţi - dacă le luam câte-un leu, mă îmbogăţeam. L-am ridicat în picioare, era înţepenit deja. Avea o coamă mare, îl mai mişcam, ştii cum se speriau? Li se ridica părul pe mână. Lupul are fior… el nu-i ca ursul, dar îl are oleacă pe diavolul, că aşa se spune. No, n-a mai mişcat! L-am belit, după dinţi am zis că are vreo 7 ani; a venit un vânător, care ştia din bătrâni că lupul are pe ficat ca o limbă, după aia îţi dai seama ce vârstă are; a verificat, zice: „8 ani”. P-atunci, dacă duceai chielea la judeţ, îţi dădea pe ea 300 de lei. Am primit şi bani şi pielea mi-au lăsat-o, am avut-o până nu de mult, dar se putrezeşte cu timpul.
    Au mai trecut câţiva ani şi-am prins altul. Primul a fost la saivan (cum câinii au fost legaţi, el a sărit înăuntru, printre grajduri şi-a tras un miel afară; câinii l-au scos, n-a avut mielul nimic, decât o gâlcă, de unde l-a prins, l-am găsit dimineaţa afară). Cu al doilea, era primăvara şi tot prin zona aia. Ziceau că nu-s lupi p-aici, „cum să umble aici în câmp?”. „No, v-aţi lămurit?” După ce l-am prins, înspre Doboli, îi zicea Oltul vechi, apare unu’ din sat, zice „aia fura la mine tot mielu”. Îl lăsase fără miei…
    - Se spune despre urs că e craiul munţilor şi spaima ciobanilor. Cum au decurs întâlnirile dumneavoastră cu el?
    - Aveam vreo 10 ani. Umbla pe atunci ăl mai periculos urs care-a fost, după cum spun şi bătrânii, „Roşioru”, apărut de prin ’59. Mai era unu’ mai negru - ăla era de cai, ăsta era de oi. Dacă apuca de lua vreo oaie, n-o mai scoteai, fugea de câini de ziceai că-i iepure. M-am dus cu mânzările, ne-am băgat pe la Fântâna Gâştii, eram cu unul Cristea, de prin Regat. Ursul, hop! Ne-a luat o oaie. Ce s-o mai scoţi? Eu, o mână de copil… băteam cu băţul în pământ, şi ursul se repede spre mine, că nu-i plăcea să strigi când lua o oaie, îl enerva gălăgia. Pe nea Ţică Căşuneanu l-a fost trântit prin ’65. Văd toată acţiunea ca azi: era un pic de spărtură, nu mai era între buhaci, vătaful a venit din faţă cu nişte bolovani; ursul luase oaia cam din dreapta, se învârtea cu ea, trăgeau câinii de el. Nu pot să uit… Aveam un căţelandru: în loc de urs, el trăgea de oaie. Ursul a lăsat oaia şi s-a luat după el. Vătaful, el n-a mai apucat să fugă, decât s-a întors, noroc că un câine s-a ţinut de urs, ăsta, cu laba, parcă şi-acum îl văd, cât să-l atingă. L-au apucat câinii. L-a lăsat pe cioban, s-a îndreptat spre mine. Erau p-acolo nişte buhăcei, ca nişte pomi de Crăciun şi m-am pus lângă ei. Ursul a trecut cu limba scoasă, obosit, a şters cetina. S-a uitat la mine, ce-o fi zis? „Lasă-l şi pe amârâtul ăsta”, şi-a sărit scursura, cu câinii după el. I-a împrăştiat - el obişnuia să arunce carne la câini. Vătaful, speriat rău de tot, nici n-a mai putut să mai mergă, abia şi-a revenit. Câinii au venit sătui. Asta a fost prima întâlnire, la 10 ani. Dup-aia au venit altele…
    - Despre rânduielile calendaristice ale mocanilor din vremurile de mai demult, să ne ziceţi ceva.
    - La 1 mai, că atunci îşi dă drumul anotimpul, plecau la munte. Dacă erau vremuri rele, le mai învârteau p-aici, pe la Hanko, prin poieni…
    Le tundeau aici (în faţa curţii unde locuieşte acum nea Mircea - n.n.) în Ciurda Porcilor sau unde-i acum Spitalul de Cardiologie, în poiană, unde era Crucea lui Pichiocă (Şerban l-a chemat, parcă). Veneau din transhumanţă, pe rând, să nu se-nghesuie, tundeau care, cum, apoi ieşeau la munte. Se-ntovărăşeau, se-ntâlneau ăla cu ăla şi formau stână; toamna, când coborau, se despărţeau. La intrarea în Comandău erau înţărcătorile, acolo se-nţărcau oile. Mai era o altă înţărcătoare, spre Brădet. Unii ieşeau mai târziu. Îi îndreptau: cârlanii pe care-i opreau, cârlănarul cu buliticul (al doilea, după vătaf - n.n.), apoi plecau mânzările. Fiecare în munţii lui, până sara ajungeau. Spre septembrie, se făcea răvăşeala; ce nu creştea, la tăiat! Cum erau ăia de rămâneau toboţari (nu se dezvoltau - n.n.). Mocanu’ niciodată n-a ţinut p-ăla de la urmă, el a selectat, doar ce-i frumos a păstrat. Aşa ieşea rasa.
    La Sfântu Dumitru, se băgau berbecii. Pentru montă, berbecii erau pregătiţi separat: mâncare, tain, masă verde, li se dădea ovăz, să aibă sângele iute, să aibă putere. După 1 martie începea fătatul.
    În timp de vară, pe 6 august, de Pobreajen (sărbătoarea creştină „Schimbarea la faţă” - n.n.), se dădea la mânzărari „mânzărăritul”, adică: vătaful avea primul lapte de dimineaţă şi ăl de-amiază, îşi făcea caş afumat, să-l aibă; al treilea, de sară, era al buliticului. Ca să te zbaţi ca până la data de…, să aibă oile lapte, că altfel, nu luai nimic. Erau făcute cu cap regulile astea, gândite. Aşa, se zbăteau. Erau oamenii altfel, erau şi credincioşi…
    - Mocanii noştri plecau şi mai departe de munţi - ce ştiţi despre această transhumanţă?
