La 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, liceanul Prinţip ucide prin focuri de revolver pe arhiducele Frantz Ferdinand, moştenitorul monarhiei austro-ungare şi pe soţia lui. O lună mai târziu, Austro-Ungaria declară război Serbiei. După câteva zile, Europa întreagă, şi în urma ei, toate celele continente, erau târâte în vârtejul celui mai groaznic cataclism pe care l-a înregistrat istoria omenirii.
Războiul era la hotarele României. Patru cincimi din graniţele noastre erau ocupate de luptători. De la Severin şi de la Dorohoi se puteau urmări luptele, iar la Vârciorova şi la Mamornita cădeau schije şi gloanţe rătăcite. Marele conflict sângeros nu putea să nu aducă răfuiala cea mare. Din râurile de sânge, peste movilele de cadavre, nu putea să nu se ridice aurora dreptăţii. Şi de la această dreptate, Ţara şi Neamul Românesc aveau mult de aşteptat. Istoria Neamului Românesc este o înşiruire de nedreptăţi, suferinţe şi umilinţe. Mai mult de jumătate din pământul şi neamul nostru se găsea sub jug străin. Constituirea unui Stat Românesc, care să cuprindă pe toţi Românii de pe tot Pământul Românesc - acesta era idealul naţional şi visul de veacuri în care au crescut toate generaţiile noastre.
În Transilvania, o conştiinţă nouă îşi face drum, generaţia tânără întoarce faţa de la Viena şi Budapesta şi se îndreaptă spre Bucureşti. De aici înainte soarele românismului răsărea de la Bucureşti. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan; Revoluţia de la 1848-1849 şi Avram Iancu devenit eroul legendar al luptelor românilor; Unirea Moldovei cu Ţara Românească de la 1859 şi făurirea unei Românii moderne; Războiul de Independenţă al României din 1877-1878 au contribuit decisiv la deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor. Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, prin Statutul lui Andrei Şaguna, s-a despărţit de biserica sârbească. Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român - ASTRA, dă un impuls puternic culturii naţionale româneşti. Memorandumul din 1892, în care sunt expuse suferinţele şi revendicările româneşti, este prezentat la Curtea de la Viena de o numeroasă delegaţie românească. Împăratul refuză să primească delegaţia, iar documentul este trimis la Budapesta. Guvernul ungar îl înapoiază preşedintelui delegaţiei, dr. Ioan Raţiu, iar la întoarcerea în ţară memorandiştii sunt judecaţi pentru „trădare de patrie”. Odată cu porţile temniţelor de la Vaţ şi Seghedin, s-au deschis complet şi pentru totdeauna inimile Românilor din Regat pentru fraţii lor din Ardeal. Ideea daco-românismului devine coşmarul şoviniştilor maghiari. Neamul Românesc este acum considerat ca un tot unitar, graniţele artificiale pot despărţi trupurile, dar sufletul este unul singur. Conştienţi de primejdie, ungurii urmăresc maghiarizarea forţată cu o furie exasperată; Tisza, Banffy, Appanyi, sunt cei trei care culminează sforţările de distrugere ale Neamului Românesc, cu ajutorul legilor celor mai draconice. Conducătorii maghiari indicau cu precizie sfârşitul demersului, în 50 de ani nu va mai fi picior de român în Transilvania. Dar în plină execuţie a planului de asasinare a unei naţiuni, cade trăsnetul catastrofei mondiale. Tisza era unul din reprezentanţii cei mai fanatici ai politicii naţionale maghiare, a căror întreagă acţiune era dominată de halucinaţia statului naţional unitar maghiar. În această situaţie, Austria era paralizată, era prizoniera Ungariei. Politica Austriei era dominată de interesele Ungariei, iar unul din punctele cardinale ale politicii ungare era intoleranţa faţă de naţionalităţi. Ungaria era strâns legată de Austria ca o piatră de moară de gâtul unui om care se îneacă. În preajma marelui război, imperialul cadavru a ajuns să sape groapa propriului imperiu tocmai datorită politicii Ungariei.
Bucovina a fost ruptă din trupul Moldovei şi furată de austrieci în anul 1775. Diplomatul austriac Kaunitz, ministrul Mariei Tereza, a reuşit să-şi asigure buna atitudine a mareşalului Rumiantzow, generalissimul armatelor ruseşti, mulţumită unui cadou de 5.000 de galbeni şi a unei tabachere de aur, împodobită cu briliante. Mareşalul rus îşi retrage oştile din Bucovina, apoi austriecii o ocupă, astfel banditescul proiect a reuşit. Dulcea Bucovină a lui Alecsandri, vesela grădină, plină de amintirile gloriosului trecut al Moldovei, murea pe încetul şi-şi întindea braţele rugătoare către sora mai mare.
Tot printr-o înşelătorie, la 28 mai 1812, ne este răpită Basarabia de către ruşi. Vina a fost aruncată asupra dragomanului Dumitrache Moruzi, care seconda pe ministrul turc Galib Effendi şi luau parte activă la dezbaterile Tratatului de Pace de la Bucureşti. Ţap ispăşitor a fost găsit Moruzi, sub acuzaţia că, râvnind la un scaun domnesc într-unul din cele două principate, a căutat să-şi atragă simpatia ruşilor. Pentru această faptă lui Moruzi i-a fost tăiat capul din ordinul marelui vizir. O târguială necinstită între străini şi un cap tăiat au pecetluit răpirea Basarabiei. După Războiul de Independenţă din 1877-1878, Congresul de la Berlin ne solicită să înapoiem Basarabia de sud ruşilor. Ca o compensaţie, României i se dă Dobrogea, vechiul pământ românesc al marelui voievod Mircea.
În octombrie 1912, a izbucnit Războiul Balcanic. Turcia era în conflict cu Italia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia. România era interesată deoarece chestiunea graniţei de sud a Dobrogei era nerezolvată. Nu se respectase voinţa Congresului de la Berlin, Silistra, cu forturile ei, cheia Dobrogei, a rămas în stăpânirea Bulgariei.
În anul 1913, a început campania română în Bulgaria. Pentru a doua oară în cursul domniei sale, Regele Carol trecea Dunărea în fruntea Armatei Române. În anul 1877, el o făcuse ca să cucerească independenţa României şi să ajute la formarea statului bulgar. După 36 de ani, el trebuia s-o facă din nou ca să dea o lecţie vecinului ingrat şi să asigure liniştita dezvoltare a ţărilor balcanice, ameninţate de planurile agresive ale tulburătorului popor bulgar. Rezultatele campaniei erau foarte mulţumitoare, dar campania a scos în evidenţă şi unele lipsuri ale Armatei Române. Tratativele de pace, conduse cu deosebită autoritate de Titu Maiorescu, au dus la încheierea Păcii de la Bucureşti din 1913. România a ieşit la încheierea acestor evenimente cu un câştig de teritoriu, care-i asigura graniţa Dobrogei de sud, cu prestigiul său european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil, Bulgaria. Atât campania României, cât şi rezultatul tratativelor au produs o răcire a relaţiilor cu Austro-Ungaria şi cu Bulgaria, astfel că Austro-Ungaria se decide să ducă o politică agresivă împotriva României, mergând până acolo încât concepea anexarea României la ea.
La 15-28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei. Era preludiul săptămânii tragice. La 31 iulie, Germania declară război Rusiei, iar la 3 august Franţei. În aceeaşi zi, Germania invada teritoriul Belgiei. La 4 august, Anglia declară război Germaniei. Dansul morţii începuse. Într-o săptămână şapte state europene, dintre care cele cinci mari puteri, erau în stare de război. O lună mai târziu, Turcia şi Japonia se prinseseră şi ele în hora sângeroasă.
Surprinderea şi emoţia Românilor au fost considerabile. Era în conştiinţa generală că mari evenimente ne aşteaptă şi pe noi. Convingerea că evenimentele de faţă constituie un moment istoric cum nu se întâlnesc multe în cursul veacurilor, că ele sunt menite să schimbe faţa lumii, soluţionând cele mai arzătoare probleme internaţionale, ne impunea şi nouă datoria de a ne folosi de acest prilej. Ar fi fost o crimă împotriva Patriei şi a Neamului ca să lăsăm să ne scape această ocazie, aşa de rară în istoria popoarelor. Aveam revendicări naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut. Cele dintâi ne duceau în conflict cu Austro-Ungaria, celelalte cu Rusia. Aceasta era cumpăna cea grea în care ne găseam după izbucnirea marelui conflict. Un drum greşit, o mişcare rea, şi micul Stat Român putea fi strivit între uriaşii ce se ciocneau în jurul lui.
Pentru a fixa atitudinea României faţă de marele război, un consiliu de coroană s-a ţinut la Sinaia, sub preşedinţia Regelui Carol, în ziua de 3 august 1914. Au participat întregul guvern, în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri Ioan I.C. Brătianu, preşedinţii corpurilor legiuitoare, foştii prim-miniştri şi şefii de partide politice. Regele Carol, german de origine, vedea chestiunea prin prisma obligaţiilor sale contractuale, România era legată printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale. Regele a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ioan Brătianu tatăl, la 1883, reînnoit sub guvernele miniştrilor Catargiu, Sturza şi Maiorescu, a căror semnătură o purta. Singurul, Petre Carp a avut aceeaşi poziţie cu propunerea Regelui şi ceru imediat intrarea în război alături de Puterile Centrale. Majoritatea celor prezenţi au fost împotriva propunerii Regelui, pentru motive de ordin juridic şi moral.
Alianţa noastră cu Puterile Centrale era o alianţă defensivă. În cazul de faţă Puterile Centrale erau agresoarele, ele provocaseră şi declaraseră războiul. România nu fusese nici consultată, nici măcar prevenită asupra demersului guvernului austro-ungar la Belgrad, care avea să provoace războiul şi s-o târască într-un război ofensiv. Aproape toţi sfetnicii de faţă s-au pronunţat în cuvinte mişcătoare şi întemeiate pe o bună cunoştinţă a situaţiei politice, pentru o neutralitate care să ne îngăduie a aştepta desfăşurarea evenimentelor, păstrându-ne completa libertate de acţiune. La sfârşitul consiliului, primul ministru Brătianu a prezentat o telegramă, prin care anunţa că Italia se declarase neutră.
Puterile Centrale au considerat politica noastră ca un act de trădare faţă de aliatul de care ne lega un tratat. Neutralitatea proclamată de România nu putea fi o soluţie definitivă. La adăpostul timpului câştigat, România trebuia să-şi facă toate pregătirile politice şi militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maximum de putere şi cu şansă de izbândă. Simpatiile personale, puterea legăturilor tradiţionale, raţionamentul obiectiv şi alte felurite consideraţii, împărţeau Ţara în două curente. Cel dintâi, cel mai slab, era curentul germanofil. Curentul antantofil, chiar de la început, era mult mai puternic. Lozinca lui era eliberarea Ardealului, şi această ţintă se identificase cu idealul naţional român.
Faţă de politica brutală, cinică şi ipocrită a Puterilor Centrale, alianţa dintre Anglia, Franţa şi Rusia a inaugurat cu dibăcie o politică largă, generoasă, menită a câştiga inima popoarelor. La baza acţiunii lor războinice, ele au pus principiul autodeterminării naţionalităţilor, eliberarea popoarelor asuprite, dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta lui. Simpatia pentru Franţa, dorinţa de eliberare a Ardealului şi perspectiva prăbuşirii Austro-Ungariei, ce se întrevedea din ce în ce mai probabilă, în urma înfrângerilor de pe frontul rusesc au fost hotărâtoare.
În tragedia Neamului Românesc, care începea să-şi desfăşoare scenele ei pline de durere şi de măreţie, cea dintâi victimă, doborâtă de lovitura nemiloasei soarte, a fost Regele Carol, care a murit pe 27 septembrie 1914. Slăbit de povara celor 76 de ani, dintre care 48 de ani de domnie, bătrânul întemeietor al modernului Stat Român se văzu pus în faţa celei mai chinuitoare probleme ce a sfâşiat vreodată sufletul unui cap încoronat. Multe personalităţi ale vremii au mărturisit „Regele Carol a murit de război”.
Noul Rege al României, Ferdinand, se urca în scaunul domniei în împrejurări neasemănat de grele. „Voiu domni ca bun român”, a declarat noul rege în clipa solemnă a jurământului. Între porunca sângelui şi aceea a conştiinţei, Regele Ferdinand o ascultase pe aceasta din urmă. România era cea mai curtată Ţară, deoarece aşezarea ei geografică, puterea ei militară şi ascendentul căpătat în urma războiului balcanic, dădeau participării ei la război cea mai mare greutate. Atât Puterile Centrale, cât şi statele Antantei au încercat şi au făcut tot posibilul de a câştiga România de partea lor. Dar privirile şi inimile Românilor se îndreptau, în primul rând, peste Carpaţi. Partizanii colaborării cu Franţa şi Anglia: Ioan I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga, Vasile Lucaci, Nicolae Filipescu, Regina Maria şi mulţi alţii, au desfăşurat o intensă propagandă atât în Ţară, cât şi peste hotare pentru realizarea idealului naţional, ca toţi românii să se unească într-un singur stat. Politica de război a lui Brătianu se rezuma la declaraţia: „Aşteptarea momentului celui mai favorabil, pentru ca intrarea noastră în război să se facă cu maximum de folos, atât pentru noi, cât şi pentru prietenii noştri”. Diplomaţia europeană îl numea „Sfinxul”, căci abilitatea şi discreţia sa, devenite legendare în istoria marelui război, împiedicaseră să i se cunoască intenţiile. Nicolae Iorga, de asemenea, a militat neobosit pentru ca România să intre în război de partea Antantei, război pe care-l considera „cea din urmă jertfă de răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl duce pentru robia lui de 2000 de ani”. România a dus tratative serioase cu Franţa, Anglia, Rusia privind ajutorul ce-l va primi în armament, tehnică, muniţii, precum şi garanţii privind revendicările noastre teritoriale.
La 22 iunie 1916, Rusia şi Franţa au somat România, prin telegrame, să intre în război imediat, arătând că era un moment favorabil. În telegramă se spunea: „Intrarea în război a României, în momentul acesta va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea sa va fi amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte României de a se alătura acum ori niciodată”.
La 4/17 august 1916, Ioan I. Brătianu, şeful Guvernului român, încheia cu reprezentanţii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei tratatele prin care România se obliga ca, cel mai târziu la 28 august, să declare război şi să atace Austro-Ungaria. Tratatele încheiate erau în număr de două, un tratat politic şi o convenţie militară.
