1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!

Da, istoric aşa este! Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa-zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise. Ungaria aşa-zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură.
Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
Unde este jertfa ungurească la 1867?!
Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?
Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Niciunul!
La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?
Simplu: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!
Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!
Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.
Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!
Ţinem, totuşi, să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:
Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români?
Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?
Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun!
Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
Să vorbim, aşadar, pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.
Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate, acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul! Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucraineni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora! Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!
Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci.
Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar.
De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional!
Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!
Care e logica acestor resentimente?
Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.
Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor!
Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?
Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!
Au decis să trimită, şi au şi trimis, la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!
Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.
S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa-zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!
Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!
Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era Statul Român.
Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemenea performanţă politică!
Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!
A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!
Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare!
Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!
Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.
Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!
Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba-Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.
Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!
Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce!

La Mulţi Ani Frumoşi!

Covasna
Liderii UDMR şi PCM au refuzat invitaţia de a participa la Ziua Naţională
Liderii UDMR şi ai Partidului Civic Maghiar (PCM) Covasna au refuzat public invitaţia de a participa la manifestările organizate cu prilejul Zilei Naţionale a României, venite, miercuri (23 noiembrie 2016 - n.n.), din partea reprezentanţilor comunităţii româneşti.
Liderul UDMR Covasna, Tamas Sandor, care este şi preşedintele Consiliului Judeţean, a declarat că nu va putea participa la acest eveniment fără a vorbi despre semnificaţia zilei de 1 Decembrie 1918 pentru comunitatea maghiară şi fără a invoca promisiunile făcute în Declaraţia de la Alba-Iulia, în ce priveşte drepturilor minorităţilor naţionale.
„Am mai fost invitat şi în alţi ani, dar dacă vin vorbesc, iar dacă vorbesc o să spun ceva ce cred că mulţi nu ar vrea să audă. (…) Dar, nu mai mult decât ce s-a promis în 1918, citind de acolo şi, bineînţeles, aducând în prezent acele doleanţe ale noastre promise acum aproape o sută de ani. (…) Noi respectăm ziua naţională …, dar aşteptăm din partea majorităţii să înţeleagă că pentru noi nu e o zi de sărbătoare. Asta nu înseamnă că nu vă respectăm, dar încercaţi să înţelegeţi această sensibilitate”, a declarat Tamas Sandor, răspunzând invitaţiei lansate de consiliera PSD, Florentina Teacă.
Consilierul PNL Ion Deaconu l-a invitat personal pe preşedintele PCM Covasna, Kulcsar Terza Jozsef, la manifestările ce vor fi organizate pe 1 Decembrie la Sfântu-Gheorghe, invocând campania „Invită-ţi un prieten de etnie maghiară să sărbătorim împreună Ziua Naţională”, iniţiată de cotidianul local „Mesagerul de Covasna”, însă a fost refuzat.
„Pentru mine Ziua Naţională este zi de doliu, nu pot accepta (…), dar oricând altădată ne putem întâlni la o cafea, la o şampanie”, a spus Kulcsar Terza Jozsef.
Discuţiile au fost purtate în plenul şedinţei Consiliului Judeţean Covasna, în care s-a aprobat alocarea sumei de 25.000 de lei pentru organizarea manifestărilor dedicate Zilei Naţionale a României.

Covasna
Mitropolitul Nicolae Colan, omagiat de comunitatea românească

Fostul Mitropolit al Ardealului, Nicolae Colan, este omagiat de comunitatea românească din judeţul Covasna, în cadrul unor manifestări ce au loc în perioada 22 noiembrie - 6 decembrie, în municipiul Sfântu-Gheorghe şi în alte localităţi, sub egida Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei.
Directorul ştiinţific al Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe, dr. Ioan Lăcătuşu, a declarat, luni (21 noiembrie 2016 - n.n.), că acesta este cel de-al 24-lea an consecutiv în care membrii comunităţii româneşti din judeţ omagiază memoria înaltului ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, născut în anul 1893 în localitatea covăsneană Araci, care a rămas în memoria colectivă drept un simbol al luptei pentru păstrarea identităţii neamului românesc.
Prima ediţie a „Zilelor Nicolae Colan” a avut loc în noiembrie 1993, când s-a marcat centenarul naşterii acestuia, iar la ceremonie au participat personalităţi importante ale culturii şi spiritualităţii româneşti, printre ele şi fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală.
„Din iniţiativa şi ca urmare a demersurilor întreprinse de către Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, în anul 1994, noua Şcoală Gimnazială din cartierul Lunca Oltului din Sfântu-Gheorghe a primit numele de „Nicolae Colan”. Doi ani mai târziu, cu ocazia Zilelor „Nicolae Colan”, în anul 1996, a fost dezvelit şi sfinţit bustul patronului spiritual al şcolii, amplasat în incinta acesteia. După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în aprilie 1996, a fost inaugurat Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, a amintit, printre altele, dr. Ioan Lăcătuşu. (…)
Născut pe 28 noiembrie 1893 în localitatea Araci, Nicolae Colan a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi Institutul Teologic din Sibiu, precum şi cursuri de specializare teologică la Universitatea din Berlin. Între anii 1928-1936, a fost rectorul Academiei Teologice din Sibiu, din 1938 până în februarie 1939 a fost ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor. A păstorit Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului între anii 1936 şi 1957 şi Mitropolia Ardealului între 1957 şi 1967 şi a publicat peste 1.000 de lucrări, studii şi articole, fiind membru activ al Academiei Române.

Covasna
PNL: „Nu am făcut blat cu UDMR”

Conducerea PNL Covasna a precizat luni (21 noiembrie 2016 - n.n.), în cadrul unei conferinţe de presă, că nu a „făcut blat” cu UDMR în ce priveşte proiectul de reamenajare a pieţei centrale din Sfântu-Gheorghe şi că este de acord cu acesta, cu condiţia ca viitoarea colină de pământ, ce va fi ridicată aici, să nu obtureze vizibilitatea statuii voievodului Mihai Viteazul.
„Nu ne opunem proiectului, … singurul lucru pe care îl dorim este ca acea colină de pământ care va fi ridicată să nu aibă o înălţime exagerată şi să acopere grupul statuar. Deci, suntem de acord, cu condiţia ca vizibilitatea statuii să fie protejată”, a declarat preşedintele PNL Covasna, Codruţ Opaiţ.
Copreşedintele PNL Sfântu-Gheorghe, Cosmin Boricean, a menţionat că liberalii „nu au făcut blat cu UDMR”, aşa cum insinuează unii adversari politici, care încearcă să le „facă agenda”.
Candidatul PNL Covasna pentru Camera Deputaţilor, Corina Bote, a declarat că autorităţile locale ar trebui să organizeze o dezbatere publică pe tema noului PUZ şi să ţină seama de părerile şi propunerile venite din partea cetăţenilor.
Gheorghe Tabalai, aflat pe primul loc pe lista PNL Covasna pentru Senat, a menţionat că poziţia sa este diferită faţă de cea a colegilor săi, fiind de părere că autorităţile locale ar trebui să renunţe la acest proiect, care separă, printr-o uriaşă movilă de pământ, cele două pieţe aflate în zona centrală.
„Dacă tot e subiectul zilei şi s-a insistat atât de mult ca acesta să fie adus în campania electorală pentru alegerile parlamentare …, am să vă spun că eu militez pentru normalitate în comunitate şi îmi doresc ca Piaţa Libertăţii să fie o continuare a Pieţei „Mihai Viteazul”, deci îmi doresc să existe o legătură şi continuitate între cele două pieţe, fără nicio delimitare. Asta ar reflecta încă o dată buna convieţuire dintre etniile română şi maghiară din judeţul Covasna”, a spus Gheorghe Tabalai.
Proiectul de reamenajare urbanistică elaborat de Primăria Sfântu-Gheorghe prevede extinderea spaţiului verde prin amenajarea unei coline de pământ în faţa Prefecturii şi Consiliului Judeţean Covasna, care, în viziunea arhitecţilor, simbolizează „trupul pietrificat al balaurului” răpus de Sfântul Gheorghe, patronul spiritual al oraşului.
Primarul municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, a declarat că „logica” acestui proiect este de a delimita urbanistic cele două pieţe alăturate care au stiluri arhitecturale diferite, respectiv Piaţa Libertăţii, recent reabilitată, şi Piaţa „Mihai Viteazul”, care are un „stil comunist”.

Covasna
Dan Suciu (ALDE): „Istoria îl cere imperativ în fruntea statului pe Mitropolitul Banatului, IPS Ioan Selejan”

Copreşedintele ALDE Covasna, Dan Suciu, care candidează pe poziţia a treia pe lista pentru Senat, susţine că preşedintele Klaus Iohannis nu reprezintă interesele Ţării şi ale Poporului Român, iar locul lui ar trebui luat de o personalitate cu o „autentică valoare morală şi intelectuală” - Mitropolitul Banatului, Ioan Selejan.
„În contextul internaţional tulbure de azi şi al scindării pline de ură a societăţii româneşti, avem nevoie de un preşedinte care să unească Poporul Român, capabil să gestioneze cu înţelepciune situaţia complicată a Ţării. Din acest motiv, astăzi, când ne apropiem de împlinirea a 27 de ani de la declanşarea Revoluţiei, mă adresez Timişoarei, cu mesajul de a-l da României ca preşedinte pe acel reprezentant al românilor în care regăsim toate valorile neamului nostru, tot ce este bun şi frumos, tradiţiile, cumpătarea, echilibrul, curajul şi înţelepciunea de care avem atâta nevoie. Dacă în urmă cu 27 de ani Timişoara nu a avut o asemenea personalitate, astăzi îl are pe Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, fostul Episcop al Covasnei şi Harghitei. Istoria îl cere imperativ în fruntea statului pe Mitropolitul Banatului, pentru că e nevoie de un preşedinte în care regăsim un model autentic de valoare morală şi intelectuală, cu fapte vrednice de laudă în slujba Neamului Românesc”, a declarat Dan Suciu, într-o conferinţă de presă.
El a adăugat că „în vremuri corupte, de neîncredere, haos şi degradare”, popoarele îşi aleg „în mod natural”, drept conducători politici, lideri „religioşi, morali, capabili de întărirea statului” şi a exemplificat cu situaţia din Cipru, care l-a avut ca prim preşedinte al republicii, între 1960 - 1977, pe Patriarhul Macarie al III-lea, cu Germania care îl are din 2012 ca preşedinte pe preotul luteran Joachim Gauck şi România, care l-a avut prim-ministru în perioada interbelică pe primul Patriarh al României, Miron Cristea.
Dan Suciu şi-a exprimat speranţa că la apropiatele alegeri parlamentare electoratul va da dovadă de „înţelepciune şi discernământ” pentru ca viitorul Parlament să cuprindă „cât mai mulţi oameni care vor sluji interesului naţional şi nu intereselor străine României”.
„Înnoirea Parlamentului trebuie urmată de învestirea unui Guvern care să reprezinte 100% interesele naţionale şi nu pe cele ale corporaţiilor străine sau ale altor state. Consider că numirea unui viitor Guvern care să slujească interesele României este direct ameninţată de domnul preşedinte Klaus Iohannis, care, în cei doi ani de mandat, a acţionat permanent contrar obiectivelor Ţării”, a spus Dan Suciu.
În opinia sa, Iohannis a „greşit impardonabil” în atribuţiile sale de politică externă, iar în plan intern s-a poziţionat în permanenţă „pe invers” faţă de interesele cetăţenilor români.
„Domnul preşedinte, cu profundă satisfacţie personală, a salutat demisiile de onoare ale parlamentarului Gabriel Oprea şi premierului Victor Ponta, în urma unor proteste de stradă care au numărat 3.000, respectiv 30.000 de oameni. Îi solicit preşedintelui Iohannis să dea dovadă de o minimă consecvenţă cu sine însuşi, să ne spună cât de important se crede şi cam de câţi oameni consideră că e nevoie să iasă în stradă pentru a-şi da demisia. Avem nevoie, pe lângă un Parlament şi Guvern nou, şi de un preşedinte cu dragoste de Ţară, ataşat valorilor naţionale, un român autentic, înţelept, echilibrat, neaservit intereselor străine, cu o viaţă exemplară şi vocaţia de a face bine Poporului Român. Actualul preşedinte … a dovedit că nu are niciunul dintre aceste atribute şi este doar un produs de marketing pe Facebook al unor interese contrare României şi românilor”, a susţinut liderul ALDE Covasna.

Domnule Director,
La împlinirea a 10 ani de la apariţia primului număr al „Condeiului ardelean”, nu întâmplător de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, vă doresc sănătate şi putere, dumneavoastră şi colaboratorilor cu care vă străduiţi să aduceţi în faţa noastră tot ceea ce se petrece în Covasna şi Harghita şi în judeţele din împrejurimi.
Am descoperit, cu bucurie, apropierea ziarului de Poporul Român, de prezentarea nedreptăţilor ce i întâmplă, de oamenii simpli cărora le permiteţi să-şi spună părerea faţă de situaţiile cu care se confruntă.
Apoi, partea ştiinţifică, culturală şi religioasă, găzduirea scrierilor personalităţilor de seamă ale noastre, face din acest periodic un ziar accesibil şi căutat de cetăţeni din toate categoriile sociale şi profesionale; un ziar de înaltă ţinută.
„La Mulţi Ani!” „Condeiului ardelean!” şi tuturor celor care contribuie la apariţia sa!
Victoriţa Rizea (Sfântu-Gheorghe)
Cu ocazia împlinirii a 10 ani de rodnică activitate a publicaţiei „Condeiul ardelean” pe tărâmul publicisticii româneşti progresiste, Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) transmite sincere felicitări redactorilor şi colaboratorilor pentru tot ceea ce au realizat în primul deceniu de activitate, mulţumiri pentru tot ceea ce au făcut pentru dăinuirea românească în sud-estul Transilvaniei, împreună cu urări de succes, în următorii 10 ani şi mai departe.
Într-o vreme când, în ultimii ani, presa scrisă din România, în general, şi cea care promovează istoria, valorile şi identitatea românească, în special, a cunoscut un regres drastic, iată că publicaţia „Condeiul ardelean” a rezistat tuturor provocărilor şi, mai mult, s-a impus pe piaţa mass-media locală, regională şi, de ce nu, naţională, devenind un „condei” aşteptat şi apreciat de către cititori.
Meritul redacţiei „Condeiul ardelean” este cu atât mai mare cu cât colectivul redacţional este foarte restrâns, greul ducându-l directorul fondator Doru Decebal Feldiorean, familia sa şi principalii colaboratori, resursele financiare fiind întotdeauna modeste şi asigurate prin eforturi cu totul deosebite, de aceeaşi destoinică echipă.
Nenumărate sunt celelalte merite ale redacţiei publicaţiei omagiate, din rândul cărora menţionăm: statornicie şi continuitate în promovarea unei politici editoriale naţionale, abordarea frontală, cu deosebit curaj, a celor mai mari probleme cu care se confruntă societatea românească actuală, apărarea intereselor şi aspiraţiilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cunoaşterea şi mediatizarea istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti din Arcul Intracarpatic, susţinerea mediatică a demersurilor societăţii civile româneşti din cadrul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş pentru combaterea discriminării românilor din cele trei judeţe şi a proiectelor separatiste, de obţinere a autonomiei pe criterii etnice ş.a..
În toţi aceşti 10 ani, „Condeiul ardelean” a apărat şi promovat Biserica Ortodoxă, şcoala în Limba Română, instituţiile de cultură românească şi cele de ordine publică şi, aspect foarte important, a luat apărarea oamenilor de rând - români şi maghiari deopotrivă -, victime ale abuzurilor, nedreptăţilor şi discriminărilor unor „baroni” locali, care încalcă legile sub „protecţia” apartenenţei la partidele etnice maghiare.
La ceas aniversar, se cuvine să apreciem în mod deosebit capacitatea redacţiei de a dispune de un grup de colaboratori format din intelectuali de marcă, cunoscuţi pentru profesionalismul lor, dar şi pentru tăria şi consecvenţa cu care promovează interesul naţional, patrimoniul material şi spiritual românesc, supus presiunii celor care promovează secularizarea şi globalizarea. Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş îi asigură că le va fi mereu alături, că pot conta în continuare pe sprijin şi colaborare.
La împlinirea unui deceniu de activitate, urăm ziarului pe al cărui frontispiciu stă scris „Părinţii şi Ţara nu se vorbesc de rău!” izbândă în activitatea viitoare, cât mai mulţi ani!
Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş

Împlinirea unui deceniu de la apariţia primului număr al ziarului „Condeiul ardelean” este indiscutabil un eveniment marcant pentru mass-media regională, pe de o parte, şi pentru cetăţeanul dornic de informare, pe de altă parte.
Aniversarea coincide cu Ziua Naţională a României, fapt ce onorează această publicaţie ce a demonstrat pe tot parcursul apariţiei sale ataşament faţă de idealurile Poporul Român, ilustrând fapte, evenimente şi luând atitudine la problemele cu care se confruntă comunitatea în slujba căruia s-a pus, nedezminţind nicio clipă motto-ul său: „Părinţii şi Ţara nu se vorbesc de rău!”.
La ceas aniversar, doresc să urez mulţi ani rodnici publicaţiei, directorului său fondator, tuturor colaboratorilor şi cititorilor ei.
prof. Doru Dobreanu (Miercurea-Ciuc)

VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!
A trecut un deceniu?! Parcă nu-mi vine să cred! Şi totuşi, aşa este: zece ani de la apariţia „Condeiului ardelean”! Este, fără nicio exagerare, publicaţia pe care o aştept întotdeauna cu nerăbdare. Iar dacă întârzie o zi, încep să mă interesez ce s-a întâmplat. Şi, de fiecare dată, mă bucur că nu s-a întâmplat nimic, că totul e în ordine, că gazeta merge înainte, cu toate poticnelile, necazurile şi încercările prin care a trecut şi continuă să treacă.
Sunt convins că sunt mulţi cei care i-ar cânta prohodul în orice moment. Dar vorba ceea: nu mor caii când vor câinii! Fiindcă publicaţia aceasta, care s-a născut atât de greu şi cu atâtea opinteli, şi-a înfipt rădăcinile bine în pământul acesta din care şi-a tras seva şi puterea. E pământul nostru românesc! Şi, după cum bine se ştie - iar, de nu se ştie, să se audă -, că tot ce-i românesc nu piere!
Însă ca să-şi înfigă rădăcinile în acest pământ românesc, cineva trebuia să se facă mucenicul „Condeiului ardelean”, să-şi sacrifice pe altarul lui timpul şi puterea, să se zbată, să aibă nopţi nedormite şi zile încărcate cu semne de întrebare. Iar acesta este, fără îndoială, cel care i-a dat viaţă: Dorul Feldiorean. Îl felicit din toată inima, dar şi pe cei care îi stau alături! Putere de muncă, sănătate şi trudă pentru că publicaţia aceasta va trebui să-şi aniverseze nu un deceniu de la apariţie, ci multe decenii de acum înainte!
prof. Ilie Şandru (Topliţa Română)

