In memoriam

A trecut la cele veşnice, la doar 61 de ani neîmpliniţi, inginerul Ioan Mugur Topolniţchi, personalitate implicată activ şi benefic în viaţa cetăţii, publicist-patriot, unul dintre liderii comunităţii româneşti din judeţul Covasna, din perioada postdecembristă. S-a născut la data de 27 septembrie 1956, pe meleagurile încărcate de istorie ale Bucovinei, la Suceava, din părinţii Valentin Topolniţchi şi Verginica Doroftei. A urmat şcoala primară, pe cea gimnazială şi liceul în oraşul natal - Suceava, între anii 1963-1975, în această perioadă studiind pentru vremi mai scurte şi la Braşov, acolo unde era detaşat tatăl său. Între anii 1975-1980, a fost student al Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini (TCM) din cadrul Universităţii Transilvania Braşov. După absolvirea Facultăţii, în anul 1980, a fost repartizat la Întreprinderea de Aparataj Electric şi Motoare Electrice (IAEAME) din Sfântu-Gheorghe, unde a activat ca inginer proiectant. În acelaşi an s-a căsătorit cu medicul Lăcrămioara Octavia Constantinescu, Dumnezeu binecuvântând familia Topolniţchi, prin venirea pe lume, în anul 1981, a unicului fiu, Cosmin.
Inginerul Ioan Mugur Topolniţchi a făcut parte din generaţia care a dat mii de intelectuali, din toate zonele Ţării, repartizaţi după terminarea facultăţilor în localităţile judeţului, pentru a pune umărul la dezvoltarea economică, socială şi culturală a meleagurilor covăsnene. Cu entuziasmul şi generozitatea specifice vârstei tinere, s-a integrat firesc în realităţile locale, devenind apreciat de colegii de muncă, de vecini şi prieteni. După evenimentele din decembrie 1989, s-a numărat printre intelectualii oraşului, împuterniciţi să conducă noile organisme ale administraţiei publice locale, îndeplinind, între anii 1990-1992, funcţia de subprefect al judeţului Covasna. Peste ani, amintindu-şi de acele vremuri, în mesajul transmis prietenului său, avocatul Ioan Solomon, la împlinirea vârstei de 60 de ani, Ioan Mugur Topolniţchi, spunea: „Au trecut mulţi ani de când eram coleg de serviciu cu domnul Ioan Solomon. Îmi aduc aminte, cum destul de tânăr fiind, avea pe umeri o sarcină foarte grea. Era secretarul Prefecturii Judeţului Covasna. O Prefectură care funcţiona precum funcţionează astăzi unele firme mai mari sau medii. Adică instituţia era condusă de un consiliu format din 11 persoane cu drept de vot din care făcea parte prefectul, cei 2 subprefecţi, secretarul Prefecturii şi 7 reprezentanţi ai partidelor politice, din care nu lipseau feseniştii şi udemeriştii. Udemeriştii erau 6, iar ceilalţi 5. Deciziile se luau foarte greu, deoarece erau necesare 7 voturi „pentru” şi documentele ce le justificau erau întoarse pe toate feţele, pentru a nu crea dezavantaje sau avantaje pentru unii sau alţii… Îmi amintesc cum de multe ori plecam de la serviciu seara, pe jos, pentru a ne dezmorţi de atâta stat pe scaun cu ochii în acte, mai ales el, concentraţi să nu ne scape niciun amănunt care să aibă consecinţe defavorabile pentru români”.
Împreună cu ceilalţi colegi de la Prefectură, cu cei din conducerea Frontului Salvării Naţionale (FSN) şi a fundaţiilor „Vatra Românească” şi „Mihai Viteazul”, subprefectul Ioan Mugur Topolniţchi a reprezentat şi susţinut comunitatea românească din municipiul Sfântu-Gheorghe şi judeţul Covasna în dezbaterile privind separarea şcolilor pe criteriu etnic, schimbarea denumirii unor străzi, stabilirea candidaţilor pentru alegerile locale, ridicarea bustului domnitorului Mihai Viteazul în comuna Breţcu ş.a..
Convins fiind că numai uniţi românii vor putea face faţă agresiunilor udemeriste care se manifestau sub toate formele pentru a elimina românii din conducerea instituţiilor, din şcolile mixte, din viaţa culturală a judeţului, Ioan Mugur Topolniţchi, împreună cu Ioan Solomon, Dan Telea, Adrian Vlad Căşunean, Nicolae Cârlănescu, Petre Străchinaru, Gheorghe Tatu, Doina Melinte, Dumitru Manolăchescu, protopopul Gheorghe Răţulea şi alţii, a fost unul din susţinătorii aprigi ai înfiinţării, la Sfântu-Gheorghe, a Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, al cărei prim conducător a devenit, după înfiinţare acesteia, în martie 1992. Aşa cum s-a menţionat la vremea respectivă, „Liga s-a născut dintr-o necesitate acută de a depăşi „oarba neunire” semănată între români şi întreţinută de dezbinarea politică pe partide, de regăsire a unităţii şi solidarităţii românilor prin cultură şi credinţă, indiferent de convingerea şi apartenenţa politică, pentru păstrarea identităţii şi fiinţei naţionale”. Liga a desfăşurat o activitate meritorie pe linia promovării valorilor culturii româneşti şi afirmării identităţii naţionale. Împreună cu celelalte asociaţii culturale româneşti, Liga a contribuit l-a înfiinţarea unor importante instituţii identitare româneşti, precum Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei şi Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, la ridicarea statuii monumentale a Mitropolitului Andrei Şaguna şi a bustului Mitropolitului Nicolae Colan, la organizarea unor manifestări culturale devenite tradiţionale, precum Zilele „Andrei Şaguna” (şi în cadrul lor, a Nedeii Sânpetrului), Zilele „Nicolae Colan”, Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” ş.a..
Din iniţiativa conducerii Ligii, încă de la înfiinţarea sa, au fost întreprinse numeroase iniţiative, demersuri, acţiuni, toate legale şi paşnice, vizând poziţia societăţii civile româneşti din judeţul Covasna faţă de cazurile de discriminare individuală sau colectivă a românilor din zonă de către autorităţile locale şi faţă de diferite manifestări antiromâneşti şi anticonstituţionale. Au fost înaintate Parlamentului şi preşedinţilor celor două camere, Preşedinţiei României, primilor miniştri, miniştrilor de resort, liderilor partidelor politice, autorităţilor locale, mai multe memorii, apeluri, comunicate, scrisori, note de probleme, luări de poziţie, note de protest, propuneri de amendare a unor proiecte de lege etc..
Această bogată activitate civică va fi reluată, în anul 2003, când a fondat, împreună cu cumnatul său - inginerul Florin Ignat şi alţi români de bine din oraşul Covasna, Asociaţia „Noi Românii”. Din aprilie 2007, devine proprietarul ziarului „Condeiul ardelean”, publicaţie regională de atitudine şi cultură înfiinţată iniţial, în decembrie 2006, de Filiala Covasna a Fundaţiei Naţionale „Neamul Românesc”. În calitate de director executiv al Asociaţiei, Ioan Mugur Topolniţchi a continuat activitatea de monitorizare şi analiză a realităţilor din societatea românească postdecembristă, în general, şi a principalelor aspecte ale convieţuirii interetnice româno-maghiare din judeţele Covasna şi Harghita, în special. A devenit un redutabil publicist-patriot, un susţinător recunoscut pentru asigurarea unei stări de normalitate în zona noastră, pentru a se putea valorifica plenar potenţialul natural şi uman al judeţului, în mod deosebit a celui balnear şi turistic. În susţinerea acestor deziderate, Ioan Mugur Topolniţchi venea cu expertiza acumulată în anii când a activat ca Preşedinte - Director General al Societăţii Comerciale Turism Covasna SA şi cea de Preşedinte al Federaţiei Patronatelor din Turismul Românesc.
Ca Preşedinte - Director General al SC Turism Covasna SA s-a preocupat de reabilitarea şi modernizarea spaţiilor de cazare, de masă şi a bazei de tratament, şi pentru diversificarea serviciilor oferite turiştilor şi sporirea calităţii tratamentului balnear, iar ca Preşedinte al Federaţiei Patronatelor din Turismul Românesc a militat pentru îmbunătăţirea reprezentării, susţinerii şi apărării intereselor întreprinzătorilor din turism, prin dezvoltarea de strategii pentru atragere de noi turişti pe teritoriul României, îmbunătăţirea colaborării între membrii federaţiei şi coordonarea intereselor acestora, promovarea intereselor specifice membrilor federaţiei în relaţiile cu administraţia locală şi naţională.
În ultimii 20 de ani din viaţă a locuit în oraşul Covasna, împreună cu cea de-a doua soţie, Cristina Marcu, cea care i-a fost alături, la bine şi la greu, până în ultima clipă a vieţii.
Om al Bisericii, creştin ortodox practicant, inginerul Ioan Mugur Topolniţchi, împreună cu distinsa sa familie, a fost mereu alături de Biserica Ortodoxă din oraşul Covasna, şi nu numai. Numele său este înscris în rândul ctitorilor noii Biserici din Voineşti-Covasna, cu hramul „Înălţarea Domnului”, fiind pentru o perioadă şi membru în Consiliul Parohial, dar şi iniţiator şi susţinător al unor proiecte culturale şi filantropice.
Prin întreaga sa activitate publică, prin truda sa pusă în slujba comunităţii româneşti din judeţul Covasna, inginerul Ioan Mugur Topolniţchi lasă în urma sa o imagine pozitivă, demnă, un nume bun. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să îl odihnească în pace, iar pe noi să ne învrednicească să-i cinstim memoria.

În numele asociaţiilor culturale şi civice din judeţul Covasna, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş,
Ioan Lăcătuşu şi Doru Decebal Feldiorean

- Convorbire cu prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop, de la Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial -

„Statul Român a plătit ceea ce se retrocedează azi”

- Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri publice, clădiri istorice sau particulare, mii de hectare de pădure sau chiar sate întregi sunt restituite fără ca statul să intervină… Ce se întâmplă?
- Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tuturor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. După părerea mea, este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu-Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj-Napoca, unde peste 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate urmaşilor foştilor optanţi latifundiari maghiari în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu.
Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către urmaşii foştilor grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.
- Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să primească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?
- Lăsând deoparte faptul că în Ungaria, de exemplu, indiferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari, şi că românii nici măcar nu au apucat să primească ceea ce este al lor - peste 200.000 de proprietăţi, situaţia la noi a fost posibilă din cauza ignorării voite a unor înţelegeri şi tratate internaţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că persoanele din imperiu pot opta pentru una din cetăţeniile statelor succesoare pe care o doresc, căruia i-a revenit provincia ce a aparţinut imperiului. Cazul Transilvaniei - cetăţenia română. Acestora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi Statul Român a avut mai multe procese pe această temă, inclusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost reprezentată de Nicolae Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi renumiţi ai timpului: Zs. Rosenthal şi Millerand (francez).
Ungaria a fost reprezentată de contele Apponyi. Din moment ce optanţii alegeau cetăţenia maghiară, ei îşi pierdeau proprietăţile din Ţară, după cum era şi firesc, cu condiţia ca România să le plătească optanţilor maghiari despăgubiri pentru părţile expropriate. Deci, optanţii care alegeau cetăţenia maghiară renunţau la proprietăţile lor din România şi statul îi despăgubea. România era foarte bogată pe atunci, şi Brătianu, ca să fie sigur că acest conflict se va şterge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, România va da încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Pentru asta, România a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imense către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 tone de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de dolari ce trebuiau primiţi de Statul Român ca despăgubiri de război şi pe care România nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plăţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, „Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi proprietăţi au fost luate de Statul Român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţăranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi contra unei sume şi s-a redistribuit către ţăranii români. Deci, Statul Român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui proces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optanţilor şi recuperează de la Statul Român - ceva ce nu le mai aparţine de drept.
- Dar românii, împroprietăriţi prin reforma agrară, nu şi-au făcut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?
- Din păcate, cei împroprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea majoritate nu s-a înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi Statul Român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, imposibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cunoscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.