Teritoriul asupra căruia puterile semnatare recunoşteau României dreptul de anexare cuprindea totalitatea provinciilor locuite de români, din cuprinsul monarhiei austro-ungare: Bucovina, Transilvania şi Banatul, în întregime, iar Crişana, până la o linie care se întindea aproximativ de la vărsarea Mureşului în Tisa, în faţa Seghedinului, până la vărsarea Someşului în Tisa; apoi în Maramureş, până la linia despărţitoare dintre Tisa şi Vizău. Astfel, interesele României fuseseră bine garantate.
La 14/27 august 1916, s-a ţinut în Palatul Cotroceni din Bucureşti istoricul Consiliu de Coroană, convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere fruntaşilor Ţării aprobarea pentru intrarea în acţiune a României, hotărâtă de Guvernul Brătianu, precum şi sprijinul lor. Ioan I.C. Brătianu a declarat că România nu putea să rămână neutră într-un război în care se hotăra soarta lumii, cu atât mai mult cu cât ea avea un ideal de îndeplinit şi, împrejurări ca cele de azi, nu erau să se mai întâlnească. Cauza românismului a făcut un pas gigantic înainte, din moment ce patru mari puteri au recunoscut dreptul nostru la unitate naţională.
Maiorescu şi Marghiloman au avut rezerve faţă de intrarea în război, iar Petre Carp a fost categoric împotriva războiului. Take Ionescu şi Filipescu, care-şi vedeau încoronată politica dusă de doi ani de zile, şi-au exprimat deplina satisfacţie, asigurând pe Suveran şi pe Guvern de sprijinul lor necondiţionat.
Istoricul Consiliu de Coroană s-a terminat într-o mare însufleţire. Regele, prin nobilul său sacrificiu şi prin patriotismul său înălţător, a încheiat şedinţa cu îndemnul „Cu Dumnezeu înainte!”. La scurt timp, decretul pentru declararea stării de război se afişa pe străzile Bucureştilor, iar pe înserate, goarnele jandarmilor anunţau mobilizarea generală a armatei. La ora 21, ministrul nostru la Viena a înmânat declaraţia de război pe care România o făcea către Imperiul Austro-Ungar.
România începuse sfântul război pentru eliberarea fraţilor noştri subjugaţi şi pentru întregirea neamului. A doua zi, Regele Ferdinand împărtăşea românilor hotărârea cea mare şi le trimitea un cuvânt de îndemn la datorie, de însufleţire şi de nădejde. „Pentru neamul nostru războiul a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera înaintaşilor noştri, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.”
Trecând pe picior de război, în noaptea de 27-28 august 1916, armata noastră a mobilizat 833.758 militari, comandaţi de aproape 18.000 ofiţeri, şi era alcătuită din 378 batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Cifra oamenilor chemaţi sub drapel şi acelora aflaţi la dispoziţia armatei, era de 1.083.000 de oameni, reprezentând aproximativ 15% din populaţia Ţării. Cu mult mai grea se prezenta problema înzestrării armatei cu armament. Alianţa noastră din 1883 cu Puterile Centrale prevedea ca tot materialul de război să se aducă din Austria şi din Germania. Eram deficitari la artilerie, mitraliere şi armament de infanterie. Doctrina noastră militară era stabilită de puterile cu care aveam un tratat de alianţă, iar inamicul nostru probabil era Rusia şi nu ne era permis să avem trupe de vânători de munte şi nici armament pentru aceste trupe, ceea ce ne punea în inferioritate, având în vedere operaţiile noastre militare din munţi.
Odată cu declaraţia războiului, Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul Berthelot. Înconjurat de un corp pe ofiţeri de elită şi de tehnicieni, el era chemat să aducă, atât în organizarea serviciilor armatei, cât şi în instrucţia trupelor, acel spirit francez atât de necesar în războiul modern.
Din cauza formei geografice curioase a României, frontul ocupa de-a lungul Carpaţilor de la Dorna la Vârciorova, apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până aproape de Turtucaia, şi în sfârşit de-a lungul frontierei dobrogene de la Turtucaia până la Marea Neagră, o lungime de 1.200 km. Era cel mai lung front din Europa, mai lung chiar decât frontul rusesc, care de la Baltica până la Dorna, n-avea decât 1.100 km. Şi acesta era un dezavantaj întrucât însemna dispersarea forţelor şi dădea posibilitatea inamicului să-şi concentreze forţele şi să ne atace în punctele noastre mai slabe.
Din numeroasele variante strategice ale Marelui Stat Major, cea aleasă în mod definitiv, ca fiind corespunzătoare cu situaţia politică şi militară a Ţării, a fost denumită „Ipoteza Z”. Războiul nostru era un război naţional pentru eliberarea fraţilor, cea dintâi mişcare pe care trebuia să o facă Armata Română era trecerea Carpaţilor. Pe frontul de sud, de la Calafat până la Marea Neagră, era Armata a III-a, a cărei comandă se încredinţase generalului Mihail Aslan. Frontul ofensiv carpatic, era servit de armatele I, II şi IV. Armata I-a, sub comanda generalului Ioan Culcer, se întindea de la Calafat până la izvoarele Argeşului. Armata a II-a, sub comanda generalului Alexandru Averescu, ocupa frontul de la izvoarele Argeşului până în regiunea Vrancei. Armata a IV-a sau de Nord, sub comanda generalului Constantin Prezan, ocupa Carpaţii Moldovei, făcând în regiunea Dornei, joncţiunea cu frontul rusesc.
Regele Ferdinand avea comanda supremă a Armatei Române în război. Ca şef al Marelui Stat Major figura generalul Vasile Zottu, dar o boală grea l-a împiedicat pe acesta să ia parte la conducerea operaţiilor militare, care au fost concepute şi conduse de către generalul Dumitru Iliescu. Când declaraţia noastră de război sosi pe neaşteptate în seara zilei de 27 august 1916, ea produse o emoţie considerabilă la cartierele generale ale armatelor duşmane.
În noaptea de 14/27 - 15/28 august 1916, trupele române au atacat frontiera austro-ungară. Zidul de temniţă, care închidea o jumătate a Neamului Românesc, era dărâmat. Prin văile pe unde, cu 18 veacuri în urmă, trecuseră legionarii împăratului Traian pentru a cuceri Dacia, prin aceleaşi văi pe unde, cu trei veacuri în urmă, trecuseră steagurile oastei marelui voievod Mihai Viteazul, ca să unească pe toţi fiii aceluiaşi neam sub acelaşi spectru, pe aceleaşi căi trecea acum oştirea Regelui Ferdinand pentru a înfăptui pentru vecie ceea ce Traian orânduise, iar Mihai înfăptuise numai o clipă.
Pătrunderea în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Rezistenţa opusă de trupele austro-ungare a fost înfrântă cu repeziciune, trupele române înaintau impetuos spre ţelurile fixate. După numai două zile de la începerea războiului, trupele române intrau în Braşov, pe Valea Jiului ocupau oraşul Petroşani, au ocupat Târgul Secuiesc, iar după trei zile de război, erau în faţa Sibiului şi a Orşovei.
Coloanele române înaintau voios, într-o înălţare sufletească, uşoară de înţeles. Era ziua triumfului, răzbunarea suferinţelor milenare. Trupele duşmane, care încercau să se opună înaintării trupelor române, erau cele ce constituiseră Armata I austro-ungară, comandată de generalul Arz von Straussemberg. Zilnic Arz primea întăriri atât austro-ungare, cât şi germane, iar conducerea trupelor duşmane din Ardeal a trecut în mâna germanilor. Trupele duşmane se reorganizează constituindu-se grupul de Nord-Est, sub comanda generalului prusian von Morgen, şi grupul de Sud, comandat de generalul prusian V. Staabs.
După o lună de la intrarea României în război, campania din Ardeal intra într-o fază nouă. Forţele celor trei Armate Române trebuiau concentrate, legate una de alta şi aduse în Valea Mureşului. Înaintarea se făcea cu încetineală de când armatele fuseseră împuţinate, prin trimiterea de ajutoare în Dobrogea şi la Dunăre.
În această situaţie, generalul Falkenhayn, fostul şef al statului major german, sosi la 19 septembrie la Deva, luând comanda frontului din Ardeal. Falkenhayn decise să-şi concentreze toate forţele disponibile într-un singur sector şi să atace grupul românesc de acolo. Grupul român odată distrus, forţele duşmane se vor îndrepta imediat spre grupurile vecine, spre a le pregăti aceeaşi soartă.
Noul comandament german luase hotărârea definitivă, el va începe contraofensiva, atacând grupul român de la Sibiu. Germanii au conceput bătălia de la Sibiu ca o luptă de nimicire. Împresurarea plănuită de inamic n-a reuşit. Eroismul arătat de soldaţi, care au luptat ca leii, atât individual, cât şi în grupe, a reuşit să degajeze armata din cercul de fier în care fusese strânsă şi a transformat într-o pagină de epopee ceea ce putea să se transforme într-un dezastru. Bătălia de la Sibiu i-a impresionat dureros pe români. A fost prima ciocnire serioasă cu un adversar superior numericeşte şi pregătire, ca germanii, şi cu o dotare în tehnică de luptă net superioară faţă de români. Cu toate victoriile obţinute de Armata a II-a la Porumbacu şi la Bărcuţ, Marele Cartier General a hotărât suspendarea ofensivei şi o nouă grupare a forţelor, spre a muta ofensiva spre nord, unde grupul lui Morgen constituia pericolul.
În 35 de zile de lupte continue şi aprige, împotriva unui inamic care se întărea continuu şi pe un teren foarte greu, frontul acestei armate înaintase pe o adâncime între 80-100 km în inima Ardealului. Ea ajunsese la sfârşitul lunii septembrie la porţile oraşelor Reghin şi Sighişoara. Teritoriul ocupat de armatele româneşti reprezenta o treime din suprafaţa totală a Ardealului, dar acest fapt nu a ţinut mult. În bătălia de la Praid-Sovata, Armata a IV-a a ieşit biruitoare, dar a fost nevoită să-şi plece capul în faţa neînduplecatei soarte şi să se jertfească pe altarul camaraderiei războinice. Soldaţii armatelor a II-a şi a IV-a române victorioşi cu braţul, erau înfrânţi cu sufletul, acesta era rezultatul înfrângerilor de la Sibiu şi Turtucaia. Ca represalii pentru purtarea frăţească a locuitorilor faţă de Armata Română, ungurii, la reocuparea satelor şi oraşelor româneşti, dau foc caselor şi gospodăriilor româneşti, spânzură pe loc, fără judecată, pe cei învinuiţi de purtare frăţească cu românii.
În această situaţie, Falkenhayn pregăteşte ofensiva împotriva Armatei a II-a. În bătăliile de la Şinca şi Ţânţarul inamicul este victorios şi se pregăteşte pentru bătălia de la Braşov. Cu mai mult de trei veacuri în urmă, la 7 iulie 1603, în marginea Braşovului, oastea română, condusă de Radu Şerban Voievod, nimici până la cel din urmă om oastea ungurească a craiului ardelenesc Moise Szekely. Capul craiului purtat pe străzile Braşovului a fost apoi bătut în cuie pe porţile Făgăraşului, în semn de răzbunare pentru mişeleasca ucidere a lui Mihai Viteazul din 1601. Opt ani mai târziu, în 1611, Radu Şerban bătea din nou mândra oaste a noului crai al Ardealului, Gabriel Bathory, între Sânpetru şi Braşov, exact pe locurile unde, cu 305 ani mai târziu, urmaşii oştenilor Basarabului vor smulge admiraţia duşmanului. Sângele românesc al mai multor generaţii a înroşit pământul Ardealului. În bătălia de la Braşov, dată în zilele de 7 şi 8 octombrie, românii sunt învinşi şi trebuie să înceapă retragerea. După 40 de zile, campania română din Ardeal a luat sfârşit. Trupele române au început durerosul marş de retragere înspre aceleaşi creste ale Carpaţilor, devenite acum bariera ce trebuia să apere pământul Patriei de năvala duşmană.
Ofensiva română în Ardeal, partea cea mai însemnată a planului de operaţii militare, fusese paralizată de la început de contralovitura primită pe frontul de sud. Apărarea Dobrogei şi încercarea de la Flămânda îndrumaseră într-acolo nu numai rezervele generale, dar chiar unităţile de prima linie, indispensabile ofensivei din Ardeal. Astfel, înainte de a fi putut atinge linia Mureşului, primul obiectiv al ofensivei noastre, duşmanul îşi adunase forţele disponibile, îşi organizase o armată ofensivă şi începuse loviturile. Bătălia de la Sibiu fusese cea dintâi şi fusese hotărâtoare. Iniţiativa trecuse în mâna duşmanului, în Ardeal ca şi în Dobrogea. Reluarea ofensivei în Ardeal a fost hotărâtă când situaţia fusese compromisă.
Neaşteptatele lovituri primite la Turtucaia, Bazargic şi în Dobrogea de sud pricinuiseră luarea de contramăsuri, spre a para ameninţarea din acea parte. Puternicele forţe trimise în Dobrogea şi la Dunăre restabiliseră aici echilibrul între cele două armate adversare. Şi visul eliberării Ardealului, legănat de doruri seculare, un moment întrerupt, îşi rupse brusc firul. Goniţi de pe sfântul pământ, unde intrasem ca eliberatori, eram urmăriţi de un duşman înverşunat, care-şi mărea din ce în ce puterile. Furtuna se apropia acum ameninţătoare de porţile casei noastre.
Măsuri energice şi repezi se impuneau. Primul gând a fost la ajutorul aliaţilor. În vecinătatea noastră imediată era puternicul aliat rus, cu nesecatele lui resurse de oameni şi material. Inacţiunea ruşilor era de neînţeles în prima etapă a războiului, când bănuiala nu începuse încă a încolţi în sufletele noastre. Guvernul şi comandamentul român s-au adresat atunci Marelui Cartier Rus, cerându-i o participare mai viguroasă a armatei ruseşti la acţiunea de pe fronturile noastre.
Telegrama lui Alexeiew este revelatoare, ea făcea proba concepţiei ciudate pe care şi-o făceau ruşii despre colaborarea celor două armate. România şi Armata Română nu existau şi nu intrau în socoteală, decât atât cât erau necesare pentru protecţia propriei armate ruseşti, prevedea telegrama. Dacă acest scop, care era singura preocupare a comandamentului rus, se obţinea mai lesnicios cu sacrificarea şi ruina României, aceasta nu emoţiona deloc pe guvernul şi comandamentul rus.