Surprinzător?
„Condeiul ardelean” - publicaţie românească dintr-un judeţ românesc - mai trăieşte şi după zece ani de la apariţia primului număr. La o privire repede, faptul pare surprinzător. În judeţul Covasna, unde se duce o violentă acţiune antiromânească, de maghiarizare a tot şi a toate, cu indiferenţa condamnabilă a autorităţilor de la Bucureşti, care îngăduie să se perpetuieze o asemenea situaţie, „Condeiul ardelean” a putut să reziste. O privire atentă asupra fenomenului, aparent surprinzător, ne dă şi explicaţia: mai întâi, rezistenţa a fost posibilă datorită tenacităţii redactorilor, cei care s-au dovedit a fi români adevăraţi, pricepuţi şi netemători. Apoi, datorită faptului că o asemenea publicaţie este necesară, ea avându-şi un loc important în menţinerea românismului în această parte de Ţară. Păstrându-se aceste două lucruri, nu vom fi surprinşi să vedem „Condeiul ardelean” apărând şi peste alţi zece ani. Spre binele acelora în slujba cărora stă: românii din centrul Ţării şi românii de pretutindeni. Urez Condeiul-ui ardelean să existe până când adversarii săi vor renunţa la antiromânisml lor!
prof. univ. dr. Petre Ţurlea (Ploieşti)

Am iubit „Condeiul ardelean” dintru început.
Am găsit această publicaţie bilunară, autodefinită drept „bilunar de atitudine şi cultură”, drept una dintre cele mai serioase, pertinente şi verticale tribune de expresie a multitudinii de probleme care-i apasă pe Românii trăitori în judeţele Covasna şi Harghita (parţial şi în Mureş), acolo unde guvernele trecătoare şi guvernanţii efemeri le-au înşelat permanent aşteptările, trădându-i, mereu şi mereu, începând cu fatidicul an 1990 şi până în prezent. M-am ataşat imediat de ideile şi dezbaterile, informaţiile şi temele de stringentă actualitate, lansate în paginile „Condeiului ardelean”. Am apreciat mereu ţinuta morală ireproşabilă şi profesionalismul jurnalistic, pe care le-am urmărit, etalate şi demonstrate, număr după număr, ediţie după ediţie, an după an, într-un răstimp în care publicaţia „a crescut”, „s-a maturizat” şi a câştigat în calitate, în parte şi prin contribuţiile notabile ale unor colaboratori de înalt profesionalism (profesori universitari, doctori în ştiinţe socio-umane, profesori, preoţi şi intelectuali) din toată Ţara.
Începând cu anul 2012 şi până în prezent m-am alăturat şi eu, cu bucurie, acestei echipe valoroase, propunându-mi să aduc în atenţia cititorilor teme şi abordări diverse: detalii şi aspecte ale culturii tradiţionale româneşti din zona curburii interioare a Carpaţilor şi din estul Transilvaniei (folclor, obiceiuri, păstorit, festivaluri, nedei); evidenţierea spiritualităţii româneşti (ctitorii, biserici, mănăstiri, viaţă duhovnicească), context în care am realizat două interviuri ample cu Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei; istorie şi viaţă socială, sărbători oficiale, naţionale şi de stat; istoria, devenirea, cultura tradiţională, spiritualitatea şi situaţia actuală a românilor din Serbia de răsărit etc.. Îmi amintesc cu plăcere prima colaborare cu publicaţia „Condeiul ardelean”, în luna mai 2012, atunci când am fost solicitat pentru redactarea unui studiu comparativ amplu (cu valenţe istorice, sociale şi culturale) privind asemănările şi (mai ales!) deosebirile dintre două regiuni europene distincte: Regiunea autonomă Trentino - Alto Adige (cunoscută şi sub denumirea de Tirolul de Sud, situată la graniţa italiano-austriacă) şi aşa-numitul „ţinut secuiesc”, aflat în inima României. În acea perioadă, efectuam un stagiu de cercetare şi documentare în acea zonă şi am găsit potrivit să evidenţiez ceea ce uneşte, dar şi ce desparte, din perspectivă istorică, cele două regiuni, în contextul în care „modelul sudtirolez” era considerat atunci (şi încă mai este considerat şi în prezent) drept un punct de referinţă pentru o aşa-zisă autonomie extinsă, bazată în special pe criterii strict etnice, aşa cum şi-o imaginează şi o clamează permanent unii lideri ai UDMR, încercând să determine, prin orice mijloace, anularea Art. 1 din Constituţia României, ca o primă etapă spre federalizarea şi dezmembrarea ulterioară a Ţării.
Astăzi, la ceas aniversar, doresc „Condeiul ardelean”, coordonat cu pricepere de bunul meu prieten Doru Decebal Feldiorean, director fondator al publicaţiei, să-şi găsească resorturile interne şi determinările pentru a trece peste obstacolele financiare inerente oricărei iniţiative particulare care nu este înrolată politic şi nu aparţine zonelor de interes economic, să-şi păstreze atitudinea de înaltă calitate profesională şi deontologică şi să-şi continue menirea de a fi un real reper pentru cultura românească.
La mulţi şi rodnici ani, „Condeiul ardelean”!
dr. Constantin Secară (Bucureşti)

În peisajul publicisticii social-politice şi culturale din zilele noastre, bilunarul de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean”, editat de un inimos colectiv redacţional din Sfântu-Gheorghe, avându-l, între iniţiatori şi ca director fondator pe domnul Doru Decebal Feldiorean, deţine un loc aparte. Mai întâi, prin probitatea, caracterul documentat şi seriozitatea articolelor publicate, aparţinând unor colaboratori din întreaga Ţară, dar care au în comun un ideal: promovarea spiritului naţional, a valorilor perene ale românismului şi salvgardarea acestora într-un timp şi într-un spaţiu geografic în care ele se găsesc sub o continuă presiune şi ameninţare în ultimul sfert de veac, datorită politicii duse de cercurile politice ale iredentismului maghiar şi de mass-media care militează pentru federalizarea / dezmembrarea României, copios stipendiate din străinătate, dar - vai! - şi din bani publici ai Statului Român, care este grijuliu cu sprijinirea presei minoritare din aşa-zisul ţinut secuiesc, în timp ce puţinele gazete româneşti sunt lipsite, practic, de resurse financiare. Lista celor care au contribuit în aceşti ultimi zece ani, prin osârdia şi patriotismul lor la fiinţarea sa, este întinsă şi ar fi nedreaptă menţionarea doar a unora dintre aceştia (numele autorilor care sunt constant prezenţi în paginile revistei se regăsesc în caseta redacţională).
În coloanele revistei îşi găsesc loc, număr de număr, consemnări ale acţiunilor social-culturale ale românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, actualitate socială şi spirituală cel mai adesea ignorată, din neştiinţă, dezinteres sau rea-credinţă, de presa centrală. Evenimentele culturale majore, dar şi iniţiativele locale ale unor oameni pătrunşi de dragostea pentru pământul strămoşesc, îşi află spaţiu publicistic tot aici. Menţinând o reală echidistanţă politică, paginile revistei sunt deschise, prin interviuri şi dezbateri, unor personalităţi din sferele politicului, administraţiei, învăţământului, sănătăţii etc.. În această revistă pot fi regăsite puncte de vedere pertinente şi luări de poziţie cumpănite, dar ferme, ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. Deoarece historia magistra vitae est (istoria este îndrumatoarea vieţii), se acordă mereu cuvântul studiilor care, direct sau tangenţial, au în vedere trecutul acestor meleaguri. Traducerile din presa de limbă maghiară încearcă deschiderea unui dialog cu intelectualitatea maghiară din zonă, iar paginile de spiritualitate ortodoxă întregesc paleta de interes şi de preocupări ale revistei.
„Condeiul ardelean” se constituie, aşadar, într-o publicaţie complexă şi completă, rostul şi rostirea acesteia fiind întru menţinerea fiinţei naţionale româneşti în zona sud-estică a Arcului Carpatic, misiune de care se achită într-un mod pilduitor.
LA MULŢI ANI!
prof. Alexandru Ciubîcă (Târgu-Mureş)

Cu 10 ani în urmă presa românească din judeţul Covasna s-a îmbogăţit prin apariţia săptămânalului „Condeiul ardelean” (primele numere având titulatura, la fel de potrivită, „Adevărul Covasnei”). Publicaţia a devenit în timp, datorită liniei redacţionale, un săptămânal regional, cu apariţii, puncte de vânzare, abonamente şi în județele Harghita, Braşov, Mureş, Alba… Scopul, obiectivele propuse la data apariţiei au fost urmărite cu sfinţenie şi dezvoltate corespunzător, odată cu trecerea timpului. Apreciez acurateţea informaţiilor prezentate, calitatea dezbaterilor, modul de încurajare a cititorilor de a contribui la comunicarea către semenii noştri de idei, fapte petrecute, în arealul în care aceştia trăiesc. Dar dincolo de orice, „Condeiul ardelean” este tribuna de luptă, fără exagerare, a românilor din Arcul Intracarpatic pentru păstrarea identităţii naţionale, a graiului românesc, a tradiţiilor sale. Prezentarea adevărului istoric, ştiinţific, documentat, contribuie la trezirea şi păstrarea conştiinţei naţionale, de care avem atâta nevoie într-o societate în care instituţiile administrative sunt dominate de UDMR, iar propaganda de „întărire” a aşa-zisului ţinut secuiesc este neobosită şi, din păcate pentru România, sprijinită de statul maghiar şi nesancţionată de instituţiile Statului Român.
Este nevoie, mai mult ca oricând, de a fi solidari, de a trezi toate conştiințele româneşti pentru sprijinirea statului de drept şi a păstra integritatea Statului Român. Aceste deziderate au stat, în mod constant, şi curajos în faţa echipei redacţionale şi a directorului său, timp de 10 ani. Adresez urarea „LA MULŢI ANI!” periodicului, echipei sale, tuturor celor care contribuie la formarea, publicarea şi distribuirea sa.
prof. ing. Maria Peligrad, preşedinte Fundaţia „Mihai Viteazul”, Sfântu-Gheorghe

Stimate Domnule Director,
Cu ocazia aniversării a 10 ani de apariţie a bilunarului de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean” sunt onorat să vă transmit sincere felicitări, urări de bine şi împliniri pe toate planurile, dumneavoastră şi colaboratorilor publicaţiei pe care o conduceţi.
Constat cu satisfacţie că din cei 10 ani, 4 ani (2013, 2014, 2015 şi 2016) sunt aceia în care a funcţionat o excepţională colaborare între publicaţia „Condeiul ardelean” (Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna) şi revista „Claviaturi” - serie nouă (Braşov), revistă trimestrială de poezie, eseuri şi recenzii în legătură cu poezia.
Această colaborare a fost posibilă prin implicarea şi bunăvoinţa dumneavoastră, precum şi a distinsului domn profesor Vasile Stancu, istoric şi publicist, personalitate complexă, plurivalentă a vieţii sociale şi culturale a zonei sud-estului Transilvaniei şi nu numai.
În toţi aceşti ani a fost o bucurie şi un beneficiu nepreţuit participarea împreună la activităţi culturale organizate de diferite instituţii social-culturale, de o mare utilitate fiind publicarea în „Condeiul ardelean”, precum şi în revista „Claviaturi”, de articole pe teme de interes social-cultural, printre altele şi despre lansările - prezentările revistei, venind astfel în întâmpinarea nevoii de informare şi formare a simţului civic şi cultural-etic şi estetic al cititorilor.
La această aniversare reiterez unele afirmaţii făcute de mine în alte articole, în sensul că eu consider publicaţia „Condeiul ardelean” nu numai interesantă, dar că este absolut necesară şi utilă pentru menţinerea şi afirmarea ideilor şi sentimentelor de identitate spirituală a românilor din Arcul Intracarpatic şi nu numai.
Exprimându-mi speranţa continuării colaborării celor două publicaţii spre folosul publicului larg cititor, vă asigur de înalta mea consideraţie. Felicitări şi urări de bine şi cu prilejul Sărbătorii Zilei Naţionale a României! La mulţi ani!

Braşov, la 28 noiembrie 2016
Cu stimă şi respect,
avocat George Echim, redactor şef al revistei „Claviaturi”

10 ani de la apariţia primului număr al „Condeiului ardelean”, care cu o regularitate de ceasornic şi, de multe ori, cu destule greutăţi, se încăpăţânează să iasă de sub teascurile tipografiei de câte două ori pe lună.
10 ani. E mult? E puţin? Cred că la această aniversare mai mult contează ce a însemnat şi ce rol a avut bilunarul de atitudine şi cultură, decât timpul. Adresată în special românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, dar solicitată şi citită în aproape întreaga Ţară, publicaţia regională s-a impus şi se impune prin profesionalism în prezentarea şi comentarea unor evenimente, sărbători religioase, aspecte sociale, politice, culturale din zonă, precum şi participări şi legături ale specialiştilor de aici la manifestări din alte judeţe, de la Arad la Bacău şi din Maramureş în Dobrogea. Şi şi-a făcut cu demnitate datoria!
De-a lungul acestui deceniu, noi, participanţii din alte părţi de Ţară şi chiar din afara graniţelor, la diferite manifestări ştiinţifice organizate de instituţiile de profil din Sud-Estul Transilvaniei, am remarcat implicarea „Condeiului ardelean” în tot ceea ce înseamnă viaţa românilor de aici, opiniile pertinente, luările de poziţii în chestiunile „sensibile”. Noi am fost, de asemenea, întotdeauna, întâmpinaţi cu respect şi prietenie de reprezentanţii publicaţiei, dintre care vom nominaliza numai pe Doru Decebal Feldiorean şi pe prietenul prof. Vasile Stancu.
La ceas aniversar, dorim „Condeiului ardelean” şi oamenilor care fac posibilă apariţia acestuia viaţă cât mai lungă, articole, reportaje, materiale incisive şi de calitate, să ţină sus stindardul românismului. LA MULŢI ANI, prieteni de peste munţi!
prof. Vilică Munteanu (Bacău)

În numele Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” şi a Clubului său de elevi-voluntari „Crăişorii”, din municipiul reşedinţă Deva, judeţul Hunedoara, transmitem călduroase şi sincere urări de viaţă lungă şi succese celor care au fondat şi susţinut, în Ţinutul Românesc cu o mie de secui, publicaţia cultural-patriotică „Condeiul ardelean” în frunte cu domnul director fondator Doru Decebal Feldiorean şi apropiatul său prieten şi colaborator prof. Vasile Stancu.
De câţiva ani, între colectivul Asociaţiei noastre şi cel al „Condeiului ardelean” s-a închegat o colaborare frăţească, echipa publicaţiei participând alături de membrii, colaboratorii şi simpatizanţii Asociaţiei şi Clubului nostru la o serie de evenimente cultural-patriotice pe care le-am desfăşurat la Ţebea, Albac, Roşia-Montană, Sarmizegetusa, Blaj, Crişcior, Gurahonţ, Zlatna ş.a., iar pe de altă parte, în paginile „Condeiului” regăsindu-se articole şi note scrise de membrii şi colaboratorii noştri, toate în ideea transpunerii în aplicare a gândului testamentar al marelui Erou Naţional Avram Iancu: „Să-mi văd naţiunea mea fericită”.
Aflând de împlinirea, la 1 Decembrie 2016, a zece ani de activitate a „Condeiului ardelean”, mulţi dintre membrii şi colaboratorii noştri: din Bucureşti (prof. Steluţa Zaharcu şi prof. Constanţa Nica,) din judeţul Arad (prof. Corina Tulea, prof. Nicolae Cristea şi prof. Cosmina Sirban), din judeţul Alba (prof. Ana Maria Mariş - „avem mare nevoie de astfel de publicaţii” şi ing. Aurel Sîntimbrean), din judeţul Cluj (ing. Gheorghe Lascu), ne-au rugat, în mod special, să adresăm succese, împliniri şi ani mulţi, buni şi fericiţi publicaţiei cultural-patriotice „Condeiul ardelean”, fondatorilor, colaboratorilor şi cititorilor săi.
ing. Ioan Paul Mărginean,
Preşedinte fondator al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, Deva

Condeiul ardelean
Motto: „Am pus mâna pe condei ca pe o puşcă” (Nichita Stănescu)
„Condeiul este limba sufletului; după cum au fost conceptele cu care a fost hrănit, aşa vor fi şi scrierile”
(Miguel De Cervantes)

Condeiul meu, când îmi e puşcă,
Onoare-mi face să-l armez
Nimicind Răul care muşcă
Din al iubirii mele Crez.
Elan am tot mereu în luptă,
Inima-mi bate-n ritm sonor:
Un viguros dor se avântă,
Luminii să-i dea nou izvor…
Adevărul… să-l scriu bine,
Ridicând văl de pe minciuni
Dăruind zilei de mâine
Esenţa noilor minuni.
Liber sufletul meu se-nalţă,
Evadând lin în poezie,
Aducând noi fiori de viaţă
Neamului meu, să-l tot re-nvie!
Nemuritori trecem prin vremuri
Atingând zorii noii lumi,
Etern duşmanule să tremuri
Lovit de spaimă de cei buni…
Esenţa dragostei de Ţară
Dă inimilor noastre puls;
Răul, cu chipul său de fiară,
Astăzi va fi din nou răpus!
Lumina binelui ne cheamă!
Urmaşi suntem din vechii daci.
Inima noastră n-are teamă,
Etern duşman, n-ai ce să faci!
Dincolo de-a vremii vamă,
Noi, tot ne ridicăm, înalţi…
Onoarei dându-i scut şi armă:
Condeiul dacic, din Carpaţi!
Cornel Vlad
(Braşov, 27 noiembrie 2016)