„Samsarii sunt de aici, din România”

- Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optanţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?
- La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat Statul Român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanczy, cu o restituire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de Statul Român, vine şi cere din nou să i se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.
- Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?
- Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date compensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: „Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în România! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, sprijiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi Statul Român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, şi toţi parlamentarii UDMR, fără excepţie, cei din această zonă care au „uşurat procedurile”. Au fost complici: prefecţi, directori, primari, care erau dispuşi să le facă pe plac pentru a fi acceptaţi şi să-şi păstreze funcţiile şi privilegiile, ţinând seama de influenţa majoră a UDMR. În acest context politizat s-au întâmplat lucrurile. La Sovata, un composesorat primeşte, în loc de 2 hectare, 2.000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plângere şi Parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva Statului Român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o restituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, prezent la Marea Unire, preşedinte al ASTRA şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.

„Familiei Banffy i se restituie păduri de zeci de mii de hectare”

- Ce spuneţi are la bază falsuri şi erori evidente…
- Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică 8.760 de hectare, deşi suprafaţa satului este de 8.400 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl revendică în întregime familia Kemeny. La Târnăveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă. Alt caz este din familia de încrengături Banffy, cazul lui Daniel Banffy, care a fost criminal de război, şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia Tribunalului Militar. Şi totuşi familiei sale i s-au „restituit” proprietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, altele în proces încă. Un caz clasic de restituire dubioasă este al familiei Urmanczy din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar, astăzi vine fostul viceprimar al oraşului, strânge documente şi se dă nepotul lui Urmanczy. A primit în jur de 3.000 de hectare şi câteva clădiri. Apoi, sunt cazurile celebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retrocedarea a 43.000 de hectare în judeţul Bacău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii - n.red.), sau deputatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Ungaria, fiind urmărit pentru retrocedări abuzive. E de subliniat faptul că multe dintre aceste retrocedări au la bază un fals.
- Şi autorităţile române, Guvernul, parlamentarii, nu reacţionează în niciun fel?
- Reacţia este indiferenţa şi amorţirea. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa unor astfel de catastrofe, nu pot decât să bănuiesc o complicitate.

(Articol, de Cătălin Manole, preluat din publicaţia „Formula AS”, din data 24 februarie 2017)

Centrul European de Studii Covasna - Harghita

Organele naţionale de presă în limba română acuză Editura T3 din Sfântu-Gheorghe de falsificare a istoriei. Editurii i se cere socoteală pentru faptul că într-un manual de istorie în limbă maghiară, pentru clasa a IV-a, locul României pe harta Europei a fost marcat cu un drapel secuiesc. Şi totul din bani publici. Ne-am interesat, iar dezinformarea a ieşit la iveală. Manualul incriminat a fost editat în anul 2006 de Editura T3, iar autorul este Zsigmond Zoltan Karoly. La pagina 74, în subsolul lecţiei intitulate Începutul Uniunii Europene, apare o imagine sub care scrie: Harta Europei cu statele membre. Deasupra apare şi o sarcină: enumeră statele membre, în baza hărţii. Pe fiecare stat membru UE a fost postat drapelul în cauză. În colţul din dreapta jos al hărţii se regăseşte o figură în port secuiesc, ţinând în mână un drapel secuiesc. Picioarele îi sunt în Bulgaria, o bună parte din corp este în România, iar drapelul se întinde spre Ucraina. Tulit Attila, conducătorul Editurii T3, ne-a declarat: harta incriminată a prezentat ţările Uniunii Europene în anul 2005. Trebuie citită descrierea. În anul 2005, România nu era încă membru UE, ca atare, nu putea să apară. Figura nu apare doar pe acea pagină, ci este prezentă în întreaga carte, pentru ca manualul să fie mai interesant, deoarece este vorba despre copii de clasa a IV-a. Anul 2005 a fost primul an în care ministerul educaţiei - debarasându-se de practica incorectă de dinainte - a anunţat concursul pentru manuale, în aşa fel încât acestea să poată fi editate şi în limba maternă. Concursul a fost câştigat, iar astfel, manualul a putut fi editat în anul 2006. Până în anul 2014 a existat doar o cerere de reeditare. Nimeni nu a pomenit niciodată de modificarea materialului, ministerul a comandat doar retipărirea manualului. Tulit Attila subliniază că nu a avut loc o falsificare a istoriei. S-ar fi întâmplat astfel dacă în situaţia de dinainte de anul 2005, România ar fi fost inclusă în UE. În momentul de faţă se petrece o dezinformare, dat fiind faptul că din subsolul hărţii a fost eliminată menţiunea, de asemenea, se dezinformează în privinţa afirmaţiilor. El poate interpreta cazul şi ca pe o discreditare a imaginii editurii.
Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 7.989, 04.01.2017; Titlu: Falsificare a istoriei sau dezinformare / România sub drapel secuiesc?!

Printr-o hotărâre de principiu, Consiliul Judeţean a decis ca steagurile judeţului, identice cu steagul secuiesc, îndepărtate după motivarea sentinţei judecătoreşti definitive, să fie păstrate de bisericile istorice maghiare până când acestea vor putea fi reamplasate pe clădirea Consiliului Judeţean. Opoziţia a numit decizia drept una ruşinoasă şi s-a abţinut de la votul de ieri. Consiliul Judeţean Harghita - conform prezentării cronologice de pe site-ul său - se ocupă din 2009 cu adoptarea ca steag al judeţului a steagului secuiesc, cu acceptarea acestuia, iar în ultimii ani cu apărarea acestuia. Alegerea steagului secuiesc drept steag al judeţului a dezbinat opinia consilierilor încă de la început. Majoritatea UDMR a susţinut steagul albastru-auriu, iar hotărârea lor a fost o bază de referinţă eficientă pentru primarii, conducătorii de instituţii prigoniţi. În 2012, hotărârea Consiliului Judeţean a fost anulată de către Curtea de Apel Târgu-Mureş, iar după aceasta a început, din nou, procesul de adoptare. În decembrie 2015, cunoscând Legea 141/2015 privind drapelele, Consiliul Judeţean a aprobat, din nou, steagul, însă acesta nu a rezistat noului şir de atacuri. Pe 28 decembrie, Consiliul Judeţean Harghita a primit şi motivarea sentinţei definitive şi irevocabile a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi în conformitate cu aceasta au fost îndepărtate cele trei steaguri amplasate pe clădirea Palatului Administrativ, la intrarea în clădire, respectiv în sala mare de şedinţe. Conform hotărârii de principiu adoptată ieri, cele trei steaguri au fost predate bisericilor istorice maghiare spre păstrare. - Poate că este doar o situaţie temporară cea care urmează. Aceste steaguri îi reprezintă pe cei ce trăiesc aici şi nimeni nu le-a respins - a spus Borboly Csaba, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, amintind că anterior, steagul secuiesc a fost acceptat de ambasadori, chiar şi de politicieni români. Opoziţia - în primul rând consilierii Partidului Civic Maghiar - şi-au exprimat pe rând dezamăgirea pentru faptul că au fost puşi în faţa unei asemenea hotărâri de principiu în legătură cu steagurile secuieşti. Aceştia au amintit consilierilor că, încă de la început, au considerat o greşeală amestecarea steagului secuiesc cu steagul judeţului. Mezei Janos a oferit indemnizaţia sa de consilier pe un an de zile parohiilor pentru întreţinerea legată de steagul secuiesc, dar în opinia sa, steagurile îndepărtate drept steaguri ale judeţului ar trebui reamplasate pe clădire ca steaguri secuieşti. Borboly Csaba a făcut observaţia că argumentaţia lui Mezei nu este corectă din punct de vedere logic. După cum a spus, după discuţii cu organizaţiile civice, în decembrie au discutat situaţia şi cu bisericile şi printr-o propunere comună au decis ca cele trei steaguri secuieşti să fie înmânate simbolic spre păstrare bisericilor romano-catolică, reformată şi unitariană. La şedinţa extraordinară au participat Darvas-Kozma Jozsef, arhidiacon romano-catolic, Szatmari Szilard, preot reformat, şi Solymosi Alpar, preot unitarian. Darvas-Kozma a numit drept trist faptul că problema steagului reprezintă o problemă mai mare decât pensia de 247 lei de la cooperativele agricole de producţie. După cum a spus: la ei steagul va fi într-un loc mai bun decât în depozitul Consiliului Judeţean şi a îndemnat la respectarea demnităţii tuturor. Szatmari Szilard speră că steagurile vor fi repuse la locul lor cât mai repede, iar Solymosi Alpar şi-a exprimat regretul că steagul secuiesc a devenit aservit şi din cauza disputelor interne maghiare din Transilvania, alături de naţionaliştii români. A fost iniţiată o plimbare civică sub semnul căreia, cele trei steaguri, împreună cu preoţii, au fost conduse la parohiile respectiv de către consilierii judeţeni.
Cotidianul „Hargita Nepe” (Harghita), nr. 2, 05.01.2017; Titlu: Bisericile păstrează steagurile secuieşti ale Consiliului Judeţean, Semnează: Kovacs Hont Imre

În cadrul şedinţei din decembrie a consiliului local Turia, la propunerea consilierului independent Bokor Bela, consiliul a votat în unanimitate proiectul CNS, iniţiat în anul 2014, în care se spune că doresc să aparţină de unitatea independentă care poartă denumirea de Pământ Secuiesc. În hotărâre se mai menţionează ca o lege organică să garanteze autonomia Pământului Secuiesc, iar pe teritoriul acestuia, limba maghiară să fie şi ea limbă oficială, alături de limba statului. Proiectul de hotărâre al CNS a fost adoptat de 62 din cele 153 de consilii de pe Pământul Secuiesc, însă prefectura le-a somat pe toate să retragă hotărârile sau le-a anulat în contencios administrativ. La Turia, hotărârea a fost fixată pe agenda de lucru pentru a doua oară, prima oară fiind în octombrie 2014.
Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 7.993, 09.01.2017; Titlu: Da pentru autonomie la Turia, Semnează: Iochom Istvan