Pe frontul din Dobrogea, România se găsea în război cu patru state: Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. La 28 august, comanda supremă a trupelor bulgaro-germano-turceşti din nord-vestul Bulgariei fusese încredinţată mareşalului Mackensen, care era una din gloriile armatei germane. Era omul iniţiativelor îndrăzneţe, a loviturilor brutale, a bătăliilor date fără nicio cruţare de vieţi omeneşti. Încredinţarea comenzii armatei de operaţiuni unui astfel de om, arăta importanţa pe care Germania o dădea acţiunii de la frontiera dobrogeană.
Comandantul capului de pod Turtucaia era generalul Constantin Teodorescu. El era pus sub ordinele directe ale generalului Mihail Aslan, comandantul Armatei a III-a, al cărui cartier general era la Bucureşti. Comparaţia între forţele româneşti şi cele vrăjmaşe este cu totul în favoarea acestora din urmă. Şi cantitativ, şi calitativ atacatorul era superior celui atacat. Bătălia de la Turtucaia s-a dat în 5-6 septembrie şi a fost o adevărată catastrofă militară, care a însângerat Ţara, la o săptămână de la intrarea noastră în război. Căderea oraşului Turtucaia a făcut o enormă impresie, atât prin pagubele materiale, cât şi efectul ei moral.
În acelaşi timp, cu atacul împotriva oraşului Turtucaia, Mackensen aruncă şi celelalte trupe ale armatei bulgare peste frontieră, în direcţia Silistrei şi a Bazargicului. Această bătălie a fost un eveniment istoric, pentru întâia oară bulgarii au luptat împotriva ruşilor ca duşmani. Bătălia de la Bazargic a fost definitiv pierdută pentru aliaţi, tocmai datorită slăbiciunii comandamentului rus, care a întrebuinţat importante forţe avute la dispoziţie în altă direcţie decât în aceea care era cea mai utilă şi care i se indicase.
Operaţiunile din Dobrogea aduseseră inamicului un important succes strategic. El ne silise să ne îndreptăm atenţia asupra frontului de sud şi să ne slăbim forţele din Ardeal, tocmai când acolo se pregătea marea ofensivă a lui Falkenhayn. Apoi, puterea noastră militară şi, odată cu ea, şi forţa morală care rezultă din încrederea în sine, au primit importante lovituri. Izbânda de pe linia Rasova - Cobadin - Tuzla era numai un episod fericit care ne permitea să respirăm un moment şi să ne reculegem.
Noul comandant al frontului din Dobrogea, generalul Averescu, pregătea o ofensivă prin care să atace frontal pe inamic, spre a-l arunca spre sud. Comandamentul român a hotărât ca lupta decisivă să se dea la Flămânda. Oprirea operaţiunii de la Flămânda este rezultatul propriei noastre voinţe şi este efectul situaţiei critice de pe frontul transilvănean.
Contraofensiva noastră pe frontul de sud s-a sfârşit cu o nereuşită generală. Odată cu oprirea acţiunii de la Flămânda şi cu trimiterea a trei divizii româneşti pe frontul carpatic, se suspendară şi luptele din Dobrogea. Locul diviziilor româneşti plecate, îl luau trupele ruseşti. Cu strângere de inimă trebuia primită această situaţie fatală, apărarea pământului Patriei trecea pe mâna armatei ruseşti care dăduse în Dobrogea proba unei lipse de energie şi a unei indiferenţe totale, care îndreptăţeau pentru viitor cele mai rele presentimente.
În această nouă situaţie, Mackensen a dezlănţuit ofensiva pe toată linia frontului. La 19 octombrie, cade Topraisarul, apoi este ocupat Cobadinul, iar pe 21 octombrie, trupele germano-bulgare ocupă oraşul Constanţa. După aceste bătălii, diviziile româneşti au fost scoase din luptă. În locul diviziilor româneşti, au fost aduse trupe ruseşti. Astfel, paza a ceea ce mai rămăsese din Dobrogea, a fost încredinţată în întregime ruşilor. Generalul Zaioncicovsky, care, prin incapacitatea sa, pierduse Dobrogea, a fost înlocuit cu generalul Sacharow şi pus sub ordinele directe ale generalului Alexeiew.
Sângerosul şi durerosul act dobrogean al campaniei române se încheia. Menit să fie o acţiune secundară în războiul nostru, el a devenit deodată principala cauză a înfrângerii. Campania dobrogeană începuse cu episodul dramatic de la Turtucaia şi, încetul cu încetul, pompase toate rezervele puterii noastre militare şi paralizase avântul cu care armata se repezise peste Carpaţi. Respinşi de pe o linie pe alta, pierdusem în cele din urmă Constanţa. Dobrogea a devenit mormântul câtorva zeci de mii de fii ai Ţării şi al celor mai frumoase iluzii.
Contraofensiva germană respinsese Armata Română, care invadase Transilvania, şi o aruncase în Munţii Carpaţi. Era evident că această operaţie fusese numai prima etapă a planului de campanie german, după care trebuia să urmeze cea de-a doua, încercarea duşmanului de a străpunge bariera Carpaţilor şi a ocupa România.
Românii aveau tot dreptul să fie îngrijoraţi de întorsătura pe care o lua războiul. Marele Cartier German hotărâse ofensiva în stil mare împotriva României. Germania avea absolută nevoie de grâul şi petrolul românesc, ca să poată trăi şi continua războiul. De aceea, frontul românesc devenise în această perioadă frontul principal al marelui război european. De pe toate celelalte fronturi unde luptele stagnau, forţe considerabile se îndreptau spre frontul românesc. Pentru noi, apărarea liniei Carpaţilor şi a Dunării, formând un front care încingea România pe o lungime de 1.200 km, era o imposibilitate strategică.
Apărarea Carpaţilor se făcea în condiţii de mare inferioritate strategică pentru noi. Toate avantajele, reieşite din forma geografică a frontierei române, trecuseră de partea inamicului.
Marea bătălie a trecătorilor a început prin atacarea porţilor Moldovei. Inamicul începe atacul Muntelui Ţipcheş pe 19 octombrie, atacă Valea Trotuşului, lupte grele se dau pe Valea Uzului, dar fără niciun rezultat. Toate speranţele inamicului se îndreaptă spre trecătoarea Oituzului. Operaţiile grupului Schmettow pentru cucerirea trecătoarei Oituzului poartă numele de bătălia de la Oituz. Comanda trupelor române care apără trecătoarea Oituzului a fost încredinţată generalului Eremia Grigorescu, care va deveni unul din numele glorioase ale războiului nostru. În lupta de la Megheluş, a căzut căpitanul Petre Carp, fiul bătrânului om politic, care aducea, în acest chip, jertfa sa de sânge în războiul pe care nu-l voise şi la realizarea idealului în care nu crezuse. Au urmat luptele de la Hârja, prin care localitatea a fost transformată în ruine, iar în marea bătălie de la Oituz, inamicul suferise o dureroasă şi sângeroasă înfrângere. Divizia 15 română şi-a câştigat gloriosul nume de „divizia de fier”, înscris cu litere de foc şi sânge pe înălţimile ce domină poarta Oituzului, unde este inscripţionată şi mândra deviză: „Pe aici nu se trece!”.
La 27 octombrie, generalul von Arz sfârşise bătălia din Munţii Moldovei cu o decisivă şi completă înfrângere. Generalul Prezan şi viteaza armată de nord se arătaseră tot atât de vrednici în defensivă, cum se arătaseră şi în ofensivă. Porţile Moldovei erau bine păzite.
Dacă atacarea trecătorilor Moldovei, ce constituia concepţia comandamentelor austro-ungare, era pentru Falkenhayn o „idee nenorocită”, în schimb atacarea trecătorilor care constituie drumul cel mai scurt spre Bucureşti, era ideea favorită a comandanţilor germani.
Comandamentul român era conştient de gravitatea situaţiei. Regiunea Braşovului, atacată de germani, era cea mai vulnerabilă, din cauza vecinătăţii ei imediate cu capitala Ţării şi a numeroaselor trecători ce o străbăteau, în număr de şase. Comanda Armatei a II-a, reconstituită cu cinci divizii, era încredinţată din nou generalului Averescu.
Şoseaua Branului este unul din drumurile cele mai vechi care au legat Ţara Românească cu Ardealul. Este calea legendarului descălecat al Basarabilor. Pe aici au trecut în veacul al XIII-lea cavalerii teutoni cu gândul întemeierii unei durabile stăpâniri germanice. Tot pe aici, mai în urmă, în două rânduri, armatele mândre ale ungurilor, conduse de ambiţiosul rege Carol Robert, ori de puternicul Sigismund, împăratul german de mai târziu, erau atacate, bătute şi ajutate să-şi găsească patria mai repede, de simpli oşteni ai Basarabilor, care-şi apărau „moşia şi nevoile şi neamul”. În luptele de la Rucăr, Dragoslavele, Mateiaş şi Câmpulung germanii au trebuit să se declare învinşi. Încercarea de străpungere de la Câmpulung a eşuat.
Concomitent cu luptele de la Câmpulung, grupul generalului Staabs ataca trecătoarea Predealului şi drumurile vecine cu ea. Aici s-au dat lupte sângeroase, Predealul a fost ras de pe faţa pământului, au fost transformate în ruine gara din Predeal, vila lui Brătianu, primul ministru al Ţării, „principalul vinovat pentru intrarea României în război împotriva austro-ungarilor şi germanilor”. Doi ani mai târziu însă, bărbatul de stat român declara: „Am avut o casă şi, alături de ea, o frontieră. S-a prăpădit casa, dar s-a dus şi frontiera!”.
Timp de zece zile, de la 13 până la 23 octombrie, cu tot potopul distrugător, revărsat din gurile monstruoaselor mortiere, Predealul n-a putut fi luat. Soldaţii români au luptat ca nişte viteji zile de-a rândul, cu faţa întoarsă spre Ardeal.
În perioada 15-20 octombrie, germanii au încercat străpungerea în trecătorile Bratocea şi Buzău, dar bariera de piatră şi de fier, pe care o opuneau românii în munţii lor, era intactă. Falkenhayn întoarse ochii mai spre dreapta, pe valea Oltului. Comandantul grupului care apăra Valea Oltului era generalul Praporgescu, un soldat de elită, cu frumoase însuşiri sufleteşti şi profesionale. O mare nenorocire s-a întâmplat în ziua de 13 octombrie, când generalul Praporgescu făcea o inspecţie pe înălţimea Coţi, apoi pe Valea Câineni, unde căzu din întâmplare un obuz lângă grupul ofiţerilor şi lovi mortal pe general. Comanda grupului de la Olt a fost încredinţată generalului Petala. În ziua de 16 octombrie, inamicul începe ofensiva împotriva frontului român. S-au dat lupte grele pe Pietrosul şi Veveriţa, în Valea Topologului, până în 21 octombrie. Încercarea grupului Krafft de a forţa trecerea pe la Olt se terminase şi ea cu un eşec pentru vrăjmaşi. Podul de la Câineni a fost aruncat în aer şi şoseaua s-a stricat în cursul luptelor. Străpungerea pe drumul cel mai scurt nu-i reuşise inamicului, el va încerca acum pe drumul cel mai lung, în sectorul Jiului, apărat de Armata I-a. În locul generalului Culcer, comanda Armatei I-a a fost încredinţată generalului Dragalina. În ziua de 25 octombrie, generalul Dragalina pleacă pe front pentru a-i îmbărbăta pe soldaţi. O patrulă inamică s-a apropiat de maşina generalului şi a deschis focul, generalul fiind lovit la braţ. Evacuat, pansat şi operat prea târziu, el moare în spitalul din Palatul Regal din Bucureşti în ziua de 9 noiembrie 1916. Era după generalul Praporgescu al doilea general căzut pe câmpul de onoare. Luptele din Valea Jiului s-au încheiat în ziua de 27 octombrie cu victoria românilor. Biruinţa de la Jiu a hotărât, pe moment, nu numai soarta unei bătălii şi a unui oraş, ci soarta războiului şi a Ţării.
Bătălia de la Jiu este, după cea de la Oituz, a doua mare victorie pe care Românii au câştigat-o împotriva puternicului duşman. Înfrângerea de la Jiu încheie şirul celei dintâi sforţări făcute de vrăjmaş pentru a pune mâna pe trecători. Ofensiva începută de Falkenhayn şi de Arz la 11 octombrie, se sfârşeşte la 28 octombrie cu un fiasco total.
Cu o experienţă în plus, Falkenhayn se pregătea pentru a doua bătălie a trecătorilor. La 10 noiembrie, a început a doua bătălie de la Oituz. Luptele au continuat până la 18 noiembrie 1916, dar izbânda a fost de partea românilor. În sectorul Bratocea - Buzău luptele s-au dat în perioada 31 octombrie - 9 noiembrie, dar inamicul nu a reuşit să străpungă frontul român. La 10 noiembrie, generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Concomitent, inamicul atacă pe Valea Prahovei din 26 octombrie până la sfârşitul lunii noiembrie, fără a reuşi să străpungă frontul român. La 10 noiembrie, generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Trupele române se retrag înspre Târgovişte, iar inamicul întră în ziua de 29 noiembrie în Câmpulungul evacuat de români. Timp de 45 de zile, un inamic puternic, bine înarmat şi special echipat, s-a epuizat în sforţări sterile, fără să reuşească a sparge zidul de stâncă pe care i-l opuneau piepturile româneşti.
În timpul aceasta, grupul Krafft se întărise considerabil prin ajutoarele sosite, pe când frontul român care se întindea pe o suprafaţă foarte mare, se subţiase mult. Sprijinit pe această superioritate de efective, dispunând de trupe excelente ca alpinii bavarezi şi austrieci, perfect pregătite pentru războiul în munţi, cu o artilerie formidabilă, primind şi automobile blindate şi mortiere de calibru mare, Krafft reîncepe a doua ofensivă din Valea Oltului în 24 octombrie. Cu toată rezistenţa eroică a trupelor române, la sfârşitul lunii noiembrie, Valea Oltului a ajuns în mâna germanilor. Au trecut două luni din ziua în care Falkenhayn pornise bătălia de la Sibiu, care trebuia să-i deschidă îndată pasul Turnul Roşu şi drumul Oltului. I-au trebuit însă două luni de lupte grele, pentru ca soldaţii Kaiserului german să poată trece în toată voia pe vechiul drum străbătut de atâtea armate cotropitoare.
Oltul, care de-a lungul veacurilor a răsfrânt în apele sale, rând pe rând, aquilele romane, panaşele ungurilor, iataganele turceşti, iar acum oglindea coiful cu ţepuşe ale germanului, loveşte mai năvalnic „zidul vechi al mănăstirii” Cozia şi povesteşte umbrei sfinte istoria tristă a neamului care-şi pregăteşte înălţarea prin jertfă şi durere.