Au trecut 10 ani de când, aici în Carpaţi, în municipiul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - Purtătorul de Biruinţă, situat în inima României, s-a născut „Condeiul ardelean”, publicaţia noastră de cuget şi simţire românească, prin care, pe de o parte, am apărat şi promovat valorile naţionale, iar pe de alta, am luptat împotriva abuzurilor administraţiei ungureşti, care, coordonată de la Budapesta, are un singur scop „în viaţă” - anularea prevederilor Tratatului de la Trianon şi destrămarea Statului Naţional Unitar Român. Au fost 10 ani cât o clipă a eternităţii, care s-au dus, cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu parcă veşnicele neajunsuri, căci, iubiţi cititori, sunt convins că ştiţi, o publicaţie românească - atenţie!, nu de limbă română, ci românească - se ţine cu mari sacrificii în judeţele, de ieri şi de azi, Covasna şi Harghita.
Aşadar, ziarul nostru a luat fiinţă de Ziua Naţională, la 1 Decembrie 2006, atunci când, mai întâi în cadrul Zilelor „Nicolae Colan” la Muzeul Spiritualităţii Româneşti şi apoi în Piaţa „Mihai Viteazul”, a fost lansat oficial. Nu a avut niciodată un proprietar persoană fizică şi, personal, mă mândresc cu asta, căci publicaţia aceasta patriotică a fost, este şi va fi întotdeauna a românilor, mai exact a tuturor românilor români, adică de bună credinţă, iubitori ai Bisericii Ortodoxe strămoşeşti, ai gliei pe care ne-au lăsat-o, cu preţul sângelui vărsat, înaintaşii noştri, într-un cuvânt ai Patriei noastre România. Prima organizaţie nonguvernamentală care a deţinut ziarul a fost Fundaţia Naţională „Neamul Românesc”, iar cea de-a doua, şi până astăzi ultima, Asociaţia „Noi Românii”. Motiv pentru care le datorăm mulţumiri pentru sprijin doamnei profesoare Mariei Peligrad şi domnului inginer Ioan Mugur Topolniţchi, dar şi multor altor personalităţi ale judeţului Covasna care ne-au fost alături în acele vremuri de început, printre care domnul doctor Ioan Mitrea, domnul inginer Aurel Dragomir, domnul inginer Horea Munteanu (fie iertat!), domnul doctor Codrin Munteanu şi, nu în ultimul rând, părintele protopop Florin Tohănean. Apoi, după scurt timp, ni s-au alăturat mulţi alţii, printre care părintele Ioan Ovidiu Măciucă, părintele Ioan Gavrilă, domnul inginer Ioan Bălan, domnul profesor Vasile Stancu, domnul doctor Ioan Lăcătuşu şi mulţi, mulţi pe care nu îi enumerăm acum în aceste puţine rânduri, dar cărora le aducem recunoştinţa noastră sinceră. Dacă pentru puţină vreme ziarul nostru s-a numit „Adevărul Covasnei”, între decembrie 2006 şi iulie 2007, a urmat momentul mult aşteptat în care şi-a schimbat atât titlul, numindu-se în continuare „Condeiul ardelean”, cât şi, mai ales, aria de acoperire, devenind publicaţie regională pentru judeţele Covasna, Harghita, Mureş, Alba, Sibiu şi Braşov, ulterior extinzându-se şi mai mult şi având un număr însemnat de abonaţi chiar în Hunedoara, Cluj, Timiş, Arad şi, peste munţi, în Prahova, Buzău, Bacău, Vrancea, Brăila, Suceava, Gorj, Constanţa ori Bucureşti. Şi astfel ni s-au alăturat, rând pe rând, multe alte personalităţi din Ţară, precum domnul profesor Petre Ţurlea, fost deputat de Covasna, domnul doctor Gheorghe Funar, domnul profesor Ilie Şandru, domnul profesor Lazăr Lădariu, domnul inginer Ioan Paul Mărginean, doamna profesoară Georgeta Ciobotă, domnul doctor Mircea Frenţiu şi… cei numeroşi pe care îi rugăm să ne ierte căci, iarăşi, nu îi amintim aici, dar pe care la fel de mult îi preţuim.
A fost puţin cât am reuşit să facem împreună, a fost oare suficient? Dumnezeu ştie! Lăsăm la latitudinea dumneavoastră, a dragilor şi fidelilor noştri cititori să apreciaţi. Noi credem că am făcut tot ceea ce se putea face în aceste vremuri tulburi, de proastă factură, de degradare morală şi socială. Cu atât mai mult cu cât ne-a lovit din plin, la nici doi ani de la înfiinţare, criza economică începută în anul 2008, motiv pentru care a şi devenit ziarul bilunar, atunci când nu s-a mai putut, adică în 2011. Am considerat în acel moment, împreună cu ceilalţi susţinători ai „Condeiului ardelean”, adică şefii de instituţii, parlamentarii şi primarii din judeţele Covasna şi Harghita, agenţii economici, cărora de asemenea le mulţumim pentru că ne-au fost alături, că e mai bună o apariţie bilunară decât nimic, întrucât un alt ziar care să spună din perspectivă creştină românească ceea ce acest ziar a spus şi încă o mai face, este greu de crezut că se va mai naşte şi va dăinui curând pe aceste meleaguri. Iar asta cu atât mai mult cu cât existenţa „Condeiului ardelean” vreme de 10 ani, repet, aici, în inima atât de îndurerată a Ţării, este şi aşa un miracol.
Un miracol pe care Bunul Dumnezeu l-a produs, poate, şi pentru că binecuvântarea pentru naşterea şi dăinuirea acestei publicaţii a dat-o un OM pe care, cu siguranţă, El îl iubeşte, şi anume ierarhul nostru drag - Vlădica Ioan, întâiul Episcop al Covasnei şi Harghitei, acum, în luna lui decembrie, deja de doi ani Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, în compania gândurilor de atunci ale căruia vă încredinţez:
„Apare astăzi, la 1 Decembrie 2006, de Ziua Naţională a României, ziarul de grai şi simţire românească „Adevărul Covasnei”. Publicaţia se lansează într-o zi istorică, în care în urmă cu 88 de ani, pentru tot ceea ce înseamnă Românie, se spunea adevărului pe faţă. De aceea, cred că este necesar ca săptămânalul acesta să militeze pentru unitatea de conştiinţă, neam şi spaţiu românesc.
„Adevărul Covasnei” trebuie să spună numai adevărul despre români, despre activităţile lor, despre realităţile din această zonă. Românii în casele cărora va ajunge acest ziar, vor simţi sentimentul că au în faţa lor o scriitură în grai dulce românesc! De asemenea, vor avea în faţă ştiri şi evenimente locale, dar şi istoria contemporană a românilor de pe aceste meleaguri, care va fi imortalizată în publicaţia românilor din judeţul Covasna. Din aceste considerente, într-un moment de dublă sărbătoare, îi îndemn pe cititorii publicaţiei acesteia, de grai şi simţire românească, să fie mai aproape, aici în Carpaţi, de ceea ce înseamnă românism, cultură românească, tradiţie şi spiritualitate ortodoxă. Totodată, îi îndemn pe cei care vor edita în timp ziarul, să îl facă o tribună de conştiinţă românească, fără aplecări într-o parte sau alta, pentru ca „Adevărul Covasnei” să rămână independent, aşa cum toţi românii şi-o doresc. Motiv pentru care vreau să nu se transforme într-un ziar de scandal, care să nu îi dezbine pe români sau pe români şi maghiari. Practic, îmi doresc şi îi doresc inimosului colectiv să redacteze mereu un adevăr în adevăratul sens al cuvântului, un adevăr care să fie valabil pentru românii, maghiarii şi rromii împreună cu care trăim în acest spaţiu românesc.
Nu în ultimul rând, îi îndemn pe slujitorii altarelor, ca în pagina pe care prin bunăvoinţă editorii publicaţiei ne-o pun la dispoziţie, să-şi aşterne gândurile legate de religia şi credinţa noastră ortodoxă. Să aştearnă cuvântul lui Dumnezeu în această pagină creştină, dar şi îndemnurile privind revigorarea moralei creştine. Îi mai îndemn pe tinerii profesori de religie, să contribuie la realizarea acestei pagini prin a-şi aşterne simţirile lor de cultură şi tradiţie românească. Nu îi uit în aceste rânduri nici pe istorici, cercetători, etnografi ori folclorişti, care sunt sigur că vor găsi deschidere în ziarul de cuget românesc. Prin urmare, voi fi bucuros dacă, după această lansare petrecută într-o zi de sărbătoare românească, publicaţia îşi va găsi locul în casele românilor.
„Adevărul Covasnei” nu va fi, aşadar, un ziar tributar formelor vechi, ci o publicaţie care priveşte spre viitor, neuitând de trecut. Am speranţa că un săptămânal românesc în zonă va putea fi, totodată, şi un mesager al ideilor şi problematicilor europene. De aceea, îi doresc „Adevărul Covasnei” să treacă prin multe rotative şi să fie bucuria românilor, care sunt sigur că îl vor aştepta la uşile şi porţile lăcaşelor lor”.
Mulţumim încă odată Înaltpreasfinţiei Voastre pentru rugăciuni şi pentru binecuvântarea pe care ne-aţi dat-o şi îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, pentru ca să îi păstoriţi şi pe românii de la graniţa de Vest aşa cum, cu dragoste şi multă înţelegere, ne-aţi ocrotit pe noi aici, în inima Ţării!
Vă mulţumim, de asemenea, acum, la ceas aniversar, tuturor celor care într-un fel sau altul aţi susţinut acest ziar de grai şi simţire românească, aşa cum spunea Părintele Mitropolit Ioan Selejan, solicitându-vă să ne fiţi alături, în lupta noastră dreaptă, şi pe mai departe.
La Mulţi Ani, „Condeiul ardelean”!
La Mulţi Ani, români!
La Mulţi Ani, iubită Românie!

În noaptea sacră de Crăciun,
Pe drumul nins cu stele,
Colindători cu suflet bun,
Vestesc marea minune.

Ei poartă-n inimile lor
Aprinsă bucuria,
Că s-a născut Mântuitor,
Iisus Hristos, Mesia.

În ieslea rece a venit,
În peşteră străină,
Acel prin care-am cunoscut
A cerului lumină.

Cu magii să călătorim
Spre zorii dimineţii,
Venind şi noi să-L lăudăm
Pe Soarele dreptăţii.

27 decembrie

Apostole al lui Hristos, cel mai întâi între diaconi, întărire mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit cu chinurile şi minunile tale; sufletele credincioşilor le-ai luminat, pe cei ce te cinstesc cu credinţă mântuieşte-i din toate nevoile, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Iată, încă fiind în duhul sfintei sărbători a Naşterii Domnului, la numai două zile după aceasta, Biserica ne aşează spre prăznuire un martiraj petrecut la scurtă vreme după întemeierea Bisericii Creştine, învăţând din aceasta că - toţi care în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (cf. Romani 6, 3). Creştinismul înseamnă jertfă, sacrificiu în şi pentru Hristos. Mărturie ne stă calendarul nostru creştin unde, în fiecare zi, pomenim pe mucenici şi muceniţe care au suferit cumplit doar pentru că au dorit să urmeze în faptă şi în cuvânt Domnului Hristos, iar torturile şi moartea nu le-au putut deloc zdruncina credinţa. Căci aşa ne rugăm şi în finalul Acatistului Sfintei Cruci: „De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste? Ruşine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii...”.
Pe data de 27 decembrie îl pomenim pe Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan.
Sfântul Arhidiacon Ştefan este unul dintre cei şapte dia¬coni, alături de Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena (pomeniţi pe 28 iulie) şi Nicolae, prozelit din Antiohia, care au fost preferaţi de Apos¬toli să-i degreveze de responsabilităţile privind activităţile filantropice.
De altfel, motivul alegerii şi hirotoniei lor se găseşte con¬semnat în Faptele Apostolilor 6, 1: „Eleniştii cârteau împo¬triva evreilor, pentru că în slujirea zilnică, la mese, văduvele lor erau trecute cu vederea”. Cârteau pentru că Apostolii nu mai răzbeau să le facă faţă, obştea creştinilor crescând de la o zi la alta. Astfel, cei şapte au fost chemaţi să descopere fericirea veşnică în iubirea şi slujirea aproapelui.
Sfântul Ştefan - în greceşte Stephanos, un nume pro¬venit din aramaicul Kelila, care înseamnă „coroană” - era un iudeu elin, „bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” (6, 5), „plin de har şi de putere, care făcea minuni şi semne mari în popor” (6, 6). Era format la şcoala lui Gamaliel, pro¬fesorul lui Saul, devenit mai târziu Pavel.
Sfântul Evanghelist Luca spune despre Sfântul Ştefan că „nimeni nu putea să-i stea împotriva înţelepciunii şi Du¬hului cu care el vorbea” (6, 10). Era o înţelepciune care izvora din comoara înţelepciunii şi a cunoştinţei lui Hristos (Coloseni 2, 3). De aceea, avea o înţelepciune de invidiat. Şi aceasta se vede din cele puse la cale de unii din sinagoga numită a liberţilor, adică a celor ce proveneau din rândurile cireneilor şi ale alexandrinilor sau ale celor din Cilicia şi din Asia (6, 9).
Aceştia îl acuzau pe Ştefan că ar fi grăit blasfemii împo¬triva lui Moise, împotriva Legii, a datinilor şi chiar a Templului (6, 13).
Pe fondul acestor acuze, l-au dus în Sinedriu (6, 12) constituit ad-hoc, ca şi în cazul procesului lui Iisus; mai ales că şi completul de judecată era acelaşi. Şi ca să le demonstreze că acuzele lor erau nefondate, Ştefan le-a ţinut una dintre cele mai profunde prelegeri, consemnată fără economie de cuvinte de autorul Faptelor Apostolilor (cap. 7).
Cuvântarea Sfântului Ştefan este structurată astfel: în prima parte (7, 1-20) le-a vorbit despre Patriarhii Avraam, Isaac, Iacob, precum şi despre Iosif care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, din invidie; în partea a doua le-a vorbit despre istoria poporului ales în timpul lui Moise (7, 20-46);
iar în partea a treia le-a vorbit despre Templul lui Solomon - iniţiat de regele David - şi a criticat comportamentul celor împietriţi la inimă şi a celor netăiaţi împrejur, care stau îm¬potriva Duhului Sfânt, aducându-le aminte de comportamen¬tul părinţilor lor faţa de profeţi şi de Legea primită de la îngeri, pe care n-au păzit-o (7, 47-53). În timp ce Ştefan le vorbea, spune naratorul că „faţa lui, era ca faţa unui înger” (7, 15). Iubirea lui Dumnezeu îl transfigura.
Discursul lui Ştefan, expus într-o manieră impecabilă cu o logică de piatră preţioasă, i-a scandalizat şi mai mult, grăbind uciderea cu pietre a diaconului Pietrei din capul unghiului, Care este Hristos.
Atunci Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt - şi nu de mustul invidiei şi al răutăţii, precum cei din Sinedriu -, privind spre cer, ca o supremă argumentare a adevărului propovă¬duit, a exclamat; „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (7, 56).
Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989), făcând diferenţa între cele două verbe vecine, dar nu identice, a şedea şi a sta, ne descoperă de ce Sfântul Ştefan este sărbătorit după Naşterea Domnului şi Soborul Maicii Sale. A şedea, spune părintele, înseamnă în Limba Română a se afla aşezat pe ceva (un scaun, o bancă, o laviţă…), iar a sta înseamnă a se ţine în picioare, vertical. În textul de la Fapte 7, 55-56 se spune: „A văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Observăm că în textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea. În iconografia Sfintei Treimi, Hristos e mereu reprezentat şezând, de-a dreapta Tatălui, iar în textele liturgice se face referire la Iisus şezând în slavă, niciodată stând. Părintele Nicolae Steinhardt explică de ce s-a folosit verbul a sta: „Pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul S-a ridicat în picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre a-i aduce osebita cinstire”. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Sfântul Ştefan să fie cinstit în a treia zi de Crăciun. Observăm, de asemenea că în ziua următoare, pe 28 decembrie, facem amintirea celor 20.000 de mucenici arşi în Nicomidia şi pe 29 cei 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod. Cifrele pot fi mai mari decât cele petrecute în fapt, dar prin aceasta se doreşte să se arate mulţimea mucenicilor care s-au jertfit pentru şi în Hristos, Cel Care ne-a şi spus: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei, 10, 34). Creştinismul înseamnă jertfă, sacrificiu în şi pentru Hristos.
Mai marii iudeilor strigând cu glas mare şi neputând suferi cele auzite, şi-au astupat urechile şi într-un cuget s-au năpustit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, pentru că acolo - în cetatea sfântă, care era numită şi cetatea păcii, Ierusalim - „nu aveau voie” să ucidă pe cineva, l-au lovit cu pietre pe Ştefan, care sub lovituri se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, pri¬meşte Duhul meu!”. Îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Şi zicând acestea, a adormit (Fapte 7, 58-60), adică a intrat într-un alt plan al existenţei, cel al împărăţiei lui Dumnezeu.
Martor al celor întâmplate, care de altfel păzea hai¬nele celor implicaţi în linşaj, nu era altul decât Saul. Se pare că Saul era rudă cu Arhidiaconul Ştefan, pentru că hainele celui omorât cu pietre erau încredinţate unei rude. Acum se împlineau spusele lui Hristos, rostite cu diferite ocazii: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Da, Dumnezeu i-a ales pe aceşti mărturisitori ca pe nişte iconomi, care ştiu să chivernisească bine cele ce le sunt încredinţate.
Tot din cartea Faptele Apostolilor aflăm că „nişte băr¬baţi cucernici l-au îngropat pe Ştefan şi plângere mare au făcut pentru el” (8, 2). Dar nu se precizează dacă aceştia erau elini sau iudei. Timp de câteva secole, mormântul Sfân¬tului Ştefan a rămas necunoscut. Adică până în 415 , când unui anumit preot, Lucian, i s-a descoperit în vis că trupul sfânt se află la Caphar Gamala, la aproximativ 32 km de Ierusalim, spre nord.
Moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost scoase lumină şi duse la început în biserica de pe Muntele Sion, în ziua de 2 august, zi ce apare consemnata şi în Sinaxare. În 460 au fost mutate în biserica ridicată, în 444, de îm¬părăteasa Eudoxia, soţia lui Teodosie al II-lea, în afara Porţii
Damascului, adică în locul unde, potrivit tradiţiei, a avut loc martiriul lui Ştefan.
În secolul al XII-lea a apărut însă o altă tradiţie, conform căreia Sfântul Arhidiacon Ştefan ar fi fost martirizat lângă poarta numită mai târziu Poarta Sfântului Ştefan.
Moaştele au fost duse apoi la Constantinopol şi de aici la Roma, fiind aşezate în Biserica „Sfântul Lavrentie”.
Părticele din moaştele Sfântului Ştefan se află şi în Moldova, cum ar fi la Mănăstirea Secu sau la biserica din in¬cinta Spitalului Judeţean Suceava.
Ruinele bisericii ridicate de împărăteasa Eudoxia au fost descoperite spre sfârşitul secolului al XX-lea şi un nou edificiu a fost ridicat de călugării latini pe vechile temelii. De altfel, majoritatea locurilor sfinte se află în custodia că¬lugărilor franciscani.
Nu lipsesc însă nici lăcaşurile de cult ortodoxe, în care candela credinţei martirilor din Ţara Sfântă nu s-a stins niciodată.
Sfinte Mare Mucenice al lui Hristos Ştefan, cel ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti, nu ne trece cu vederea pe noi, cei cuprinşi de nevoi şi ispite; ci te roagă pentru noi Preamilostivului Dumnezeu ca să împace lumea şi să depărteze de la noi pe tot vrăjmaşul cel pornit asupra noastră, prin mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Roagă-te, Sfinte al lui Dumnezeu, cu aceeaşi căldură cu care te-ai rugat pentru ucigaşii tăi; roagă-te să depărteze de la noi furia celor fără de Dumnezeu şi să ne apere pe noi, poporul Său cel nou ales, ca prin rugăciunile tale fiind mântuiţi, să lăudăm bunătatea lui Dumnezeu cea nespusă şi pe tine să te mărim în vecii vecilor. Amin.