Veres Peter, reprezentant al Muzeului Haaz Rezso din Odorheiu-Secuiesc, se gândeşte la înfiinţarea unui Muzeu de Scriere Secuiască - Scriere Runică. În ce priveşte obiectele runice, Scaunul Odorhei este una dintre cele mai bogate regiuni în domeniul lingvistic maghiar. Odată cu descoperirea în urma săpăturilor arheologice efectuate în 2015, la Cetatea Szekely Tamadt, a unei cărămizi cu scriere runică, în urma discuţiilor purtate cu arheologul Sofalvi Andras, s-a adus în discuţie înfiinţarea unui astfel de muzeu. Muzeul de Scriere Secuiască, în calitate de instituţie, ar fi compus din două componente: o expoziţie permanentă şi o colecţie documentară. În acelaşi timp, Muzeul de Scriere Secuiască ar asigura şi un forum în ce priveşte organizarea expunerilor, conferinţelor, prezentărilor de carte etc. cu privire la scrierea secuiască. Printre altele, sub egida acestuia s-ar putea derula schimburile de idei, dezbaterile pe această temă, care ar contribui la îmbogăţirea materialului de cercetare cu privire la scrierea secuiască. Instituţia nu va avea competenţa de a decide corectitudinea sau lipsa de corectitudine pe problematica scrierii secuieşti. În privinţa înfiinţării Muzeului de Scriere Secuiască pot fi luate în calcul două posibilităţi: 1. Muzeul şi-ar desfăşura activitatea în calitate de subunitate a unei instituţii publice din Odorheiu-Secuiesc (Biblioteca Orăşenească, Casa de Cultură, Muzeu), aflându-se sub jurisdicţia autoguvernării orăşeneşti şi poate asigura condiţii corespunzătoare în ce priveşte funcţionarea. 2. Înfiinţarea sub denumirea de Muzeul Scrierii Secuieşti a unei instituţii noi, de sine stătătoare. În ambele cazuri este necesară întâlnirea fericită între condiţiile spirituale şi materiale. Prin intermediul acestora poate fi creat un fundal instituţional care să asigure funcţionarea muzeului (imobil, cheltuieli de întreţinere, utilităţi, salariul personalului etc.). Toate acestea, cunoscându-se actuala situaţie, se pot realiza doar cu aprobarea şi sprijinul Consiliului Orăşenesc Odorheiu-Secuiesc. Dacă vreodată înfiinţarea Muzeului Scrierii Secuieşti, în orice formă, se va transforma în voinţă şi şansă, în primă fază, trebuie elaborat un statut de către specialişti, care să cuprindă toate detaliile referitoare la funcţionarea instituţiei. În cazul în care vor fi urmate şi respectate cele cuprinse în acesta, există şansa să se ridice o amintire valoroasă scrierii secuieşti.
Cotidianul „Hargita Nepe” (Harghita), nr. 8, 13.01.2017; Titlu: Temă de dezbatere: Ideea înfiinţării unui muzeu de scriere runică

Venea un vifor să ne-ngroape
Şi grindina-mi bătea în geam,
Vorbeau azi noapte două ape
Şi vorba lor o-nţelegeam,
Îşi lumina necunoscutul
Cu fulgere din deal în deal
Şi chicotind prin neguri Prutul
Vorbea cu Mureşu-n Ardeal:

„În taina apelor afunde
Un ţintirim de veacuri port,
Mi-e albul înspumatei spume
Mai trist ca giulgiul unui mort…
Din vreme-n vreme mai străbate
Un lung îndepărtat fior,
Şi-ncheieturile trunchiate
Atâta de cumplit mă dor…

N-auzi cum strigă Basarabii
Blestemul zilelor ce vin,
Cum sună-n bucium pârcălabii
De la Soroca la Hotin?
Eu simt cum matca mea tresare
De-al amintirilor şuvoi,
Arcaşii lui Ştefan cel Mare
Îmi cer azi moaştele-napoi”…

Aşa tulburător de ţară
Vuia ne-nduplecatul glas
Pân' fulgerele se curmară
Şi-o ploaie blândă a rămas.
Atunci o-ntunecată noapte
Pe creasta codrilor cădea,
Şi-n plânset lin urzit de şoapte
Bătrânul Mureş răspundea:

„În valul meu de veacuri plânge
Acelaşi vaier stins şi mut,
Mai multe lacrimi decât sânge
Nisipul meu a cunoscut.
Tu-ţi plângi mărirea îngropată,
Eu jalea veche an de an,
Tu ai avut părinţi odată,
Eu veci de veci am fost orfan”…

Aşa vorbeaţi îndurerate,
Sub cerul înnorat şi crud,
Bolnave râuri tulburate
Şi-acum durerea v-o aud…
Nedumerirea mă supune
Când rostul patimii v-ascult,
Căci inima nu-mi poate spune,
Pe care vă iubesc mai mult!

(Poem scris în 1912, cu prilejul comemorării unui veac de la răpirea Basarabiei)

BASARABIA - străvechi pământ românesc, la marginea căruia stau şi acum de strajă vechile cetăţi ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de pe apa Nistrului.
Ruptă din trupul Moldovei în 1812 şi transformată în gubernie rusească, Basarabia se întindea pe o suprafaţă de 45.630 kmp, iar populaţia ei era în proporţie de 86 la sută românească!
Cu toate acestea, Limba Română a fost scoasă din programele de învăţământ de la toate şcolile şi înlocuită cu limba rusă, pe care o vorbeau doar 6,5 la sută dintre locuitorii săi! Aşa a început teribilul proces de deznaţionalizare a românilor basarabeni!
După 60 de ani de rusificare, în 1871, statisticile ruse consemnau reducerea elementului românesc din Basarabia la numai 66 la sută. Aceasta era situaţia Basarabiei la începutul Primului Război Mondial, în 1914.
În contextul istoric al vremii, determinat de desfăşurarea războiului, în urma prăbuşirii imperiului austro-ungar şi de victoria revoluţiei bolşevice din Rusia, lupta pentru unitatea naţională a tuturor românilor a intrat într-o fază finală, antrenând toate forţele sociale, atât cele din Ţară, cât şi cele din provinciile aflate sub stăpânire străină.
Conştiinţa naţională a românilor basarabeni şi voinţa lor de a se uni cu România au fost stimulate chiar de urmările revoluţiei ruse, din februarie 1917. Reprezentanţii Partidului Naţional Moldovenesc, participanţi la Congresul Naţionalităţilor din Rusia (8-14 septembrie 1917), au făcut următoarele precizări în faţa delegaţilor: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini ştiu că naţiunea moldovenească nu există. Este o naţiune română. Numele de moldovean şi moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional”.
La 20 octombrie 1917, s-a desfăşurat, la Chişinău, Congresul soldaţilor moldoveni, care a adoptat zece rezoluţii, între care: declararea autonomiei teritoriale şi politice, oprirea colonizării străinilor, înfiinţarea Sfatului Ţării pentru ocârmuirea Basarabiei, respectarea drepturilor tuturor noroadelor mici din Basarabia etc..
Ca urmare a hotărârilor congresului, la 4 decembrie 1917 şi-a început lucrările Sfatul Ţării. Bazându-se pe Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, Sfatul a adoptat, la rândul său, Declaraţia Solemnă, în care se stipula că: „Se declară de azi înainte Republica Democratică Moldovenească”.
În 24 ianuarie 1918, a urmat cea de-a doua Declaraţie Solemnă a Sfatului Ţării: „Se proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, rupându-se orice legătură de dependenţă cu Rusia. Acest act istoric s-a făcut cu votul unanim al deputaţilor din Sfatul Ţării şi cu asentimentul entuziast al întregului popor din Republica Moldovenească”.
Cu acest prilej, Comitetul Central al Studenţilor Români din Basarabia a adresat o Chemare către întregul tineret basarabean, în care se spunea: „Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri. (…) Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români. (…) Noi vrem o Românie a tuturor românilor!” (ziarul „România nouă”, nr. 8/1918, Chişinău).
Telegrame, moţiuni, declaraţii au fost adoptate pe întregul cuprins al Basarabiei şi în România. Astfel, în Chemarea scriitorilor din România, Transilvania şi Bucovina, adresată locuitorilor din Basarabia, în ianuarie 1918, se spunea: „A venit, fraţilor, vremea ca neamul nostru să nu mai cunoască hotar pentru dragostea lui, pentru limba noastră cea dulce. Cultura, limba, şcoala noastră de acum trebuie să se unească pe veci şi nedespărţiţi vrem să rămânem până la sfârşitul sfârşitului”.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, dând glas opiniei exprimate de populaţia Basarabiei, a adoptat hotărârea de Unire a Republicii Moldoveneşti cu România:
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România” (ziarul „România nouă”, nr. 12/1918, Chişinău). Rezultatul votului: 68,8 la sută - pentru; 2,3 la sută – contra; 22,4 la sută - abţineri. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa primului ministru al României, Alexandru Marghiloman, invitat la Chişinău. În scurta sa alocuţiune, acesta a declarat: „În numele poporului român cu mândrie iau act de declaraţia domniilor voastre pentru unire şi declar că Basarabia este de acum înainte pe vecie cu România unită şi nedespărţită… Am luat act de declaraţia dumneavoastră şi în numele Guvernului român declar că o primesc…” (I. Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, Chişinău, 1923).
Au trecut de atunci doar două decenii până la tragicele evenimente din 1940, care au dus la dezmembrarea României. Basarabia a fost din nou ruptă „de la sânul mamei sale”, nu de ţarismul rus, ci de stalinismul roşu, sovietic, ce s-a dovedit la fel de rapace. Nenorociri şi mai mari s-au abătut peste românii basarabeni, supuşi unei aprige prigoane naţionale, politice, culturale, sociale şi religioase, urmărindu-se deznaţionalizarea lor totală. Însă ei au rezistat. Tradiţiile, obiceiurile, credinţa lor puternică în Dumnezeu şi limba maternă, românească, erau prea puternice în fiinţa lor, în istorie şi în glia lor strămoşească, pentru a putea fi alungate de nişte legi venite de la stăpânii din Moscova.
Teribilul proces de deznaţionalizare, de rusificare forţată nu putea să rămână fără urmări. Cu toate că au rămas majoritari, românii basarabeni au cunoscut un puternic recul numeric, rămânând acum doar 64,4 la sută din populaţia republicii. Cu toate acestea, ei nu-şi pierd nădejdea că ziua eliberării lor depline de sub stăpânirea moscovită nu mai poate fi departe. Semnele acesteia sunt tot mai evidente. Fiindcă deasupra principalelor instituţii ale statului flutură drapelul tricolor, acelaşi cu cel românesc; din 1990, data de 31 august a devenit sărbătoarea naţională a românilor de dincolo de Prut - „Limba noastră cea română”; poezia lui Alexei Mateevici - „Limba noastră”, este imnul de stat al Republicii Moldova; gardul de sârmă ghimpată de pe Prut a dispărut. Trebuie să dispară şi vămile, pentru ca Prutul să nu mai curgă „printre ţări române” şi să nu i se mai audă „plângerea-n Carpaţi…”!