După mai bine de cinci veacuri, treceau din nou pe Valea Oltului soldaţi din neamul acelora care luptaseră ca tovarăşi de arme alături de oştenii români. Cavalerii lui Frederic de Zolern, îmbrăcaţi în armuri şi cu crucea pe piept, veniseră la 1396, într-un avânt de jertfire, să apere creştinătatea, la Nicopole, alături de floarea nobilimii franceze şi de oştenii lui Mircea, împotriva semilunei ce se înălţa cotropitoare. Iată că în 1916, acum o sută de ani, mirosind pradă bogată, veneau lacomi să sugrume pe strănepoţii foştilor lor camarazi de arme, care îşi apărau Ţara şi Neamul. Vremea schimbă sufletele popoarelor, ca şi pe ale indivizilor.
Intrând în străvechea capitală a celor dintâi Basarabi, comandantul german, din ordinul Kaizerului, a depus o coroană pe mormântul Regelui Carol, în catedrala din Curtea de Argeş. Trei zile mai târziu, avangardele grupului Krafft intrau în Piteşti.
Comandamentul german pregătea concomitent cu luptele de pe Olt o nouă ofensivă în stil mare, cu o metodă şi minuţiozitate catacteristic germană pe Valea Jiului. Comanda întregului grup, cu un total de peste 80.000 de militari, cea mai impozantă forţă care operase până acum pe frontul carpatic, a fost încredinţată generalului Kühne. Concentrarea formidabilei armate a lui Kühne se făcuse cu atâta discreţie, încât ai noştri au fost luaţi prin surprindere. În ziua de 11 noiembrie, un uragan de foc s-a dezlănţuit din gurile a peste 250 de tunuri, de toate calibrele, asupra poziţiilor româneşti. Cu asemenea forţe Falkenhayn reuşise să rupă linia frontului român, şi să străpungă Valea Jiului. În situaţia critică în care se aflau românii, au conceput bătălia de la Târgu Jiu din 16-17 noiembrie. Desfăşurată în condiţii de totală inferioritate, am fost învinşi, iar puhoiul german înainta pe teritoriul Olteniei, la 21 noiembrie inamicul ocupa Craiova. Pământul Olteniei, ţinutul românismului celui mai vechi, mai curat şi mai mândru, obârşia energiilor româneşti, primea cel dintâi insulta copitelor cailor năvălitorului. Catastrofa României începuse. La Jiu se produsese spărtura, iar la Olt, zăgazul abia se mai ţinea.
În această situaţie România a solicitat ajutor de la aliaţi. Aceştia au promis multe, dar în realitate ajutorul rus se lăsa aşteptat. Brătianu, cu multă amărăciune, exprima reprezentantului rus urmările fatale ale inacţiunii trupelor ruse. Zece corpuri de armată ruseşti stăteau cu arma la picior, fără a interveni în lupte. Ideea rusească a triumfat, ei solicitau sacrificarea teritoriului românesc în interesul desfăşurărilor strategice viitoare, necesitate de operaţiile războiului european. Armata română va trebui să apuce pe drumul calvarului său. La 23 noiembrie inamicul a ocupat oraşul Caracal apoi oraşele Râmnicu Vâlcea, Slatina, iar pe 27 noiembrie linia Oltului căzuse, invazia duşmană îşi urma cursul, nestânjenită de niciun obstacol serios.
Unul din cele mai impresionante acte ale tragediei române a avut loc dincolo de Olt, unde odiseea grupului de la Cerna a rămas în istorie. Acest grup dând dovadă de un eroism demn de subliniat, şi-a făcut datoria apărând oraşul Turnu Severin, învingându-i pe unguri şi pe austrieci. Rămas izolat, fiind înconjurat din toate părţile de duşmani, a ajuns un detaşament „fantomă”, şi-a început aventura retragerii printre inamic pentru a face joncţiunea cu trupele române, sfârşind cu capitularea.
Ideea atacării simultane a României din două direcţii, dinspre nord, peste Carpaţi şi dinspre sud, peste Dunăre, era ideea iniţială şi fundamentală a planului strategic german. Planul fusese elaborat de Marele Cartier German, după bătălia de la Braşov, din 8 octombrie. Erau cele două lame ale unei foarfece, care se apropiau, retezând bucata dinapoia lor.
În dimineaţa zilei de 23 noiembrie, pe o ceaţă foarte densă, ce acoperea fluviul şi malurile, germanii au început trecerea Dunării. Primele subunităţi au trecut neobservate în bărci, realizând un cap de pod provizoriu, iar a doua zi a fost construit podul de pontoane între Şistov şi Zimnicea, pe care au trecut coloane nesfârşite, în sunetele muzicilor şi sub ochii mareşalului Mackensen. Germani, honvezi unguri, bosniaci, turci, bulgari se revărsau ca un puhoi cotropitor asupra satelor şi ogoarelor româneşti.
Invazia duşmană năpădea acum ţara din trei părţi. Cercul de foc al puternicului duşman se srângea din ce în ce împrejurul armatei române epuizate. Ea trebuia să lupte în acelaşi timp în munţi cu faţa spre nord, la Olt cu faţa spre vest şi acum şi la Dunăre cu faţa spre sud, ceea ce era imposibil.
Din acelaşi loc, pe unde acuma se ridica sabia ameninţătoare a duşmanului, cu aproape 40 de ani în urmă se ridicase un glas tremurător: „Vino în ajutor, treci Dunărea pe unde vrei, în ce condiţii vrei; turcii ne prăpădesc; cauza creştinătăţii e pierdută!” Era vocea marelui duce Nicolae, generaslissimul armatelor ruseşti, încolţite de Osman Paşa la Plevna, ameninţate să fie aruncate în Dunăre; el implora de la domnitorul Carol al României mâna de ajutor salvatoare. Românii luptaseră, ruşii au fost salvaţi, Bulgaria a fost eliberată şi... Basarabia furată!
Mai târziu cu 39 de ani, prin acelaşi loc, hoarda cotropitoare în care lucesc, pline de ură, privirile robului eliberat cot la cot, cu călăul lui de ieri, păşeşte pe pământul românesc. Dar de astă dată glasul României sună în deşert. Marele aliat îşi avea socotelile lui misterioase. Ajutorul lui vine târziu, slab, şovăielnic. Eram singuri în ceasul primejdiei grele.
Inamicul înainta pe teritoriul României pe mai multe direcţii. După Zimnicea au fost ocupate Alexandria, Drăgăneşti, Vedea, iar în 27 noiembrie a fost ocupat oraşul Giurgiu. Bulgarii s-au comportat în Giurgiu ca nişte barbari, s-au năpustit asupra caselor şi avutului locuitorilor, magazinele şi casele au fost jefuite, apoi a venit rândul uşilor, ferestrelor şi a tot ce se putea demonta, toate acestea fiind transportate în Bulgaria. Cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, bulgarii au bombardat cu sălbăticie oraşul transformându-l în ruine. Ceea ce mai rămăsese de pe urma bombardării, a fost transformat în cenuşă de pe urma incendierii de către bulgari. Giurgiul era complet distrus datorită banditismului bulgăresc.
Situaţia României apărea disperată. Trei luni după declararea războiului sfânt pentru eliberarea fraţilor lor oprimaţi, românii se găseau pe propriul teritoriu invadat şi dinaintea duşmanului puternic şi neîndurător, setos de răzbunare şi lacom după pradă. Românii nu mai puteau opune decât trupe în retragere, decimate, obosite şi cu moralul scăzut, plecând capul în faţa fatalităţii inexorabile. Comandamentul armatei române a hotărât să nu considere războiul ca pierdut, ci să încerce o supremă sforţare pentru înfrângerea inamicului şi salvarea Bucureştilor.
Marea bătălie pentru apărarea Bucureştilor se va da, de-a lungul liniei Argeşului, în plină câmpie; acţiunile cele mai importante vor avea loc în ţinutul dintre Argeş şi afluentul său Neajlovul. Este bătălia de pe Argeş şi Neajlov, zisă şi bătălia pentru Bucureşti. Conducerea operaţiunilor marii bătălii a fost încredinţată generalului Constantin Prezan. De soarta bătăliei care începe în ziua de 29 noiembrie, depindea soarta neamului.
Inamicul dispunea de forţe redutabile. Cele trei armate, Krafft, Kühne şi Kosch la care se adăugau şi alte grupuri, divizii şi brigăzi, au trecut în subordinea mareşalului Mackensen, devenit comandant al tuturor forţelor duşmane.
Românii din nou au cerut ajutor de la aliaţi. Francezii se alătură şi ei românilor şi solicită ruşilor să intervină, dar degeaba. În faţa puhoiului inamic, românii fără ajutorul promis au luptat eroic la Călugăreni, lângă Neajlov şi pe Argeş, dar în cele din urmă au fost impresuraţi din toate părţile de către inamic, fiind nevoiţi să se retragă. Este greu de explicat motivele care făceau pe ruşi să lase pe români să fie învinşi, lăsându-i singuri în toate luptele din Muntenia.
Bătălia de pe Neajlov şi Argeş a fost cea mai mare bătălie care s-a dat în prima perioadă a războiului nostru, fiind considerată printre marile lupte date în cursul Primului Război Mondial. În această mare bătălie a trebuit să ţinem piept, în câmp deschis, armatelor a patru ţări: Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria, superioare nouă ca număr şi ca putere militară, comandate de doi iluştri mareşali Mackensen şi Falkenhayn pe care îi avea cea mai puternică şi mai bine organizată dintre armatele europene.
Se cuvine cea mai vrednică cinstire eroilor care au luptat şi căzut pe Neajlov şi pe Argeş. Din pământul, îngrăşat cu trupurile şi cu sângele lor, avea să crească floarea recunoştinţei unui popor liber şi unit.
Înfrângerile suferite de armata română se explică şi prin faptul că Germania a mutat pe frontul român centrul de greutate al războiului. Pe frontul român, duşmanul a concentrat în noiembrie 1916, 40 de divizii şi 6 brigăzi din toate punctele de vedere superioare nouă, la care se adaugă inacţiunea ruşilor. Aşa se explică de ce la 6 decembrie a căzut Bucureştiul, iar la 12 decembrie, Wilhelm II a lansat, în numele Puterilor Centrale, celebrul manifest de pace, redactat pe un ton arogant. Germanii au dat războiului cu România o importanţă vitală, prada era bogată şi uşoară, românii fiind azvârliţi aproape necugetat în ghiarele hrăpăreţe ale celui mai redutabil dintre duşmani.
În tot timpul campaniei din 1916, Rusia a fost de rea credinţă. La Curtea din Petrograd dominau sentimentele germanofile şi intenţia de a pregăti o pace separată cu Germania. Pretextul care să justifice această trădare faţă de cauza comună a aliaţilor, trebuia să fie dezastrul militar al românilor, care să nu atingă direct Rusia.
Marele Cartier Român, care s-a mutat la Buzău, a decis retragerea generală a armatei române în Moldova. Retragerea armatei române, după bătălia de pe Neajlov şi Argeş, constituie episodul cel mai dureros din întreaga campanie a anului 1916. Condiţiile în care s-a efectuat retragerea au fost deosebit de tragice şi suferinţele impuse armatei au fost aproape supraomeneşti. Retragerea a costat mai multe victime decât cele trei luni de lupte ce au precedat-o. După retragere, la cererea aliaţilor s-a decis distrugerea tuturor instalaţiilor industriei petrolifere din Prahova şi din judeţele vecine. Magaziile şi hambarele încărcate cu grânele strânse cu sudoarea ţăranului se prefac în mormane de tăciuni şi cenuşă, se aruncă în aer arsenalele, pulberării şi depozite militare. Se prăbuşesc măreţele poduri de peste ape, ridicate cu atâta trudă şi cheltuială, se nimiceşte tot avutul ţării, în urmă rămâne pustiu şi jale.
Inamicul a hărţuit în permanenţă armata română. În zilele de 8-11 decembrie a avut loc bătălia de pe Cricov, în care generalul Averescu a ţinut piept invadatorilor pentru a se crea condiţii favorabile executării retragerii. Ultima mare bătălie din perioada retragerii a avut loc la Râmnicu Sărat în prioada 22-27 decembrie. Prin victoria de la Râmnicu Sărat s-au putut retrage românii spre nord, iar ruşii se deplasau spre sud. La 14 decembrie, ruşii au început retragerea de pe frontul dobrogean, urmăriţi îndeaproape de bulgari, iar Delta Dunării se găsea într-o situaţie deosebit de gravă. La 22 decembrie a început bătălia de la Caşin, în aceeaşi zi cu bătălia de la Râmnicu Sărat, şi a ţinut până la 31 decembrie. În cele 10 zile de lupte violente, date de ambele părţi cu mari pierderi şi cu mari suferinţe, pe ploi torenţiale, viscole şi zăpezi, într-o regiune dintre cele mai grele de străbătut, frontul român fusese împins în partea de sud a Vrancei. Inamicul încerca să cadă în spatele şi în flancul poziţiilor româno-ruse de la Focşani şi Siret. Bătălia de la Caşin a continuat mai departe, dar ca un sector al marii bătălii de la Focşani şi Siret. După luptele de la Focşani, Siret şi Pralea, înaltul comandament german al trupelor din România a dat ordinul de intrare în poziţiile de defensivă. Repaosul, atât de indispensabil pentru amândouă părţile, începe la mijlocul lunii ianuarie.
Campania din 1916 se sfârşise. Nu era sfârşitul prevăzut la începerea campaniei. Era dimpotrivă, un sfârşit trist, care sfâşia de durere inimile românilor. Mândra armată, care se avântase peste munţi, cu patru luni înainte, ca să elibereze pe fraţii robiţi, fusese nevoită să se retragă cu capul plecat şi cu inima sârgerândă, dând foc avutului ţării şi părăsindu-şi propria ţară în mâinile duşmanului. Rămăsese în urmă, în ţara părăsită, printre mormanele de ruină, 50.000 de morminte şi 80.000 de răniţi semn al eroismului şi al împrejurărilor tragice în care şi-au făcut datoria vitejii soldaţi români.