Şi în acest an, în judeţul Covasna manifestările dedicate Zilei Naţionale a României au fost numeroase şi extrem de bine răsfirate în multe localităţi. Prin grija organizatorilor, în frunte cu prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, gazde şi români veniţi de pe întreg cuprinsul Ţării, ca de fiecare data la 1 Decembrie, au sărbătorit împlinirea a 98 de ani de la Marea Unire de la Alba-Iulia, în municipiul Târgu-Secuiesc, în oraşele Covasna şi Întorsura-Buzăului, precum şi în mai multe comune ale judeţului, ca Breţcu, Zagon, ori Barcani, vâlcelenii fiind ei înşişi, ca an de an, prezenţi în număr mare la manifestările centrale din reşedinţa Sfântu-Gheorghe.
Ei bine, una din localităţile judeţului care a primit pentru întâia oară o delegaţie venită din Ţară în judeţul Covasna, pentru câteva zile prilejuite de cea mai mare sărbătoare a românilor, este comuna Belin. Aici am avut deosebita plăcere să-mi petrec dimineaţa zilei de 30 noiembrie 2016 - sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Apostolul Românilor, la invitaţia părintelui paroh Atanasie Găitan şi a minunatei sale soţii, doamna preoteasă Ramona. Bisericuţa Ortodoxă veche, de la 1776, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost plină până la refuz, cu localnici şi cu dragii lor oaspeţi, veniţi tocmai de la Braşov, Sfântu-Gheorghe şi… Buzău. Da, de la Buzău, în frunte cu părintele profesor Mihail Milea, un vechi prieten al românilor covăsneni, a sosit la Belin, pe malul drept, greu încercat, al Râului Olt, grupul de tineri de la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul”.
A fost, într-adevăr, o atmosfera de sărbătoare, aşa cum este de fiecare dată atunci când români de pretutindeni se întâlnesc. Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, ne-a vegheat, pentru ca micul nostru eveniment, dar cu suflet mare, să se desfăşoare tradiţional româneşte, cu căldură, bucurie nemărginită, dar în pace şi linişte sufletească. Cei doi preoţi, părintele Atanasie şi părintele Mihail, au slujit Sfânta Liturghie, apoi le-au vorbit credincioşilor despre semnificaţia sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, premergătoare Zilei Naţionale a României, şi despre dragostea de Neam şi Ţară pe care noi, românii, trebuie să o purtăm în sufletele noastre ca pe o datorie sfântă faţă de Bunul Dumnezeu şi de înaintaşii noştri care au întregit această Ţară cu preţul sângelui vărsat.
Părintele Mihail Milea: „Bisericuţa de la Belin, o catedrală adevărată a Transilvaniei”
În continuare, am spicuit pentru dumneavoastră, fidelii cititori ai „Condeiului ardelean”, câteva idei din cuvântul de învăţătură rostit, la Belin, de părintele profesor Mihail Milea: „Am venit aici cu dragoste faţă dumneavoastră. Am trecut Carpaţii împreună cu aceşti minunaţi colindători de la Seminarul Teologic din Buzău, o şcoală veche românească ce anul acesta şi-a împlinit un jubileu frumos, 180 de ani de existenţă. Venim în fiecare an aici, în inima României, Covasna şi Harghita. De 20 de ani străbatem acest drum de Unire, de dragoste. De 20 de ani mi-am dorit să ajung la Alba-Iulia, locul Sfânt unde s-a înfăptuit Unirea cea mare a Neamului Românesc, unindu-se cele trei mari provincii româneşti: Moldova, Transilvania şi Muntenia, care formează un tot unitar numit din veci Dacia - pământ sfânt, Grădina Maicii Domnului. Şi mi-am dorit mereu să ajung acolo unde s-a proclamat Unirea cea mare, în care intra şi Basarabia, pământ sfânt şi românesc; de acolo vin, şi am şi această cetăţenie a Basarabiei. Dar în fiecare an, o forţă nevăzută m-a oprit mereu aici, în Covasna şi Harghita, la dumneavoastră, pentru că vă simt durerea şi lacrimile de sute de ani. Aici este Golgota Neamului Românesc, în aceste judeţe, în această inimă însângerată şi îndurerată. Am venit aici ca împreună să liturghisim şi să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să binecuvânteze Ţara aceasta, pământul acesta, neamul acesta. Sfânta Liturghie pe care am săvârşit-o împreună, este cea mai măreaţă slujbă care se face în cer şi pe pământ. Nicio altă slujbă nu poate înlocui Sfânta Liturghie pe care am săvârşit-o în această biserică veche. Vi se pare că-i mică? Dragii mei, este cea mai mare biserică. Această biserică este o catedrală adevărată a Transilvaniei, să ne-o punem, aşadar, la inima. Măreţia acesteia stă în lacrimile acestor locuitori care vieţuiesc aici şi care sunt adevăraţi eroi. Apăraţi Ortodoxia pe care am avut-o dintotdeauna, apăraţi Limba Română în care însuşi Dumnezeu grăit-a, cum zice Grigore Vieru, apăraţi aici tradiţiile noastre milenare. De aceea vă admirăm, de aceea venim la dumneavoastră şi de aceea de fiecare dată ne lăsăm inima aici la dumneavoastră. Îmi este dor de dumneavoastră şi venim mereu pentru că vă simţim că nu sunteţi liniştiţi în această Ţară românească unde Limba Română este călcată în picioare, unde adevărul istoric este defăimat. Am venit la o zi mare, prăznuirea Sfântului Andrei, care este nănaşul Poporului Român; el ne-a botezat, el ne-a învăţat Evanghelia şi el ne-a arătat calea Mântuirii care este Hristos. Ce popor din jurul nostru se poate bucura de această vechime a credinţei ortodoxe? Să ne uităm la ungurii noştri, pe care noi îi preţuim ca vecini, că aşa e bine întotdeauna, cu vecinii să te ai bine, că doar neamurile nu le alegi şi nici vecinii, îi ai pe aceia pe care ţi-i pune Dumnezeu la graniţă. Ei s-au încreştinat la anul 900, bulgarii pe la 800, ruşii pe la 1000. Noi, românii, ne-am trezit cu această credinţă, poporul nostru, dacii noştri, credeau în nemurire, credeau într-un singur Dumnezeu. (…) Cine este Sfântul Andrei? Cât de important este el pentru noi, românii, aflăm din istorie, dar aflăm şi din Biblie, Cartea lui Dumnezeu. Numele de Andrei, dacă ar fi să-l traducem, înseamnă bărbat. Şi când spunem bărbat zicem tărie, putere, curaj, în aceasta stă bărbăţia, în puterea credinţei, în evlavie. (…) Am venit aici cu mare bucurie la invitaţia părintelui paroh Atanasie, care înseamnă nemuritor. Nemuritoare este credinţa, nemuritoare este Ortodoxia, nemuritor este Dumnezeu. De aceea am venit astăzi aici, ca împreună să facem Sfânta Liturghie, ca împreună să-i colindăm lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi din Ţara aceasta, pe care îi iubim. Indiferent ce limbă vorbesc, noi îi iubim, indiferent ce etnie au, noi îi iubim, indiferent ce convingeri au ei, noi pe toţi îi îmbrăţişăm. Aceasta este Ortodoxia. (…)”.
La final, participanţii la sărbătoarea naţională s-au prins într-o horă în jurul micii Bisericuţe Ortodoxe de la Belin, bucurându-se de aceste clipe minunate ale comuniunii între români din toate zările Patriei noastre România, chiar aici acasă, în inima ei. A urmat agapa frăţească, acolo unde românii din Buzău şi gazdele lor din Belin şi-au promis că se vor revedea la anul pe timpul acesta, nu înainte însă ca părintele Atanasie Găitan să îşi ducă oaspeţii, într-un scurt pelerinaj, şi la Biserica Ortodoxă mare din localitate, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, care se află momentan în ample lucrări de restaurare.
Le mulţumim oaspeţilor noştri pentru bucuria pe care ne-au făcut-o şi îi aşteptăm şi la anul cu colindul, la ceasul în care încep Sfintele Sărbători de Iarnă, adică de Sfântul Andrei şi Ziua Naţională a României. La Mulţi Ani, sănătate, putere de muncă, fericire şi împlinirea tuturor obiectivelor pe care le aveţi, părinte Mihail! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” din România
COMUNICAT

Opinia publică din România a aflat cu stupoare de declaraţia lui Peter Szijjarto, ministrul de Externe al Ungariei, care a afirmat, în preajma Zilei Naţionale a României, că: „Dat fiind că poporul ungar nu are niciun motiv să celebreze 1 Decembrie, Ministerul Afacerilor Externe şi Comerţului le interzice tuturor angajaţilor să participe la manifestările de celebrare a Zilei Naţionale a României”.
Toţi românii au fost uimiţi de acest gest neprietenos şi chiar ostil la adresa Naţiunii Române, de lipsa de minimă educaţie istorică, diplomatică şi culturală a acestui reprezentant al Guvernului ungar în problema relaţiilor cu România. Cum să ne aşteptăm noi, românii, ca un astfel de diplomat şi om politic să-şi ceară scuze Poporului Român în numele statului ungar pentru atrocităţile făcute de armata ungară în Transilvania ocupată în 1940-1944, unde au fost presărate morminte proaspete cu copii de vârste îngereşti, cu femei şi bătrâni numai pentru vina de a fi fost români? Cum să ne aşteptăm noi, românii, ca să ni se ceară scuze pentru atrocităţile săvârşite de fanaticii unguri „revoluţionari” la 1848-1849 asupra românilor numai pentru că aceşti martiri români nu s-au lăsat maghiarizaţi, aşa cum voia un exclusivist fanatic precum Kossuth? Cum să ne aşteptăm noi, românii, ca să ni se ceară scuze pentru cele aproape cinci secole de robie instituită asupra românilor de la Unio Trium Nationum (1437) încoace, ale căror consecinţe se văd şi astăzi?
Aşadar, de ce au, totuşi, ungurii motive să considere 1 Decembrie - Ziua Naţională a României şi pentru ei prilej de bucurie? O minimă educaţie culturală te face să te bucuri de faptul că a triumfat Libertatea la un popor. Românii au fost ţinuţi într-o închisoare de fier până la 1918. O minimă educaţie civică te face să te bucuri că a triumfat Democraţia pe pământul Europei şi în orice parte a lumii. Ungaria dualistă de până la 1918 a fost o mascaradă de democraţie anume instituită pentru ca românii din Transilvania şi celelalte popoare nemaghiare să n-aibă niciun drept şi să nu acceadă la decizii politice. O minimă educaţie culturală te bucură nespus să vezi că un popor are acces la viaţă spirituală, la învăţământ în limba proprie, la libertatea cuvântului şi a asocierii. În Ungaria dualistă erau numai pedepse cu amenzi uriaşe, bătăi şi închisoare pentru români când voiau să-şi afirme acest drept, nicio universitate nu era în Limba Română pentru poporul majoritar din Transilvania.
Toate acestea, românii le ştiu foarte bine; ungurii au observat în istorie că Poporul Român „ţine minte” (czinye mintye). Dacă acest ministru al Guvernului ungar nu le cunoaşte, îi putem aduce şi alte astfel de situaţii istorice care nu se uită de către români.
Dacă de la un reprezentant al Guvernului ungar vin semnale conflictual-iredentiste către poporul ungar, în loc ca Ungaria să-şi educe tineretul cu adevărata ei istorie şi cu semnale că românii şi ungurii trebuie să fie ca fraţii într-o Europă civilizată şi unită, atunci ne aflăm într-o perioadă de derapaj - sperăm accidental - deosebit de hidoasă.
Propunem Guvernului român ca sus-numitul ministru de Externe al Ungariei să fie declarat persona non grata pe teritoriul României, cel puţin un an, până studiază şi se documentează temeinic asupra adevărului istoric şi a dreptăţii istorice a momentului 1 Decembrie 1918.
Biroul Executiv,
Preşedinte Victor Bercea,
Secretar general Vasile Lechinţan

A venit şi a trecut 1 Decembrie. Bucurie firească, urări de la „La Mulţi Ani!” din toate părţile, defilări, dezbateri şi combateri, muzică, mici, fasole cu cârnaţi sau doar fasole simplă, de post, tihna unei zile libere, tăierea porcului, de toate. Mai puţin prezentă în această zi e o dimensiune pe care, totuşi, s-ar cuveni să nu o ignorăm cu desăvârşire, fie şi în momentele cele mai festive: luciditatea.
Sărbătorim, ne bucurăm, defilăm, facem urări de „La Mulţi Ani!”, dar parcă prea trecem cu vederea obiectul real al urărilor şi bucuriilor noastre din această zi festivă: statalitatea românească. Căci despre asta este 1 Decembrie înainte de toate. Despre statalitatea românească, despre momentul culminant al statalităţii româneşti pe care îl aduce anul 1918, anul în care pentru prima dată de când avem informaţii istorice certe, majoritatea absolută a românilor s-au regăsit în graniţele unui singur stat, condus de o elită politică românească.
Dacă am fi lucizi, am fi în stare să recunoaştem că, dincolo de aparenta siguranţă istorică pe care ne-o conferă integrarea în mult doritele formule de securitate militară şi prosperitate economică ale lumii occidentale, în NATO şi în UE, pe termen lung şi la nivel strategic perspectivele nu sunt tocmai roze pentru statalitatea românească.
Din nefericire, la aproape un secol de la Unirea din 1918, fundamentele româneşti nu arată deloc bine la o privire mai atentă. Când vorbesc despre fundamentele statalităţii mă refer la cele trei elemente cheie care definesc un stat: 1) teritoriul; 2) poporul; 3) puterea de stat / suveranitatea. În germana în care a fost enunţată această concepţie clasică din dreptul internaţional, aceste „Drei Elementen” sună şi mai bine: a) Staatsgebiet; b) Staatsvolk; c) Staatsgewalt.

Poporul şi statalitatea

Am să încep cu ceea ce e evident pentru toată lumea: poporul (Staatsvolk). Adevărul este că Poporul Român e pe ducă. Când spun că e pe ducă mă refer la realitatea înspăimântătoare care transpare la lumina zilei cu precizie matematică, în cifre şi tabele în format excel, pe pagina de internet a Institutului Naţional de Statistică http://www.insse.ro/cms/. Faceţi-vă cont pe site-ul INSSE (durează mai puţin de un minut), accesaţi baza de date „Tempo-online” şi apoi treceţi în revistă indicatorii fundamentali despre prezentul şi viitorul acestui popor, mai ales pe cei de la Partea A: Statistica Socială, Secţiunea A2: Mişcarea naturală a populaţiei.
Vedeţi ce ne spun indicatori precum POP201D „Născuţi vii pe judeţe şi localităţi”, POP202A „Rata de natalitate pe medii de rezidenţă…”, POP203A „Rata de fertilitate pe medii de rezidenţă” sau cruntul POP201G „Întreruperi de sarcină” (aici nu înţeleg de ce INSSE nu mai dă cifre după 2007, posibil că e vorba de nişte „reglementări / valori europene”). Încercaţi apoi să faceţi un mic exerciţiu de proiecţie în viitor şi să vă imaginaţi care vor fi consecinţele tendinţelor sociale exprimate de aceşti indicatori pe diverse planuri, de la numărul de posturi în învăţământul preşcolar şi şcolar, la dinamica pieţei muncii peste 15-20 de ani, la numărul potenţialilor recruţi pentru armata pe care presupunem că Statul Român o va avea şi în viitor, la numărul contribuabililor ipotetici la bugetul asigurărilor de sănătate, la fondul de pensii etc. etc..
N-am timp acum să fac eu socotelile, dar oricine cu competenţe elementare de aritmetică, demografie şi căutare pe internet ar putea să adune statisticile relevante şi să facă o proiecţie privind numărul bărbaţilor de vârstă militară (18-45 de ani) în România şi în ţări nu tocmai îndepărtate precum Turcia, Egipt sau Algeria în, să zicem, anul 2033. Estimarea mea este că vor fi nişte cifre foarte interesante, care ne vor da contururile magnitudinii unor provocări foarte probabile cu care Statul Român se va confrunta nu peste mult timp (până în 2030 mai sunt doar 13 ani…). S-ar putea să ajungem să ne rugăm să fim confruntaţi doar cu imigraţie pe scară largă şi ca discrepanţa dintre dinamica demografică din România (şi din toată Europa, de fapt) şi cea din ţările musulmane să nu se traducă şi în forme de interacţiune cu lumea islamică de tip mai clasic, aşa ca pe vremea lui Ştefan cel Mare…
Din nefericire, Secţiunea A3 „Mişcarea Migratorie a Populaţiei” de pe site-ul INSSE nu oferă şi nu are cum să ofere (dată fiind metodologia statisticii oficiale) o imagine comprehensivă despre cel de-al doilea mod în care Poporul Român e „pe ducă”: prin emigrarea, temporară sau definitivă, din ţara strămoşilor săi. Cifrele INSSE nu surprind decât o fracţiune din magnitudinea imensă a acestui fenomen fără precedent în istoria românilor. Rămâne de văzut care vor fi consecinţele pe termen mediu şi lung, un fapt este însă cert: plecarea a milioane de oameni buni de lucru şi, în mod particular, emigrarea a sute de mii de tineri (mulţi dintre ei bine calificaţi) este o pierdere imensă pentru Statul Român şi pentru viitorul acestei Ţări, indiferent cât de mulţi bani transferaţi de rudele din străinătate vor mai intra în economia românească.
Combinaţia fatidică dintre emigraţia masivă din ultimii 15 ani şi declinul demografic accelerat constituie cea mai mare ameninţare pentru siguranţa şi poate pentru însăşi supravieţuirea Statului Român pe termen lung. Că vrem sau că nu vrem să discutăm despre „demografie ca destin”, concluzia inevitabilă care se impune la o analiză lucidă a tendinţelor actuale din societatea românească este că, dacă şi în următorii 25 de ani continuăm tot cu năravurile şi politicile din primul pătrar de veac de după comunism, viitorul nu va arăta deloc bine, nici pentru poporul şi cu atât mai puţin pentru Statul Român.
Ar mai fi foarte multe lucruri de adăugat în ceea ce priveşte demografia şi poporul ca element constitutiv al statalităţii, însă în acest context mă voi limita doar să semnalizez un aspect esenţial în orice discuţie serioasă despre demografie: politica de stat privind avortul. Unul din cele mai uimitoare şi paradoxale fenomene într-o ţară confruntată cu o problemă demografică aşa de grave este lipsa oricărei iniţiative politice privind schimbarea politicii de stat privind avortul în direcţia eliminării sau cel puţin a limitării finanţării publice pentru medicii care realizează avorturi.
Este uimitor că la mai bine de un sfert de veac de la căderea comunismului o astfel de iniţiativă nu a apărut în România. Până la urmă se poate găsi o explicaţie sociologică (dar nu şi o justificare morală) pentru faptul că după 1989 România a adoptat una din cele mai liberale politici din lume în ceea ce priveşte regimul întreruperilor de sarcină. La nivel sociologic şi psihologic se pot identifica resorturile care, în anii de după căderea comunismului, i-au făcut pe români campioni mondiali la avorturi în condiţiile în care acest popor a fost abrutizat şi bezmeticit de un regim ce i-a cerut imposibilul: să facă (mai) mulţi copii, dar să nu mai ştie nici de Dumnezeu, nici de Biserică.
Ceea ce rămâne uimitor şi, până la un punct inexplicabil, este faptul că, în ciuda prăbuşirii demografice vertiginoase, nicio forţă politică sau măcar civică din această Ţară nu a luat iniţiativa de a milita pentru eliminarea finanţării publice pentru avorturi. În orice caz, problema finanţării publice pentru avort poate fi pe viitor un test sigur pentru autentificarea forţelor politice care se vor auto-prezenta ca fiind de dreapta, conservatoare, pro-naţionale, ba chiar creştine. La întrebarea: dacă dai bani publici pentru viaţă sau moarte?, nu există mai multe variante, ci doar „DA” sau „BA”.