    - Se pleca de Sfântu Dumitru. Atunci era schimbatul ciobanilor, se tocmeau, plecau la 2-3 zile, pe măgar, în direcţii diferite. Treceau munţii spre Buzău, Brăila. Se orientau şi după cum era anul. E mâncare în Regat? Dacă nu, plecau spre Ardeal. Că ei ţineau legătura, cei cu căruţa, cu negoţul, aduceau veşti. Ţinteau Ardealul, că e mai îmbrăcat în păşuni. Erau păduri de stejar prin Ardeal, când era an de ghindă, apăi trăiau numai cu ghindă, se-ngrăşau ca porcii. Sau la jir, spre Făget. La Regat, băteau la porumb, la coceni, la varză. Ande tata la Buzău, într-un an, la varză, nu le-a căzut nicio oaie, adică ciobanul a stat lângă el şi n-au mâncat o oaie toată iarna. Erau şi credincioşi, cum să tai dacă nu-i bolnavă? A fost un an bun!
    Când venea timpul, pe la 1 martie, căutau un loc la adăpost pentru fătat, pe malul Buzăului. Cam vreo 3 săptămâni, cât erau mieii cruzi, trebuia furaj. Le dădeau grăunţe: o felderă sau o dublă la 100 de oi, asta era măsura. Astea le cumpărau, că ciobanii făceau negoţ (feldera - 19 kg, dubla - 17 kg).
    - Şi pe ale cui terenuri poposeau?
    - Se opreau pe la boieri. Moşu’ din partea lui Porumboi, se înţelegea cu boierii: „Vii şi la anul, coane Nicolae!”. Trebuia să nu-i faci pagubă. Dacă te purtai frumos, te primea, dacă nu, „am pus porumb, nu mai pot să te primesc!” - te duceai în altă parte. Boieri au fost şi prin zona noastră. Moşii noştri se duceau spre Mureş, Târnava Mică, Mare, dar şi spre Dobrogea, Tighina. Au adus caracule d-acolo, dar aici nu prea le place. Unii s-au dus şi-au rămas p-acolo: prin Brăila, prin Bărăgan, cine ştie pe unde. Alţii au venit şi-au rămas p-aici. Se-nşirau după oi, că aveau multe, erau băieţi buni şi voineştenii le dădeau fetele la măritat.
    - Cum se îmbrăcau mocanii pe vremea aceea?
    - Cioareci, opinci până prin ’65, trebuia să le legi ca lumea, lăibărică de sârbă, mai nou cu piele de miel. Toţi aveau glugă: din stofă albă, avea semnul crucii, la mijloc se lega. Când nu ploua, se sucea, o luai şi-o puneai ca o geantă. Jos avea şurţuri, ca să se scurgă apa. Asta nu lipsea, ciobanii bătrâni n-o lăsau, chiar de nu ploua. Că te duceai la munte, vedeai senin, frumos, pân’ te băgai nu-ştiu-unde, venea un nor, se pornea o ploaie. Peste cioareci, se trăgeau iarna tureci. Ciobanii nu aveau salarii ca acum, se tocmeau: pe-o oaie, pe două, pe cioareci, pe tureci şi altele. Greu, no… Bieţii strămoşi au tras pe timpuri, s-au chinuit destul. Vara, la munte, aveai zeghea - tot din stofă sârbă, postav. Cojoc primeai după Sfântu Dumitru. Noaptea, aveai sarica, făcută din postav din fir gros. Aşa era de bătută, în aia nu prea intra ploaia. Şi căciula. Ande tata, prin ’30-’32, şase săptămâni n-au văzut soarele. Numa’ ploaie, de le-a fost putrezit căciula din cap, că era rece, nu puteai să umbli cu pălăria. Şi n-aveau nici ceas!
    - Cam cum era cu programul de zi cu zi la stână?
    - Când se crăpa de ziuă, pe la 3, se băgau la muls. Ştiai că durează un ceas, un ceas-jumate, depinde câte mânzări aveai. Ştiai că pe la 4 jumate-5, terminai de muls; dădeai lapte la cheag, făceai mămăliga, până nu-ştiu-ce, venea timpul ca să pleci. La un moment dat, oile îşi învăţau sorocul: aveau câte-o oaie care, când s-apropchia ora 8, cam aşa era regula, se scula, se scutura, mai începea să jghiere câte una, ăla era semnalul, timpul să le dăm drumul. Le-ndreptai la deal, când ajungeau, era cam ora 11. Le băgai la muls iară, iar mulgeai, iar făceai, iar era timpul… fără ceas. Când era soare, era simplu. Eu şi acuma, dacă mă uit la soare, îţi zic cât e ceasul cu aproximaţie de 10 minute. (!!! - n.n.)
    - Sântilia noastră, cum era pe timpuri?
    - Aoleuuu… ce-aşteptau ziua de Sântilie! Mmmm… cred că era a mai mare zi din an. Urlau vreo câteva zile, până se apropia. Şi-atuncea, trebuia să vină câte-un schimbaş, sau doi, să-i înlocuiască pe cei plecaţi. La Sântilie se duceau numai vătafii, buliticul - el nu, că nu poa’ să plece doi, că ei ştiau rostul oilor. Cine venea de-l înlocuia, lua ăla comanda. Sântilia ţinea 3 zile. Când veneau, în prima zi, nici nu se spălau, aşa pletoşi cum erau, se-ntâlneau, trăgeau câte-o horă, ş-apoi dup-aia se duceau să se tundă, nu erau frizeri ca acuma, poate stăteau la coadă. A doua zi începea sărbătoarea adevărată. Era treaba că se-alegeau mândrele, ăla cu aia, se-nţelegeau să facă nuntă, când venea toamna. Şi iarna se luau la noi, ande tata tot iarna s-au luat, atunci era o perioadă de la… până la să te poţi căsători, apoi vin posturile.
    A treia zi, ieşeau la deal. Amărâţi, supăraţi, obosiţi… S-auzeau poveşti, că „aia n-a vrut să mă ia”… Asta era Sântilia: acolo se mai întâlneau, mai discutau, mai rezolvau treburi, mai câte-o bătaie - că-şi aduceau aminte că „ăla a vrut să-i fure oaia”…
    - Mai din cărţi, mai din bătrâni, ştiu că erau până nu demult haiduci, hoţi, partizani - oameni ce umblau pustietăţile, ca şi oierii…