După ocuparea Bucureştiului, a început agonia capitalei, autorităţile se retrag în Moldova, convoaiele sunt fără sfârşit. Dar sufletele se oţelesc, caracterele se întăresc prin lupta grea a vieţii. Ne-a trebuit lecţia aspră a înfrângerii, ca să învăţăm că avem şi datorii sfinte, care nu se pot plăti decât cu lumina inteligenţei, cu puterea glasului şi cu jertfa sângelui. O şcoală nouă se făcea pe nebăgate de seamă în timpul luptelor şi în mijlocul suferinţelor de tot felul ale dezastrului nostru militar. Rezultatul ei este spiritul cel nou ce va însufleţi naţiunea şi armata în timpul celei de-a doua părţi a războiului nostru. El ne va aduce reabilitarea şi izbânda.
La începutul anului 1917, toată armata română care scăpase din dezastrul campaniei anului 1916 era în Moldova. Puterea ei de luptă era aproape anihilată. Dar cauza nu era pierdută. Încrezători în dreptatea sfintei cauze pentru care intrasem în lupta cea mare, încrezători în sprijinul marilor aliaţi, alături de care luptasem şi pentru care ne sacrificasem într-un ceas greu, trebuia să ducem lupta mai departe, până la îndeplinirea ţelurilor pentru care sângeram.
În ianuarie, frontul româno-rus, închegat într-o linie unică, încingea pe la vest şi pe la sud, petecul de pământ care mai constituia Ţara Românească independentă. În această Moldovă, ştirbită şi ea în partea de sud-vest, se concentrase toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autorităţile, armata şi toţi cei care s-au retras din România ocupată. Iaşi, capitala Moldovei, devenise inima rezistenţei române. Toată activitatea guvernului, toate preocupările naţiunii, toată viaţa care pulsa agitată şi febrilă, în bătrânul oraş, erau îndreptate în acest timp de grea încercare spre un singur ţel: reorganizarea armatei, punerea din nou în stare de luptă a armatei noastre, de apărare întâi, de biruinţă în urmă.
Ca şi cum iarna grozavă, foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte şi de mijloace de transport, n-ar fi fost îndeajuns pentru ţara nenorocită şi pentru armata decimată, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, se abătu asupra Moldovei, epidemia tifosului exantematic. Celelalte lipsuri de tot felul, i-au înlesnit terenul. La porţile spitalelor, pe geruri cumplite, şiruri de bolnavi ce se târâseră singuri, ori fuseseră depuşi de căruţe şi sănii aşteptau ca moartea să rărească pe cei dinăuntru. În luna februarie 1917 pentru cele 5000 de paturi ale spitalelor din Iaşi, erau11.000 de bolnavi. În aceste condiţii au început să apară necazurile colaborării româno-ruse. Autorităţile militare ruse au început să se plângă guvernului român şi să-şi arate nemulţumirile lor. În cursul lunii ianuarie principele Carol, moştenitorul tronului, împreună cu primul ministru Brătianu, s-au dus la Petrograd, în scopul de a strânge legăturile între cele două ţări. La conferinţa interaliată, care se ţinea în acelaşi timp la Petrograd, prezenţa lui Brătianu la dezbateri a fost admisă cu mare greutate. Conferinţa nu decise nimic important pentru soarta României, iar de la ruşi ne-am ales cu multe promisiuni, dar şi cu multe pretenţii unele imposibil de acceptat.
Paralel cu reorganizarea armatei, se desfăşura o muncă uriaşă pentru instrucţia ofiţerilor şi soldaţilor, pentru familiarizarea lor cu noile metode şi procedee de luptă, fruct al experienţei războiului mondial. Un rol important l-a avut în această privinţă misiunea militară franceză, care a fost şi ea completată. În vârtejul cumplit al războiului, Regele Ferdinand era la locul de frunte, cel mai în vază şi cel mai primejduit, iar Regina Maria cel mai adesea la căpătâiul răniţilor pentru a le alina durerea.
Brătianu a constituit guvernul naţional. Guvernul Brătianu-Take Ionescu a fost guvernul refacerii armatei şi a rezistenţei victorioase din anul 1917. Întâmplările din afară erau de o importanţă cel puţin egală, cu cele din interiorul ţării. Două mari evenimente domină pe toate celelalte, revoluţia rusească şi intrarea Americii în război. Ele vor avea o înrâurire covârşitoare asupra mersului războiului. Guvernul german lasă liberă trecerea, prin teritoriul său, a revoluţionarului Lenin, însoţit de 30 de tovarăşi. Împreună cu Trotzki, sosit pe altă cale, cei doi protagonişti ai mişcării bolşevice vor împinge Rusia revoluţionară spre dictatura proletariatului. În aprilie 1917, Brătianu se deplasează din nou la Petrograd, unde constată că revoluţia rusă a adus alţi oameni la cârma ţării. Şi de această dată, primul ministru a constatat cu amărăciune progresele de pacifism şi de renunţare la luptă, fără a obţine ceva concret pentru soarta României.
Odată cu intrarea Americii în război au şi început diferite variante de încheiere a păcii, dar din nefericire pentru noi, toate variantele prevedeau sacrificarea României. Singura Franţa e de partea noastră şi nu acceptă aşa ceva, dimpotrivă se ridică în favoarea noastră şi arată care sunt obligaţiile aliaţilor faţă de România. Merită să arătăm propunerea Vienei pentru pace, care dorea să obţină din România, Muntenia şi toată Moldova până la Siret; Moldova până la Prut va fi a Rusiei; Dobrogea a Bulgariei; iar ceea ce mai rămânea să fie Noua Românie. În concluzie, România să fie împărţită între Austria, Rusia şi Bulgaria, iar ce mai rămânea să fie cât Monaco. Czernin, artizanul acestei împărţiri, declara peste tot în Europa, „România preţuieşte miliarde”. Pentru a reuşi acest plan austriecii au început să-i corupă pe ruşi, după modelul Bucovina din 1775.
Dar la orizont au început să apară şi zile senine. La 15 mai 1917 a venit în ţară Albert Thomas, ministrul muniţiilor din Franţa. Însoţit de Regele Ferdinand şi de generalul Berthelot în toate întâlnirile avute la guvern, parlament, unităţi militare ne-a încurajat, îmbărbătat şi ne-a asigurat de sprijinul Franţei, aducându-ne şi o garanţie de victorie. Peste câteva zile a sosit un alt oaspete ilustru, Vanderwelde, solul Belgiei mucenice. Ca şi oaspetele francez şi solul Belgiei în toate întâlnirile avute a arătat că belgienii au avut de ales între aurul ce i se oferea şi plumbii germanilor, dar Belgia a ales plumbii. La începutul lunii iunie a sosit la Iaşi o misiune americană în frunte cu generalul Hugo Scott. În şedinţa solemnă a Parlamentului, Scott a ţinut un discurs prin care ne-a asigurat de fraternitatea şi sprijinul Americii.
Cu moralul ridicat, trupele defilează cu însufleţire şi cu bărbăţie. Lumea privea, admira şi plângea, erau lacrimi de bucurie, după atâta tristeţe şi jale. Erau zile de reîmprospătare a durerilor, de reînviere a mândriei şi a speranţelor. O lună mai târziu, o altă sărbătoare măreaţă la Iaşi, soseau cei dintâi voluntari bucovineni şi ardeleni. La 8 iunie 1917 două batalioane de voluntari perfect echipate şi instruite au sosit la Iaşi, fiind primiţi cu entuziasm de generalul Prezan. În Piaţa Unirii, în jurul statuii lui A.I.Cuza au ţinut cuvântări înflărcărate Bratianu, Iorga, Goga, Nistor şi s-a încins în jurul statuii Hora Unirii.
La sfârşitul lunii iunie, armata română renăscută ca pasărea Pheonix din propria ei cenuşă, era nerăbdătoare să reînceapă lupta. Poporul întreg aştepta plin de încredere, ceasul cel mare. Din păcate nu toate sufletele erau deopotrivă de oţelite. Neîncrederea în reuşită şi credinţa că am apucat pe un drum greşit şi primejdios pentru viitorul ţării se încuibase în sufletul colonelului Alex. Sturza, fiul lui Dimitrie Sturza şi ginerele lui Petre Carp. Crescut într-un mediu familial cu adânci sentimente germanofile, educat în armata germană, având funcţii mari de conducere în armata română, în ziua de 6 februarie 1917 a dezertat şi a trecut de partea inamicului. Actul de trădare l-a făcut împreună cu locotenentul Wachmann, fiul fostului director al Conservatorului de Muzică din Bucureşti. Complice le-a fost locotenent colonelul Crăiniceanu, fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru de război. Acesta a fost prins şi executat. Intenţia acestor trădători a fost ca şi trupele comandate de ei să treacă de partea inamicului, ceea ce nu le-a reuşit.
Cu toate vicisitudinile politicii ruseşti, armata rusă de pe frontul român se întărea din ce în ce mai mult cu unităţi noi, iar armata română îşi realiza în mod lent, dar sigur, operaţiile ei de metamorfoză şi regenerare. În luna iunie 1917 a început pregătirea ofensivei româno-ruse de la Nămoloasa. În dimineaţa zilei de 20 iulie a început un puternic bombardament de artilerie, până în 25 iulie, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 220 de vagoane de proiectile. A fost cea mai mare pregătire de artilerie de pe frontul nostru. Când mai era un singur pas de făcut şi anume asaltul, trupele române au primit copiile telegramelor adresate de generalul Scerbacew, de oprire a luptei, soldatul revoluţionar rus nu mai voia să se bată. Astfel a fost înăbuşită mai înainte de a se naşte ofensiva Armatei I-a de la Nămoloasa. Reacţia comandamentului suprem român a fost promtă. Cu tot succesul obţinut de Armata a II-a în ofensiva de la Mărăşti continuarea operaţiilor militare pe frontul de la Nămoloasa nu mai este posibilă din cauza situaţiei generale de pe frontul rus.
Executată de o armată puternică, dispunând de avantajele iniţiativei şi lovind duşmanul prin surprindere, bătălia de la Mărăşti se anunţa sub cele mai frumoase auspicii şi făgăduia cele mai bune rezultate. Pregătirea de artilerie a început pe 22 iulie şi a ţinut până pe 24 iulie. La ora patru dimineaţa s-a declanşat un asalt furibund asupra liniilor germane. Satul Mărăşti formidabil fortificat şi transformat în întregime într-o redută inexpunabilă a trecut rapid în mâinile românilor apoi au căzut Dealul Poiana Încărcătoarea şi Dealul Momâia. Ziua de 24 iulie se încheia cu un bilanţ foarte mulţumitor. Frontul duşman fusese rupt şi străpuns pe o lărgime de 10 km, germanii fiind obligaţi să se retragă în dezordine. În plină înaintare victorioasă, Armata a II-a primeşte fatalul ordin de suspendare a operaţiilor din cauza situaţiei generale de pe frontul rus. Rareori, o armată victorioasă a primit o lovitură morală mai puternică decât cea primită de Armata a II-a. După şase luni de viaţă chinuită, susţinuţi numai de nădejdea zilei celei mari, care a şi sosit pentru a gusta bucuria izbândirii şi să fii deodată oprit de dezerţiunea aliatului rus, era cea mai grozavă amărăciuine pe care ne-o sortise desfăşurarea războiului nostru, atât de darnic în decepţii de tot felul. Totuşi, s-a revenit asupra ordinului, dându-i posibilitatea lui Averescu să poată executa urmărirea. În scurt timp românii au eliberat Soveja, Rucăreni, Dragoslavele, Negrileşti, centre străvechi ale Vrancei, iar după câteva zile ocupă dealul Baba Maria, satul Ţopeşti, valea Putnei, şi Bârseşti. Armata a II-a română repurtase o biruinţă strălucită. Frontul duşman fusese sfărâmat pe o lungime de 30 de km şi împins pe o adâncime de 20 km, iar 30 de localităţi fuseseră recucerite de români.
Între timp înfrângerea ruşilor se transformase în dezastru, la 19 iulie 1917, frontul rus din Galiţia era rupt la Zloczow, iar peste cinci zile, la 24 iulie, ziua izbânzii de la Mărăşti, Tarnopolul cădea în condiţii care aruncau, pentru întâia oară, un văl de ruşine peste armata revoluţionară rusească. Armata rusă era în plină descompunere, puterea militară rusă se prăbuşea, unităţi militare întregi dezertau.
În această situaţie, germanii plănuiesc cucerirea Moldovei. Marea ofensivă proiectată de germani avea să se desfăşoare în două bătălii: bătălia de la Mărăşeşti şi bătălia de la Oituz. În seara zilei de 5 august, Mackensen părăsea Bucureştiul ca să ia, personal conducerea bătăliei ce spera să-i dea Moldova şi Basarabia.
În noaptea de 5-6 august 1917 artileria germană începu un puternic bombardament asupra poziţiilor româneşti, după care asaltul germanilor a fost furibund. Forţele ruseşti erau spulberate, asistam la cel dintâi act de laşitate săvârşit de trupele ruseşti pe frontul român. Victoria germanilor părea iminentă. Alarmaţi de dezastrul de pe front, chiar în timpul luptelor unităţile româneşti au umplut golul lăsat de ruşi. Mareşalul Mackensen cuprindea cu privirea câmpul bătăliei şi-şi făcea iluzii că victoria nu-i putea scăpa, chiar în ziua de 6 august, dar când i-a văzut pe români cum luptă, în amurgul însângerat, gloriosul mareşal şi-a citit limpede apusul propriei sale faime de militar care nu cunoscuse până atunci înfrângerea. Bătălia de la Mărăşeşti a continuat până în ziua de 21 august şi s-a terminat cu victoria categorică a forţelor româneşti. De multe ori duşmanul a reuşit să străpungă liniile româneşti, dar de fiecare dată s-au lovit de eroismul soldaţilor români, au fost 61 de contraatacuri care au produs germanilor pierderi considerabile. În aceste zile crâncene de lupte, Mackensen şi-a găsit formula tactică, ce spera să-i aducă victoria, evitarea românilor şi atacarea ruşilor, dar de fiecare dată românii apăreau ca din pământ şi băgau groaza în germani. În multe situaţii soldaţii români atacaţi cu gaze, îşi leapădă bluzele, îşi azvârle căştile de metal, rămaşi în cămăşi cu mânecele suflecate, înegriţi de gaze şi cu capetele goale, ei de reped asupra duşmanului. Germanii surprinşi de neaşteptata apariţie fug îngroziţi crezând că sunt soldaţi africani.