Teritoriul şi statalitatea

Să trecem la alt „element” al statalităţii: teritoriul. Aici sunt veşti bune, nu-i aşa?! Nimeni nu s-a atins de teritoriul Statului Român de la Stalin încoace, integritatea teritorială a României e pusă 100% la adăpost de când suntem în NATO, totul e bine şi frumos. Chiar aşa?
Când vorbim despre teritorialitate şi stat în vremea globalizării Anno Domini 2016 se cuvine să înţelegem că în structurile de putere ale timpului nostru importanţa controlului teritorial este din ce în ce mai eclipsată (chiar dacă nu va fi niciodată înlocuită în întregime) de controlul funcţional.
„Control teritorial”, „control funcţional” - ce-i asta? Să explic pe scurt. Până nu cu mult timp în urmă, ca să controlezi o populaţie şi ca să extragi (prin fiscalitate şi alte instrumente) surplusul economic şi de altă natură produs de populaţia respectivă era, de regulă, absolut obligatoriu să poţi să controlezi cu o forţă armată, poliţienească şi administrativă proprie teritoriul pe care trăia populaţia respectivă. De aceea, luptele din trecut între state au fost în mare măsură lupte pentru teritorii.
Între timp, chiar dacă nu toată lumea s-a prins, jocul s-a schimbat. O noutate a vremurilor noastre este că, pentru a extrage plusvaloarea produsă de o populaţie, nu mai este neapărat nevoie să controlezi în mod direct şi vizibil teritoriul locuit de populaţia respectivă. În locul ocupaţiei politico-militare directe s-au inventat noi metode, mai subtile şi mult mai bine adaptate la tipul de societate în care am ajuns să trăim. O caracteristică fundamentală a acestei societăţi este diviziunea funcţională în diverse sisteme interdependente, cu care cetăţeanul de rând interacţionează zilnic în nenumărate forme, de la sistemul financiar, la cel medical, energetic, alimentar etc.. Astfel, dacă acum câteva zeci de ani o familie ţărănească cu pământ suficient îşi putea acoperi (fie şi la un nivel de frugalitate maximă) prin muncă proprie cea mai mare parte din nevoile de hrană, îmbrăcăminte, încălzire etc., astăzi orice cetăţean care învârte un buton sau tastează un cod (să aprindă becul, să scoată bani din cont, să umple rezervorul la automobil etc.) ca să poată să-şi ducă viaţa, este dependent de nenumăraţi alţi oameni, necunoscuţi unii altora, dar legaţi prin nevăzutele fire ale sistemelor funcţionale de care vorbeam mai sus.
Marea miză a politicii zilelor noastre este să reuşeşti să controlezi punctele cheie şi centrele de comandă strategică din aceste sisteme funcţionale. Astfel că, dacă un stat A reuşeşte să controleze, fie şi prin intermediari aparent neutri, precum diverse mari concerne „private”, sistemele funcţionale de importanţă critică (să zicem sistemele financiar şi energetic) dintr-un alt stat B, statul A controlează în mod strategic statul B, ba mai mult şi poate să influenţeze în mod decisiv o mulţime de aspecte din viaţa de zi cu zi cetăţenilor statului B. Asta fără să se mai încarce şi cu furnizarea de servicii publice către populaţia din statul B şi cu costurile administrative aferente.
Înlocuiţi „statul B” cu „România” şi veţi afla unde ne găsim de fapt în materie de statalitate românească în cel de-al doilea pătrar al secolului al XXI-lea. Realitatea profundă (de care nu vorbeşti însă nimeni dintre mai marii noştri politici) este că Statul Român este în mod practic un slugostat, adică un stat în care cvasi-totalitatea punctelor de comandă strategică din sistemele de care depinde bunăstarea şi siguranţa propriului popor au fost cedate către puteri statale străine, ce controlează mai mult sau mai puţin vizibil „firmele multinaţionale” către care Statul Român a privatizat sistemele respective (telecomunicaţiile, băncile, electricitatea, petrolul etc.). Nu mai vorbesc şi de faptul că, de multe ori, înaintea acestor „privatizări strategice”, Statul Român a investit din greu în respectivele sisteme, care mai apoi au fost cedate pe preţuri de nimic către „privaţii de stat” din ţări nu tocmai vecine, dar în mod indubitabil veşnic pretine…
Întâmplare sau lucrare? În orice caz, înaltă trădare a interesului naţional, pentru care nimeni nu va primi nimic niciodată, în afara unor pensii speciale babane ce vor fi încasate de cei pe care contribuabilul român i-a plătit şi îi va plăti ca să vegheze la „siguranţa naţională”. La urma-urmei, ce ne putem aştepta de la un (slugo)stat, care i-a înapoiat gradul de general şi i-a plătit pensia unui trădător ordinar precum Ion Mihai Pacepa? Aşteptăm (cel mai probabil, până la Sfântu’ Aşteaptă) să vină şi ziua în care Marele Lykurich îl va amnistia şi îi va da cuvenitele premii civice lui Ed Snowden pentru activitatea pe tărâmul apărării drepturilor omului, unde respectivul chiar a adus o contribuţie de reală însemnătate la nivel global…
Cam aşa stă treaba cu elementul „teritorialitate” în statalitatea românească a zilelor noastre. Că teritoriul nu e, totuşi, de neglijat nici măcar în lumea în care trăim, o dovedeşte faptul că aproape jumătate din suprafaţă arabilă a României a ajuns sub controlul unor „investitori străini”. Adăugaţi la asta şi faptul că de fiecare dată când puneţi benzină în rezervor de la OMV / PETROM, când plătiţi factura la ENEL sau la TELEKOM cotizaţi la o puşculiţă cu cheiţa peste mări şi ţări, şi veţi avea o imagine mai corectă despre cine e cu adevărat jupân pe teritoriul Statului Român.
Chestiunea teritorialităţii nu e chiar aşa de simplă, pe cum o lasă să apară aparenţele niciodată serios discutate în presa mainstream din Ţara românească. În ziua de astăzi, dacă vrei să controlezi o ţară şi un popor, nu mai este necesar să ocupi teritoriul respectivei ţări. O ocupaţie directă ar fi mult mai mult decât o încălcare a „dreptului internaţional”, ar fi, de fapt, o mare prostie. În locul ocupării directe, care îţi aduce o mulţime de probleme politico-militare, başca un munte de costuri, ba chiar şi obligaţia de a furniza bunuri publice pe teritoriul respectiv, e mult mai rentabil şi inteligent să ocupi prin intermediari aparent neutri (firme „private”, de fapt organizaţii controlate de grupurile care controlează şi birocraţiile statale din alte state) punctele cheie din sistemele strategice care determină ce se întâmplă de fapt pe teritoriul respectiv. Aşa că proştii pot să rămână cu impresia că tot ei controlează un teritoriu, li se vor admite chiar sărbători naţionale, defilări, muzici, discursuri etc., pentru că aşa e în ziua de astăzi, sclavii trebuie să fie fericiţi, spălaţi pe creier şi re-educaţi. În realitate, din punct de vedere al deciziilor strategice, teritoriul naţional este de facto sub controlul altor „suverani”.
Evident, amicii liberali vor spune că exagerez, că-s un înapoiat, un ignorant şi un reacţionar înrăit, care nu pricepe cum vine treaba cu „liberul schimb” şi cu capitalul, care n-are mamă, n-are tată, nu urmăreşte decât profitul şi „optimizarea alocării resurselor” dincolo de toate „rigidităţile” şi „ineficienţele” cauzate de existenţa graniţelor statale. Tuturor acestora le spun să aibă puţintică răbdare, pentru că, întotdeauna, dar absolut întotdeauna, fără excepţie, după vară urmează şi iarna. Iar toate semnele anotimpului politic indică fără tăgadă că în curând şi la noi pe continent, în bătrâna noastră Europă, va veni iarna politică, cu schimbări mari, îngheţuri şi vijelii serioase. Iar când iarna va veni, atunci se va vedea dacă, într-adevăr, nu e nicio diferenţă între statele care şi-au păstrat sub control propriu centrele de decizie strategică de pe teritoriul naţional şi (slugo)statele care au vândut totul pe nimic sub impulsul nălucii hipnotice că după iarna comunismului urmează vara fără de sfârşit a liberalismului şi a „integrării europene”.

Puterea de stat / suveranitatea şi statalitatea

Despre ce (mai) înseamnă suveranitatea în timpul nostru şi despre specificităţile cazului românesc, s-ar putea scrie o carte întreagă. În acest context, mă limitez să menţionez doar două aspecte esenţiale.
În primul rând, aş vrea să subliniez faptul, foarte puţin conştientizat de cei care sărbătoresc la 1 Decembrie România ca „stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil” (Art. 1 din Constituţie), că, în realitate, ordinea de drept din societatea românească decurge nu doar dintr-o singură sursă (Constituţia României), ci din două surse şi că, de facto, în această ţară avem două constituţii. Pe prima o ştie şi o invocă toată lumea - broşurica pe coperta căreia scrie „Constituţia României”. A doua constituţie a României, cunoscută şi consultată doar de specialişti, e reprezentată de „Tratatul de la Lisabona” (de fapt, e vorba de două tratate, de „Tratatul privind Uniunea Europeană” şi de „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”). Chiar dacă textul „Constituţiei României” a fost adus din condei pe vremea lui Năstase pentru a-l face cumva compatibil în literă cu tratatele Uniunii, între spiritul celor două texte constituţionale există o tensiune care nu se va putea rezolva decât atunci când unul va dobândi precedent absolut asupra celuilalt (sau unul se va desfiinţa, vezi şi iniţiativele de schimbare a Constituţiei). Deocamdată, Constituţia României (Art. 20) admite precedenţa prevederilor internaţionale privind drepturile omului asupra celor naţionale, fapt care le vine ca o mănuşă tuturor celor care vor milita pentru sincronizarea realităţilor sociale din România cu „bune practici” în domeniul drepturilor omului cu mare vogă în Occident, precum căsătoria homosexuală sau eutanasia.
Al doilea aspect pe care vreau să-l menţionez aici este că, în condiţiile dezastrului cauzat de gestionarea frauduloasă a statalităţii româneşti de către partidele vânturate la putere după 1990, marea miză a următorilor ani şi singura formă de suveranitate pe care trebuie să o păstrăm şi avem şanse să o salvgardăm este suveranitatea culturală. Prin suveranitate culturală mă refer la dreptul de a decide asupra ce e bine şi ce e rău în chestiunile fundamentale care privesc felul nostru de a fi, tradiţiile noastre istorice şi identitatea noastră culturală şi naţională. O chestiune de acest fel este şi familia şi/sau educaţia copiilor. Aşadar, indiferent de ce trend e la un moment dat la modă la nivel internaţional (căsătoria între persoane de acelaşi sex, căsătoria poligamă, educaţia anti-autoritară a copiilor, cu educaţie sexuală obligatorie de la grădiniţă sau orice alte nebunii de acest gen), va fi o chestiune de viaţă şi de moarte naţională ca, în condiţiile în care am pierdut suveranitatea economică şi politică, să reuşim să salvăm şi să păstrăm (fie şi cu preţul unor lupte cu arma în mână) tipare culturale şi instituţii sociale compatibile cu identitatea noastră istorică şi cu felul nostru de a fi.
În ultimă instanţă, miza capitală va fi rolul şi locul pe care creştinismul (căruia îi datorăm în istoria românească) îl va avea în România secolului al XXI-lea. Problema fundamentală va fi dacă, după cum a fost şi pentru înaintaşii noştri, creştinismul va fi constitutiv sau doar decorativ în societatea românească. Dacă creştinismul va ajunge şi la români un simplu detaliu decorativ, aşa cum s-a întâmplat deja în anumite ţări, cândva creştine, din Occident, atunci tendinţa istorică actuală de prăbuşire a natalităţii, naţionalităţii şi statalităţii româneşti nu va putea fi stopată, indiferent de ce soluţii de ultimă oră vor mai născoci politicienii noştri în prezent şi în viitor. Pe de altă parte, dacă în viitor creştinismul va rămâne constitutiv pentru identitatea şi cultura românească, iar afirmarea credinţei creştine va fi însoţită treptat şi de faptele vieţii creştine (cum ar fi asumarea de către femei a învăţăturii evanghelice că mântuirea stă în strânsă legătură cu naşterea de prunci), s-ar putea să mai avem o şansă. Ultima.
Corneliu Berari,
3 decembrie 2016

Cronica unei manifestări tradiţionale de mare succes desfăşurate în Pantheonul Naţional de la Ţebea