„De-am cine să mai ştie,
Dacă o mai fi să fie
Slobod Prutul să-l mai trecem,
Cu fraţii să ne petrecem.”
(Folclor basarabean)

La începutul secolului al XIX-lea s-au petrecut importante schimbări pe harta politică a Europei, inclusiv în părţile sale răsăritene. Astfel, Hanatul tătărăsc al Crimeiei a încetat să mai fie o forţă militară, el fiind înghiţit de expansiunea rusă spre sud şi sud-vest. Ofiţerul rus I.R. Koliarski, participant la războiul ruso-turc din 1806-1912, nota: „Tătarii, acest popor barbar, s-a dat încetul cu încetul cu ruşii”.
Aceeaşi soartă au avut-o şi tătarii din Bugeac: „Tătarii dispăruseră, emigrând în masă. Târgurile lor dispăruseră odată cu ei. (…) După o lună de zile nu vedeai nicio urmă din mulţimea satelor care populau Bugeacul. (…) Când te apropiai de o casă părăsită auzeai strigăte, ţipete, urlete şi o mulţime de pisici, de curcani, de găini, de gâşte, de raţe, care veneau să ceară mila omului, ocrotitorul lor firesc. Multă vreme cazacii şi ostaşii ruşi nu s-au hrănit decât cu păsări”. (Este vorba tocmai de intrarea trupelor ruseşti în Basarabia, în urma ordinului primit, la 22 noiembrie 1806, de generalul rus Michelson de a ocupa Principatele Române.)
Trebuie precizat faptul că nici Moldova, nici Ţara Românească nu au opus rezistenţă la intrarea trupelor ruseşti, acestea fiind socotite ca fiind o armată eliberatoare a unei puteri creştin-ortodoxe, aşa cum erau şi românii din cele două principate. Datorită acestui fapt, armata rusă a înaintat fără nicio piedică, astfel că în ziua de Crăciun ruşii ajunsese la Bucureşti. Nu întâmplător deci, o mulţime de voluntari români, în frunte cu Tudor Vladimirescu, s-au înrolat în armata rusă, pentru a lupta alături de aceasta împotriva turcilor.
După cum se ştie, în cele din urmă, turcii au fost înfrânţi. Pacea ce s-a încheiat la Bucureşti, în 16/28 mai 1812, prevedea ca hotarul dintre cele două imperii să fie stabilit pe râul Prut, de la pătrunderea acestuia pe teritoriul Moldovei, până la vărsarea sa în Dunăre, apoi pe braţul Chilia. Totodată, teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) urma să intre în posesia Rusiei. La aflarea acestei veşti, Mitropolitul Veniamin Costache a îndemnat la rezistenţă şi a susţinut aducerea cazului în faţa Congresului de Pace de la Viena.
Cedarea Basarabiei era cea de-a doua ticăloşie pe care turcii au comis-o faţă de români. Prima fusese cedarea Bucovinei către austrieci, în 1775. Şi în 1812, ca şi în 1775, Turcia nu putea oferi nimănui ceva ce nu-i aparţinea! Fiindcă Ţările Române nu au fost transformate niciodată în paşalâcuri turceşti, deci nu au făcut parte integrantă din teritoriul turcesc, asupra căruia statul turc să-şi exercite puterea şi autoritatea.
Este semnificativ şi faptul că în manifestul pe care ţarul Alexandru I l-a adresat nobilimii ruse, cu ocazia încorporării Basarabiei, nu se făcea nicio referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu. Pur şi simplu, se vorbea de o „nouă provincie”, în care nobilimea rusă era îndemnată să se statornicească, fiindcă aici va găsi pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, nesfârşite herghelii, cirezi de vite şi turme de oi.
Încă un lucru ar mai trebui consemnat: dacă Congresul de la Viena (1814) a fixat graniţele vestice ale Rusiei pe teritoriile actuale ale Poloniei şi Finlandei, despre Basarabia nu s-a amintit niciun cuvânt. Acest lucru ne conduce la concluzia că diplomaţia rusă nu era deloc convinsă că acest teritoriu aparţinea cu adevărat Rusiei, motiv pentru care hotarul de pe Prut era considerat unul vremelnic. Din păcate, stăpânirea rusă asupra Basarabiei va dura „provizoriu” mai mult de o sută de ani. Adică de când „în 1812, ca să se ştie, a pus muscalu’ piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. Aşa a notat, cu mâna tremurândă, pe o veche carte bisericească, un preot basarabean, pentru a rămâne generaţiilor viitoare.

Manifestare de înaltă ţinută ştiinţifică desfăşurată la Sfântu-Gheorghe, sub conducerea eminentului istoric român prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Marţi, 28 martie 2017, laCentrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din municipiul Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, în prezenţa unui public numeros, a avut loc Colocviul
Unirea Basarabiei cu România, martie 1918 - perspectiva Centenarului Marii Uniri, 1 Decembrie 2018, manifestare consacrată celei de-a 99-a aniversări a proclamării, de către Marele Sfat al Ţării, a Unirii Basarabiei cu România. De
remarcat faptul că această manifestare ştiinţifică a fost onorată de mari personalităţi din domeniile istoriei, dreptului şi arhivisticii româneşti contemporane, şi anume: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, membru al Academiei Oamenilor
de Ştiinţă Bucureşti, care a şi condus lucrările Colocviului, prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu, cel mai reprezentativ arhivist şi conducător al Arhivelor Naţionale ale României din perioada postdecembristă, prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă, titular al Universităţii „Valahia” din Târgovişte, prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, şi Mihai Nicolae, director general al SC Ștefadina Comserv SRL
Bucureşti. Distinşii invitaţi au adus în faţa auditoriului fapte şi acte interesante, în unele cazuri inedite, privitoare la: „Mărturii documentare privind Unirea Basarabiei cu Ţara” (Corneliu Mihail Lungu); „Contextul internaţional privind Unirea Basarabiei cu România” (Ioan Scurtu); „Contribuţia românilor din celelalte provincii româneşti şi rolul jucat de Marele Sfat în procesul unificării” (Gheorghe Sbârnă); „Confruntarea noului stat România Mare cu problematica unificării
legislative”. Aşa cum rezultă din genericul colocviului sângheorghean, la manifestare s-a abordat şi problematica actuală a celor două state româneşti. Au luat cuvântul în acest sens deputatul Constantin Codreanu,
preşedintele Comisiei Camerei Deputaţilor pentru comunităţile de români din afara graniţelor, tratând subiectul „Unirea, o soluţie de viitor pentru cele două state româneşti”, tânărul activist unionist Cosmin Iosub, elev la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, care a subliniat „Paşii importanţi spre Reunire - la firul ierbii” realizaţi prin activităţile şi acţiunile organizate sub egida „Platforma Unionistă Acţiunea 2012”, şi directorul Mihai Nicolae, care a vorbit
despre încercările româneşti din ultima perioadă de „implementare a sistemului 112 în Republica Moldova”. La ambele problematici ale manifestării, organizatorii, din partea Centrului European de Studii Covasna-Harghita, au contribuit la îmbogăţirea tematicii prin comunicările: „Tratatul de la Paris privitor la Unirea Basarabiei (28 octombrie 1920) şi problematica ratificării sale de marile puteri semnatare” (prof. Vasile Stancu) şi „Agenţia de ştiri Romanian Global News - o punte de legătură cu Basarabia şi cu românii de pretutindeni” (dr. Ioan Lăcătuşu).
La sfârşitul aniversării, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, mediatorul manifestării, a ţinut să felicite auditoriul pentru atenţia acordată tuturor comunicărilor, participarea, prin completări şi întrebări,
la dezbaterea finală şi, în mod
deosebit, să repete aprecierile,
la adresa iniţiatorilor, adresate,
în debutul colocviului, de
prof. univ. dr. Corneliu Mihail
Lungu, care afirmase: „Este
un lucru şi un eveniment deosebit
ceea ce se petrece astăzi
aici, în inima Ţării, şi vreau,
în acest sens, să felicit sincer
pe cei care s-au gândit să organizeze
această manifestaţie
atunci când, culmea, acolo
unde trebuia să se organizeze
o asemenea manifestare, la nivel
înalt şi cu trimitere foarte
precisă, din păcate nu are loc.
Deci, felicitări organizatorilor
din inima Ţării”.
P.S. În zilele premergătoare
aniversării Unirii Basarabiei
cu România, am primit de
la prietenul meu Petru Cătană,
din Sfântu-Gheorghe, scrisoarea
de suflet de mai jos, pe
care ţin să o comunic cititorilor
„Condeiului ardelean”,
dar la care adaug un „motto”,
desigur cu voia poetului, şi
anume părerea despre moldoveni
a cronicarului polonez,
din secolul al XVI-lea, Stanislaw
Orzechowski: „Sunt atât
de viteji, încât s-au războit şi
au învins duşmani din toate
părţile, care îi atacau în acelaşi
timp. Căci Ştefan care a
domnit în Dacia în vremea
strămoşilor noştri, a biruit
[…] într-un război greu, pe
Baiazid al turcilor, pe Matei
al ungurilor şi pe Ioan Albert
al leşilor”.

Scrisoare pentru fraţii de dincolo de Prut

Iubiţii mei fraţi de dincolo, de peste Prut,
Eu la piept cu drag vă strâng şi vă sărut,
Să fim uniţi precum eram odată,
Pe când măritul Ştefan la toţi ne era Domn şi tată.
Uitând de răul ce ni l-au adus hoherii,
De straşnicul ger venit din Siberii,
Să ne adunăm cu toţii la sânul Patriei străbune,
Căci nu suntem noi două naţiuni străine!
Cu toţii în aceiaşi limbă grăim,
Cu ea ne naştem şi în ea trăim,
Frumoasa şi dulcea Limbă Română,
Pentru noi cea mai iubită regină!
Trecutul acelaşi şi viitorul ne este,
Trăim pe acelaşi plai, ca de poveste,
Să fiţi voi sănătoşi şi Basarabia-n putere,
Va fi până la urmă după a voastră vrere!
Să ne ajute Dumnezeu, Iisus şi Duhul Sfânt,
Să avem pace pe acest pământ.
Să ne creştem în linişte fii şi nepoţi,
Pe acest pământ e loc pentru toţi!
Fiţi tari voi fraţi din Basarabia străbună,
Lângă voi aveţi fraţii de inimă şi Limbă Română!
Petru Cătană
(Sfântu-Gheorghe)

Lăcaşul de cult a fost sfinţit, în Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare, de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu şi a primit hramurile „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina”