Bătălia de la Mărăşeşti a fost, prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial. Singura bătălie de pe Neajlov şi Argeş ar putea să-i fie comparată ca întindere de front şi ca număr de unităţi participante. Pentru noi, Românii, care am făurit victoria cu priceperea comandanţilor, cu vitejia şi sângele îmbelşugat vărsat al trupelor, Mărăşeştii vor rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război naţional. Biruinţa de la Mărăşeşti a stârnit admiraţia în rândul aliaţilor şi a avut un puternic ecou peste hotarele ţării. Numeroase personalităţi politice şi militare, ziare, posturi de radio, corespondenţi de război au subliniat eroismul ostaşilor români. Cu Mărăştii şi Mărăşeştii luam iarăşi loc, cu fruntea sus, în rândul prietenilor şi aliaţilor noştri.
Ultima mare bătălie pentru cucerirea Moldovei de către germani, a fost cea de la Oituz. Ofensiva austro-germană a început în ziua de 8 august cu un bombardament violent asupra liniilor ocupate de ruşi. La începutul bătăliei s-a observat că aceasta lua un curs din ce în ce mai primejdios pentru noi, deoarece inamicul dispunea, aici de forţe covârşitoare, care întreceau cu mult puterea de rezistenţă a armatei noastre. De aceea Marele Cartier Român a hotărât regruparea forţelor noastre. Rând pe rând în atacurile de la Cireşoaia şi Coşna trupele române au ieşit victorioase, iar la 22 august 1917 s-a confirmat izbânda puterii de rezistenţă a soldaţilor români. Marele plan strategic al germanilor s-a prăbuşit în august 1917 în cel mai complet eşec. Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuia să opereze în Moldova, zăcea la pământ cu braţele sfărâmate. La Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldatul român a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice şi a adus o nouă consacrare gloriei armatei române, cu preţul sângelui vărsat pe câmpul de luptă.
O încetare definitivă a ofensivei pe frontul român a început să intre în socotelile comandamentului german. Această eventualitate era supărătoare şi jignitoare, ofensiva pentru curerirea Moldovei prea tare trâmbiţată, pentru ca renunţarea, venită după sângeroasele bătălii date, să nu echivaleze pentru toată lumea cu mărturisirea umilitoare a înfrângerii. De aceea comandamentul german se decise să facă o nouă şi ultimă încercare. În bătăliile de la Ireşti, Varniţa, Dealul Porcului, Muncelu, Cireşoaia, armata germană a făcut ultimele sforţări de care mai era capabilă pentru ocuparea Moldovei. Învinsă şi epuizată ea trebuia să încheie operaţiunile războinice pe frontul Moldovei şi să renunţe la orice ofensivă. În ziua de 3 septembrie a murit eroina Ecaterina Todoroiu, când trei gloanţe pe fruntea fecioarei de la Jiu au aşezat cununa nemuririi. Panteonul eroilor războiului nostru ar fi fost sumbru fără această floare gingaşă, răsărită în vâltoarea bătăliilor, spre a fi smulsă de suflarea vijelioasă a celei din urmă încăierări.
Campania română din 1917 a ţinut 50 de zile, începuse la 22 iulie în bombardamentul năpraznic de la Nămoloasa şi Mărăşti şi s-a sfârşit la Cireşoaia. Din punct de vedere strategic, campania din 1917 a fost o dublă victorie a românilor. Ea a avut două etape, una ofensivă la început, când iniţiativa a fost de partea noastră şi una defensivă la urmă, când a trebuit să parăm lovitura inamicului. Cu aceasta s-a încheiat definitiv campania română din 1917. De partea noastră, ruşii nu voiau să mai lupte, iar românii singuri nu erau aşa de puternici, încât să poată întreprinde acţiuni ofensive cu perspective mari.
La începutul lunii septembrie 1917, împăratul Wilhelm II a venit în teritoriul ocupat pentru a vizita frontul român. El a trecut pe la Curtea de Argeş, pentru a depune o coroană pe mormântul Regelui Carol, a vizitat terenurile peroliere de la Câmpina şi a fost primit la Cernavodă de ţarul Ferdinand al Bulgariei, pe un pământ pe care Ţarul l-a numit bulgăresc . Apoi a vizitat frontul din Moldova. De pe înălţimea Măgurii Odobeştilor, Kaizerul a ascultat explicaţiile înfrângerilor suferite, făcute de comandanţii săi. Mareşalul Mackensen era stânjenit când privirile împăratului au fost pironite pe zidul de netrecut de către maşina de război germană şi simţea cum cariera sa glorioasă se încheie aici. El va rămâne în postul lipsit de primejdie şi glorie, de comandant al armatei de ocupaţie din România.
Poziţia geografică a României şi combinaţiile politico-strategice ale războiului legaseră soarta ţării de Rusia. Ochii conducătorilor politici şi militari ai României, urmăreau cu o nelinişte din ce în ce mai crescândă procesul de descompunere ce se petrecea în armata rusească, ce se precipita tot mai neindoios spre desnodământul fatal. Germanii, conştienţi de avantajul pe care-l puteau trage de pe urma celor ce se petreceau la adversarii lor, au organizat în modul cel mai dibaci şi mai activ un serviciu de propagandă, menit să distrugă şi umbra de disciplină ce mai rămăsese în trupele ruse, spre a le împinge la părăsirea frontului şi la trădare. Deja marile unităţi ruse au început să încheie cu germanii înţelegeri scrise, în care şi-au luat angajamentul să nu mai lupte.
La 7 noiembrie 1917 a izbucnit în Petrograd revoluţia bolşevică iar în mai puţin de o săptămână, Kerenski se recunoaşte înfrânt şi fuge. La 3 decembrie, Şcerbacew comunică mareşalului Mackensen propunerea de a intra în tratative pentru încheierea unui armistiţiu. Această hotărâre o împărtăşi şi comandanţilor de armate ruse şi Marelui Cartier Român. Brătianu arată personal, lui Clemenceau, într-un memoriu situaţia dramatică în care se găseşte ţara şi-i cere ca să aibă toată încrederea în România şi intenţiile ei. Prim ministrul francez mărturiseşte că „Soarta României îi smulge lacrimi”.
La 4 decembrie 1917 s-a ţinut la Iaşi un consiliu de miniştri, prezidat de Regele Ferdinand, la care au asistat: Principele Carol, şeful Marelui Stat Major, cei doi comandanţi de armate şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare. Consiliul a hotărât că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să ia parte şi ea la tratative, spre a încheia un armistiţiu cu caracter pur militar, excluzând orice consideraţiuni politice pe durata cât va ţine armistiţiul cu ruşii. La 7 decembrie au început la Focşani tratativele. Delegaţia română era condusă de generalul Lupescu subşeful Marelui Cartier General Român, însoţit de 11 ofiţeri, şi era independentă de delegaţia ruşilor. Armistiţiul s-a încheiat la 9 decembrie. Armistiţiul de la Focşani era o crudă lovitură pe care o primea naţiunea şi armata română, deoarece am fost trădaţi de aliatul nostru. Revoluţia rusă admisese împărţirea Rusiei vechi în state naţionale federalizate, ceea ce a dat naştere la ucrainizarea frontului român. Statul şi armata română erau un pericol care trebuia înlăturat din calea revoluţiei ruseşti. Agenţii bolşevici au început o propagandă aprinsă pentru schimbarea regimului politic din România.
Încă din luna septembrie 1916 sub ameninţarea invaziei teritoriului român, guvernul ţării, la îndemnul aliaţilor, a mutat la Iaşi sediul si avutul Băncii Naţionale. În luna decembrie, situaţia militară fiind gravă, România a fost sfătuită să-şi mute Tezaurul Băncii Naţionale la Moscova. Tezaurul consta din suma de 314.580.456 lei în aur şi giuvaerurile Reginei României evaluate la 7.000.000 lei aur. În iulie 1917, gravitatea situaţiei militare în timpul primei etape a bătăliilor de la Mărăşeşti, a silit guvernul român să trimită în Rusia şi restul valorilor din Moldova care aparţineau statului, unor instituţii şi particularilor în valoare de un 1.600.000.000 lei, aparţinând Băncii Naţionale.
Dezagregarea armatei ruse şi transformarea ei în cete prădalnice au umplut paharul amărăciunilor ce înduram de la ruşi, astfel că încet, încet din aliat ne vor deveni duşman. În incidentul de la Socola, când ruşii au instalat baterii de tunuri îndreptate asupra Iaşilor, l-au obligat pe Brătianu să intervină şi să-i dezarmeze pe ruşi. Take Ionescu şi-a dat demisia din guvern. Situaţii grave de dezertare a unităţilor militare ruseşti au fost consemnate la Galaţi, Paşcani, Spătăreşti, Mihăileni, încât am ajuns în stare de război cu Rusia bolşevică. La sfârşitul lunii ianuarie 1918 nu mai exista armată rusească în Moldova.
La 13 ianuarie 1918, bolşevicii l-au arestat pe Diamandi, ministrul ţării la Petrograd, chiar în localul legaţiei române, şi-l închid împreună cu întreg personalul legaţiei în fortăreaţa Petropavlowsk, Bastilia rusească. La 26 ianuarie 1918, în urma intervenţiei trupelor române în Basarabia, guvernul soviectic rus rupe relaţiile cu România. Iar Trotzki declară că: Tezaurul în aur al României care se găseşte la Moscova, nu va mai putea fi obţinut de „oligarhia română”. Consiliul comisarilor şi-a asigurat răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis în mâinile poporului român. Generalul Şcerbacew este declarat duşmanul poporului şi pus în afara legii.
Declaraţia de război a Rusiei către România era incontestabil un eveniment de o excepţională gravitate. Aveam în sudul Rusiei parlamentari, înalţi magistraţi, funcţionari, ofiţeri superiori, gărzi militare, refugiaţi ardeleni şi un mare număr de familii şi persoane particulare. În unele oraşe funcţionau şcoli româneşti cu profesori din ţară. Pentru salvarea românilor din Rusia, încep tratativele între guvernul român şi autorităţile ruse. În martie 1917 s-a încheiat cu bine odiseea românilor din Rusia, victime ale răzbunării lui Racowski.
Războiul mondial şi marea revoluţie rusă au pus problema Basarabiei, în mod brusc, printre cele ce trebuiau să capete o grabnică dezlegare. Armata rusă din Galiţia până la Marea Neagră cuprindea o însemnată proporţie de moldoveni basarabeni, 200.000 de militari, care au fost puternic influenţaţi de fraţii lor din dreapta Prutului de-a lungul luptelor. Aici soldaţii moldoveni basarabeni căpătaseră conştiinţa importanţei Neamului Românesc.
În Kiev, studenţimea moldovenească basarabeană a venit în contact cu prizonierii ardeleni şi bucovineni, adunaţi aici pentru a se constitui în legiuni române. Această întâlnire a fost hotărâtoare pentru viaţa românească din Basarabia. Astfel războiul a pregătit sufleteşte Unirea Basarabiei cu România. În afara mişcării de pe fronturile militare şi de la Kiev, o mişcare mult mai importantă a început la Chişinău. Pentru a smulge de fapt Basarabia din statul rus, trebuia creat un organ independent de administraţie a Basarabiei autonome. Aşa s-a născut ideea convocării Marelui Congres Ostăşesc. Acest congres, ce a avut loc în perioada 2-9 noiembrie 1917, a fost evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. Într-o atmosferă înălţătoare în prezenţa comisarului gubernial, Vladimir Christi, congresul a proclamat Autonomia politică şi teritorială a Basarabiei. Congresul s-a transformat într-o sărbătoare a unităţii Neamului Românesc de pretutindeni. Ardelenii au desfăşurat în sala congresului steagurile lor tricolore, pe care era scris: „Trăiască România Mare”, „Trăiască Neamul Românesc” şi au cântat în entuziasmul lor la congres, „Trăiască Regele”, „La arme” şi alte imnuri patriotice. Congresul a hotărât convocarea Sfatului Ţării, adunarea naţională aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale. La 4 decembrie 1917, s-a săvârşit evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării. În catedrală s-a oficiat pentru prima dată serviciul divin în Limba Română. A fost sfinţit cel dintâi Steag Naţional sub faldurile căruia a defilat primul regiment moldovenesc. În localul Liceului Nr. 3 s-au deschis lucrările „Sfatului Ţării” salutat cu accentele imnului „Deşteaptă-te române”. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ. În cuvântarea sa Onisifor Ghibu a avut prima viziune a marii sărbători a Unirii întregului Neam Românesc, la Alba Iulia.
Zece zile după constituirea Sfatului Ţării, Adunarea proclamă în memorabila zi de 15 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească. Preşedinte al republicii a fost ales Ion Inculeţ. Proclamarea autonomiei şi republicii era în acelaşi timp cu încheierea armistiţiului pe frontul român. Moldova şi Basarabia erau înecate de valurile cetelor de soldaţi desmăţaţi, care au părăsit frontul şi porniseră acasă, jefuind şi devastând tot ce întâlneau în cale. Bandele înarmate străbăteau ţara, dând foc la proprietăţi, asasinând şi răspândind teroarea. Tânăra republică moldovenească nu putea face faţă singură unor asemenea mari greutăţi. În ianuarie 1918 guvernul basarabian solicită guvernului român să-i pună la îndemână ajutorul militar de care avea nevoie. Cererea a fost îndreptată prin intermediarul Şcerbacew, iar ministrul de război al României a dat ordin ca detaşamentele de ardeleni din Kiev să fie puse la dispoziţia Sfatului Ţării. În acest timp însă anarhia luase proporţii foarte grave. În această situaţie Marele Cartier Român, la 20 ianuarie trimite două divizii de infanterie şi două de cavalerie care trec Prutul şi reinstaurează ordinea în Basarabia.
La 2 martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării compusă din Inculeţ, Halippa şi Ciugurean, vine la Iaşi ca să ia contact cu noul guvern Marghiloman. În discuţiile avute cu primul ministru român, delegaţii basarabeni se declară pentru înfăptuirea imediată a unirii. Au fost consultaţi şi reprezentanţii puterilor aliate, iar pentru înfăptuirea imediată a unirii s-au pronunţat Franţa, Anglia, America, iar Italia a dat un răspuns evaziv.
Ziua de 27 martie / 9 aprilie 1918 a fost pentru Basarabia ziua dreptăţii celei mari. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată. Moldova, frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, rupt de la sânul Ţării Mamă şi robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup.