Despre Asociaţia „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din municipiul Deva, judeţul Hunedoara, multiplele şi variatele activităţi organizate şi desfăşurate de aceasta, am mai scris în paginile publicaţiei noastre, „Condeiul ardelean”. În luna mai a anului 2011, alături de covăsnenii Ioan Lăcătuşu, Maria Peligrad, Ioan Solomon şi Ioan Luca, am făcut parte din delegaţia Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş invitată de această nobilă Asociaţie la manifestările celei de-a IV-a ediţii a Festivalului Cultural-Patriotic „Ţara Crăişorului”, ce a avut loc la Ţebea, Brad şi Crişcior. La primul contact cu Asociaţia m-au impresionat, în mod deosebit, capacitatea organizatorică şi căldura sufletească cu care am fost primiţi de preşedintele fondator Ioan Paul Mărginean, precum şi de secretara acesteia, Mihaela Aurora Zamfir, profundul caracter patriotic al activităţilor desfăşurate cu participarea „formaţiilor de elevi-crăişori” din localităţile de pe văile Arieşului şi Crişului Alb, precum şi înaltul nivel ştiinţific al lucrărilor simpozionului ce a avut loc cu prilejul împlinirii a 600 de ani de la prima atestare documentară a localităţii Crişcior, judeţul Hunedoara. Acestea au fost motivele care m-au determinat să nu refuz invitaţia de a participa, cel puţin, la una din numeroasele manifestări anuale organizate în perioada sărbătorilor de iarnă. Alături de crăişorii-elevi de la Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” din Covasna-Voineşti şi Liceul din Covasna, înfrăţiţi cu elevii-crăişori din judeţele Alba, Hunedoara sau Arad, indiferent că m-am aflat pe Câmpia Blajului sau la Casa Iancului de la Vidra, la Muzeul Aurului de la Brad sau al Moţilor de la Câmpeni, la bustul lui Horea din comuna eroului sau la baza monumentului închinat celor trei eroi - Horea, Cloşca şi Crişan de la Albac, la picioarele statuii lui Ioan Buteanu de la Gurahonţ sau la mormântul lui Avram Iancu din Pantheonul Naţional de la Ţebea, am retrăit aceleaşi sentimente de dragoste şi iubire faţă de Ţară şi Poporul meu drept urmare a ecoului stârnit de activităţile patriotice iniţiate de organizatori, simţite de la prima mea legătură cu Asociaţia, foarte inspirat numită, „Ţara Iancului - Iubirea Mea”.
În acest an, am acceptat cu bucurie invitaţia de a participa din nou împreună cu directorul fondator al publicaţiei „Condeiul ardelean”, Doru Decebal Feldiorean, şi crăişorii colindători din Covasna-Voineşti, instruiţi de prof. Adriana Bota şi conduşi de prof. Florentina Teacă, la un adevărat Festival de Colinde intitulat: Veniţi la Ţebea, Veniţi să colindaţi cu noi, pentru străbuni, eroi şi pentru voi!
Debutul manifestării s-a făcut, în sunetul tulnicului, la mormântul Crăişorului din Pantheonul Naţional de la Ţebea, oaspeţii fiind întâmpinaţi de neobositul preşedinte fondator ing. Ioan Paul Mărginean, însoţit de părintele Mirel Petrica, parohul de Ţebea, părintele Gabriel Mateş, preot militar, Mihaiu Liviu Gorcea, primarul localităţii Baia de Criş, şi de frumoasa secretară a Asociaţiei, Mihaela Aurora Zamfir. După tradiţionala urare de bun venit, preşedintele Ioan Paul Mărginean a spus în deschiderea manifestării:
„Prin Glasul de Tulnic al moţilor, deschidem astăzi, 10 decembrie 2016, în Pantheonul de la Ţebea, în faţa mormântului nebiruitului Avram Iancu, cea de-a IX-a ediţie a Serbării-concurs de colinde „Veniţi la Ţebea, Veniţi să colindaţi cu noi, pentru străbuni, eroi şi pentru voi!”, proiect finanţat nerambursabil în proporţie de 90% de către Consiliul Judeţean Hunedoara, căruia îi adresăm mulţumirile noastre! Colindătorii, sunt cei din faţa noastră, îmbrăcaţi în frumoasele lor costume naţionale tradiţionale româneşti, elevi-voluntari care fac parte din formaţiile Clubului „Crăişorii” al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” aparţinând următoarelor unităţi şcolare: Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” din Baia de Criş, Liceul Tehnologic „Crişan” din Crişcior, ambele din judeţul Hunedoara, Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” din oraşul Covasna, judeţul Covasna, Liceul „Ţara Moţilor” din Albac, Şcolile Gimnaziale din Gîrda de Sus, Horea şi Scărişoara, judeţul Alba, şi, nu în ultimul rând, de la Liceele „Ioan Buteanu” din Gurahonţ şi „Moga Voievod” din Hălmagiu, judeţul Arad. Vă felicităm că sunteţi aici, voi „crăişori”, continuatori de nădejde ai vajnicilor voştri străbuni, eroi şi martiri din acest Pantheon. „Colindători” sunt astăzi şi membrii, colaboratorii, invitaţii şi sprijinitorii noştri din judeţ, dar şi cei veniţi din Bucureşti, Cluj-Napoca, Zlatna, Sfântu-Gheorghe, Alba-Iulia şi Oraviţa, cărora le mulţumim pentru că sunt prezenţi aici, prin aplauzele „crăişorilor”şi a tuturor. Ţin să remarc faptul că domnul general Constantin Ispas, veteran de război, şi domnul ing. Popa I. Mircea, prieteni ai crăişorilor, ne-au transmis urările lor şi regretul că nu pot colinda astăzi cu noi. Să aplaudăm, de asemenea, participarea onorantă, la această a IX-a ediţie, a domnului preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara, Laurenţiu Nistor, a domnului primar al comunei Baia de Criş, Mihaiu Liviu Gorcea, a reprezentanţilor Episcopiei Devei şi Hunedoarei, preacucernicii părinţi Ioan Petru Diniş, protopop de Brad, Mirel Petrică, paroh de Ţebea, a arhimandritului exarh Visarion Neag, a preotului militar Gabriel Mateş, a delegaţiei Asociaţiei Cadrelor Militare in Rezervă şi Retragere - Arma geniu, din Bucureşti, condusă de domnul col. (r) Emil Patrichi şi doamna Steluţa Zaharcu, a delegaţiilor publicaţiilor media partenere „Condeiul ardelean” şi „Valahia - Dacia Nemuritoare”.
Colindăm astăzi cu toţii, în primul rând, pentru apropiata şi Sfânta Sărbătoare a Crăciunului, a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Colindăm apoi şi pentru străbunii, eroii şi martirii noştri, pentru că indiferent de trecerea timpului, ei, eroii şi martirii Neamului nostru daco-românesc multimilenar, rămân vii în inimile noastre. Ei aşteaptă, ca prin grija autorităţilor, să-şi găsească locul într-un Mausoleu la Ţebea, iar numele lor să le fie scrise cu litere aurite pe zidul de piatră refăcut al Pantheonului. Jertfa celor 40.000 de eroi ucişi de tirania ungurească în războiul de cotropire al Ardealului din anii 1848-1849, jertfa zecilor şi zecilor de mii de ostaşi, voluntari şi patrioţi români căzuţi în decursul timpului pe câmpurile de încleştări armate, precum şi a tuturor luptătorilor care s-au jertfit pentru Neam, glie, credinţă şi limba strămoşească, merită acest efort pe care Naţiunea Română, în frunte cu autorităţile statului, sunt datori să îl facă aici la Ţebea. Pentru aceşti eroi, martiri şi luptători pentru care colindăm astăzi, dar şi pentru colaboratorii şi membrii Asociaţiei care azi nu mai sunt printre noi - general Nicolae Vesa, ec. Rodica Leucean, publicistul Constantin Mustaţă, prof. Nicu Păcurariu, col. Nicolae Dărăbanţ, scriitorul Valentin Hossu Longin, vă propun să păstrăm un moment de reculegere, trimiţând spre Cerul Nemuririi lor un gând pios, purtat de glasul tulnicului moţesc”.
A urmat depunerea unor coroane de flori în memoria Martirilor şi Eroilor Neamului din partea Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” şi a „crăişorilor” ei, precum şi din partea Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere - Arma Geniu, Bucureşti.
Momentul de la mormântul lui Iancu şi de lângă „Gorunul lui Horea” a continuat cu scurtele intervenţii rostite de Laurenţiu Nistor, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, şi sensibilul primar al locului, Mihaiu Liviu Gorcea, care, prin vocea primului, au asigurat participanţii că: „Momentul deosebit de emoţionant de astăzi, aici la mormântul lui Avram Iancu, este foarte aproape de cel în care, la aprobarea Parlamentului României, Avram Iancu va fi declarat Erou Naţional. El îşi merită din plin acest titlu, aşa cum îşi merită şi numele de Crăişor al Munţilor. Acesta va fi un moment în care noi, cu toţii, trebuie să fim mai uniţi, iar ţelul lui Avram Iancu să-l avem permanent în suflet”. Prin vocea celui de-al doilea, crăişorii-colindători au fost asiguraţi de sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Baia de Criş, primarul urându-le în final: „Succes participanţilor şi fie ca cel mai bun să câştige!”.
Festivitatea de la mormântul lui Avram Iancu s-a încheiat prin intonarea colindei Trei păstori se întâlniră, de toate cele nouă formaţii prezente în concurs, după care s-a intrat în Biserica cu Tricolor a Pantheonului de la Ţebea, veche de 120 de ani, aflată în prezent în faza de pictură interioară, în vederea susţinerii concursului de colinde şi lansării numărului 10 al revistei „Ţara Iancului”. Aici, activitatea este deschisă în „glas de tulnic” cu colinda O ce veste minunată, urmată de un Te Deum susţinut de preoţii participanţi, în frunte cu părintele-veteran Arsenie Ilieş.
„Glasul de tulnic” a anunţat şi începerea concursului cu formaţia „Ţara Moţilor” din cadrul Liceului Tehnologic cu acelaşi nume din Albac, coordonată de director prof. Călin Gheorghe Crişan şi prof. Ioan Han, având ca instructor principal pe vestitul rapsod şi interpret de pe Valea Arieşului, prof. Nicolae Barbu Todea. Concursul de colinde s-a desfăşura pe baza unui regulament, meticulos întocmit, aprobat şi transmis din timp, de organizatori, tuturor participanţilor, astfel încât niciuna dintre formaţii sau solişti să nu prezinte acelaşi colind, motiv pentru care varietatea şi frumuseţea colindelor a fost deplină. Concursul a cuprins două secţiuni, respectiv: formaţii de colindători şi solişti vocali. În secţiunea întâia, fiecare formaţie, în ordinea alfabetică a localităţilor de provenienţă, începând cu Albac şi terminând cu Scărişoara, a colindat două colinde: prima, în ordine alfabetică de la Albac la Scărişoara, iar cea de-a doua, în ordine inversă, de la Scărişoara la Albac. La solişti, s-a respectat aceeaşi ordine. Punctarea fiecărei colinde s-a făcut de către un juriu care a avut în vedere patru criterii: ţinuta artistică, interpretarea, prezenţa scenică, popularitatea. Având în vedere activitatea laborioasă a Juriului, selecţia sa din rândul unor renumiţi intelectuali sau specialişti în diverse domenii din cadrul Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, cred că este bine ai reda nominal. Astfel, Juriul a fost alcătuit din: Laurenţiu Nistor - preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, preşedinte onorific; Ioan Paul Mărginean - preşedintele fondator al Asociaţiei şi al Clubului „Crăişorii”, preşedintele Juriului; urmaţi de membrii: Pr. Ioan Petru Diniş, protopop de Brad, reprezentant al Episcopiei Devei şi Hunedoarei; ing. Mihaiu Liviu Gorcea - primarul comunei gazdă, Baia de Criş; ing. Gheorghe Lascu, din Cluj-Napoca, membru al Asociaţiei; ing. Aurel Sîntimbrean, din Sântimbru, judeţul Alba, membru de onoare al Asociaţiei; prof. Monica Duşan, muzeograf, reprezentant al Muzeului de Istorie şi Etnografie Brad; prof. Steluţa Zaharcu, din Bucureşti, membru de onoare şi donator generos al Asociaţiei; ec. Melania Forosigan, din Zlatna, membru de onoare şi donator al Asociaţiei. La fel de laborioasă s-a dovedit a fi activitatea desfăşurată de secretariatul concursului, care a reuşit să calculeze punctajul acordat de Juriu, să completeze în timp rapid toate diplomele şi documentele financiare de premiere a tuturor participanţilor, secretariat format din: Pr. Mirel Petrică Gheorghe, paroh de Ţebea; Pr. militar Gabriel Mateş; Mihaela Aurora Zamfir, secretar al Asociaţiei şi al Clubului; col. (r) Nicolae Dincă, Deva; Felicia Novacovici Mioc, Oraviţa, judeţul Caraş-Severin.
Profitând de aşezarea mea în strana din imediata vecinătate a primarului comunei Baia de Criş, ing. Mihaiu Liviu Gorcea, pe care-l văzusem aproape lăcrimând în timpul scurtei sale intervenţii de la deschiderea manifestării, am iniţiat o scurtă discuţie, întrebându-l cum se simte înconjurat de atâţia oaspeţi, mai ales atât de mulţi tineri. Cu foarte multă bunăvoinţă, mi-a răspuns următoarele:
- Sunt emoţionat, foarte emoţionat. De felul meu sunt o fire colerică, dar acuma, în aceste împrejurări, am constatat că am şi ceva sensibilităţi. Sunt născut la Ţebea, fiind fiul acestui sat. Copil fiind, mă jucam pe aceste locuri care nu erau îngrădite. Abia în 1966, cu ocazia vizitei la Ţebea a conducătorilor statului, s-au împrejmuit. Aici m-am format ca om. Pot spune că am avut o singură sincopă în statornicia mea la Ţebea, atunci când am plecat la studii, la perfecţionare profesională, după care am revenit în zonă. Particip, la această a IX-a ediţie, pentru prima dată din poziţia de primar al localităţii Baia de Criş, Ţebea fiind unul din satele aparţinătoare. Văzând atâţia copii şi tineri colindători la mormântul Crăişorului, cărora le-am transmis credinţa că, acolo sus, colinzile lor se vor înălţa, acolo de unde ne priveşte Iancu, a fost momentul când am crezut că mă năpădeşte plânsul, pur şi simplu. În acel moment, am uitat să le mai spun şi de anul 1872. Aici, în incinta Pantheonului, au fost înmormântaţi 18 soldaţi fără nume, deci necunoscuţi, dar şi 72 de soldaţi cu nume. Alăturând cele două numere, rezultă 1872, anul morţii Crăişorului.
- Domnule primar, am înţeles că domnul preşedinte Ioan Paul Mărginean, iniţiatorul acestei manifestări tradiţionale, v-a însărcinat, într-o oarecare măsură, să deveniţi unul din organizatorii principali ai celei de-a X-a ediţii, care va avea loc anul viitor. Ce părere aveţi?
- În acest an noi am avut un handicap - desfăşurarea unei lungi şi grele campanii electorale. Fiind angrenaţi în tot felul de activităţi, prea multe „chestii” nu am putut face pentru această manifestare. Dar veţi vedea anul viitor. Cred că mă voi achita cu brio de această sarcină destul de complicată. Voi examina cu atenţie modul de desfăşurare a actualei ediţii şi voi trage învăţămintele necesare pentru organizarea unei ediţii de excepţie. Desigur, voi apela la forţele umane şi materiale locale, dar şi la sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara, raporturile cu însuşi preşedintele său, domnul Laurenţiu Nistor, fiind excelente. Tocmai datorită acestor relaţii şi la rugămintea mea, dânsul a acceptat, deşi suntem la sfârşitul unei campanii electorale grele şi mâine se desfăşoară alegerile parlamentare, deci spun, a acceptat să participe la prima parte a festivităţilor concursului de colinde de la Ţebea. Aţi văzut! Şi aşa cum Iancu a avut „Ultima mea Voinţă” sau „Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd Naţiunea mea fericită”, aşa şi în cazul meu, unicul dor al activităţii mele este a face posibilă refacerea, modernizarea, „Drumului lui Iancu”, drumului de la Vidra la Baia de Criş, prin Bucureşci, adevăratul drum al Iancului pe care îl făcea pe jos. Această refacere trebuie să aibă drept rezultat transformarea lui într-o adevărată rută turistică naţională.
- Vă urez mult succes, domnule primar, în realizarea ediţiei de excepţie, şi, mai cu seamă, a Drumului Iancului!
Revenind la concursul de colinde, putem afirma că, din fericire, într-o asemenea cronică a desfăşurării manifestării putem surprinde atmosfera de sărbătoare, frumuseţea şi diversitatea portului popular din Ţara Moţilor şi cea a Bârsei, prin fotografiile făcute, dar, din păcate, acestea nu pot reda căldura şi puritatea glasurilor colindătorilor, clinchetul clopoţeilor şi, desigur, sensibilitatea textelor celor 30 de colinde prezentate, timp de aproape trei ore, la cele două secţiuni de cele nouă formaţii şi cei şase solişti vocali. Pot însă prezenta într-o asemenea cronică, cu bucurie şi mândrie, premiile în diplome, bani şi daruri specifice sărbătorilor de iarnă, obţinute de participanţi, printre care voineştenii Covasnei merită felicitări! La secţiunea solişti vocali au fost acordate două premii întâi elevelor: Ana Maria Sandulea de la Şcoala „Avram Iancu” din Covasna-Voineşti - instructor principal prof. Adriana Bota şi Raluca Mateş de la Şcoala „Horea”, din localitatea Horea - instructor principal prof. Floare Todea; două premii II elevelor: Andreea Vasiu, de la Şcoala „Avram Iancu” din Baia de Criş - instructor principal prof. Elena Opric şi Maria Farcaş, de la Liceul „Ioan Buteanu” din Gurahonţ - instructor principal prof. Corina Tulea şi două premii III: elevei Andreea Ramona Nicola, Liceul „Ţara Moţilor” din Albac - instructor principal, prof. Nicolae Barbu Todea şi elevului Rareş Barna, de la Şcoala Gimnazială „Cloşca - 1784” din Gârda de Jos - instructor principal prof. Aurica Mucea.
La formaţii, s-au acordat: un premiul întâi formaţiei „Cloşca - 1784” de la Şcoala Gimnazială din localitatea Gârda de Sus - coordonator prof. Ana Maria Mariş, instructor principal prof. Aurica Mucea; două premii doi formaţiilor de la Liceul „Ţara Moţilor” din Albac - coordonatori director prof. Călin Gheorghe Crişan şi prof. Ioan Han, instructor principal prof. Nicolae Barbu Todea, şi celei de la Şcoala Gimnazială „Horea” din localitatea Horea - coordonator prof. Marin Emil Mateş, instructor principal prof. Floare Todea; trei premii trei formaţiilor de la unităţile şcolare: „Avram Iancu” de la Covasna-Voineşti - coordonator director prof. Henorel Olărescu, instructor principal prof. Adriana Bota; „Avram Iancu” din localitatea Baia de Criş - coordonator prof. Iancu Adrian Colpoş, instructor principal prof. Elena Opric; formaţiei „Simion Groza” de la Liceul „Crişan” din Criscior - coordonator prof. Cosmin Florin Jurca, instructor principal prof. Felicia Stanciu şi trei menţiuni formaţiilor de la Liceul „Ioan Buteanu” din Gurahonţ - coordonator prof. Nicoleta Petroman, instructori principali prof. Corina Tulea şi prof. Nicoleta Brînda; Liceul „Moga Voievod” de la Hălmagiu - coordonator prof. Victor Gheorghe David, instructor principal prof. Adina Văsii şi formaţiei „Căpitan Nicolae Pleşa” de la Şcoala Gimnazială din Scărişoara - coordonator prof. Ovidiu Vasile Cioara, instructor principal prof. Dorin Ivan.
Printre darurile oferite crăişorilor, cât şi oaspeţilor participanţi s-a numărat şi revista „Ţara Iancului”. Pentru a comunica cititorilor noştri informaţii despre această revistă, m-am adresat lui Ioan Paul Mărginean, preşedintele Colegiului de redacţie, rugându-l să facă o scurtă recenzie a publicaţiei. În acest sens, cu amabilitatea-i cunoscută, ne-a declarat: „Şi în acest an, revista purtând numărul 10, „Ţara Iancului”, a fost redactată şi tipărită cu sprijinul financiar nerambursabil oferit de către Primăria municipiului Deva. Revista, după cum aţi văzut, a fost distribuită gratuit tuturor formaţiilor de colindători şi detaşamentelor active de elevi-crăişori, sponsorilor, invitaţilor, sprijinitorilor noştri. În cadrul revistei sunt prezentate multe din aspectele care trebuie să ne stea în atenţie, atât de evocare, cât, mai ales, de revendicare. Prima copertă indică teritoriul celor 15 legiuni în care administraţia românească a fost introdusă pentru prima dată în Transilvania, pe timpul războiului de autoapărare contra ungurilor cotropitori, cu preţul jertfei supreme a 40.000 de români ucişi de tirania ungurească. În acest teritoriu s-a cântat pentru prima oară Imnul Revoluţiei Transilvane devenit după anul 1990 Imnul României. Acest imn ne îndeamnă şi azi la Unire şi acţiune. Strofa 10, înscrisă pe coperta revistei, glăsuieşte:
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată,
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Avem bucuria ca în paginile revistei să se regăsească mesajele pe care ni le adresează distinşii cârmuitori din judeţul nostru, din municipiul Deva şi din Episcopia noastră. Regăsim, la pagina 3 din revistă, cele 11 formaţii de elevi-voluntari „Crăişorii” care sunt active în anul şcolar 2016-2017, numărând peste 200 de elevi-voluntari, cu precizarea că media generală la învăţătură a acestora pe anul şcolar precedent a fost de 9,44.
Sunt evocate în revistă activităţile şi realizările din ultimii ani, precum şi din anul acesta, respectiv Festivalul Cultural-Patriotic ediţia a IX-a, 2016, desfăşurat la Gurahonţ, în ziua de 9 iunie 2016.
Am acordat o atenţie specială revendicărilor românilor din Transilvania de-a lungul timpului, revendicări pentru care au luptat şi au murit străbunii noştri. În partea a 3-a, intitulată „Revendicări pentru prezent şi viitor ale românilor în general şi ale românilor ardeleni în special”, se tratează problemele actuale sub imboldul înălţătorului mesaj lansat de marele Simion Bărnuţiu, la Blaj, în mai 1848 : „Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă sfătuiţi într-un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fii ai aceleiaşi mame şi cauza este comună”.
În noutăţi şi recomandări editoriale atrag atenţia asupra revistelor partenere „Condeiul ardelean” şi „Dacia Nemuritoare”, a căror conducere se află astăzi printre noi, asupra cărţii inginerului Aurel Sîntimbrean, având ca subiect personalitatea lui Samoilă Mârza, asupra volumului de poezii a lui Mircea Vaida Voievod, intitulat „Zarand sunt”, şi a volumului „Golgota Apusenilor”, creaţia poetului Nicolae Horia Nicoară. (…) Ultima pagină a revistei redă aspecte de la participarea „crăişorilor” noştri la Serbarea Naţională de la Ţebea din 11 septembrie a.c.”.
Vă mulţumesc, domnule Mărginean, pentru bogăţia informaţiilor privitoare la revista „Ţara Iancului”, redactată şi editată de către Asociaţia „Ţara Iancului - Iubirea Mea” al cărei preşedinte sunteţi! Pentru activităţile deosebite pe care le organizaţi, printre care o putem enumera şi pe cea din acest frumos 10 decembrie 2016, pentru laborioasa muncă depusă în folosul obşti moţilor, pentru legăturile solide care s-au cimentat între publicaţiile noastre în cei peste 5 ani de când ne cunoaştem, Vă felicităm! Vă urăm împlinirea tuturor obiectivelor pentru care Vă luptaţi cu atâta perseverenţă şi curaj!
Şi, pentru că se apropie marea sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi trecerea în Noul An 2017, vă dorim multă sănătate, bucurii, putere de muncă şi „La Mulţi Ani!” alături de cei dragi!

A doua soluţie pentru România este să ne punem preşedinte un om cu sânge de român. S-a dovedit, în cele trei mandate de guvernare - Năstase, Tăriceanu, Ponta -, că doar românul simte româneşte. În ceea ce îl priveşte pe Iohannis, doi ani ne-au fost de ajuns să înţelegem stratagema alegerii lui, pusă la cale de străini, care voiau aici o coadă de topor. În tot acest timp, şi chiar mai dinainte, ca primar, s-a arătat un egoist dezgustător, un profitor habotnic - nimic pentru oameni, totul pentru el -, un om fără direcţie, un politician nepriceput, dezorientat, dezinteresat faţă de problemele Ţării. Se poate deduce că, tocmai pentru aceste tare ale caracterului său, a fost „crescut” de străini pentru a deveni preşedinte, ca, prin el, să se poată acţiona spre distrugerea Ţării. Chiar cu o gândire de suprafaţă, este uşor de înţeles că Sibiul, având un slab potenţial economic şi cultural, o atmosferă săsească, nu merita a fi declarat „capitală europeană” înaintea altor oraşe mult superioare în aceste valori: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara. Se ştie, însă, că madam Merkel a avut influenţă puternică în Uniunea Europeană şi şi-a pus umărul alături de Soroş spre finalul diavolesc plănuit. Şi aşa Iohannis a ajuns preşedinte. Se pare că românii nu mai dorm inconştienţi, ci stau în gardă, iar aceasta nu înseamnă nicidecum că ne predăm impasibili, că permitem dezbinarea Ţării, pe care înaintaşii ne-au lăsat-o întreagă prin mari jertfe, prin fapte de eroism, care situează poporul nostru pe trepte înalte de patriotism.
După jalnica preşedinţie băsistă, mulţi români şi-au pus mari speranţe în Iohannis, de la care s-au aşteptat îmbunătăţiri ale întregului mers al vieţii lor. Dar, doar în doi ani, şi-a demonstrat neputinţa, dovedindu-se mult prea mic pentru o asemenea împuternicire, fapt care i-a determinat pe mulţi votanţi să recunoască eşecul. Ţara noastră, Poporul Român, cu toată frumuseţea sa morală, nu meritau asemenea exemplare de preşedinţi, atât de stăpâniţi de lăcomie, încât au făcut din Ţară o piaţă de desfacere, spre sporirea avutului personal şi al străinilor care profită de vânzările ieftine. Intrat în funcţie prin fraude, ca şi predecesorul său, absentul preşedinte Iohannis este condus de o minte atât de tulbure, încât nu poate distinge calea firească a misiunii sale. Nu intuieşte nici sancţiunile pe care le poate primi, urmare însuşirii atâtor averi în defavoarea necăjiţilor, urmare cheltuielilor exagerate din bugetul Ţării, toate în mare dispreţ faţă de cei care l-au înscăunat acolo sus. Sceptrul lui este o coadă de topor. Nu numai că nu-i pasă, ca străin, că pădurea Ţării dispare, că pământul va avea stăpân venetic, că lucrătorii României îşi strigă durerea sărăciei în uşa Guvernului. El este în cârdăşie cu firmele străine, cărora le favorizează jaful. Aflat sub îndemnuri şi susţineri financiare soroşiste să suspende premierul, s-a dezvăluit complet în intenţiile sale de subminare a Statului Român. Şi-a adus în conducerea guvernului oamenii indicaţi şi pregătiţi să ţină pe loc bunul mers al Ţării, dar şi împănaţi cu jigniri la adresa celor care le-au cerut orientare spre îmbunătăţirea vieţii. În spiritul teoriei „guvernul meu”, Iohannis urmăreşte respingerea în funcţia de premier a lui Dragnea, considerat penal, pentru că şi-a scos concetăţenii la vot, dar dumnealui, Iohannis, a intrat în funcţia de preşedinte ca un grav penal, însuşindu-şi bunuri prin acte false şi deposedând oameni care îşi cumpăraseră casele naţionalizate de stat. Este, astfel, mult mai penal decât Dragnea. De la un astfel de preşedinte cerem în zadar, străinul n-are urechi să audă, n-are suflet să simtă.
A sosit momentul sancţiunii. S-a hotărât că vrem guvernul nostru. Urmează să hotărâm că vrem şi preşedintele nostru. Să purcedem la acţiunea suspendării acestui preşedinte străin şi să ne conducem Ţara aşa cum vrem noi, cu drag de pământul străbun şi de români!