Mare zi de sărbătoare, de bucurie duhovnicească, de comuniune creştin-ortodoxă în Duminica a treia, a Sfintei Cruci, din Postul Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Parohia Sânpetru, Protopopiatul Săcele, judeţul Braşov. Iată că bunul şi milostivul Dumnezeu a rânduit ca, în ziua de 19 martie Anului Domnului 2017, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, să fie prezent în mijlocul comunităţii ortodoxe din comuna braşoveană Sânpetru, unde a târnosit Paraclisul Bisericii noi cu hramurile „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina”.
Mult a fost aşteptată această minunată zi, pentru că bisericuţa veche din localitate, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, devenise în ultimele decenii neîncăpătoare în timpul sfintelor slujbe din marile zilele de sărbătoare. Şi atunci, în urmă cu 13 ani, părintele Lică Borşan, parohul de Sânpetru, dimpreună cu Consiliul Parohial şi mai marii Eparhiei au decis construirea unei noi biserici. S-a deliberat asupra terenului potrivit şi s-a pus piatra de temelie, în anul 2004, şi iată, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a ajuns, după atâţia ani de trudă şi de multe momente de dificultate, să fie sfinţit Paraclisul de la demisolul sfântului lăcaş.
Aşa s-a făcut ca un număr foarte mare de credincioşi din Sânpetru şi din împrejurimi să fie prezent la evenimentul din Duminica Sfintei Cruci, care a debutat cu înconjurarea şi sfinţirea sfântului lăcaş. Apoi, chiriarhul locului, IPS Părinte Mitropolit Laurenţiu, a zidit masa Sfântului Altar, a aşezat moaşte în piciorul acesteia şi a târnosit spaţiul de închinare cu Sfântul şi Marele Mir.
A urmat Sfânta Liturghie Arhierească, în Paraclisul sfinţit cu puţine minute mai devreme. În numerosul sobor de preoţi s-au aflat protopopul de Săcele, părintele Sorin Şerban, şi parohul de Sânpetru, părintele Lică Borşan. Răspunsurile liturgice de la strană au fost date de cvintetul „Anatoly” din Braşov, iar diaconul Mădălin Duca a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Cărpiniş din Protopopiatul Săcele.
La finalul Sfintei Liturghii, părintele Lică Borşan a fost hirotesit iconom stavrofor, ierarhul locului specificând că ridicarea în rang a preotului paroh de Sânpetru este una pe deplin meritată după atâţia şi atâţia ani de jertfelnică lucrare a acestuia, dimpreună cu comunitatea locală şi autorităţile, în frunte cu primarul Ion Rusu. De asemenea, ctitorilor, donatorilor şi binefăcătorilor Sfintei Biserici li s-au conferit acte de cinstire, atât celor de faţă sau care din binecuvântate pricini nu au putut fi prezenţi la deosebitul eveniment, cât şi celor care au trecut la cele veşnice. Acum rămâne ca, aşa cum atât ierarhul, cât şi părintele paroh au subliniat, sfinţirea mare a Bisericii noi din Sânpetru, care va avea hramurile „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi „Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei”, să aibă loc, cu voia Celui Atotputernic, undeva peste trei ani, atunci când va fi finalizată şi pictura din sfântul lăcaşului, care este pregătit în prezent pentru această lucrare.

IPS Părinte Mitropolit Laurenţiu: „Din iubire Dumnezeu a mântuit lumea!”

Din cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Laurenţiu, am spicuit pentru dumneavoastră, cititorii „Condeiului ardelean”: „Am ajuns astăzi în a treia Duminică a Postului, adică în al treilea popas duhovnicesc al unei călătorii a noastră cu Hristos, spre săptămâna pătimirilor. (…)
Evanghelia care s-a citit astăzi ne cheamă pe noi la o lucrare deosebită pe care o avem de împlinit; este, de fapt, una dintre semnificaţiile Sfintei Cruci, adică de a purta crucea, de a ne purta crucea noastră. Prima semnificaţie este cea de jertfă, pentru că vorbind despre cruce ne aducem aminte de jertfa pe care Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit-o pentru noi, răstignindu-se pe cruce. Şi ca să înţelegem cu adevărat de ce ne cheamă să purtăm crucea, trebuie să înţelegem neapărat în ce a constat jertfa lui. După căderea primilor oameni, a lui Adam şi Eva, din rai, omul s-a îndepărtat mult de Dumnezeu, dar totuşi Dumnezeu a păstrat legătura cu omenirea. A păstrat-o prin acele promisiuni, prin împăraţi, prin profeţi, iar toate acestea se găsesc trecute în Sfânta Scriptură. Dar, mai ales, El a făcut o făgăduinţă: că-i va trimite omenirii un mântuitor, un izbăvitor. Dacă omul a greşit, omul trebuia să plătească pentru ca să se repare greşeala, să se restabilească legătura dintre om şi Dumnezeu. Dar putea oare omul s-o facă după atâta îndepărtare a lui de Dumnezeu? Nu putea. De aceea, Dumnezeu a rânduit ca să se facă Fiul său om, devenind şi Dumnezeu şi om, şi să se răstignească, să plătească prin jertfă refacerea acestei legături cu El. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos, întâi de toate, a fost Fiul lui Dumnezeu, dar la împlinirea vremii, El S-a întrupat, adică a luat un trup al tuturor oamenilor, nu doar al unui singur om, şi astfel născându-se din Fecioara Maria, a devenit Dumnezeu-omul, Fiul lui Dumnezeu şi fiul omului în egală măsură. O să auzim în Joia Mare cum El ca om se roagă Tatălui şi, cu lacrimi ca de sânge, îi cere dacă este cu putinţă să treacă de la El paharul acesta. Dar adaugă îndată: „Dar nu după voia Mea, ci după voia Ta”. Din iubire Dumnezeu a mântuit lumea! O putea mântui şi printr-un cuvânt, aşa cum El a făcut lumea poruncind, dar atunci ne-ar fi mântuit pe noi peste voia noastră. Ne-ar fi încălcat libertatea pe care ne-a dat-o ca dar, după viaţă. Noi suntem creaţi de Dumnezeu persoane responsabile, libere; dacă n-am fi libere, n-am putea răspunde, n-am avea la ce să răspundem în faţa lui Dumnezeu. Dar, dacă Dumnezeu ne-a respectat libertatea, şi răspunderea noastră este pe măsura folosirii acestei libertăţi.
Mai există încă o semnificaţie a crucii, este vorba de semnul crucii. Ne însemnăm cu semnul crucii ca să facem o legătură între jertfa de pe cruce şi propria noastră persoană. Dacă noi avem chipul lui Dumnezeu în noi, dacă noi am primit tainele bisericii, atunci avem ca pecete a darului Duhului Sfânt o cruce pe frunte, pe spate, pe faţă, pe mâinile unse cu Sfântul şi Marele Mir. Iată că printr-un semn pe care creştinii l-au făcut de la începutul creştinismului, un semn de închinare al Sfintei Cruci, întâi de toate mărturisim credinţa noastră pentru că închidem două degete în palmă arătând că Dumnezeu a venit pe pământ pentru noi. Dar ne amintim şi de strămoşii noştri Adam şi Eva, care au fost în rai, dar au pierdut raiul. (…) Deci, noi dacă suntem întrebaţi de cineva care este credinţa noastră, îi răspundem în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. De aceea semnul acesta este pavăză, este ocrotire, este semn de înspăimântare pentru puterile vrăjmaşului. (…)”.

Părintele Lică Borşan: „Părintele Arsenie spunea: «Ceea ce eşti, spune mai mult decât ceea ce spui»”

În încheierea duhovnicescului eveniment, înainte ca toţi cei prezenţi să participe la frăţeasca agapă creştinească, părintele paroh Lică Borşan a făcut o scurtă, dar pilduitoare aducere aminte despre istoria noii Biserici Ortodoxe de la Sânpetru: „Era în urmă cu 22 de ani când am venit aici, în Sânpetru. Atunci ideea de a se construi o Biserică nouă era proaspătă în mintea localnicilor. Locul unde s-a dorit prima dată să se construiască, a fost în cimitir. Însă, întrucât nu se putea zidi acolo, pentru că pânza freatică era la suprafaţă şi erau necesare foarte multe cheltuieli suplimentare, când oamenii s-au mai liniştit (spun aceasta pentru că erau împărţiţi în două tabere), ne-am convins cu toţii că locul unde să ridicăm un lăcaş de cult era acesta, terenul de la drumul principal pe care ne situăm acum.
Am să vă povestesc ceva ce s-a întâmplat zilele acestea. Un prieten a filmat, în urmă cu 13 ani, momentul când am turnat prima betonieră de pământ la fundaţie, a doua zi după Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, adică în ziua când îl sărbătorim pe Sfântul Nectarie - făcătorul de minuni, şi acum, în urmă cu câteva zile, mi-a arătat filmuleţul. Cred cu toată convingerea că ridicarea acestei Sfinte Biserici este lucrarea lui Dumnezeu, căci altfel n-am fi ajuns aici. Şi să ştiţi că pe parcursul acestor destui ani, am simţit mereu lucrarea lui Dumnezeu. Dar, la timpul acela nu am ştiut că biserica noastră va avea şi acest hram. În urmă cu un an, a venit la mine o credincioasă şi mi-a spus: „Părinte, vreau să dăruiesc o icoană cu Sfântul Nectarie, s-o punem în biserică”; am fost de acord. Icoana se află astăzi pe iconostas. Altă credincioasă a venit şi a zis: „Părinte, vreau să dăruiesc o icoană cu Sfinţii Mihail şi Gavriil”; şi icoana este pe iconostas. Au fost, aşadar, foarte multe propuneri; şi atunci, ce hram să aibă biserica? N-am putut să le onorăm pe toate, dar am ajuns la convingerea că Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Nectarie şi-au ales ei singuri hramul. Şi mă bucur nespus pentru acest moment, pentru că… ce este mai frumos decât să te închini la Dumnezeu prin Sfinţii săi îngeri?!
Despre câte probleme am întâmpinat până în acest moment, n-aş vrea să vorbesc acum. Le ştie Dumnezeu! Aş vrea, în schimb, să-mi arăt recunoştinţa faţă de toţi cei care au fost aproape şi cu care, împreună, am ajuns la acest stadiu. A fost şi vânt, au fost şi ploi şi ninsori, a fost şi arşiţă şi, împreună cu o mână de oameni care nu erau specialişti în construcţii, am ridicat această biserică, dar, bineînţeles, supravegheaţi de oameni de specialitate, cărora le mulţumesc pentru sprijinul acordat. Sunt foarte multe de spus: avem şi DVD-uri, şi fotografii, aşa încât cine doreşte poate să le vadă sau să le aibă ca amintire. Şi poate să se convingă că Dumnezeu prin oameni lucrează. Vă sunt profund recunoscător şi vă mulţumesc tuturor celor care ne-aţi fost şi ne sunteţi în continuare aproape! Părintele Arsenie Boca spunea: «Ceea ce eşti, spune mai mult decât ceea ce spui». Prin urmare, oricât aş vorbi eu acum, nu poate cuprinde toate faptele, toate momentele care au trecut în aceşti 13 ani. Ceea ce mai avem, însă, de făcut în continuare…? Avem de pictat biserica sus. Proiectul este aprobat, şi sper ca din toamnă să începem pictura, iar peste trei ani, în aceeaşi formaţie în care suntem şi astăzi, fără ca să lipsească nimeni (şi poate mai aduceţi şi pe alţii), să ne putem bucura împreună de Sfinţirea Mare a acestei lucrări, care este a lui Dumnezeu”.
A urmat un moment de reculegere pentru cei care au contribuit efectiv la construirea acestui sfânt lăcaş, dar care au plecat dintre noi. Apoi, părintele Lică a conchis: „(…) Aş dori să mulţumesc, în primul rând, bunului Dumnezeu pentru această lucrare. Mai departe, alături de toţi cei amintiţi astăzi aici, aş dori să îi mulţumesc Înaltpreasfinţitului Părinte Laurenţiu, care nu doar că mi-a fost profesor la Facultatea de Teologie, dar mai întâi mi-a fost un sfătuitor, un îndrumător, un părinte, un adevărat prieten. Şi chiar dacă ne-am întâlnit rar, în momente din acestea festive, îi mărturisesc acum că îl am la inimă aşa cum îi am pe părinţii mei, pe membrii familiei mele şi pe toţi cei dragi. (…) Vă mulţumesc încă odată tuturor şi vă îndemn să nu lipsiţi de la Sfânta Biserică, pentru că aveţi datoria morală ca prin prezenţa dumneavoastră să faceţi biserica să fie vie. Să ştiţi că şi dacă eu nu voi mai fi peste trei ani, tot vă voi urmări să văd care vine, şi care nu, la biserică…”.
În aceeaşi zi a Duminicii a treia din Postul Mare, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu a susţinut, în Aula Corpului T al Universităţii „Transilvania” din municipiul Braşov, conferinţa „Familia creştină şi provocările lumii contemporane”, evenimentul fiind organizat de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România - filiala Braşov.