Sfârşitul anului 1916 înregistrase înfrângerea României şi cotropirea teritoriului ei, rezultând două Românii, petecul de pământ din Moldova şi România ocupată. Cel dintâi efect pentru România ocupată a fost ruperea completă a legăturilor de orice fel cu lumea. Nu a mai fost poştă, telegraf, cale ferată, presă, în schimb invazia germanilor, austroungurilor, bulgarilor au adus teroarea, crime, foametea, hoţii, nelegiuiri, nedreptăţi de orice natură. Populaţiei i se cereau alimente, bunuri, bani, iar dacă nu le dădeau invadatorilor erau executaţi. Pentru pretext de spionaj au fost executaţi copii şi oameni nevinovaţi. Intelectualii au fost arestaţi şi ţinuţi ostatici, propaganda germană a apărut în şcoli pentru a arăta care sunt beneficiile ţării sub robia germană. Ţara a fost exploatată crunt din punct de vedere economic, a fost un jaf total, duşmanii au procedat la stoarcerea bogăţiilor până la secarea izvoarelor. Românii au ajuns robi şi nu mai dispuneau de nimic din avutul lor. În politica dusă în România ocupată au excelat Petre Carp şi Alexandru Marghiloman, care au dus o politică de urzeli; apropiat de germani a fost şi Constantin Stere; iar Titu Maiorescu a fost mai moderat, de altfel el a murit în vara anului 1917.
România nu fusese înfrântă de duşman. Ea-i ţinuse piept cu bărbăţie şi-l făcuse să muşte ţărâna neputincios, în faţa barierei de piepturi şi baionete ce păzea Moldova. Revoluţia şi defecţiunea rusească o aruncase însă cu mâinile legate la picioarele adversarului. Neînfrântă, dar fără nicio şansă, România trebuia să înceapă din nou suişul calvarului său. Armistiţiul a fost cea dintâi etapă, iar noi ne găseam singuri, izolaţi în faţa Puterilor Centrale. Un mare ziar francez scria: „România a rămas ca o insulă de onoare în acest ocean de noroi”.
Puterile Centrale au început tratativele păcii separate de la Brest-Litowsk. Pentru aceste tratative au inventat Ukraina, cu care Austro-Ungaria încheie pacea la 9 februarie 1918. Rusia, lipsită de putinţa oricărei rezistenţe semnează pacea impusă de germani, cea mai ruşinoasă pe care a acceptat-o vreodată o ţară mare şi puternică. Imediat după semnarea păcii, Puterile Centrale au socotit că e momentul cel mai farovabil de a încolţi România şi îi trimit o somaţie de a încheia pacea.
În această situaţie gravă, la 8 februarie 1918 Brătianu şi-a depus mandatul, iar şeful noului guvern a devenit generalul Averescu, fostul comandant al Armatei a II-a. Brătianu a ţinut să îi dea sfatul „să nu-şi lase sabia în anticameră pentru asemenea negocieri”. La 18 februarie 1918 a avut loc în castelul Ştirbei, de la Buftea întrevederea dintre Averescu şi Mackensen. La 27 februarie în gara Răcăciuni, are loc loc întâlnirea Regelui Ferdinand cu Czernin. România trădată şi părăsită, trebuia să cedeze Dobrogea bulgarilor, să accepte rectificări de frontieră în munţi în favoarea Austro-Ungariei şi să accepte concesiuni economice.
Pe 2 martie 1918 are loc Consiliul de Coroană, Averescu demisionează, iar din cauza discuţiilor lungi, apoi aceleaşi discuţii şi în consiliul de miniştri, s-a depăşit ora 12, când expira termenul utimatului. Puterile Centrale denunţă armistiţiul şi mai cer trei condiţii noi: demobilizarea imediată a opt divizii, transportul trupelor austro-germane prin Moldova şi Basarabia spre Ukraina, repatrierea ofiţerilor din misiunile aliate. Termenul fixat de duşmani pentru ultimatum era 5 martie, ora 12 noaptea.
În ziua de 3 martie a avut loc al doilea Consiliu de Coroană. Noile condiţii au mărit deprimarea sufletească a participanţilor, care au propus ca a doua zi să se ţină al treilea Consiliu de Coroană, la care să participe si generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu. În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că altă cale de salvare a fiinţei României nu există. Demisia guvernului Averescu a fost respinsă, iar pasul cel greu fusese definitiv hotărât. La 5 martie, la Focşani a fost semnat protocolul de prelungire a armistiţiului. În cele din urmă guvernul Averescu a demisionat.
Cu sprijinul contelui Czernin, la 19 martie 1918, Marghiloman, cunoscut ca germanofil, a devenit prim-ministrul României dezastrului. El trebuia să încheie pacea umilitoare care consfinţea scoaterea României din rândurile ţărilor independente. Era o misiune de sacrificiu pe care şi-o lua Marghiloman, legată de o grea răspundere în faţa istoriei.
La 22 martie 1918 tratativele au reînceput la Palatul Cotroceni, în sala devenită istorică, în care se ţinuse Consiliul de Coroană de la 27 august 1916. Delegaţiile însărcinate cu tratativele păcii erau prezidate: pentru România de primul ministru Marghiloman; pentru Germania de ministrul de externe von Kühlmann; pentru Austro-Ungaria de ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria de primul ministru Radoslavoff şi pentru Turcia de marele vizir Talaat Paşa. Discuţiile au avut loc în patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică. Pe tot timpul discuţiilor duşmanii au dat dovadă de brutalitate şi agresivitate. În timp ce se purtau discuţiile pentru semnarea acestui tratat de pace, la Chişinău, în ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării declara Unirea Basarabiei pe vecie cu Mama sa România.
La 7 mai 1918 la Palatul Cotroceni s-a semnat odioasa pace împusă României de Puterile Centrale, sub numele de „Pacea de la Bucureşti 1918”. Pacea criminală ne-a adus robia politică şi economică, pierderea munţilor, răpirea Dobrogei şi trebuia să plătim pagube de război care întreceau de câteva ori posibilităţile noastre. Regimul de cenzură impus în ţară impunea tăcerea românilor, dar străinătatea a arătat dezastrul nostru naţional, fiind profund mişcată de sacrificarea României. Pacea de la Bucureşti a arătat în chipul cel mai luminos şi limpede ţărilor Antantei la ce se puteau aştepta în cazul unei victorii a Germaniei şi în felul acesta a devenit cea mai puternică propagandă în favoarea continuării luptei până la cea din urmă resursă de putere, pentru câştigarea războiului.
Ţara rănită avea să atingă cele mai adânci prăpăstii ale dezastrului său naţional. Deprimarea sufletească ce a cuprins naţiunea română a făcut şi victime, care n-au avut posibilitatea să vadă cu ochii denodământul războiului. Printre cei care au pierit atunci îi putem aminti pe Delavrancea, Coşbuc, Xenopol, Diamandi, Nicolae Filipescu, doctorul Istrati şi mulţi alţii care n-au văzut împlinit idealul românilor. Naţiunea română era în doliu.
În străinătate se desfăşura o puternică propagandă de sprijinire a României şi împotriva tratatului de pace cu Puterile Centrale. La Paris în iunie 1918 sub preşedinţia lui Take Ionescu a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, ce avea ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaci, Octavian Goga, Dr. C. Angelescu, Ion The. Florescu, care a avut un rol important şi prin care s-a văzut solidaritatea aliaţilor, în mod deosebit a Franţei. Aceeaşi propagandă de simpatie faţă de România a avut loc şi în Italia, Anglia şi în America.
România urmărea cu răsuflarea tăiată de emoţie, desfăşurarea evenimentelor de pe teatrul francez al războiului. În primăvara şi vara anului 1918 toate operaţiile militare au consemnat superioritatea ţărilor Antantei. Austria, Bulgaria şi Turcia erau sleite de puteri, fiind la caputul sforţărilor. Singura Germania mai făcea faţă. Războiul ajunsese la cotitura lui cea mare. Aliaţii obţin victorie după victorie pe toate fronturile. Cancelariile din Berlin şi Viena pândesc o ocazie favorabilă pentru a oferi pacea, mai înainte ca desfăşurarea războiului să le pună în faţa dezastrului inevitabil. Deodată catastrofa se produce în Balcani. Armata de la Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta războiului se hotăra în Balcani. Victoria generalului Franchet era decisivă pentru soarta Bulgariei şi Turciei. Peste câteva zile ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavoff şi alţi complici cu care urzise politica lui criminală. Turcia era condamnată să iasă la rândul ei din război şi din alianţă şi să capituleze, ceea ce s-a întâmplat în octombrie 1918.
Înfrângerea Bulgariei şi scoaterea ei din luptă descoperea complet flancul imperiilor centrale dinspre sud şi deschidea poartă largă invaziei aliaţilor. Îngrijorate, guvernele şi marile cartiere ale Puterilor Centrale caută să-şi acopere flancul sudic descoperit. Comandantul trupelor germane din România începe să fie chinuit de mari îngrijorări. Reintrarea în luptă a armatei române, odată cu apariţia armatelor aliate la Dunăre, era o eventualitate care avea multe posibilităţi de realizare. În Bucureşti au loc manifestaţii în care mulţimea înaintează în aclamaţii pentru aliaţi şi strigăte de ură împotriva germanilor. La 6 noiembrie 1918 Regele a cerut demisia guvernului Marghiloman. Noul guvern se formează sub preşedinţia generalului Coandă.
La 10 noiembrie Regele ordona mobilizarea armatei, decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. În aceeaşi zi guvernul trimite un ultimatum care conţinea şi declaraţia de război a României împotriva Germaniei, iar în aceeaşi seară a început retragerea germanilor. Armata lui Berthelot începe să se concentreze pe Dunăre, intre Rusciuc şi Şistov. Pe urmele germanilor care se retrag înaintează francezii. În ziua de 12 noiembrie, Berthelot primeşte şi transmite ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă. La 1 decembrie cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii. Teritoriul României era eliberat. Marşul armatelor germane e întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Soldaţii unguri încep să se enerveze şi să se bolşevizeze.
La 1 Decembrie 1918, Regele reintra în capitala ţării în fruntea armatei sale eroice. În fruntea cortegiului era Regele, având lângă el pe Regina Maria şi pe generalul Berthelot toţi călări. După cei trei făuritori ai victoriei, venea oastea, regimentele de la Mărăşti, de la Mărăşeşti, de la Oituz şi de la Cireşoaia. Apoi, unităţi din armatele aliate ale Franţei, Angliei, Americii, reprezentanţi ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie în marele război. A fost o zi de mari şi covârşitoare emoţii, aşa cum nu le este dat să trăiască decât popoarelor care-şi cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferinţe. Visul rău trecuse, el ţinuse doi ani. Deşteptarea venise, era aşa cum nu îndrăzneam s-o dorim în cele mai cutezătoare plăsmuiri ale minţilor noastre. Pe timpul trecerii cortegiului triumfal, lumea cu flori şi steaguri tricolore, aplauda şi plângea, dar gândul, mergând mai iute, ţintea mai departe…
În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare, prin voinţa naţiunii române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului Românesc.
Odată cu încheierea războiului mondial, s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar. Desnădăjduită Austria se reîntorce la încercările de compromisuri lăuntrice în problema naţionalităţilor. La 17 octombrie 1918 Viena anunţă că doreşte un stat federativ şi lansează manifestul „Către popoarele mele credincioase”, dar toate popoarele monarhiei resping această din urmă zvâcnire. În schema acestui manifest, românii din Ardeal aveau aceeaşi soartă ca şi mai înainte, adică sub robia ungurilor, nefiind recunoscuţi ca o naţiune liberă şi independentă. Bulgaria şi Turcia erau la pământ, Austria se prăbuşea iar Germania era îngenunchiată şi cuprinsă de spasmele ultimelor zvârcoliri. Singură, Ungaria, cuprinsă de o frenezie naţională fără margini, se legăna în nişte iluzii ce atingeau inconştienţa. La 18 octombrie 1918, răsuna glasul deputatului român A.Voida Voievod la Budapesta, că naţiunea română reclamă pentru ea dreptul să hotărască singură despre soarta ei şi aşezarea ei printre celelalte naţiuni libere. Şi pe când de la Baltica până la Adriatica, revoluţia se întindea topind armatele uiriaşe, prăbuşind aşezări politice ce păreau eterne şi acoperind sub sfărâmăturile lor dinastii milenare, la Budapesta se petreceau două fapte simbolice. Tisza, incarnaţia politicii şoviniste maghiare, omul care contribuise mai mult decat oricare altul la prăbuşirea ţării sale prin patriotismul pătimaş, orb şi intolerant pe care-l profesa, cădea asasinat de soldaţi, plătind cu viaţa vina de a fi fost unul din autorii marelui război şi ai nenorocirii patriei sale. Mitropolitul român Vasile Mangra, omul care-şi vânduse neamul pentru cârja mitropolitană, aşa cum Iuda îşi vânduse Domnul pentru un pumn de arginţi, îşi punea singur capăt vieţii.
Pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state naţionale. În timpul războiului Bucovina a trecut rând pe rând sub dominaţia ruşilor şi a austriecilor. La 8 noiembrie 1918 armata română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se lipea iar de trupul ţării mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei sub preşedenţia lui Iancu Flondor a hotărât cu o majoritate zdrobitoare „unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României”.
Cu inima din ce în ce mai plină de bucurie urmăreau românii din Ardeal desfăşurarea evenimentelor. Vaida Voievod a expus în parlamentul maghiar dorinţa românilor. La Arad ia fiinţă Consiliul Naţional Român, este recunoscut de guvernul de la Budapesta ca singurul îndreptăţit să vorbească în numele tuturor românilor. La Budapesta în noaptea de 31 octombrie – 1 noiembrie a fost dezlănţuită revoluţia maghiară, care s-a răspândint ca fulgerul pe tot cuprinsul ţării. Nebunia distrugerii s-a întins ca o molimă ucigătoare.
Ca o reacţie împotriva tulburărilor, românii, sub impulsul Consiliului Naţional, au început să constituie consilii şi gărzi naţionale, care să susţină ordinea şi siguranţa publică şi să apere averea şi locuitorii. În centrele mai mari s-au organizat „sfaturi naţionale comitatense”, în legătura directă cu Consiliul Naţional din Arad. După mai multe tentative ale Budapestei de a-şi menţine puterea şi asupra Ardealului, poporul maghiar începe să-şi dea seama cât de imens şi de ireparabil este dezastrul şi e cuprins de o furie fără margini. Ungurii se întrec în atrocităţi înspăimântătoare împotriva românilor. La Budapesta este chemat Racowski, duşmanul de moarte al românilor, pentru a le da o mână de ajutor. Dar peste crestele Carpaţilor, soldaţii României se avântă din nou în scumpul Ardeal, pentru ca să sigileze de astă-dată pentru totdeauna, unirea tuturor românilor într-o singură Ţară.