Stimate domnule preşedinte Liviu Dragnea,

În numele celor 33 de organizaţii neguvernamentale, culturale şi civice, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş - cel mai reprezentativ for al românilor din aceste judeţe -, vă felicităm călduros pentru uriaşa victorie obţinută la recentele alegeri parlamentare! Aşteptam această victorie, fiindcă majoritatea populaţiei Ţării s-a săturat de guvernarea tehnocrată, cu programul său rupt de realităţile României şi de idealurile Poporului Român.
Aţi obţinut un mare succes, care vă conferă dreptul de a guverna România pe baza principiilor şi angajamentelor pe care vi le-aţi asumat în campania electorală. Românii v-au dat votul lor având speranţa că obiectivele pe care vi le-aţi asumat vor fi duse la bun sfârşit, iar România îşi va recăpăta demnitatea şi stima în faţa popoarelor Europei şi ale lumii.
Suntem însă îngrijoraţi, domnule preşedinte, pentru veştile ce ne parvin, legate de posibilitatea ca UDMR să fie chemată la guvernare. Care sunt calculele şi raţiunea unei astfel de acţiuni nu le putem pricepe. Cu atât mai mult cu cât viitoarea majoritate parlamentară nu are nevoie de sprijinul UDMR. În acelaşi timp, pe baza multor dovezi acumulate de-a lungul anilor care au trecut din 1989, trebuie să spunem că această formaţiune „culturală” (!), care a participat fraudulos la viaţa politică a Ţării, fără să se declare partid politic, nu a renunţat niciun moment la visul refacerii Ungariei Mari, prin retrasarea vechilor hotare, odată cu realipirea Transilvaniei. Este idealul suprem al revizionismului maghiar de după 1918.
Dacă UDMR va reveni la guvernarea României, ea nu va face altceva decât să ,,sape” cu mai mult spor la temelia Ţării, spre a o şubrezi, şi să profite din plin de înaltele funcţii pe care le va ocupa, conducându-se după vechea deviză „nouă drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie decât să le folosim în contra lor”!
Dumneavoastră, domnule preşedinte, cunoaşteţi bine toate declaraţiile belicoase, defăimătoare, răutăcioase şi de-a dreptul duşmănoase pe care liderii maghiari, cei din Ţară, dar şi cei de la Budapesta, le-au făcut la adresa României şi a Poporului Român.
Vă rugăm deci, domnule preşedinte, să luaţi în considerare demersul nostru, fiindcă românii transilvăneni au simţit şi, din păcate, mai simt şi acum toate nenorocirile ce s-au abătut peste ei de-a lungul vremurilor. Nu vrem să trăim iarăşi ca nişte străini în propria noastră Ţară! Nu vrem să trăim pe „pământul secuiesc” şi să fim obligaţi să învăţăm limba maghiară! Vă rugăm, domnule Dragnea, să vă informaţi despre cele ce se scriu în presa de limbă maghiară din România, în care nu suntem altceva decât „nişte opincari, cu opincile mânjite de sânge unguresc”. Dacă veţi dori, vă putem trimite noi asemenea extrase, pentru a vă da seama de veninul care se varsă din paginile acestor publicaţii, care apar fără nicio restricţie, în România, în perioada de după decembrie 1989.
Aţi participat la Adunarea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, care a avut loc în martie 2010, la Topliţa. Cunoaşteţi marile probleme cu care se confruntă românii din aceste judeţe pentru păstrarea identităţii româneşti, probleme care sperăm că îşi vor găsi, în sfârşit, rezolvarea, în timpul viitoarei guvernării a PSD, până la aniversarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 2018.
Biroul de presă

Prin harul lui Dumnezeu,
† Andrei,
Episcop al Covasnei şi Harghitei

Cuvânt Pastoral la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

„Naşterea ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştiinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slava Ţie!”
(Troparul Praznicului)

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicilor Părinţi,
Slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiţi fraţi şi surori,
Iubitori ai Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

Cântarea tradiţională bisericească ne vesteşte în fiecare an cu prilejul prăznuirii Naşterii Domnului că întrupându-se El printre noi, a „Răsărit lumina cunoştinţei”. Tot din troparul sărbătorii mai aflăm, că El, Cel care ne aduce „lumina cunoştinţei”, El însuşi fiind lumina (Ioan 9, 5), este recunoscut ca fiind „Răsăritul cel de sus”, pogorât din ceruri de la Tatăl întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt.
Creştinismul începe în istorie cu Naşterea Domnului, întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne spune că Logosul, sau Cuvântul, trup s-a făcut (Ioan 1, 14). Faptul că vine „de Sus” înseamnă că vine de la Dumnezeu, că e Unul din Treime, Fiul lui Dumnezeu, căci prin „Cel de Sus” noi credincioşii l-am înţeles întotdeauna pe Dumnezeu. Şi venind „de Sus” nu poate fi altfel decât „Soarele dreptăţii”, adică acela care face dreptate, învaţă, aduce şi răsplăteşte dreptate, vrea ca lumea să trăiască după dreptate. Multe alte titluri îi vor da Mântuitorului Evangheliştii, Apostolii, marii Sfinţi Părinţi şi teologi, dar cele mai importante, cele mai adevărate nume şi le va da El însuşi, mărturisind despre Sine şi arătând locul de unde vine, de la Tatăl, ca fiu născut mai înainte de veci, de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut, aşa cum mărturisim în Simbolul credinţei. Iată, iubiţii mei, identitatea Celui a cărui naştere o prăznuim astăzi.
Troparul Naşterii îl numeşte pe Mântuitorul „Lumina cunoştinţei”. V-aţi întrebat vreodată de ce îi dă Biserica acest nume atât de pretenţios şi mare? De când e lumea, dorinţa de cunoaştere a fost ţelul tuturor filozofilor, al oamenilor de ştiinţă, al înţelepţilor şi al oamenilor înzestraţi cu capacitate de gândire şi meditaţie. Noi credincioşii, credem că cele de care avem nevoie pentru dobândirea vieţii veşnice, adică „Lumina cunoştinţei”, ne-a venit prin Iisus Hristos, şi ea se află înscrisă de cei care L-au văzut şi ascultat în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Despre mijloacele prin care putem obţine mântuirea şi despre tot ceea ce trebuie să ştim şi să facem în legătură cu aceasta, avem toate cunoştinţele de la Mântuitorul Iisus Hristos. De aceea El rămâne cu adevărat pentru noi, credincioşii, „Lumina cunoştinţei”. Sfânta Maică Biserică a avut din totdeauna şi mai ales astăzi, într-o lume secularizată care se îndreaptă spre ură şi dezbinare, misiunea de la Hristos cel născut în iesle să propovăduiască cunoştinţele despre mântuire.
În tropar Îl numim „Răsăritul cel de Sus”, noi ne afirmăm credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu şi de aceea primim drept mântuitoare toate descoperirile Lui, toate „cunoştinţele” pe care ni le-a comunicat Dumnezeu Tatăl şi credem în ele din tot sufletul nostru (Matei 22, 37). Hristos Domnul S-a născut într-o zi ca astăzi pe timpul Cezarului August (Luca 2, 1) în Bethleemul Iudeii, iar troparul îl numeşte „Soarele dreptăţii”. Libertatea de alegere a fost lăsată de Dumnezeu (Deuteronom 30, 17; Ioan 8, 32). Aspiraţia de dreptate este fără îndoială a tuturor oamenilor. Chiar şi cei care fac o nedreptate altora, când este vorba despre ei înşişi, când li se face o nedreptate, protestează ca şi cum ar crede în dreptate şi ar fi cei mai drepţi dintre oameni. Făcând aşa, ei nu fac altceva decât ar recunoaşte sfinţenia dreptăţii, numai că nu o pun în practică. Toţi suferim cumplit când ni se face o nedreptate. Ar trebui să suferim şi atunci când se fac şi altora nedreptăţi. Este de pedepsit şi atitudinea noastră de indiferenţă faţă de nedreptăţile care se fac în jurul nostru, de către ceilalţi, pe care noi le-am putea împiedica. Trebuie să-i compătimim pe cei nedreptăţiţi şi să-i condamnăm pe cei ce fac nedreptăţi.
„Soarele dreptăţii” spre aceasta ne îndeamnă, căci dreptatea nu este rezervată numai Împărăţiei de dincolo, ci şi lumii acesteia. De aceea ne rugăm în Rugăciunea Domnească: „Precum în cer şi pe pământ” (Matei 6, 10). Mântuitorul Hristos a precizat de multe ori că Împărăţia Cerurilor începe de aici, din această lume (Luca 17, 1).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul nostru Iisus Hristos,
Dacă nu suntem drepţi, dacă nu ne încălzim la acest Soare, dacă nu ne lăsăm călăuziţi de El în toate zilele vieţii noastre, nu vom putea moştenii viaţa de veci. Adesea auzim de „războaie şi veşti de războaie”. Oare de ce s-a ajuns la această situaţie în lumea de astăzi? Pentru că se calcă dreptatea, s-a înmulţit păcatul, pentru că s-a împuţinat numărul drepţilor. Soarele dreptăţii a venit ca să reinstaureze dreptatea pe pământ în sens de viaţă dreaptă, morală, o viaţă virtuoasă. Ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne ierte păcatele, să se înmulţească drepţii pe pământ şi dreptatea în lume. Acesta este mesajul Aceluia care s-a numit pe Sine „Soarele dreptăţii”, Iisus Hristos, mesaj adresat credincioşilor care îi urmează învăţătura şi doresc Să-i îndeplinească poruncile pentru a moştenii Raiul cel mult dorit.

Iubiţi fraţi şi surori iubitori ai Naşterii lui Iisus Hristos,
Sărbătorind Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, noi cinstim cu bună cuviinţă pe Dumnezeu pentru darul de bucurie veşnică, dar şi pentru că ne-a dat şi nouă oamenilor păcătoşi darul de a renaşte, de a creşte, de a ne înmulţi şi a ne desăvârşi şi moştenii bucuria veşnică.
Întâmpinăm, la fiecare naştere, taina cea mare din lume, cum alta nu mai este - zidirea vieţii încredinţată noua oamenilor, astfel devenind şi noi împreună lucrători cu Dumnezeu. Ca lumina ochilor să păzim sufletele noastre, dar şi trupurile noastre. Să le ferim de necurăţie, pentru că prin întinarea cu orice păcat a unuia dintre noi, ne facem nevrednici a locui Dumnezeu întru noi şi se vatămă şi curăţia fraţilor noştri şi precum ne putem sfinţi unii pe alţii, tot aşa ne putem întina unul pe altul, pentru că „noi cei mulţi suntem în Hristos un trup, iar fiecare dintre noi mădulare suntem unii altora” (Romani 12, 5).
Să avem grijă permanentă de a preamări pe Dumnezeu prin faptele noastre de dragoste frăţească, românească şi ortodoxă, având în inimi pe toţi fraţii noştri creaţi de Dumnezeu pe faţa pământului, îngăduindu-ne unii pe alţii cu blândeţe, ajutându-ne şi sfătuindu-ne cu înţelepciune la săvârşirea faptelor bune. Să împlinim testamentul Sfântului şi marelui Mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi!”.
Aşa vom fi făcători de pace, devenind „fii lui Dumnezeu” (Matei 8, 9), rugându-ne şi de a îndemna pacea între noi, între popoare şi pacea cu Dumnezeu Atoatecreatorul.
La acest Praznic Dumnezeiesc să răsune în cânt de Doxologie glasurile noastre, colindând, precum ale îngerilor la Naşterea Domnului în peştera din Bethleemul Iudeii: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” (Luca 2, 14).
Să nu uităm, fraţilor şi surorilor, prăznuind Naşterea Domnului Hristos, sărbătorim şi ziua noastră de naştere! De aceea la acest Praznic este atâta bucurie dumnezeiască şi omenească în cer şi pe pământ. Praznicul familiei creştine!
Îi mulţumim fiului Dumnezeiesc că a venit în lume să se nască şi să crească, să ne mântuiască şi Îl rugăm ca Apostolii Luca şi Cleopa: „Doamne rămâi cu noi acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin!”.
† Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei
(Data în Reşedinţa Episcopală din Miercurea-Ciuc, Astăzi, 25 Decembrie 2016, de ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos)

Sfântul Vasile cel Mare, una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia” (Epistola 189, 1). Sfinţii Părinţi considerau că medicul îndeplineşte o meserie ca oricare alta - Sfântul Vasile cel Mare îl aşază pe medic între meşteşugari (Epistola 233, 1) - şi că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât cea a unui cârmaci de corabie şi trebuie să se facă în şcolile existente (Origen, Contra lui Cels, III, 13.).
Totuşi, medicina, având în centrul ei grija faţă de oameni şi preocuparea faţă de suferinţă, devine una dintre ocupaţiile de maximă importanţă pentru om: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celor lalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea” (Epistola 189).
Nu există nicio piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă” (Isus Sirah 38, 12-13). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina” (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta” (Ibidem, 55, II).
Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante în scop terapeutic, anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră” (Omilii la Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos” (Regulile Mari, 55, II).
Cauzele bolilor
În ceea ce priveşte cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasile, ne vin de la natură sau de la o dietă greşită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele „sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubeşte Domnul, pe acela îl ceartă» (Pilde 3, 12) (Regulile Mari, 55, III). Dar bolile mai provin câteodată „şi de la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă, ca un împotrivitor al acestuia, pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a slujitorilor săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov” (ibidem). Mai aflăm însă şi altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească” (ibidem).
Despre marele Vasile nu vom mai spune altceva decât ceea ce citim în Acatistul închinat acestuia: ,,Descoperindu-i Dumnezeu viaţa ta cea plină de sfinţenie, părinte Vasile, cuviosul Efrem (n.n. Sirul, †373) în pustie vedea un stâlp de foc care se înălţa la cer şi a auzit glas zicând: În acest fel este Vasile. De care minunându-se, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!”. „Bucură-te, mare ierarhe Vasile!”

Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe 1 ianuarie trei sărbători distincte, dar legate între ele duhovniceşte - Tăierea împrejur a Domnului, săvârşită la opt zile după naşterea Sa, pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, trecut la Domnul la 1 ianuarie 379, şi începutul Anului Nou calendaristic.
Evanghelia citită în această zi are legătură cu toate cele trei sărbători enumerate mai sus. Ea ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos sporea cu înţelepciunea, cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această sporire duhovnicească este concluzia şi centrul semnificaţiilor spirituale ale acestei Evanghelii. Mântuitorul Iisus Hristos, la vârsta de 12 ani, are o înţelepciune neobişnuită pentru vârsta lui biologică. El merge cu Maica Domnului şi cu dreptul Iosif împreună cu rudele lor în fiecare an la Ierusalim, potrivit tradiţiei iudaice.
Merg la templu pentru a se închina şi pentru a serba Paştile. Această călătorie la Ierusalim arată semnificaţia duhovnicească a templului, locul unde prezenţa lui Dumnezeu este cea mai
intensă şi mai directă faţă de poporul ales. Templul, însă, era o preînchipuire sau o prefigurare a Persoanei însăşi a Mântuitorului Iisus Hristos. După cum într-un spaţiu definit material prin construcţie locuieşte Dumnezeu, tot aşa în Omul Iisus Hristos este prezent Fiul lui Dumnezeu cel Veşnic.
Mântuitorul păzeşte Legea, dar o şi desăvârşeşte
Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naştere şi această tăiere împrejur era simbolul credincioşiei, al alegerii şi al binecuvântării pentru evrei, o binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu şi un semn de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia Lui şi a nu mai trăi după voia instinctelor, ci după voia Duhului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea împrejur cea trupească într-o tăiere
împrejur duhovnicească, ce începe prin botezul în moartea şi învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească, nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârşeşte prin învăţătura şi lucrările Sale sfinţitoare, minunate. De ce nu se tăia împrejur copilul de parte bărbătească la vârsta de şapte zile, ci de opt zile? Se ştie că numărul şapte este o cifră sfântă la evrei. Pentru că cifra opt nu mai reprezintă lumea aceasta, ci reprezintă ziua veşniciei. Prin acest fapt se arată, ca şi la sărbătoarea Hanuka, unde se aprind opt lumânări, nu şapte, destinaţia oricărui om credincios de a moşteni viaţa veşnică. Deci, cine se naşte şi în ziua a opta primeşte un nume, acela are un nume pentru veşnicie, nu doar pentru istorie. Destinaţia finală nu este istoria, ci viaţa cea veşnică!