    - Da… mai demult, se-ntâlneau ciobanii cu ei prin munte. Ca să nu fie văzuţi, ocoleau. Tata, prin anii ’30, a fost în Giurgiu cu stâna. Aveau 1.200 de mânzări şi aduceau caşul pe măgar, că făceau brânza de burduf în Mănişca. P-atunci, unul de prin Bisoca, Baciu, când umbla armata să-i prindă cu arcanul, a fugit şi s-a făcut haiduc prin munţii ăştia. Vara nu era bai, venea pe la stână, dar nu se-apropia să intre în stână, tot cu ochii să nu-l prindă, mânca, punea la loc totul, lăsa un semn că a fost el, se apropia numa’ unde ştia că-s oameni de treabă. Avea înţelegere cu un frate de-al lui, să-i aducă mălai şi sare, altceva nimic. Avea o armă (după cum povestea tata, că de el nu se ferea, mai mergeau împreună o bucată de drum lângă măgar, mai povesteau), făcea alice din tuci, mai puşca ba o capră, ba ce mai găsea, făcea pastramă. Iarna, trăia din ce vâna, ca în Epoca de piatră, se învelea în piei de animale, avea buncăre numa’ de el ştiute. Şi nu stătea, cioplea. O grămadă de mese făcute dintr-o cioată, prin munţi - ciobanii ştiau că-s făcute de Baciu. 25 de ani nu l-au prins, regina a zis să se predea, că nu-i face nimic. Până la urmă s-a predat. Stai să vezi cum: a vrut o dată să puşte un viţel de ciută. S-a apropiat, că arma nu-i bătea departe, în genunchi, a luat la ochi viţelul, dar a văzut o femeie şi o fetiţă. N-a fugit ciuta deloc, şi ei şi viţelului le curgeau lacrimile. Atunci, lui Baciu i s-a făcut milă. A zis că-i semn ceresc, „Dumnezeu vrea să am o femeie şi-un copil”. Avea 45 de ani.
    Şi prin Zăbala erau unii de se ocupau de haiducie: au furat din Regat nişte vite. Venind încoace, au trecut prin Elves, au încălţat vitele cu opinci, da’ puse invers. Când s-au dus jandarmii la stână, nea Simion a zis că nu i-a văzut. Şi l-au bătut, crezând că minte. Dar ei se duseseră invers, la vale. Nea Petrea Ciambur a fugit atunci.
    - Dar cu mâncarea, la stână, cum era? Lapte cu mămăligă?
    - Ce lapte?! Doar vara, mai gustai, da’ nu-ţi dădeau voie bacii, că erau plătiţi pe zeciuială. Păi erau baciul, ăl din stână, mânzărarul, cârlănarul, miorarul; baciul lua în primire stâna, să faci atâta brânză! La Sân’ Petru, se-mpărţea, aia pleca de vale. O calculau cu şăncuşa, un băţ crestat. Mălaiul se dădea cum era tovărăşia. La sterpe era mai greu, că-ţi dădea 10-15 kg de mălai, 6 de brânză, 1 botă de jindiţă. Asta era pe săptămână sau 10 zile, restul nu vedeai, trebuia să te descurci. Atâta severitate era, nu puteai comenta că nu-ţi ajunge. Buliticul se ducea după legume, baciul ştia, îi pregătea bota cu jindiţă.
    Carne, mâncai doar dacă se rupea piciorul la câte-o mioară. Miercurea şi vinerea se postea, brânză nu-ţi dădea, doar urdă - asta se socotea că-i de post. Urda-i cea mai sănătoasă, că provine prin fierbere. E şi o legendă… Ştii cum au descoperit urda? Unui cioban îi era lene să se ducă să-şi aducă apă, să-şi spele ce-avea pe el. Atunci a pus zărul la fiert, nu l-a dat la porci sau la câini, şi şi-a băgat ţinuta. Când a văzut ce iese acolo, i-a chemat pe toţi. A doua zi, au lăsat numai zărul…
    - Excepţională poveste! Aşa se zice, că toate invenţiile au fost făcute de leneşi!
    - Ăla a fost om deştept, care a inventat coşarul! Ce Gagarin?!? Fără, e tare greu. La munte, vremuri rele, întuneric, tună, trăzneşte, se sperie oile… Am stat numa’ în picioare, numa’ răzimat, în băţ. De era vreme rea, nu le lăsai, că asta era dragostea ciobanului - să aibă lapte a doua zi. Totdeauna se pun mai la vârf, în muchie, oaia să iasă în sus când pleacă. Ele când simţeau vijelie sau un pic mai rece, cătau să fugă la pâraie. Cât era vijelie, nu mişcau, când se termina ploaia, nu le puteai ţine, Doamne-fereşte! Şi le lăsam cum voiau ele, unde voiau ele să se oprească, acolo! Aveam oi sănătoase, nu şchiopau ş.a.m.d.. Asta înseamnă a sta lângă ele, a te ocupa de ele! Atunci ciobanii nu umblau cu carele de fân, baloţi, cum se fac acum. Asta era nomazia şi transhumanţa: te duci cu băţul. Le scoteai cu băţul.
    - Acum către final, ziceţi-ne ceva şi despre copiii dumneavoastră.
    - Neculai, la oi şi la oi! A chinuit şi el… îi duceam vara, le plăcea. Am patru băieţi şi două fete. Viaţa asta-i dată de Dumnezeu. Te-ntrebau bătrânii: de ce vine rândunica şi-şi face cuib? Cinci, şase pui, apoi mai scoate un rând. Aşa şi oamenii: laşi ceva în urmă! Ăl mic a plecat mai devreme, în afară, i-a tras şi p-ăştia doi în Germania. Vin pe rând, tot la treabă…
    *
    Cam aşa a trăit nea Mircea când era la oi: şi greu, şi frumos, şi pe bani, şi în pierdere, dar mereu cu mândrie şi credinţă. Mândria aceasta şi credinţa i le-am citit şi acum pe faţă. Şi pofta de a povesti îl mai caracterizează: de-ar putea paginile acestea să cuprindă câte are nea Mircea Cojan să ne zică… Şi asta pentru că, vorba lui: „Toate-s multe-n viaţa asta, dai peste toate, toate-s cu poveşti…”.