Multimilenara cetate a Albei Iulia fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, 1 Decembrie 1918. Aici la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Şelimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, iar la 28 februarie 1785 pe acelaşi platou al cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia, Cloşca şi Crişan, au fost închişi, judecaţi şi au suferit supliciul frângerii cu roata, pentru că au avut curajul să ceară o viaţă mai bună pentru Neamul Românesc. Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Au venit 1228 dedelegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti. Adunarea Naţională a decretat unirea românilor şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Potrivit cu textul proclamaţiei de la Alba Iulia, s-a constituit ca reprezentanţă a Marii Adunări, Sfatul Naţiunii Române, compus din 150 de membri, aleşi de adunare, care va fi parlamentul provizoriu al Ardealului, până la unirea definitivă. Ca organ executiv a fost ales un Consiliu Dirigent, al cărui preşedinte e ales Iuliu Maniu şi avea sediul la Sibiu.
În primele zile ale lunii decembrie guvernul prezidat de generalul Coandă, demisionează spre a face loc primului guvern al României Mari, condus de Ion I.C. Brătianu, în care iau parte şi şapte miniştri din Ardeal, Basarabia şi Bucovina.
Războiul României încă nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele, pentru doborârea definitivă a vechilor duşmani şi pentru consilidarea Marii Uniri de la Alba Iulia. Niciun popor nu a simţit mai crud lovitura soartei ca ungurii. Din înălţimea trufiei şi a încrederii celei mai oarbe, poporul maghiar a fost azvârlit în adâncul celei mai mari catastrofe naţionale. Măcelurile în masă, la care începuseră să se dedea gărzile ungureşti asupra românilor din Ardeal, erau semnele prevestitoare ale unor vremuri furtunoase. În adâncul conştiinţei tuturora era convingerea că procesul milenar dintre români şi unguri va trebui să fie rezolvat definitiv cu sabia. Ardealul şi-a întors ochii spre Ţara Mamă şi a solicitat ajutorul. La 25 noiembrie 1918, trupele unei divizii române au ocupat Târgu Mureş. Ajunşi la linia râului Mureş, românii au trebuit să se oprească. În cursul unor tratative cu generalul Franchet şi cu sprijinul generalului Berthelot, am obţinut permisiunea să trecem Mureşul, spre a ocupa regiunea Cluj - Gherla - Dej. Între timp Marele Cartier Român putea să trimită şi alte divizii, care au ocupat regiunea Sibiu - Orăştie - Deva - Petroşani. Alte unităţi militare au rămas în zona Braşov. Unităţile române erau primite peste tot cu nespusă dragoste. Ungurii disperaţi de pierderea Transilvaniei, deveneau tot mai agresivi, producându-se numeroase conflicte armate. În această situaţie generalul Berthelot a permis românilor să ocupe regiunea Sighet - Baia-Mare - Zalău. La 22 ianuarie 1919, trupele române au ocupat tot teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de aliaţi. Furia ungurilor împotriva românilor creşte din zi în zi. Recâştigarea Ardealului este acum obiectivul principal al sforţărilor lor. Atrocităţile săvârşite de unguri în Bihor, Arad şi în alte localităţi, crimele, jafurile, bătăile, execuţii în masă au devenit insuportabile, iar la 28 februarie 1919 Consiliul Militar aliat a fost de acord cu cererile românilor şi a admis mutarea liniei de demarcaţie spre vest, în zona Satu Mare – Oradea – Arad. Budapesta nu acceptă hotărârea aliaţilor, iar la 21 martie 1919 începe revoluţia comunistă în Ungaria. În fruntea guvernului bolşevic erau Bela Kun şi Garbai, care anunţă o alianţă cu guvernul sovietic din Moscova, precum şi intenţia de a duce ostilităţi militare împotriva României, pentru a-i smulge Ardealul. Ungaria a căzut pradă anarhiei bolşevice. Tratativele purtate de aliaţi cu Bela Kun n-au ajuns la niciun rezultat. Situaţia Ardeaulului devenea tot mai gravă, iar guvernul român s-a văzut nevoit să ia el însuşi măsurile necesare.
Războiul româno-maghiar începuse. Ofensiva trupelor romane a început pe 16 aprilie 1919 cu bătălia din Munţii Apuseni. La 18 aprilie, prima parte a ofensivei noastre era terminată. Frontul unguresc era spart. Pentru prima dată armata română a avut ocazia să se lupte şi să învingă duşmanul şi opresorul secular al Neamului Românesc. Pentru sufletul românesc, chinuit şi apăsat, era cea mai strălucită satisfacţie. Trupele române comandate de generalii Moşoiu şi Mărdărescu au intrat victorioşi în Oradea, Satu Mare, Carei şi Salonta, iar soldaţii strigau „Mergem la Budapesta”. Cea mai puternică unitate a inamicului era divizia de secui, dar în ziua de 29 aprilie a fost învinsă definitiv şi a capitulat. În ziua de 1 mai 1919 tot malul stâng al Tisei era în mâinile armatei române, ungurii fuseseră aruncaţi pe malul drept. Ofesniva armatei române ţinuse 15 zile. Sabia românească dezlegase în două săptămâni ceea ce diplomaţia europeană nu reuşise timp de câteva luni. La 2 mai Bela Kun s-a recunoscut învins, a propus pacea, declarând că „recunoaşte fără nicio rezervă toate pretenţiile teritoriale ale românilor”. Guvernul român n-a luat în seamă propunerea de pace, deoarece nu putea trata cu un guvern de aventurieri. Intervenţia armatei române în Ungaria i-a supărat pe aliaţi, care nu cunoşteau adevărata situaţie în care se afla Budapesta. La 21 iulie 1919 trupele române au început şi ocuparea părţii răsăritene a Banatului, ocupat vremelnic de sârbi.
Încrezător în forţele sale după succesul expediţiei militare împotriva Cehoslovaciei, Bela Kun pregăteşte o mare ofensivă împotriva românilor, cu toate eforturile aliaţilor de a-l demobiliza şi dezarma. La 17 iulie 1919 ungurii au început atacul împotriva românilor, în bătălia de pe Tisa, cu o puternică pegătire de artilerie. Unităţile ungureşti, conduse de revoluţionari, lipsiţi de calităţile necesare unor buni comandanţi, au fost învinse definitiv de români, pe 26 iulie. Ungurii se retrag în dezordine, aruncând în aer podul de peste Tisa. Cu prăbuşirea podului de peste Tisa de la Szolnok, se prăbuşeşte definitiv şi îndrăzneaţa încercare a ungurilor de a ne răpune.
Armata română repurtase o biruinţă strălucită şi binemeritată în campania din Ungaria. Întreg mecanismul armatei române a funcţionat de minune, experienţa războiului şi-a spus cuvântul. Regele Ferdinand şi seful Marelui Cartier General Român, generalul Prezan, prezenţi pe teatrul de operaţii au decorat pe militarii viteji şi victorioşi în lupte şi au primit defilarea trupelor române victorioase în bătălia de pe Tisa, care constituie una din etapele epocale ale milenarului proces dintre români şi unguri. Comandantul trupelor române din Transilvania a dat ordin în ziua de 29 iulie de a trece peste Tisa şi să-şi continue marşul spre Budapesta. Armata română şi-a continuat marşul prin pusta maghiară, iar în 4 august 1919 românii intrau triumfal în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. Bela Kun abia a reuşit să fugă cu un tren special la Viena. Populaţia din Budapesta asistă resemnată la defilarea trupelor române victorioase. Aceasta era încoronarea strădaniilor noastre, ce consfinţea Marea Unire de la Alba Iulia. Deasupra Parlamentului şovinismului unguresc fluturau falnic culorile naţionale ale Steagului Românesc, iar în mod curios, opinca românească şi-a făcut şi ea apariţia. Budapesta, locul unde s-au pus la cale atâtea urzeli pentru nimicirea Neamului Românesc, a fost cucerită de armata românească.
La 16 noiembrie 1919 autorităţile militare române de ocupaţie au predat Budapesta comisiei interaliate şi trupele române au părăsit oraşul în linişte şi ordine. Războiul româno-maghiar, actul final cu care s-a încheiat participarea României în Primul Război Mondial a fost încoronat de cel mai strălucit succes.
Conferinţa Păcii s-a deschis la Paris, la 18 ianuarie 1919. Cu toate că liniştea nu se stabilise peste toată întinderea uriaşului câmp de război, duşmanul cel mai de seamă fusese doborât. Războiul mondial putea fi considerat ca sfârşit, iar soli de pace soseau în capitala lumii ca să înceapă marea şi spinoasa lucrare. Clemenceau a fost proclamat preşedinte al conferinţei, după propunerea lui Wilson. Era un binemeritat omagiu care se aducea Franţei eroice şi energicului ei prim-ministru, părintele biruinţei. Un consiliu de zece a fost instituit ca autoritate oficială supremă a conferinţei. El era compus din câte doi reprezentanţi, în general primul ministru şi ministrul de externe, al celor cinci mari puteri: Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, Italia si Japonia. Au fost în total 58 de comisii compuse, pe lângă plenipotenţialii şi şefii departamentelor ministeriale în legătura cu specialitatea grupului. Din consiliul de zece au luat naştere Consiliul Suprem şi Consiliul celor patru: Clemenceau, Wilson, Lloyd George şi Orlando, care şi-au însuşit puteri dictatoriale. Din acest moment şi-au făcut apariţia nedreptăţile şi jignirile deoarece statele participante au fost împărţite în puteri mari, cu interese nelimitate şi în puteri mici, cu interese limitate. Rolul statelor mici a fost aproape anihilat, soarta lor urmând a fi soluţionată de puterile mari. România făcea parte din rândul statelor mici şi avea două griji mari, suferinţele războiului nu erau terminate şi un al doilea calvar o aştepta, acela al tratatului de pace. Reprezentanţii principali ai României la Conferinţa Păcii, au fost primul ministru Ion. I.C. Brătianu şi ministrul plenipotenţiar N. Mişu. Pe lângă aceştia s-au mai adăugat Vaida Voievod, Victor Antonescu şi Diamandi.
Hotarele promise României au suferit ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului Neamului Românesc. Take Ionescu sosise la Paris în ultimele luni ale războiului şi intrase în contact cu fruntaşii politici europeni, dar nu avea o situaţie oficială ca să poată lua decizii. Intransigenţa şi mândria cu care Brătianu susţinea drepturile românilor şi refuzul său de a intra pe calea concesiunilor şi compromisurilor, a provocat o stare de tensiune între Brătianu şi membri Consiliului Suprem. Existau obiecţii ale României în ce priveşte graniţa de vest cu Ungaria, problema Banatului, graniţa de nord a Bucovinei şi solicitam, recunoaşerea Unirii Basarabiei cu România. Ungaria la rândul ei făcea presiuni foarte mari şi n-a recunoscut graniţa cu România.
La 4 iunie 1920 s-a pronunţat unul din marile verdicte ale istoriei. La Trianon, în Versailles s-a semnat tratatul de pace între Ungaria şi Puterile aliate şi asociate. Din partea României, au semnat tratatul dr. Ioan Cantacuzino, ministrul de stat şi Nicolae Titulescu, fost ministru. Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violenţă şi pe nedreptate, se desfiinţase şi de drept cum se prăbişise mai înainte de fapt.
La 10 august 1920 s-a semnat la Seves un tratat special încheiat între marile puteri: Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia pe de o parte şi Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia pe de altă parte, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state.
Tratatul pentru recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la Paris de delegaţii Angliei, Franţei, Italia şi Japoniei, deoparte, şi ai României, de altă parte.
Sacrificiul de sânge al României în Primul Război Mondial a fost de 220.000 militari, reprezentând 3 la sută din populaţia ţării, 250.000 morţi din rândul populaţiei civile, la care se adaugă încă 50.000 numărul morţilor neînregistraţi de statisticile oficiale ajungandu-se la impresionanta cifră de 520.000 de vieţi jertfite, pierderi suferite în marele război din 1916-1919.
În ce priveşte daunele de război, României nu i s-a făcut dreptate prin acordul de la Spa, semnat la 16 iulie 1920. România a suferit pagube considerabile prin Pacea de la Bucureşti şi a rămas cu datorii uriaşe contractate de stat pentru achiziţionarea de armament şi materiale de război la care se adaugă distrugerile de război din ţară evaluate la peste 31 de miliarde lei aur. La toate acestea se adaugă şi pierderea Tezaurului trimis la Moscova.
Unitatea Naţională a Românilor, rod al unei lungi evoluţii istorice, pregătită cu tot ce a fost mai curat în sufletul românesc, săvârşită cu jertfa celei mai bune părţi a acestui neam, este astăzi comoara noastră cea mai de preţ, care este stropită cu sânge şi sfinţită cu lacrimi.
Dreptatea lui Dumnezeu a fost înfăptuită.
Acum, la împlinirea a 100 de ani de când înaintaşii noştri au făcut acest enorm sacrificiu de sânge, şi un efort supraomenesc de realizare a României Mari, pentru ca generaţiile viitoare să aibă libertate şi un trai mai fericit, se impune să le arătăm o recunoştinţă veşnică şi să le cinstim memoria aşa cum se cuvine. Au fost ridicate zeci şi sute de monumente istorice în localităţile unde au avut loc lupte încrâncenate, unde soldaţii români au dat dovadă de curaj şi eroism, unde şi-au pierdut viaţa pentru apărarea pământului sfânt al Ţării. Lipseşte monumentul cel mai dorit, încă din anul 1919, în capitala de suflet al Neamului Românesc, Alba Iulia, care să glorifice Unitatea Naţională a Românilor şi care la Centerarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 2018 să întâmpine pe toţi românii din Ţară şi de pretutindeni cu prisosul de recunoştinţă a generaţiei de astăzi.
Toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru realizarea României Mari sunt adevărate modele pentru generaţia actuală şi generaţiile viitoare. Istoria României trebuie să arate adevărul şi să prezinte cu obiectivitate măreţele realizări ale înaintaşilor noştri, iar noi să fim feriţi de a repeta greşelile. Suntem datori să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a demonstra că merităm din plin toată moştenirea primită după Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, Unirea Bucovinei cu România şi Marea Unire de la Alba Iulia, prin care a fost înfăptuită România Mare. Trebuie să răspundem cu curaj, fermitate şi în mod hotărât tuturor provocărilor ce vin atât din interiorul ţării, dar şi celor care vin din exterior.
Constatăm cu tristeţe că multe simboluri naţionale suferă modificări de neacceptat, pe care cu siguranţă le vom regreta mai târziu. În această privinţă, de mare importanţă este îndreptarea erorii făcute în urmă cu aproape o sută de ani, referitoare la faptul că românii din Transilvania nu sunt reprezentaţi pe stema Ţării, şi care constituie un lucru deosebit de grav.