Primim pe internet:

Vă supun atenţiei un articol, publicat în 4 septembrie 1911, de către scriitorul şi arhitectul ardelean de origine bănăţeană Kós Károly (foto) (născut cu numele de Karl Kosch), în Timişoara / Temeschwar / Temesvár, la 1883.
Acest articol a fost extrem de prost primit de către elita maghiară a momentului, deşi mesajul conţinut era foarte clar şi pertinent, anticipând, aproape la perfecţie, ceea ce se va întâmpla în Transilvania şi Austro-Ungaria…
Traducerea textului aparţine lui Antal Burján, eu doar intervenind acolo unde era cazul, pentru a da o formă cât mai literară articolului şi a nu se pierde sensul cuvintelor sale.
Încercaţi un mic exerciţiu de imaginaţie şi înlocuiţi cuvântul maghiar cu român şi o să vedeţi surprinzătoare similitudini…
Desigur, Kós Károly, în ciuda pesimismului său de atunci, de altfel pe deplin justificat, oferea şi nişte soluţii de salvare, care pot părea azi extrem de dure, mai ales din punctul de vedere românesc. Nu a fost ascultat, iar inexorabila prăbuşire a statului dualist a continuat.
E bine să ne cunoaştem istoria, aşa cum a fost cu adevărat, să încercăm să pătrundem în minţile oamenilor de atunci, pentru a înţelege mai bine resorturile deciziilor care au urmat şi care au întors o lume cu fundul în sus. La doar 7 ani după profeticele cuvinte ale viitorului creator al transilvanismului…
***
„Mult stimate domnule redactor,
Dacă aş fi fost preot maghiar în Transilvania, atunci eu aş fi ales contextul predicii mele de duminica trecută, dintre psalmii lui David: „Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei! Ce mulţime se scoală împotriva mea!” (Psalmi, 3:2).
Pentru că eu am văzut adunarea Astra şi aş vrea să povestesc poporului meu maghiar ardelean, despre zilele de la Blaj. Am văzut acea sărbătoare şi ştiu că ea a fost victoria românilor ardeleni asupra noastră. Aş vorbi poporului meu, despre duşmanii noştri, dar nu i-aş sudui şi nu aş subaprecia munca lor. Pentru că am văzut la Blaj adunându-se 6.000 de domni şi doamne din naţiunea românească, laolaltă cu prelaţi, învăţători, moşieri, avocaţi şi deputaţi, predicatori şi „dascăli” săraci, meşteşugari, negustori şi oameni de rând, o întreagă societate.
Toţi aceşti oameni diferiţi s-au adunat acolo duşi de entuziasm, din propria lor voinţă, nu pentru a bea, nu pentru a face chef, ci pentru a se exalta şi pentru a învăţa, pentru a-şi asculta conducătorii, pentru ca, gravând spusele acestora în inimile lor, să se poată întoarce la cei rămaşi acasă, ducând cu ei un nou elan şi noi gânduri naţionale, pentru următorii zece ani.
Noi ungurii nu putem să le urmăm exemplul!!! Noi ardelenii suntem deja obosiţi, iar opinia publică din Ungaria, nu se interesează de soarta naţiunii maghiare. Ceea ce îi interesează acum pe ei este dacă ziarele care trăiesc din defăimare, pot sau nu împroşca liber noroiul, sub egida sfinţeniei libertăţii presei.
Presa este oglinda fidelă a opiniei publice: ziarele din capitală au publicat câteva articole despre adunarea de la Blaj (e drept, unele, chiar aparţinând unor ziare de prestigiu, au fost foarte eronate şi stranii), dar au consumat subiectul repede şi astăzi din nou bat câmpii cu mult prea uzata temă a obstrucţiei.
Dar noi nu ne putem permite să trecem peste subiect atât de uşor; la urma-urmei jocul se desfăşoară pe seama naţiunii maghiare.
Şi noi am vrut, totodată, să învăţăm ceva la Blaj, pentru că deja îi ducem lipsa mult învăţatului şi, într-adevăr, acolo s-au aflat multe lucruri de învăţat, de la români.
Am văzut o adunare naţională enormă, am auzit cuvântări mortal de serioase. Nu am văzut gesturi studiate, nu am auzit fraze goale. Asta este prima din învăţături.
Am văzut acolo o armată. O armată naţională. Această adunare nu mai e hoarda lui Janku (Iancu) şi Akszentye (Axente Sever), aceasta nu ne va ataca cu coase şi cu tunuri de lemn. Şi nu se vor mai înrola între aservitorii Vienei. Aceştia au ajuns o naţiune, care s-a înarmat cu lucrul conştiincioas, bani şi cultură. Asta este a doua învăţătură.
Am văzut devotamentul cu care oamenii acolo adunaţi se îmbibau cu învăţăturile conducătorilor săi, cu câtă exaltare ascultaseră cuvântările de multe ori plictisitoare, modul în care s-au arătat satisfăcuţi cu tot ce au primit, fără să critice orişice şi bucuria cu care îşi plătiseră bănuţii asociaţiei Astra.
Şi nu a fost acolo dezordine, nu s-a vorbit de politică, nu s-a instigat: ceea ce am auzit au fost statistici seci, fapte seci, enumerate de cuvântători într-un mod calm, aproape plictisitor.
Şi am avut impresia că am asistat la unul din cele mai mari evenimente politice al ultimilor ani, aceasta a fost cea mai periculoasă instigare naţională. Asta este a treia învăţătură.
Marele nostru ziarist răposat, Gusztáv Beksics, care era gata să lupte pentru idealurile naţiunii noastre maghiare până la ultima suflare, a prezis odinioară - şi nu a fost chiar atât de demult - că la vremea când românii ardeleni se vor consolida din punct de vedere cultural, financiar şi social, în acelaşi moment se va pune chestiunea existenţei Ardealului maghiar.
Azi, după desfăşurarea adunării Astrei, ştim - doar dacă nu ne acoperim ochii şi nu ne astupăm urechile - că societatea românească din Ardeal este gata formată din punct de vedere financiar, social, ba chiar şi cultural. Această societate îşi cunoaşte forţa, obiectivele, această societate este disciplinată, fanatică şi idealistă.
Această societate este o naţiune.
Citesc psalmii: „Se ţin de paşii mei, mă înconjoară chiar, mă pândesc, ca să mă trântească la pământ”; „Parcă ar fi un leu lacom după pradă, un pui de leu care stă la pândă în culcuşul lui” (Psalmi, 17: 11-12).
Această societate românească este un duşman atât de natural pentru noi, că nu o vom putea câştiga de partea noastră, nici cu vorba bună, nici cu forţa. Tot ceea ce statul şi societatea [maghiară] dedică acestui scop, este o totală risipă de muncă şi efort. Românul ardelean nu va fi niciodată ungur de bunăvoie. Nu are nevoie nici de învăţarea limbii maghiare - noi maghiarii ardeleni avem nevoie mult mai mare de-a vorbi limba română. Ei preferă să-şi înveţe copii franceza şi germana. Dar nici conceptul statal maghiar nu va mai entuziasma românii noştri, după ce a luat naştere, în vecinătatea noastră imediată o Românie liberă, naţională, una care se dezvoltă cu paşi uriaşi.
Situaţia noastră azi este aşa: însărăcita şi obosita societate maghiară din Transilvania, care şi-a pierdut speranţa, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în faţa românilor care avansează în rânduri unite, sub o singură conducere conştientă. Ne prevedem soarta şi nu ne putem aştepta la vreo minune. Noi înşine suntem slabi şi nu ne vine în ajutor nici societatea, nici administraţia statului Ungariei Mari.
De fapt, niciodată nu puteam să contăm pe societatea din Ungaria. Şi în trecut, noi transilvănenii am fost aceia care, la nevoie, am furnizat ajutoare Ungariei. Niciodată nu am cerut, nici nu am aşteptat răsplata pentru acestea.
Stăm, însă, altfel cu administraţia statului. Aceasta ar avea obligaţia măcar de-a ne ajuta, dacă nu îşi asumă protecţia noastră totală. Ar fi obligaţia ei de-a ne pune la dispoziţie toate mijloacele, toate armele, totodată de a-i priva pe români de toate mijloacele şi toate armele cu care ne pot dăuna. Am putea numi acest lucru o nedreptate, o inumanitate, în stat de drept nici nu se cuvine a face aceste lucruri. Dar şi medicul ucide fătul, dacă se pune întrebarea cine să supravieţuiască, mama ori copilul. Şi să ne uităm împrejur: cum se protejează statele împotriva minorităţilor lor, adică cum îşi protejează naţiunile.
1) În Poznan, polonezilor le este interzis să achiziţioneze pământ.
2) În România, este interzisă în şcoli (şcoli publice), chiar şi în biserici, utilizarea, sau învăţarea, unei alte limbi, decât româna.
3) America liberă îşi recunoaşte ca cetăţeni doar pe aceia care îşi însuşesc limba engleză în scris şi oral şi care dau dovadă de cunoştinţa principiilor de bază ale Constituţiei lor, iar drept de vot posedă doar cetăţenii.
Noi am adoptat varii legi şi principii de la străini, de multe ori chiar în detrimentul nostru, sau care cel puţin ridicau nişte probleme, de ce oare nu am preluat şi asemenea legi? Reuşita unor asemenea legi ar fi facilă, iar implementarea lor, nu costă nici un ban.
În loc, ducem ţara în criză de mai mulţi ani vizând introducerea sufragiului egalitar, universal şi secret, sau vizând crearea unei armate naţionale (aceasta din urmă - recunosc - este un lucru mare, totodată mult mai dificil de realizat, decât o nouă lege a naţionalităţilor).
Însă cultura naţionalităţilor este subvenţionată de stat cu milioane [de coroane] - sub egida echităţii.
În aceasta săptămână, la Cluj, s-a organizat adunarea generală festivă a EMKE (Erdélyi Magyar Közművelődési Egyesület - Asociaţia Culturii Publice Maghiare din Ardeal).
Palatul EMKE (azi: Regionala CFR) - Cluj-Napoca
Şase sute de persoane şi-au semnalat interesul şi oraşul îşi face griji cu cazarea atâtor oameni. La Blaj - un sat de 2.500 de suflete - au cazat de voie bună 6.000 de oaspeţi, vreme de trei zile - în numele culturii române.
La Cluj - un oraş de 60.000 de locuitori - cazarea a 600 de oaspeţi este o problemă - în numele culturii maghiare. Acest fapt - cred - nu mai necesită nici un comentariu!!!
Avem în Ardeal, aproape în fiecare an, un congres al secuilor, care culminează de obicei cu redactarea unui memorandum. Succes niciunul din ele nu a avut. Cred că în ministere deja s-au şi plictisit doar numai de citit problemele maghiarilor ardeleni.
„Banca de credit” (Hitelbank) înfiinţată prin intermediul ministerului la Sfântu-Gheorghe, cu scopul de a-i ajuta pe secui, şi-ar putea închide porţile, deoarece clienţi nu are, nici unul. Până în ziua de azi, a rămas mai ieftin creditul băncii Transilvania, băncii Albina sau cel al băncii din Sibiu, decât creditul maghiar. Şi chiar săptămâna trecută, s-a vândut la licitaţie moşia fundaţiei Teatrului Naţional din Cluj - asistat de Ministrul Culturii - românilor. Nici acest fapt nu mai necesită vreun comentariu.
Poftiţi a bineveni la Cluj la adunarea EMKE. Dar degeaba ne vorbesc, degeaba ne mai promit lucruri. Începem a ne pierde speranţa, în tot ceea ce vine de la Pesta, începem a nu ne încrede în măreţele planuri ministeriale dedicate salvării naţiunii.
Dacă aş fi preot maghiar, duminica viitoare eu aş vorbi în jurul următorului text din Scriptură: „Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăseşte şi lumina ochilor mei nu mai este cu mine”; „Prietenii şi cunoscuţii mei se depărtează de rana mea, iar rudele mele stau deoparte” (Psalmi 38: 11-12).
Cu respect patriotic: Károly Kós (1911)”
Antal Burján şi Tudor Duică

Trece Iancu, drept, ca un gorun,
Peste câmpul galben de mătasă,
Suie-n munţi, în codri ce îi spun
Că-i binevenit în orice casă.

Arde Iancu-n sufletul de moţi
Precum o făclie ne-ntinată,
Îşi aşează vorbele pe frunţi,
Temelie sfântă pentru vatră.

Cântă Iancu, fluieru-i îndemn
Să slujim cu drag această limbă,
Să-l purtăm pe drumu-ne însemn
De e nor, seninul când se schimbă.

Trece Iancu, ca o sărbătoare,
Binecuvântat de flori de tei,
Nu simţiţi cum sufletu-i de floare
L-a lăsat şi pruncilor, acei.

Ce-i sărută chipul dinspre luncă,
Ori din ramă înspre noi să iasă,
Trece Iancu drept ca o columnă,
Îi vedeţi făptura luminoasă?

Stă de veghe Iancu la hotar
Să întoarcă spatele la tină,
Arde-n Apuseni ca un altar,
La care românii mei se-nchină.

Trece Iancu, ca o stea curată
Şi ne-ndeamnă luminând o hartă,
Ca vrăjmaşii ce ne stau la poartă,
Să nu ne-ngenunche niciodată.

Deputatul secui Joseph Fay, în Parlamentul României Mari: „Partea ce mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar”

În contextul declaraţiei lui Péter Szijjártó şi al afişelor lipite pe stâlpi şi aviziere în Miercurea-Ciuc de 1 Decembrie, reproducem mai jos Declaraţia de adeziune a secuilor la Unirea cu România, expusă în Parlamentul României Mari, în februarie 1919, de către deputatul secui Joseph Fay, doctor în drept internaţional, specialist în istorie şi poliglot, autorul unor memorii faimoase (publicate în 1856 de Academia Ungară) şi al unei excepţionale cronici a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani. Joseph Fay a devenind ulterior ambasadorul României la Tokio şi Bruxelles. În pofida mesajului de pe afişele despre care vorbeam mai sus („Noi n-am uitat!”), iată tocmai dovada că unii secui au uitat şi că o mare parte a istoriei au fost „copii vitregi ai statului ungar”, şi că îndată după Unire, fără a se face nicio deosebire etnică, oameni de valoare din secuime au ocupat funcţii importante în Statul Român.
***
„Domnilor, înainte de toate vă rog să iertaţi greşelile cuvântării mele, deoarece în româneşte numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor. Vreau să vă atrag atenţia asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere Unirea cu România. (Aplauze prelungite)
Partea ce mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. Cum că aşa este, aceasta o dovedeşte scurt faptul de parlamentarii maghiari din Parlament al României Mare au ieşit aproape fără excepţie din sânul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost şi poate sânt şi de aceia care accentuând lozinci de agitare au voit să tulbure liniştea înţeleaptă a secuimii, prin lipsa de conştiinţe şi cu uşurinţă. Dar, domnilor deputaţi, aceştia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitaţiuni. Deoarece agitaţie nu este. Este însă o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care îşi au pierdut oştirile mai încearcă apusa lor putere şi fac pe disperaţii politicii. Aceşti domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alţii, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor. Poporul acesta ştie să cumpănească greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice şi a evoluţiunii, precum se vede şi din faptul că mica noastră naţiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.
Domnilor deputaţi, de multe secole - 1.500 (sic) de ani - secuimea trăieşte strânsă într-un colţ în munţii Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite)
Viaţa tradiţională separată a acestui popor a căzut jertfa tendinţelor maghiare de unificare şoviniste, aproape tot aşa ca şi existenţa altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze unanime, strigări de bravo)
Cât de dezvoltată a fost conştiinţa existenţei separate a secuilor fată de orice alt popor şi chiar şi faţă de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicaţia declarantului fapt istoric că oştirile secuieşti au luptat pe la 1600 la Unirea cu oştirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo)
Domnii mei, dacă aşa a fost în Evul Mediu, când de fapt piaţa naţională a secuimii exista şi când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-şi cele mai mici urme de viaţă secuiască separată au fost şterse.
Chiar şi în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanţa secuimii ungureşti, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, aşa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o reţea de diferite de oarecare valoare şi fără instituţii culturale, la înălţimea nivelului modern, aşa că funcţionarii maghiari trimişi în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgraţie, aş putea zice ca o deportaţie. (Aplauze)
Domnilor deputaţi, prin hotărârea Conferinţei de Pace, România a devenit stăpâna ţării secuilor şi prin aceasta îndreptarea neglijenţelor a trecut ca o problemă asupra Guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca să înşirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu consideraţie şi bunăvoinţă mult ar contribui şi la buna stare a secuimii şi la înflorirea ei, dar şi la ridicarea culturii şi cinstei statului. (Aplauze)
Dintre problemele care aşteaptă soluţii, le vom pomeni numai câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a reţelei de căi ferate, care să aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile mării. (Aplauze prelungite)
Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca şi până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) şi că ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor şi Carpaţii ca să-şi satisfacă trebuinţele lor.
Domnilor deputaţi, tot atât de însemnat aş socoti şi sprijinirea eficace din partea statului a bisericilor şi a şcolilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare să-şi susţină institutele de cultură cu succes, şi numai din propria putere. De mâna întâi ar fi şi chestiunea funcţionărimii secuieşti. Într-o naţie atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care şi în administraţie şi în justiţie ar fi favorabilă existenţei în masă a elementului secuiesc, sârguincios şi politiceşte element de încredere.
Însă, dacă susţinând unitatea Statului Român, poporul secuiesc şi-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluţiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înţelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea să-i mulţumească renaşterea vieţii sale tradiţionale. (Aplauze)
Ca cetăţean credincios al Statului Român şi ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să ţin seama de acea teroare nestăpânită a societăţii cu care răposaţii conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze)
Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze)
Domnilor deputaţi, părerile dumneavoastră nu trebuie să le întemeiaţi pe aparenţă, trebuie să vedeţi, să cunoaşteţi poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutaţi-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veţi privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veţi întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit şi care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate)
Secuii în cea mai mare parte sunt vechi fraţi ai noştri români.”
(Declaraţie reprodusă în „Dezbaterile Adunării Deputaţilor nr. 41/1919-1920”)

Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să-mbătrâniţi,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii.
Ca viţa de vie,
La Sfânta Mărie.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata.
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsuroşi,
Copiii sănătoşi.
Câte cuie sunt pe casă,
Atâţia galbeni pe masă.
La anul şi la mulţi ani!
Să trăiţi să ne daţi bani!

Aho, aho, copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi:
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Şi-a încălecat
Pe-un cal învăţat,
Cu numele de Graur,
Cu şeaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât viţa de groasă.
Şi în scări s-a ridicat,
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat şi semănat.
Şi-n curând s-a apucat,
Câmpul neted de arat,
În lung şi-n curmeziş
S-a apucat într-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:
Boi bourei
În coadă cu dalbei,
În frunte ţintăţei.
Mânaţi flăcăi: hai, hai!
Ziua toată a lucrat,
Brazda neagră a răsturnat
Şi prin brazde-a semănat
Grâu mărunt şi grâu de vară,
Să dea Domnul să răsară.
Şi când lucrul a sfârşit
Iată, mare, s-a stârnit,
Un vânt mare pe pământ
Şi ploi multe după vânt,
Pământul de-a răcorit
Şi sămânţa a-ncolţit
La lună, la săptămână
Îşi umplu cu aur mâna.
Şi se duse ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă
Şi de-i grâul răsărit
Şi de-i spicul aurit.
Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!
Traian iute s-a întors…
Şi din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai năzdrăvan,
Cum îi place lui Traian:
Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.
El voios a-ncălecat,
La Tighina a plecat
Şi oţel a cumpărat
Ca să facă seceri mari
Pentru secerători tari.
Şi să facă seceri mici
Pentru copilaşi voinici.
Şi-a strâns fine şi vecine
Şi vreo trei babe bătrâne,
Care ştiu rândul la pane;
Şi pe câmp i-a dus
Şi pe toţi i-a pus,
La lucrul pământului
În răcoarea vântului.
Ei cu stânga apucau
Şi cu dreapta secerau
Şi prin lan înaintau
De părea că înotau.
Mânaţi măi: hăi, hăi!
Alţii în urma lor legau
Şi clai mândre ridicau,
Apoi carele-ncărcau
Şi pe toate le cărau
În capul pământului,
În bătaia vântului.
Arie pe loc făceau
Şi grâul îl treierau;
Harabale încărcau
Şi la moară le porneau.
Şi turnau deasupra-n coş
Grâu mărunţel de cel roş,
De sub piatră în covată
Curgea făina curată.
Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Şi voios se înturna.
Iară mândra jupâneasă
Auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor
Scârţăitul carelor.
Mânaţi măi: hăi, hăi!
În cămară ea mergea
Şi din cui îşi alegea
Sita mare şi cam deasă
Tot ca pânza de mătasă
Şi cernea, mare, cernea,
Ninsoare se aşternea;
Apoi pane plămădea
Şi-o lăsa până dospea;
Colăcei ca învârtea
Pe lopată mi-i culca
Şi-n cuptor mi-i arunca;
Apoi iară cu lopata,
Rumeni îi scotea şi… gata!
Atunci ea-mpărţea vreo cinci,
La flăcăii cei voinici
Şi-mpărţea trei colăcei
La copiii mititei.
Mânaţi măi: hăi, hăi!
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Astfel să dea şi la voi
Ca s-avem parte şi noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Şi făcliile aprinse.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!