Intrând în Ierusalim, călare pe mânz de asin,
Iisus a fost întâmpinat ca un mare Împărat.
Purtând ramuri verzi în mâini, împletind din flori cununi,
Toţi Osana au cântat, pe Hristos L-au aclamat.

Strălucea blând şi mirat de mulţimi-nconjurat,
Sosind în vechea cetate, prevestind patimi şi moarte.
Ochii Săi senini, duioşi, priveau spre cei păcătoşi,
Întru-ale Sale a venit, dar ai Lui nu L-au primit.

Fost-a nedrept judecat, de iudei crucificat,
Ca să se-mplinească toate, relatate-n Sfânta Carte.
Primindu-L cu suflet bun pe puternicul Stăpân,
Să-l slăvim cu bucurie, adorându-L în vecie.

Săptămâna a şasea din post este plină de evenimente şi de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiţia pustnicească a primelor veacuri creştine, pomenită în viaţa cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârşitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obşte de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru Împărtăşirea cu Sfintele Taine şi împreună-prăznuirea Sfintelor Paşti. „Veniţi cei din pustii, de prin munţi şi de prin peşteri, adunaţi-vă împreună cu noi, ţinând, ca să întâmpinăm pe Împăratul şi Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, Tripesneţ).
De asemenea, vineri se încheie ostenelile Postului Mare: „Săvârşind aceste patruzeci de zile, de suflet mântuitoare, cerem să vedem şi Sfânta Săptămână a Pătimirilor Tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun înainte pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31), pentru adâncul ei înţeles duhovnicesc.
Precum teologhiseşte slujba de miercuri, pilda este o oglindă a stării poporului evreu şi a neamurilor păgâne: „Israel se îmbracă cu porfiră şi vison posomorât şi îndestulându-se cu Legea şi cu Proorocii se veselea în slujbele Legii; dar în loc de porfiră şi vison, s-a îmbrăcat cu focul cel nestins. Iar Lazăr, poporul păgânesc, mai înainte lipsit de adevăr, acum se încălzeşte în sânurile credinţei lui Avraam, îmbrăcat cu porfira Sângelui Tău şi cu haina Botezului”.
Totodată, pilda este o icoană a vieţii lăuntrice a omului: „Cu porfiră împărătească ţesută de Dumnezeu şi cu haină nestricăcioasă fiind îmbrăcat, suflete al meu, ţi-ai ocărât vrednicia, făcând din păcat bogăţie şi desfătare”, ci „fă-mă, Doamne, Lazăr sărac de păcate şi risipeşte bogăţia cea rău adunată”. De asemenea, pilda este îndemn ca să nu ne alipim inima de cele trecătoare şi să ne întărim în răbdarea lipsurilor şi a necazurilor. „Minunat este obiceiul cel bun al Mântuitorului pentru noi, că ne-a arătat viaţa lui Lazăr şi a bogatului. Deci şi noi, privind la sfârşitul amândurora, să fugim de urâciunea de oameni a aceluia şi să râvnim răbdării şi aşteptării celei îndelungate a celuilalt, ca să ne sălăşluim împreună cu el în sânurile lui Avraam”.
Înţelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogăţia Legii şi a Proorocilor, bogat este şi omul care şi-a agonisit bogăţie de faptă virtuoasă. Israel, pentru că a respins pe Mesia, a moştenit iadul, iar în sânul lui Avraam a intrat Lazăr cel sărac, adică neamurile care au primit pe Hristos; tot aşa şi omul virtuos, fără inimă milostivă, lipsit de dragostea aproapelui, îşi pierde toată agoniseala sufletului.
Grija principală a săptămânii este să ne pregătească pentru cele două mari evenimente de la sfârşitul ei: Învierea lui Lazăr şi Intrarea Domnului în Ierusalim.
Încă de luni, Domnul vesteşte pe ucenici despre boala lui Lazăr: „Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (luni seara). Miercuri, iarăşi le spune: „Astăzi şi-a dat sufletul Lazăr şi l-a plâns pe el Betania”. Întristarea morţii însă, este străbătută de bucuria presimţitei învieri: „Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” şi „moartea începe a se îngrozi simţind venirea Ta la dânsa; căci Tu, fiind Viaţa, o ai arătat deşartă”. Canonul Sfântului Andrei Criteanul de la pavecerniţa de vineri, ne artă plastic, această presimţire a iadului: „Scoală-te, Lazăre, zice iadul, şi ieşi degrabă din încuietorile mele; ce mai stai, nu auzi cum te cheamă prietenul tău?: - Vino afară. Ca să mă uşurez, că de când te-am mâncat pe tine, spre greaţă mi s-a făcut mâncarea; mai bine să mă tângui numai de unul, decât să pierd pe toţi cei ce i-am înghiţit cu foame!”.
Învierea lui Lazăr este şi o anticipare a învierii de obşte, precum ne arată troparul zilei: „Învierea cea de obşte, mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule”. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile şi împuţit a fost înviat, apoi este cu putinţă ca toţi cei adormiţi din veac să se ridice din pulberea morţii. Lazăr mort şi împuţit este tot sufletul care zace în groapa păcatului, precum ne arată utrenia de miercuri: „Ca o piatră îngreuindu-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milostive Doamne”.
Minunea Învierii lui Lazăr are şi un înţeles adânc pentru vremea de sfârşit a Sfântului şi Marelui Post. Urcuşul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înţelegere tot mai surprinzătoare a înnoirii duhovniceşti, a prefacerii în omul nou. Dacă ne-am luptat după Lege, împlinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta şi Maria, adică făptuirea şi contemplaţia. În lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit şi a murit. Înţelesul duhovnicesc: fără prezenţa Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Aşa ne învaţă şi Sfântul Maxim: „Toată asceza fără dragoste este străină de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufleteşte şi ne înmulţim. Domnul vine la mormântul neputinţei noastre şi lăcrimează, apoi spune hotărât: „Eu sunt învierea şi viaţa”. EU. Numai EU înviez pe om din moartea păcatului; el singur fără de Mine nu poate face nimic; şi numai EU sunt Cel ce dau viaţa cea adevărată. Ceea ce am urmărit noi de-a lungul postului, învierea din moartea păcatului şi dobândirea adevăratei vieţi, este lucrare dumnezeiască şi nu omenească. Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată: omul se osteneşte după putinţă, iar mântuirea este un dar al negrăitei Milostiviri a Domnului.
Duminica Stâlpărilor este puntea de trecere de la sfinţita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită şi triumfală totodată. Smerită, pentru că Cel ce are scaun cerul şi ca aşternut al picioarelor, pământul, se smereşte şi încalecă pe mânz necuvântător. Triumfală, pentru că mulţimea poporului recunoaşte în Cel ce vine, pe Stăpânul vieţii şi al morţii, iar pruncii cei fără răutate, Îl întâmpină ca pe un Împărat.
Să nu trecem cu vederea tradiţia creştină a ramurilor de copaci, cu care credincioşii întâmpină în această zi pe Domnul. În părţile noastre, unde lipsesc măslinii şi palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înţeles duhovnicesc: dintre toţi copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe şi cu lemn puţin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoşi şi preţuiţi şi s-a grăbit în smerenia ei să-şi împodobească ramurile cu mâţişorii aurii şi să le ofere Bisericii pentru Întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate şi sfinţite, iar poporul le ţine în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruinţă.
Este numai parentă nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului în Ierusalim. Mântuitorul vine călare pe asin, blând şi smerit, iar mulţimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri şi cu aclamaţii. Cele două atitudini, smerenia şi biruinţa, sunt strâns legate împreună. Adevărata biruinţă, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuşi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfăşurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia vameşului şi se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă smerenia, singura cale spre viaţă şi înviere.
Floriile sunt, totodată, trecere spre marea Săptămână a Sfintelor Pătimiri. Cărturarii şi fariseii, văzând marea minune a învierii lui Lazăr, s-au hotărât definitiv pentru uciderea lui Hristos. „Ce să facem, zic mai marii preoţilor şi sinedriul, dacă-L vom lăsa aşa toţi vor crede în El.” Iar Caiafa, fără să vrea, prooroceşte: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfătuit să-L ucidă” (Ioan 11, 47-53).
Nu este suficientă prăznuirea exterioară a acestor evenimente, ci este nevoie de o abordare existenţială şi interioară a lor. Rugăciunea, isihia şi cumpătarea sunt mijloacele potrivite pentru ca omul să se apropie în mod corect de aceste sărbători şi să le prăznuiască în chip sfânt, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioadă de pregătire de cincizeci de zile, care începe cu Duminica vameşului şi a fariseului. Aceste fapte hristologice sunt legate de mântuirea omului şi presupun o pregătire corespunzătoare.
Învierea lui Lazăr şi intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim închipuie nădejdea învierii de obşte, precum şi intrarea lui Hristos în inima curată a omului. Aceste sărbători trebuie să depăşească stadiul de evenimente exterioare şi să devină prăznuiri lăuntrice.
Tit, Episcopul Vostrelor, spune: „Să ne facem pentru El car sfânt, nu mânz necurat, pentru ca Hristos să urce în el. Să punem frâu pe gândurile noastre, pentru ca El să domnească peste noi în veac”.
În această zi, Biserica dezleagă la peşte, untdelemn şi vin.