    Categorie:


    0 0
  • 04/28/16--00:09: BISERICA SFÂNTĂ
  • Maică bună şi aleasă, tu eşti nava lui Hristos,
    Ce ne porţi prin valuri grele, spre limanul prea frumos.
    Eşti cetate întărită, stâncă de nebiruit,
    Lăcaş sfânt plin cu iubire, de Iisus însufleţit.

    Ispite, dureri, necazuri, la sânul tău ne-au adus,
    Dar ne-ai izbăvit din toate cu puterea lui Iisus.
    Pe cărări nestrăbătute, sub oblăduirea ta,
    Vom fi garda de onoare ce te va reprezenta.

    Adevărul şi dreptatea, mila, pacea şi răbdarea,
    Sunt izvoarele curate ce-aduc lumii alinarea.
    Trecând prin tumultul vieţii către veacul viitor,
    De Biserica străbună vom fi ocrotiţi mereu.

    Categorie:


    0 0

    Trecutul este singurul lucru pe care îl avem şi îl cunoaştem, dar este transformat de la o generaţie la alta. Cunoscându-ne istoria ne facem mai iubitori de om şi de viaţă, iar reîntoarcerea la istorie, la autentic este o datorie umană.
    În casa de la Gârbovăţ, dăinuită în timp şi spaţiu vreme de două secole, printre lucrurile vechi am găsit cărţile prăfuite de vreme ale strămoşilor mei, iar răsfoindu-le am descoperit istoria familiei preoţeşti Novacovici. Această familie şi-a încrustat numele în grinda înnegrită de fum şi vreme din cuina casei la anul 1754.
    Preoţii din această familie au sfinţit prin trecerea lor prin viaţă casa părintească, care a dăinuit prin timp până în prezent. Alături de cărţile îngălbenite de vreme, s-a păstrat şi mobila tip dormitor originală, probabil din perioada 1850-1880. Casa a fost zidită de preotul Pavel Novacovici (1799-1843, tatăl străbunicului meu Maxim), păstrându-se lemnăria şi uşile originale, casa fiind locuibilă şi în prezent.
    Din rădăcina românească creştin-ortodoxă răsare familia Novacovici ca familie preoţească în Gârbovăţ la 1803, iar dintre slujitorii proveniţi din această familie amintesc pe:
    - preot Iancu Novacovici (1778-1844);
    - preot Pavel Novacovici (1799-1843);
    - preot Petru Novacovici (1816-1849);
    - preot Maxim Novacovici (1826-1899), străbunicul meu, care a avut 11 copii, iar în anul 1848, pentru ideile sale politice naţionaliste, a fost persecutat şi urmărit de armata ungară, stând ascuns în păduri pe la colibele păstorilor.
    Sub pastoraţia sa, între anii 1872-1873 s-a rezidit Biserica din Gârbovăţ. A dotat biserica cu cărţi noi, prapori, a refăcut scaunele, iar în ultima perioadă, orb fiind, a slujit biserica dus de mână de către fiul său, preotul Nicolae Novacovici;
    - preot Nicolae Novacovici (1854-1939), un adevărat model prin activitatea sa pe tărâm bisericesc.
    Pentru meritele sale naţionale şi bisericeşti a fost ales ca membru în Comunitatea de Avere a Confiniului Militar Banatic nr. 13 Caransebeş, aparând interesele grănicereşti, şi a fost distins în anul 1912 cu brâu roşu de Consistoriul din Caransebeş.
    Pentru ţinuta sa politică proromânească i s-a fixat domiciliul obligatoriu pentru un an şi opt luni în Kabold din judeţul Sopron, Ungaria, împreună cu fratele său Emilian Novacovici, învăţător în Răcăşdia, şi nepotul său av. dr. Emilian Novacovici.
    Preotul Nicolae Novacovici a cultivat sesia preoţescă în mod raţional şi a îndemnat sătenii să cultive grâu pe pământurile lor, lucru care nu se practica la acea vreme.
    A fost un împătimit al căutării existenţei stăpânirii romane pe teritoriul Almăjului, în urma unor săpături pe malul stâng al Nerei descoperind drumul ce lega vechea cetate Dragomireana de localitatea Pripilipeţ.
    În hotarul comunei Bănia, în locul cunoscut sub numele de Valea Mică, a descoperit urmele unei mine de aur datând de pe vremea dacilor, dar şi alte locaţii de unde mai târziu se extrăgeau aramă şi fier, constatând faptul că în zonă aurul nu se obţinea doar prin extragerea din mine, ci şi prin spălarea nisipului aurifer din apele Nerei;
    - preot Valeriu Popescu;
    - preot Nicolae Careba, preot în Rudăria;
    - preot Silviu Novacovici, preot în Bănia;
    - preot-profesor Romulus Novacovici (1897-1929), primul director al Gimnaziului de Stat „Principele Carol” din Bozovici, preot în Bozovici. A scris lucrarea „Împărăţia lui Dumnezeu”, publicată în Foaia Dicezană între anii 1925-1927, primul eminescolog din Banat,
    - Ion Alexandrescu, preot în Verendin, apoi în Lugojel, căsătorit cu Silvia Novacovici;
    - Iosif Bololoi, preot în Gârbovăţ şi Şopotul Vechi, căsătorit cu Aurelia Popescu;
    - Cornel Mircea, preot în Răcăşdia, căsătorit cu Ana Novacovici;
    - Gheorghe Simion, preot în Răcăşdia, căsătorit cu Minodora Mircea;
    În Sfânta Biserica au mai slujit ca diaconi:
    - Maxim Novacovici (1888-1910);
    - Ioan Novacovici (1835-1913);
    - Timotei Novacovici (1832-1864);
    - Iosif Novacovici.
    Dintre valorile reale ale familie Novacovici îl amintesc pe Emilian Novacovici (1862-1936), învăţător în Răcăşdia, un dedicat naţionalist, luptând pentru cauza neamului, context în care i s-a fixat domiciliul obligatoriu pentru un an şi opt luni în Kabold din judeţul Sopron, Ungaria, împreună cu fratele său, preotul Nicolae Novacovici, şi nepotul său av. dr. Emilian Novacovici.
    Pentru meritele sale în activitatea didactică, Emilian Novacovici a fost decorat cu Medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ”, clasa I, în anul 1925. În anii 1922 şi 1926, pentru ţinuta sa românească a fost decorat cu două medalii ale Ordinului „Coroana României” în grad de cavaler, iar în anul 1933 a fost decorat cu Medalia „Ferdinand I”.
    Întreaga avere şi-a donat-o în scopuri caritabile, înfiinţând la 7 octombrie 1926 Fundaţia „Emilian şi Ecaterina cu o panglică pe care era scris „Tinerimea română universitară, Eroului Naţional Avram Iancu, 1848, dormi în pace, noi veghem”. Tot atunci, Gheorghe Novacovici a citit o poezie, compusă ad-hoc, în care proslăvea memoria Eroului Naţional Avram Iancu. Moţii adunaţi la mormântul eroului au intonat cântece patriotice împreună cu delegaţia de studenţi, imediat la faţa locului prezentându-se jandarmii unguri, care au confiscat coroana şi i-au arestat pe studenţi.
    În anul 1899, în cadrul luptei sale duse cu condeiul, Gheorghe Novacovici a publicat un articol în „Tribuna” din Sibiu, al cărui conţinut a fost considerat insultător la adresa stapânirii şi drept consecinţă i s-a înscenat un proces de presă, care s-a soldat cu condamnarea sa, ispăşindu-şi pedeapsa în temniţa din Seghedin.
    După o zbuciumată viaţă, juristul Gheorghe Novacovici, fiind măcinat în temniţă de o boală necruţătoare, decedează în ziua de 20 august 1908.
    Din comunionul Novacovicilor au mai făcut parte şi alte personalităţi care au fost preocupate de a menţine aprinsă flacăra conştiinţei naţionale şi care au apărat interesele îndeptăţite ale românilor, având o conduită morală demnă de-a lungul întregii lor existenţe.
    Familia Novacovici a fost preocupată de afirmarea culturii naţionale, apărarea Limbii Române, a bisericii şi a şcolii naţionale, preocupări care se înscriu în procesul desăvârşirii unităţii poporului.

    Categorie:


    0 0
  • 04/28/16--02:54: Când râul Heraclit
  • Moto: „Aceeaşi carte nu mai e aceeaşi mâine” (Adrian Lesenciuc)