Pr. Nicolae Iulian Bota
Parohia Vârtej, Sita-Buzăului
ROMÂNIA

Spre ştiinţă: Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei României

În perspectiva Centenarului Marii Uniri, din 1 Decembrie 2018, participanţii la Adunarea Generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi a reprezentanţilor comunităţii româneşti din cele trei judeţe, întruniţi la Adunarea de la Odorhei, adresează reprezentanţilor societăţii civile şi liderilor formaţiunilor politice maghiare din România următoarea Rezoluţie privind normalizarea convieţuirii interetnice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş:

Menţinerea imaginii publice conform căreia, în perioada postdecembristă, judeţele Covasna, Harghita şi Mureş reprezintă o zonă cu potenţial conflictual nu este benefică nici pentru românii locuitori ai acestor judeţe, nici pentru maghiari, aducând grave prejudicii dezvoltării economice şi sociale a celor trei judeţe, climatului de convieţuire interetnică, bunăstării cetăţenilor şi relaţiilor, pe toate planurile, a zonei cu celelalte judeţe ale României şi cu investitorii străini. Este timpul ca această parte binecuvântată din inima României să se transforme din consumator, în furnizor de stabilitate.
Îmbunătăţirea climatului de convieţuire interetnică dintre românii şi maghiarii din aceste judeţe are ca temei buna convieţuire dintre secuii/maghiarii din sud-estul Transilvaniei şi românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Se cunoaşte faptul că Munţii Carpaţi nu au despărţit niciodată locuitorii trăitori de o parte şi de alta a versanţilor acestora, fie români, fie maghiari. Colaborarea dintre români şi secui a reprezentat o constantă a istoriei medievale şi a făcut parte din viaţa cotidiană, chiar şi atunci când, la nivel elitar, s-au manifestat divergenţe. Prin această convieţuire plurietnică şi multiconfesională viaţa oamenilor a devenit mai bogată şi mai plină de sens. Legăturile secuilor cu românii sunt mai profunde, fiindcă ele nu se referă doar la Transilvania, ci şi la Moldova şi Ţara Românească. Raporturile economice au fost dublate de cele politice şi militare.
Este timpul să fie recunoscut, de către liderii civici şi politici ai comunităţii maghiare, faptul că România şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile referitoare la minorităţi asumate prin tratatele internaţionale. La 99 de ani de la Marea Unire, membrii comunităţii maghiare din România au posibilitatea garantată de „a se instrui, administra şi judeca în limba sa proprie” (cu asigurarea translatorilor), „prin indivizi din sânul său”, de a avea reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea Ţării „în proporţie cu numărul indivizilor ce îl alcătuiesc”, precum şi „deplină egalitate tuturor confesiunilor religioase”. Deci, spiritul extrem de generos al Rezoluţiei de la Alba-Iulia este integral respectat.
Este timpul ca toţi susţinătorii iniţiativei de extra-teritorialitate denumită „ţinut secuiesc” să înţeleagă că acest deziderat nu poate fi niciodată acceptat de români. Maghiarii din zonă au toate condiţiile pentru a-şi prezerva şi afirma identitatea etnică şi culturală chiar şi fără un fals şi artificial ideal de autonomie prin care se revendică drepturi colective şi alte privilegii de stăpânitori exclusivi ai zonei, iar românilor din acest spaţiu, care ar fi expuşi să trăiască într-o asemenea autonomie, nu li s-ar acorda nicio şansă de dăinuire - aşa cum s-a văzut în istorie, în epoca dualismului austro-ungar şi în timpul Dictatului de la Viena. În realitate, minoritatea maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş domină zona din punct de vedere politic, economic şi cultural, iar necesitatea de a beneficia de o protecţie juridică specială dispare. În aceste condiţii, cei care au nevoie de protecţie pentru a-şi conserva şi afirma identitatea etnică sunt tocmai românii din judeţele unde aceştia sunt numeric minoritari.
Solicităm liderilor civici şi politici ai comunităţii maghiare, formatorilor şi liderilor de opinie şi conducătorilor mass-media de expresie maghiară să nu mai promoveze sentimentele de intoleranţă faţă de români, să lase copiii maghiari să înveţe Limba Română, pe care şi strămoşii lor o cunoşteau chiar foarte bine, ca pe o a doua limbă maternă, să-i lase pe copii să accepte firesc istoria şi cultura Ţării în care vieţuiesc. Este timpul să fie respectate întocmai prevederile legale referitoare la prioritatea Limbii Române în inscripţionările publice şi afişarea doar a însemnelor heraldice aprobate legal.
Apreciem şi respectăm istoria, cultura, tradiţiile, patrimoniul concetăţenilor secui-maghiari, dar reafirmăm adevărul conform căruia fără istoria, cultura şi patrimoniul românilor din zonă, istoria locală a judeţelor Covasna şi Harghita nu este completă. Aşa cum nu pot fi eludate numeroasele interferenţe culturale româno-maghiare care tocmai dovedesc o convieţuire îndelungată şi apropiată a românilor şi maghiarilor din judeţele Covasna şi Harghita, convieţuire pentru a cărei normalizare, din respect pentru înaintaşi, cât şi pentru urmaşii noştri, facem prezenta Rezoluţie.
Odorheiu-Secuiesc, 1 aprilie 2017

Participanţii la Adunarea Generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi a reprezentanţilor comunităţii româneşti din cele trei judeţe, la care au luat parte ca invitaţi Preasfinţitul Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Adrian-Jean Andrei - prefectul judeţului Harghita, Sebastian Cucu - prefectul judeţului Covasna, Lucian Goga - prefectul judeţului Mureş, senatori şi deputaţi din judeţele Covasna şi Mureş, primari români, protopopi şi preoţi ortodocşi, directori ai unor instituţii de cultură şi ai şcolilor cu predare în Limba Română, consilieri judeţeni, conducători ai unor instituţii deconcentrate, lideri judeţeni ai principalelor partide politice

De-a lungul istoriei milenare a umanităţii s-au rostit multe cuvinte de laudă, dar şi cuvinte hulitoare la adresa medicinii, medicilor şi asistenţilor medicali. Atât medicii, cât şi asistenţii medicali nu sunt nişte îngeri căzuţi pe pământ din paradisul de lumină, nici arhangheli ai lui Dumnezeu, sunt doar oameni înzestraţi de Atotputernicul cu harul vindecării. Dacă meditaţi profund la medicină şi la această preasfântă bătălie cu boala şi cu moartea, nu vedeţi decât zgomotul de fond pe care se desfăşoară evoluţia omenirii şi care de cele mai multe ori este un geamăt de durere care îmbracă haina suferinţei, însă uneori şi pe cea a biruinţei şi vindecării.
Totuşi, trebuie spus că încă din cele mai vechi timpuri arta vindecării era considerată un act aproape supranatural. În Egipt, marele medic Imhotep, personaj real care a trăit în cursul Dinastiei a III-a, vindeca boli şi studia fazele morţii. Asklepios, fiul lui Apolo în Grecia Antică, vindecă boli şi învie morţi, iar fiul lui Mahaon îngrijea răniţii din Războiul Troian, unde era lăudat de Agamemnos şi Menelaus, în vestita Iliada al lui Homer. Să nu uităm nici de Zamolxis al dacilor, vindecător şi zeu ce a învăţat din medicina elină. Să nu uităm, însă, pe marele Hypocrate din insula Kos, părintele medicinii ce printr-un gest prometeic fură de la zei meseria vindecării. Să nu uităm pe Filipos din Kos, pe Serapion din Alexandria şi pe ultimul mare medic al Antichităţii, Galen din Pergam. La răspântia dintre Evul Mediu şi Renaştere îi avem pe Avicenna şi Paracelsus. Zorii medicinii moderne apar odată cu descoperirea penicilinei de către Flemming, de folosirea curarei în anestezia generală de medicul Linquist, de medicina filantropică al lui Albert Schwitzer, a medicinii existenţiale al lui Sigmund Freud şi a minunatelor şcoli de medicină europeană, printre care şi cea clujeană al lui Haţieganu şi Fodor.
Medicul este acea persoană aleasă de Dumnezeu care se consumă pe el însuşi pentru a da sănătate altora. El, medicul, este acea generozitate comunicativă care cultivă onestitatea, răbdarea, înţelegerea şi, mai ales, dragostea de oameni. El, medicul, va lupta cu el însuşi ca nu cumva să se creadă Dumnezeu, va lupta cu el însuşi pentru a deveni o dorinţă fără satisfacţie sau un sentiment fără răspuns. El, medicul, trebuie să fie om, un om care să înţeleagă sufletul altor oameni, un om care să-şi facă din profesie un crez de viaţă, un ideal. Medicina nu este o misiune de apostolat, este o obligaţie cu adânci rezonanţe creştine şi umane, iar asistenta medicală este acel înger de lângă fiecare bolnav şi mâna dreaptă a medicului care lucrează cot la cot cu acesta pentru sănătatea fiecărui pacient.
Astăzi, 7 aprilie, fără o ambianţă festivă, fără o semnificaţie fundamentală şi emoţională care scapă omului de rând, halatele albe îşi sărbătoresc ziua. În medicină, cultul muncii, bunătatea, abnegaţia constituie cele mai sigure valori care generează noi şi noi satisfacţii profesionale halatelor albe.
Medicul şi asistenta medicală, pentru a fi ei înşişi, se realizează prin oameni şi sunt pentru cei suferinzi şi bolnavi. Bolnavul aşteaptă de la noi, pe lângă investigaţii, operaţii şi medicamente, şi căldură şi duioşie şi linişte şi speranţă. Noi, medicii, ne consumăm pe noi înşine şi dăm sănătate din propria noastră sănătate, trăim viaţa la incandescenţă maximă şi ne consumăm viaţa mult mai repede decât alţi oameni. Din păcate, sanctuarul ştiinţei - care în cazul nostru este spitalul, laboratorul, sala de operaţie, sala de naşteri, cabinetul de consultaţie - nu este întotdeauna respectat de toţi oamenii şi, cu atât mai puţin de politicienii care fac legea în România. Da, şi fac şi Legea sănătăţii, şi legea în Sănătate, iar la cum arată acest domeniu al nostru de 27 de ani în România, de multe ori mă gândesc că avem nevoie de un vraci, de un mare vindecător. Trăim cu toţii profunde transformări sociale şi politice şi participăm şi noi, medicii şi asistenţii, la acest mare act de schimbare la faţă a României sanitare. Noi, românii, din păcate, deşi participăm la acest proces cu mintea şi cu cunoştinţele noastre la zi, avem „armele” învechite şi nu beneficiem de resursele pe care le au la dispoziţie colegii din Uniunea Europeană. Aţi văzut, nu demult, de cum suntem refuzaţi de Spitalul AKH din Viena cu pacienţii noştri care au nevoie de transplant cardio-pulmonar, cu toate că Ministerul Sănătăţii plăteşte peste 100 de mii de euro pentru un bolnav, ceea ce denotă că suntem consideraţi tot cetăţeni second-hand ai Europei. Ar trebui să investim în spitalele noastre, în secţiile noastre de transplant, ca să nu ne mai rugăm de vecini.
Trebuie să ştie guvernanţii noştri că printr-o muncă de apostolat, noi, halatele albe, am ţinut din '89 încoace pe linia de plutire corabia care se numeşte Sănătate.
Acum, în această zi, doresc halatelor albe multă sănătate, fericire şi putere de muncă, în această luptă continuă cu boala şi moartea, iar pacienţilor noştri puterea de a înţelege că pentru a păstra sănătatea naţiunii nu ajunge ca noi, medicii, să înţelegem mai bine supremaţia vieţii asupra morţii, a binelui asupra răului, ci mai trebuie şi un prezent şi un viitor socio-economic fericit şi prosper, care, fireşte, depinde de guvernanţi, nicidecum de medici şi asistenţi. Ei, guvernanţii, trebuie să înţeleagă că bunul cel mai de preţ al unei naţiuni este sănătatea cetăţenilor ei, iar statutul social al halatelor albe ar trebui să fie mai bine definit pentru a împiedica „exodul” lor spre Occident.
La mulţi ani, stimaţi colegi!