    Scriitor din generaţia optzecistă, Adrian Lesenciuc (foto) a debutat editorial cu volumul de versuri Antifilosofia (1998), întreaga sa creaţie, ancorată în Postmodernism, aflându-se sub semnul veacului în care paradoxul şi absurdul au ajuns la cote maxime, iar eclectismul şi in- tertextualitatea au devenit complementare.
    Adrian Lesenciuc, autor plurivalent, abordează mai multe genuri literare prin care se redescoperă pe sine, se reinventează mereu altfel, preocupările sale reflectând o dinamică ce ţine pasul cu vremurile actuale, cu ritmurile precipitate ale culturii noastre oscilante, aflate permanent într-o perpetuă încercare de a se sincroniza culturilor europene.
    Ca să înţelegem unde se poate situa, ca scriitor, Adrian Lesenciuc, trebuie să menţionăm că prima preocupare a sa se îndreaptă către poezie (Copilul- genune, Laocoonia, Liam, Coliba de sânge, Joc terţ, Cartea de apă) şi chiar spre traducerea poeziilor virtuale (Tipoeme şi anipoeme, de Ana Maria Uribe, scriitoare din Argentina), apoi spre proză (Moartea noastră cea de toate zilele - 2008, roman şi Sf. Urman din Pulistan - 2014, roman), dar şi spre eseistică şi critică literară (Poezia virtuală
    - istorie, critică literară, Postmo- dernitatea.
    Un posibil model de structurare a mozaicului avaloric - eseu, Puzzle cu umbre pe ape - eseu).
    Volumele sale de versuri aduc, în prim-plan, un poet care se confesează permanent, regăsindu-se în universul reconfigurat ca alternativă la cel real, un poet reflexiv care, cu luciditate, caută esenţa, caută să pătrundă în lumea numenală, aspiră spre absolut, întrebând, răspunzând, pendulând între diferite ipostaze ce reflectă o conştiinţă analitică, aflată în dialog cu sine însuşi, cu Logosul, cu lumea în elementele ei constituente. Altfel spus, observăm că Adrian Lesenciuc
    „Tăinuie / Destăinuie poetul şi gânditorul, deopotrivă... sub un facies angulos de actor american, din filmele de acţiune, stăpânit însă de ochi energici cu uitătura iscoditoare, interogativă...” (Aurel Ion Brumaru), în şi prin poezie, fără ca să eclipseze în vreun fel proza sau eseistica.
    Parcurgând volumul Coliba de sânge, apărut în 2015, simţim că autorul se află „sub teroarea timpului puţin” (Marcel Mureşeanu), mărturisindu-se şi fixându-şi ca repere sau ca limite ale liniei vieţii şi ale spunerii
    „iubita vie ” şi „iubita moartă”, într-un discurs metaforic şi narativ, structurat sub forma unui poem continuu, fără delimitări, fără titluri, ca o curgere, ca un şuvoi de gânduri, de impresii, de confesiuni, de meditaţii. Registrul stilistic şi limbajul auto- referenţial din acest volum, ce propun şi o îngemânare a ironiei şi ludicului, provoacă lectorul la o permanentă atitudine reflexiv- interogativă, mai ales că, la final, este posibilă o lectură în sens in- vers a textului.
    Adrian Lesenciuc nu ancorează, nicidecum, la această formulă estetică şi, sub auspiciile eclectismului, în acelaşi an, 2015, publică „sub soarele egal de Marte, la 120 de ani de la naşterea lui Ion Barbu... situându-se la orizontul treimii, adică al celor 40 de ani de viaţă”, după cum singur mărturiseşte, cartea de poezii, în vers clasic, Joc terţ, care se doreşte, în fapt,
    „o încercare de axiomatică”. Surprinzătorul volum, prezentat într-o frumoasă ediţie bibliofilă, poate fi privit ca o replică la volumul barbian Joc secund, ca un „orizont al luminii”, în care „Femeia-peşteră nu e Ea”, când
    „Poemul e context / cuvântului pretext”, iar autorul devine „În vremuri incomode / Găoacei custode / în Uvedenrode”. Erudiţia, livrescul, in- tertextualitatea sunt alte trăsături ale liri- cii autorului care surprinde, inovând permanent, deşi fiecare
    poem, fără titlu, doar numerotat, are formă fixă, 4 versuri, în 6 silabe şi în monorimă. Jocul terţ ne descoperă o încercare a fiinţei poetice de a descifra, parcă, o carte căreia îi dă următoarea replică: „Ce scris-am habar n-am
    / Nici har n-am, gând nici neam
    / Adast cam ce eram / În limba lui Adam”. Nu avem certitudinea că aceste poezii sunt replici la o anume lectură a poetului care pare să răsfoiască o carte, dar finalul volumului îl putem considera o artă poetică (potrivită la fel de bine şi pentru un început de volum), pe care, paradoxal, autorul o situează aici, poate pentru a sugera trecerea la o altă formulă estetică: „Se ia un catren gol / Se pun în el, domol
    / Şi plod şi ritm şi pol. / Rima o sparge dogma”.
    Genial. nu-i aşa?! Şi metaforic!
    Cartea de apă (Cu Borges privind râul), volum publicat la Editura „Cartea românească”, în 2016, apărută şi în tiraj electronic, reprezentând, la început un experiment, este o succesiune de poeme care au fost distribuite prin e-mail, între 18 august şi 17 septembrie 2013, spre „a se consuma la cafeaua de dimineaţă”. Frumos mod de a-ţi începe ziua, nu-i aşa? Cum altfel am putea bea cafeaua de dimineaţă decât citind un poem pentru a pluti pe apele râului privit împreună cu Jorge Luis Borges, celebrul autor al volumului Cartea de nisip?
    Radu Voinescu menţionează că „ineditul rod al experimentului literar, configurat din situarea inovaţiei inteligente şi sensibile, sub arcul de lumină al tradiţiei literare şi al reflecţiei despre lume” este un pariu „cu- rajos şi câştigat” de autor.
    Putem subscrie, desigur, dar adăugăm că, prin acest volum, Adrian Lesenciuc pune în dis- cuţie alte teme majore: timpul, care pentru Borges este „râu şi labirint”, dar şi „misterul esen- ţial”, apoi condiţia scriitorului, despre care tot Borges spune că „nu prea crede în cuvinte”, arta, „care ţese fleacuri” şi raportul om-timp-cosmos, despre care Adrian Lesenciuc spune „eu cred în nemurire, nu în ne- murirea personală, ci în cea cosmică”.
    Autorul Cărţii de apă, nu uită nici de tigrul lui Borges, pictograma (promovată şi la noi ca specie literară de scriitorii avangardişti), dar mai ales nu uită de poezie spunând: „Ştiu poezia mai bine decât mă ştiu pe mine... cuvântul se zămisleşte în mine”. Despre timp şi om, Adrian Lesenciuc afirmă „eu nu voi fi fiind nici timp, nici eternitate, ci undeva în afara acestora”, ipostaza poetului fiind, în final, contemplativă: „Tac / voi cont nua să tac”.
    Dacă până acum enunţam câteva particularităţi ale discursului liric al scriitorului (ludicul, ironia, intertextualitatea, livrescul şi erudiţia), adăugăm că, prin Cartea de apă, Adrian Lesenciuc ne transpune într-o lume care păstrează, datorită cuvintelor, eufonii, armonii muzicale, la care nu poţi să nu rezonezi:
    „Coboară în joacă din proaspăta floare / domoale culoare-n lăptoasa culoare / ca ploaia-n cotloane poroase şi goale / chiar soarele moale adoarme în poale
    / Doar moartea foloase nu are când moare / de soarta înoată când poarta e boare”,
    Certificând aserţiunea, oarecum paradoxală, a lui R. Kipling că „un scriitor poate plăsmui o poveste, dar nu-i poate pătrunde tâlcul” şi intuind că tigrul lui Borges „alunecă printre toamne” în timp ce
    „râul Heraclit curge”, încheiem discursul nostru cu un poem de o profunzime aparte, care poate reprezenta chintesenţa poeziei lui Adrian Lesenciuc, dar şi punctul de plecare pentru alte exegeze, din alte perspective, ce pot confirma faptul că „o carte nu mai este aceeaşi mâine”, devenind - nu-i aşa? - asemeni unui palimpsest: „Când înot între pagini, râul se întoarce / dar nicidecum cu atâta putere
    / ca atunci când privirea mea se pleacă / întâlnind-o pe a ta. / E cumplit exerciţiul acesta de înot în priviri. / Mişcările sunt stângace, n-am control. / Mă afund. Istoria se-nchide în mersul ei / rotund / şi lupt cu valul care-nghite / râu şi prund. / Mă trage-adânc abisul
    / fără să mă scufund. / Încerc să scap. M-ascund / Sunt prins. / Alt rund. / Ritmul / e furibund.
    / Mă înalţ / m-afund. / Unchip
    / rotund / mijeşte / şiinund / cuvânt / fecund / înjoc / secund. / Urgrund. / Ungrund. / Ab-grund
    / Chiar cores- / pund? / Privirea ta e mai senină decât lumina necreată.
    Şi ce spune Borges despre râu şi curgere, despre timp şi clipă, despre prezent şi destin sau despre acest joc al privirii ca mod de cunoaştere şi de transce- dere a realului? Atât şi nimic mai mult: „... întregul trecut, trecutul de nepătruns s-a constituit ca să putem ajunge în această clipă, acum”.

    Categorie:


    0 0

    Ediţia a V-a, 9 aprilie 2016

    Am onoarea de a fi invitat să fac parte din Juriul care va aprecia evoluţia formaţiilor muzicale participante la această ediţie. N-am mai fost în oraşul Sfântu-Gheorghe de ani buni. Regăsesc acelaşi oraş liniştit şi curat. Aceleaşi clădiri impozante. Aceiaşi oameni. Aceiaşi statuie a lui Mihai Viteazul care, cu necruţătoarea-i secure, parcă sprijină bolta cerească.
    De câţiva ani un grup de români inimoşi, componenţi ai demnei şi mândrei Fundaţii „Mihai Viteazul”, care aminteşte pentru veşnicie de bravul şi fostul domnitor şi conducător al românilor şi al secuilor, organizează această deosebit de valoroasă activitate muzicală, care onorează şi ridică la loc de cinste oraşul Sfântu-Gheorghe şi judeţul Covasna.
    În sala de spectacole, care face cinste liceului maghiar în care se desfăşoară evenimentul, oamenii aşteaptă, emoţionaţi, începerea Festivalului.
    Profesoara Maria Peligrad, preşedinta Fundaţiei, deschide Festivalul, dar nu apar încă formaţiile pregătite pentru concurs, ci trei „ateliere muzicale” apărute ca o noutate.
    Educatoarea Săndica Borchină prezintă nişte adevăraţi îngeraşi, copii de grădiniţă, care cu voci mici, dar curate, cântă „Primăvara” şi „Mama”. Căldură, curăţenie, sinceritate. Emoţionant.
    Alt grup format din copii de clasa a II-a, pregătiţi de învăţătoarea Maria Bularca, prezintă piesa, ironică uşor, „Cartierul”, dar şi „Boroboaţă”. Curaţi, frumoşi şi veseli, au adus buna dispoziţie pe feţele părinţilor şi ascultătorilor.
    Grupul format din elevi ai clasei a IV-a a Liceului de Artă din localitate, condus de învăţătoarea Maria Salamon, prezintă la un alt nivel piesele „Mămăruţa” şi „Un pitic”.
    Bucuria lor mică a fost atât de mare şi de binevenită. Iniţiativa formării acestor „ateliere muzicale” este lăudabilă şi, cu perseverenţă şi tenacitate, cu siguranţă va duce la ridicarea nivelului pregătirii muzicale a copiilor.
    Începe festivalul.
    Marele George Enescu spunea că: „Muzica începe acolo unde se sfârşeşte vorbirea. Ea se adresează direct sufletului!”.
    În cele ce urmează vom urmări o îmbinare între tulburătoarele vibraţii sonore şi profundele şi plinele de semnificaţii cuvinte.

    Secţiunea întâi. Voci egale

    Prima formaţie, „Andantino”, formată din elevi de clasa a IV-a a Liceului de Arte „Plugor Şandor” din Sfântu-Gheorghe, coordonat de învăţătoarea Salamon Marta şi dirijat de profesoara Mihaly Imola, prezintă piesele: „Cucul mi se legăna”, „Ciobănaşul” şi „Luncile s-au deşteptat”. Voci pline, copii curajoşi, armonie bună. Public încântat.
    Corul „Carmen Argessi” din Piteşti, dirijat de profesoara Cornelia Ionescu, prezintă o „Suită” de piese în armonizare proprie şi „Brâul” armonizat de Moise Mitulescu. Zece fetiţe, care au făcut sala să amuţească. Se aud doar respiraţiile. Voci, la modul excepţional pregătite: impostare, respiraţie, frazare, armonie, toate înmănuncheate au dat un ceva care nu se vede şi nu se aude prea des. Toate felicitările.
    Corul de copii „Anemone”, pregătit şi condus de părintele Gheorghe Iuga, prezintă piesele „Mociriţă” şi „Rău mă dor ochii, mă dor”. Voci pline, masive, curate, omogene. Bine, dar cu siguranţă se poate mult mai mult.
    Corul „Florile Tarcăului” al Şcolii Gimnaziale „Iulia Hălăucescu” din comuna Tarcău, judeţul Neamţ, condus de Ştefan Marc, îmbrăcaţi în superbele costume populare ale locului prezintă, în grai moldovean, cântecele: „Asta-i şchioapa” şi „Patru care şi-o căruţă”. N-au emoţii sau nu le arată, de parcă s-ar fi născut pe scenă. Voci puternice, cântă cu suflet şi din suflet. A fost o încântare. Mulţumim.
    Corul „Plaiuri tulgheşene” al Căminului Cultural Tulgheş, judeţul Harghita, pregătit şi condus de directoarea aşezământului, Lăcrămioara Pop, se prezintă cu costume atât de frumoase că ni s-a tăiat respiraţia. Simpla lor prezenţă pe scenă, fără să cânte şi ar fi fost un spectacol. Cântecele populare „Iştea-s ardeleni de-ai mei” şi „Ne-au călcat străinii” ne fac să ne amintim că în România există locuri în care Românii sunt minoritari în propria lor Ţară. Şi asta doare. Corul a reuşit să trezească în noi şi mândria că suntem ce suntem şi durerea că mai trebuie să răbdăm, să luptăm şi să aşteptăm sosirea zilei aceleia plină de lumină în care tot Românul să se simtă, pe întreg teritoriul Ţării, la el acasă.

    Secţiunea doi. Coruri mixte şi bărbăteşti

    Solemni şi demni intră pe scenă membrii Corului „Preot Ion Ionescu” al Casei de Cultură din Topoloveni, judeţul Argeş, dirijat de părintele profesor Ioan Isăroiu, care prezintă două dintre cele mai pretenţioase piese din repertoriul coral românesc: „Doina şi hora cu strigături”, de Nicolae Lungu, şi „Balada haiducului Radu Anghel”, de Constantin Arvinte.
    Vocile, bine lucrate, umplu scena şi sala de armonie. N-a lipsit nimic. Frazare, respiraţie, nuanţare, forţă. Vocea solistului este absolut de excepţie. Toate laudele.
    Urmează Corul „Magnificat” al Liceului Teologic „Fericitul Ieremia” din Oneşti, judeţul Bacău, dirijat de profesorul Aristică Vaida. Piesele „Ca pe Împăratul”, de Gavriil Musicescu, şi „Mă luai, luai”, de Tudor Jarda, sunt prezentate la cel mai înalt nivel artistic. Poate un pic prea reţinuţi în redare. Au avut de toate, dar mai ales armonie, echilibru între voci, nuanţări duse la limita posibilului. Toate laudele.
    Corul bărbătesc „Armonia” al Casei de Cultură din Brăila, dirijat de părintele profesor Ioan Păvăloiu umple scena, iar când începe să cânte umple sala. Mândri şi demni, plini de forţă, dăruiesc celor prezenţi, cu generozitate, putere şi frumos.
    Piesele „Brâu amestecat”, de Pretorian Voiculescu, şi „Suita din Oaş”, de Dariu Pop, cuceresc ascultătorii. Mulţumim Armonia. Mulţumim Brăila. Mulţumim dragilor că existaţi şi cinstiţi cu şi prin tot ce faceţi, Iubirea Cea Mare Muzica.

    Secţiunea trei. Coruri bărbăteşti pe o voce

    Cinsteşte prin prezenţă acest Festival Corul „Voievozii Munţilor” din comuna Vâlcele, judeţul Covasna, condus de părintele Vasile Tămaş. Cântecele „Dorul nostru” şi „Cântecul României Mari”, ambele compoziţii ale dirijorului, trezesc înalte sentimente patriotice în inimile ascultătorilor.
    Intră în scenă Corul „Pădurenii” al Căminului Cultural al comunei Barcani, judeţul Covasna, condus de învăţătoarea Cristina Orania Deteşan - „Cea mai Bărbată Dirijoare”. Apariţia bărbaţilor în costumele populare bărcănene… ne-a tăiat respiraţia. Nu erau oameni, nu erau bărbaţi, ci parcă nişte stânci dezlipite din crestele semeţe ale Munţilor Ciucaş. Cu mâinile butucite de muncă, de truda câştigării pâinii celei de toate zilele, prinse la chimire, au început să cânte. Am mai făcut această observaţie şi altă dată. Nu erau voci, ci o singură, masivă şi copleşitoare voce. Cântecele locale: „Când eram cu plugu-n luncă” şi „Foicică de pe deal” şi-au luat zborul spre neuitare.
    E ciudat cum atunci când văd aceşti oameni, aceşti pui de munţi, din mine dispare, pur şi simplu, orice sentiment de teamă, de frică. Cu asemenea bărbaţi, Ţara noastră nu va dispare niciodată.
    Încheie Festivalul printr-un recital Corul „Arhanghelii” al Casei de Cultură a municipiului Topliţa, judeţul Harghita, dirijat de profesorul Alin Gheorghe Negrea.
    În acest timp, Juriul a deliberat şi a ajuns la concluzia surpriză că trofeul este cucerit, pe merit, de componentele Corului „Carmen Argessi” şi pleacă în acest an la Piteşti. Toate laudele pentru modul absolut excepţional în care s-au prezentat.
    Inimile şi sufletele s-au bucurat de frumos, de dezlipire de cenuşiu, de plutire spre înalturi, dar ca tot ce e pe lume…, există şi un final.
    Încă odată, Românii inimoşi şi cu drag de plaiuri strămoşeşti au arătat că se poate şi dovedesc încă şi încă şi cât o fi nevoie că NOI AM FOST! SUNTEM! ŞI VOM FI!
    Ne vedem la anul.

    Categorie:


    0 0

    Joi, 14 aprilie 2016, comuna Barcani din judeţul Covasna a fost gazda unui eveniment important, care nu trebuie să treacă uşor cu vederea chiar dacă în România, din păcate, nu ştirile de natură economică sunt cele care primează, ştirile politice şi cele „de la ora 5” fiind, nu-i aşa?, cele care ţin capul de afiş.
    Aşa se face că, la invitaţia primarului Gheorghe Marin, în comuna Barcani a sosit, în organizarea Grupului „Avangarde”, o delegaţie de diplomaţi ce are ca scop cooperarea pe proiectele de investiţii. Astfel, în cadrul grupului de lucru, au fost prezenţi la Barcani: ministrul Milan Peprnic (Ambasada Cehiei, Ministerul Economiei din Cehia); Adriana Andriescu (Germany Trade Investment, Agenţie Guvernamentală a Ministerului Economiei din Germania); Bogdan Voiculescu (Fortis Business Management, Olanda); Barbu Mihăescu (Camera de Comert Româno-Elveţiană şi Corporaţia elveţiana „Matting Management”). În cadrul şedinţei de lucru ce a avut loc la sediul Primăriei comunei Barcani, acestora li s-au adăugat şi membrii delegaţiei gazdă, condusă de edilul Gheorghe Marin, printre care: Adrian Broanăr, managerul SC Milkcom SRL Sărămaş; Cătălin Morar, şeful Ocolului Silvic „Buzăul Ardelean”; Paul Vieru, adjunctul şefului Ocolului Silvic „Buzăul Ardelean”; consilierul local Gheorghe Mocanu, preşedinte al Comisiei Economice a CL Barcani şi administratorul SC „Servicii Alin” SRL Lădăuţi; consilierul Leontin Ioan Oprea, administratorul SC „Oprea Group” SRL din comună; Elena Maura Olaru, secretar în cadrul Primăriei Barcani; Daniel Neagoe, consilier local al comunei vecine Sita-Buzăului; Vasile Cătălin Petcu, directorul Şcolii Generale Barcani şi consilierul local Marius Murea.
    Primarul Gheorghe Marin a deschis şedinţa printr-o scurtă prezentare a zonei Buzăului Ardelean şi a comunei Barcani, din care am reţinut pentru dumneavoastră: „Suntem o localitate agro-industrială, aflată într-o zonă de munte. Zona este cunoscută ca Ţara Buzaielor, care cuprinde oraşul Întorsura-Buzăului şi comunele Vama-Buzăului, Sita-Buzăului şi Barcani, în care baza este agricultura. Întrucât în ultima perioadă producţia de cartofi a scăzut, a crescut fâneaţa în detrimentul arabilului şi a crescut, de asemenea, şi numărul de animale. Dacă în anul 2000 aveam 5-6.000 de capete, acum avem în evidenţă 9.000; cele mai multe sunt oile, apoi bovinele şi, nu în ultimul rând, cabalinele”.
    O altă intervenţie a avut-o reprezentantul societăţii de prelucrare a laptelui Milkcom Sărămaş, Adrian Broanăr: „Zona a avut o dezvoltare economică destul de virgină din punct de vedere al evoluţiei, datorită faptului că este o zonă montană, suntem amplasaţi la 750 de metri altitudine şi nu putem face o agricultură extensivă întrucât temperaturile sunt destul de scăzute; în schimb, există un potenţial major pentru agricultura biologică-organică. Având în vedere că la momentul actual competiţia cu statele europene se dă pe volume, credem că singurul lucru prin care efectiv am reuşi să creştem din punct de vedere al valorii economice ar fi promovarea produselor bio, care ar putea să aducă un aport benefic pentru gospodăriile din zonă, produse lactate, carne, pentru că dezvoltarea noastră este strict legată de agricultură şi procesarea agricolă. Pe celălalt segment, cred că preponderent ar trebui să se dezvolte foarte mult zona de procesare a lemnului, până la produs finit. La momentul de faţă, o cantitate foarte mare de lemn se vinde sub formă de buştean sau semifabricat. Din punct de vedere al infrastructurii, având în vedere că noi, românii, reprezentăm o zonă minoritară a judeţului Covasna, noi, agenţii economici, am cam simţit lucrul acesta, pentru că repartiţiile bugetare nu au vizat tot timpul zona românească; avem o dezvoltare destul de înceată referitor la infrastructură, încă nu am reuşit să punem la punct sistemul de canalizare, apă; drumurile arată cât de cât bine, dar încă este mult de lucrat. Sperăm ca, pe viitor, faţa Guvernului să se întoarcă şi spre noi!”.
    La finalul şedinţei de lucru, înalţii oaspeţi au vizitat mai multe ferme şi societăţi de prelucrare a lemnului.Concluzia, pentru „Condeiul ardelean”, aparţine tot edilului Gheorghe Marin: „Este o întâlnire cu reprezentanţi de la guvern şi cu reprezentanţi ai unor fi rme româno-elveţiene, româno-olandeze şi româno-germane şi cu ministrul secre-tar de stat din Cehia. Au zic că oaspeţii sunt foarte încântaţi de ceea ce au văzut. Dânşii au fost mai devreme la Moeciu, iar acum, iată, au venit spre comuna Barcani, care a fost singura din judeţul Covasna care s-a arătat deschisă unei asemenea iniţiative, ceilalţi colegi primari ferindu-se cu toţii că, vezi Doamne!, nu este bine să se organizeze aşa evenimente în această perioadă preelectorală, ca nu cumva să se interpreteze lucrurile altfel. Nouă, însă, nu ne-a păsat de acest aspect, pentru că ne interesează dezvoltarea, iar aceşti oameni sunt dintre cei care pot aduce investitori importanţi în zonă. Roadele acestei întâlniri le vom vedea altădată, atunci când dânşii se vor întoarce la noi cu investitori străini”.

    Categorie:


    0 0

    Moto: „Lumea asta-i cum o vezi; Ailaltă, cum o crezi” (Din înţelepciunea populară)

    În acest demers am pornit de la eseul-recenzie cu titlul „Imanent şi transcendent la Ioan Jude”, de Ilie Frondăş, apărut în revista „Astra Reghineană”, Nr.
    2/2015, pag. 26 (publicaţie social-culturală şi de infor- maţii, editată de Despărţământul Reghin al ASTREI, director şi redactor-şef prof. Marin Şara), despre cartea
    „Creştinismul între imanenţă şi transcendenţă”, de prof. univ. dr. Ioan Jude, apărută la Editura Episistem, Târgu- Mureş, 2014.
    Din acest eseu (recenzie) mi-a atras atenţia, în mod special, referirea la semnificaţia crucii, ca aspect sim- bolistic, menţionându-se că „aceasta este percepută ca o legătură dintre pământ şi cer, dintre imanent şi trans- cendent, între lumea văzută şi cea nevăzută”. Cred că, ţinând seama de acest aspect, Ilie Frondăş a ales moto- ul respectiv, din „filosofia populară”, moto pe care l-am preluat şi eu în această lucrare.
    În legătură cu semnificaţia Crucii, aşa cum se pre- zintă în eseul la care mă refer, arăt că se impune preci- zarea că această semnificaţie este relevată doar dintr-o perspectivă, şi anume din perspectiva verticalei.
    Crucea însă, ca semn material (fizic) şi spiritual are două dimensiuni: dimensiunea verticală şi dimensiunea orizontală.
    Pornind de la semnul material, cu verticala şi ori- zontala Crucii, în simbolistică, din punct de vedere spiritual, într-adevăr, crucea, pe verticală face legătura dintre Pământ şi Cer, „dintre imanent şi transcendent”, între lumea văzută şi cea nevăzută.
    Cum lumea văzută este pe Pământ, iar cea nevăzută este în Cer (din această perspectivă), cum pe vertica- la Crucii se realizează o legătură între aceste lumi, pe
    „braţul” orizontal al Crucii se realizează legătura, în lu- mea văzută, între toţi şi toate care vieţuiesc pe Pământ. Fără o asemenea legătură, cunoaştere şi comunicare, pe orizontală, între toţi şi toate nu ar putea „funcţiona” aceea ce se numeşte „lumea văzută”. Această lume văzută, pământeană, prin comunicare pe orizontală între toţi şi toate cei/cele ce o compun, prin rugăciune, credinţă, dragoste şi nădejde, îndreptate pe verticală, către Divi- nitate, poate accede la comuniunea cu El, comunicare şi comuniune necesară echilibrului universal.
    Aceasta pentru că este nevoie a adăuga credinţei, iubirii şi speranţei, rugăciunea necesară posibilităţii accederii la Dumnezeu. Pentru că „Poarta către (spre) Dumnezeu este Credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea” (Petre Ţuţea).
    De aceea trebuie avut în vedere „îndemnul lui Petre Ţuţea” (unul dintre cei mai mari gânditori ai Neamului Românesc), în sensul, adică, „să facem toţi rugăciunea spre a începe reconstrucţia spirituală, spre a ne împlini ca fiinţe creştine. Atunci şi casei ruinate a sufletelor îi va fi dat să se refacă”.
    Astfel de viziuni şi credinţe au fost exprimate şi în alte scrieri ale mele şi nu numai, ele fiind de perpetuă actualitate.
    În acest context, în acelaşi sens, esenţiale şi rele- vante sunt cuvintele de învăţătură ale Preafericitului Teoctist, (fost) Patriarh al Bisericii Ortodoxe Româ- ne, care, printre altele, spunea despre Cruce că este un
    „simbol că viaţa Ortodoxiei se desfăşoară sub semnul crucii, al suferinţelor, al răbdării, dar şi sub semnul nă- dejdii, al Învierii şi al Biruinţei”.
    Despre semnul Sfintei Cruci am mai spus că „Ru- găciunea cea mai scurtă dar poate şi cea mai puternică este semnul Sfintei Cruci”.
    Prin acceptarea de către Fiul Lui Dumnezeu a răs- tignirii Sale pe Crucea suferinţelor şi răbdării Sale, cu trecerea prin moarte (cu moartea pe moarte călcând), iar apoi prin Înviere El a răscumpărat lumea de la întuneric, aducând nădejdea Biruinţei vieţii asupra morţii.
    În respectul pentru acest simbol al Creştinismului s-a instituit Ziua Înălţării Sfintei Cruci care se aniver- sează - comemorează în data de 14 septembrie a fiecărui an bisericesc.
    Am închinat Zilei Înălţării Sfintei Cruci şi o poezie în acrostih cu titlul „Ziua Sfintei Cruci”, poezie care, pentru simbolistica şi semnificaţia despre care am vorbit mai sus cred că este potrivit a o reda în întregime:

    Ziua această sfântă Iisus a-nnobilat-o,
    Urmându-şi soarta „tristă” Atunci când a „urcat-o”…
    Sfântă zi, înălţătoare Faptelor dumnezeieşti,
    În veci este dătătoare Nevăzutelor fereşti, T
    ainelor de la Altare, Enigmatică cântare Iubirii celor cereşti.

    Cruce - loc de închinare; Ruga o-nălţăm mereu, Uniţi ca într-o suflare, Cuvânt de îmbărbătare
    Iisus Domn şi Dumnezeu…

    Spunând cele ce am spus, simt o linişte şi bucurie lăuntrică pe care Îl rog pe Bunul Dumnezeu să o să- lăşluiască în sufletele tuturor acelora care vor fi părtaşi acestor gânduri de credinţă despre semnificaţia Sfintei Cruci. Amin.

    Cu credinţă, dragoste şi nădejde,
    George G. Echim (Braşov)

    Categorie:


older | 1 | .... | 99 | 100 | (Page 101) | 102 | 103 | .... | 129 | newer