Prin Harul lui Dumnezeu

† Andrei

Episcopul Covasnei şi Harghitei

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicilor Părinţi, slujitori ai Sfintelor Altare,
Stimate autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Hristos a Înviat!

Domnul nostru Iisus Hristos a propovăduit, timp de trei ani şi jumătate, Cuvântul Evangheliei Sale, săvârşind multe fapte şi minuni, care au uimit pe cei care l-au văzut şi l-au auzit. Mulţi din cei care l-au auzit doreau să-L urmeze simţind o deosebită plăcere în a-L asculta. Între cei care L-au ascultat şi s-au bucurat de minunile pe care le-a săvârşit, au fost cei cărora Domnul Iisus le-a făcut mult bine. I-a tămăduit de boli, le-a redat vederea şi a izgonit duhurile necurate din cei îndrăciţi. Toate minunile le-a săvârşit Fiul lui Dumnezeu din dragoste faţă de oameni.
Cei asupra cărora Mântuitorul Iisus Hristos S-a milostivit s-au bucurat nespus de mult, au fost plini de mulţumire, nu le-a mai trebuit nimic pe pământ, au stat alături de El şi l-au urmat în permanenţă. Din Sfintele Evanghelii aflăm că au fost puţini aceia care au plecat de lângă El după ce s-au vindecat. Au mers la casele lor numai aceia cărora Iisus Hristos le-a spus: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39).
Numărul celor care doreau să fie în permanenţă cu Mântuitorul Hristos a fost foarte mare. Ca martori ai unor momente trăite în preajma lui Hristos, mărturiseau ceea ce au auzit cu urechile lor şi ceea ce au văzut cu ochii lor. Sfintele Evanghelii vorbesc numai despre o parte din minunile pe care le-a săvârşit Domnul Hristos. Este important ca cineva să poată prezenta în scris ceea ce a spus şi săvârşit El. În acest sens, Sfântul Ioan Evanghelistul ne precizează: „Dacă s-ar fi scris toate câte a făcut şi învăţat Iisus Hristos, nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile care s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Pentru că suntem în Noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, se cuvine să cugetăm acum la o persoană care L-a urmat pe El tot timpul şi căreia i s-a arătat după Înviere. Este vorba despre Maria din Magdala, galileeancă de neam.
Despre această femeie mironosiţă, Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că a fost îndrăcită şi că Domnul Hristos scosese din ea şapte diavoli. Înţelegem că ea a fost rău chinuită. Niciunul dintre noi, slujitori şi credincioşi, nu putem înţelege suferinţa mare prin care trece o persoană stăpânită de diavolul.
Dacă încercăm să înţelegem binele pe care Domnul Hristos l-a făcut Mariei Magdalena, putem să deducem bucuria ei imensă când a primit tămăduirea. Cuvintele ei de mulţumire erau neputincioase. Minunea aceasta şi cuvântul Evangheliei a determinat-o să fie în permanenţă în apropierea Mântuitorului Iisus Hristos. A rămas îndurerată la prinderea, pătimirea şi răstignirea Mântuitorului, împreună cu Fecioara Maria şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Aceştia L-au plâns, aceştia au suferit, dar tot aceştia s-au bucurat după aceea văzându-L înviat din morţi.
Prima persoană care s-a bucurat să-l vadă pe Hristos înviat a fost Maria Magdalena. Sfântul Ioan Evanghelistul ne relatează dialogul dintre îngeri şi Maria Magdalena: „Femeie, de ce plângi? Ea le-a zis: Pentru că L-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20, 13).
Ceilalţi trei Sfinţi Evanghelişti o menţionează în primul rând pe Maria Magdalena alături de alte femei care purtau de grijă să procure miresme şi să meargă cu ele la mormânt. Ele au pregătit miresme ca să ungă, conform tradiţiei, trupul lui Iisus aşezat în mormânt. Trăiau în acelaşi timp sentimentele de nelinişte şi frământare, grija şi frica au pus stăpânire pe sufletele lor mult îndurerate. Îşi făceau probleme şi se întrebau cine le va prăvăli piatra de la gura mormântului. Curajoasă, Maria merge înaintea femeilor mironosiţe la locul de îngropare; dorea să fie acolo, mai aproape de Hristos.
În timp ce ele mergeau spre mormânt, a avut loc Învierea, iar oamenii au simţit cu toţi cutremurul. Soldaţii, în timpul acestui cutremur, au căzut cu toţii cu feţele la pământ, iar un înger s-a coborât din cer şi a dat la o parte piatra care era la uşa mormântului. Unii dintre păzitorii Sfântului Mormânt au mers la arhierei anunţându-i despre toate aceste lucruri minunate (Matei 28, 1-11).
Maria Magdalena, care a ajuns prima la mormânt, a văzut piatra răsturnată; n-a mai aşteptat pe celelalte mironosiţe, a mers să spună în primul rând Sfinţilor Apostoli cele întâmplate. A alergat şi i-a găsit pe Petru şi pe Ioan.
Suferinţa din inima ei crescuse, era convinsă că cineva a profanat mormântul şi l-a luat pe binefăcătorul ei, Iisus Hristos. Împreună cu cei doi apostoli, Petru şi Ioan, se îndreaptă spre mormânt. Este evident că aceştia au putut alerga mai repede decât ea. Primul care a ajuns a fost Sfântul Evanghelist Ioan, care a văzut piatra răsturnată de la uşa mormântului, dar nu a intrat, fricosul! A venit şi Sfântul Apostol Petru, şi el a intrat în mormânt (Ioan 20, 6). Ajunsese şi Maria Magdalena.
Sfinţii Apostoli au văzut cele întâmplate, însă înmărmuriţi, au plecat, pentru că nu înţelegeau Scriptura, „că Iisus trebuia să învieze din morţi” (Ioan 20, 9). Chiar dacă Învăţătorul le vorbise despre Învierea Fiului Omului, ei nu au înţeles nimic din aceasta, căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei. Aşadar, speriaţi, Apostolii pleacă.
Maria Magdalena nu mai avea unde să meargă. Stătea acolo cu inima sfâşiată de durere, istovită de puteri, şi plângea privind mormântul gol. I s-au arătat doi îngeri, care au întrebat-o: „Femeie de ce plângi?”. Iar ea răspunde: „Au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20, 13). Fără ca ea să observe, în locul celor doi îngeri apare Domnul Iisus Hristos. Este prima arătare a Sa după Înviere. El i se arătă acestei femei din care scosese şapte diavoli şi începe să-i vorbească. Ea a considerat că vorbeşte cu un grădinar, cu un om pământean. Probabil din cauza ochilor împăienjeniţi de lacrimi, şi a oboselii şi stării sufleteşti, nu-l recunoaşte pe Învăţătorul. Cum am putea noi să descriem şi să prezentăm starea ei sufletească? Pe de o parte, să vadă în faţa ei îngeri, să dialogheze cu ei, dar să nu-i dispară starea aceea de durere. Când constată că are în faţa ei un pământean, devine mai lucidă şi cuvintele ei se transformă în rugăminte: „Doamne, dacă Tu L-ai dus de aici, spune-mi unde l-ai pus, iar eu Îl voi lua” (Ioan 20, 15). Atunci Domnul Iisus o strigă pe nume: „Maria!” (Ioan 20, 16) şi de data aceasta urechile unui trup istovit şi ale unei inimi sfâşiate recunosc vocea lui Iisus.

Vedeţi, fraţilor şi surorilor?

Ce rol mare are comunicarea. Maria Magdalena Îl recunoaşte într-o clipă, I se închină, şi chiar mai mult, I se adresează cu cuvântul „Rabuni!”, cuvânt care denotă o apropiere.
În momentele acelea, cuprinsă de bucurie, ea se apropie de Iisus, Îi cade în genunchi şi doreşte să-i cuprindă picioarele, însă Domnul o opreşte, spunându-i: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17).
O bucurie imensă i-a cuprins inima Mariei din Magdala, nu mai putea nici să vorbească. Domnul Iisus îi încredinţează misiunea să binevestească ucenicilor: „Mergi la fraţii mei şi spune-le: Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl Vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul Vostru” (Ioan 20, 17). Având în vedere zelul misionar cu care Maria Magdalena l-a mărturisit până la sfârşitul vieţii pe Hristos cel Înviat a treia zi din morţi, Biserica Ortodoxă a numit-o întocmai cu Apostolii.

Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,

Se cuvine ca şi noi, fii Bisericii Ortodoxe Române, să trăim cât de intens bucuria Învierii, aşa cum a trăit-o Maria Magdalena, pe care o prăznuim la data de 22 iulie. Cu toţii suntem îndatoraţi, tineri şi vârstnici să devenim mărturisitori ai Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să mărturisim dumnezeirea Lui, că El a fost fără de păcat. Nimeni să nu săvârşească glume, sau să ia în râs cele sfinte. Învăţătura Bisericii noastre ne spune: „Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieşire 20, 7).
Nimeni dintre noi să nu se ruşineze a-l mărturisi pe Hristos, căci El ne-a spus: „Oricine se va ruşina de Mine în acest neam de oameni păcătos şi desfrânat şi eu mă voi ruşina de El înaintea Tatălui Meu” (Matei 10, 33).
Fiecare credincios care a participat la Sfânta Liturghie să mărturisească cele auzite şi să spună tuturor celor din casă că Hristos a Înviat!
Nimeni să nu deznădăjduiască, aşa cum nici femeile mironosiţe nu au deznădăjduit, pentru că spusele lor despre Înviere li s-au părut oamenilor ca o aiureală, o minciună. Entuziasmul Mariei din Magdala să fie şi entuziasmul nostru. Nu putem să-L mărturisim pe Hristos cel Înviat dacă nu-L urmăm aşa cum L-a urmat ea. Să avem grijă permanentă de a ne ruga Lui să-L preamărim prin faptele noastre de dragoste frăţească, românească şi ortodoxă, având în inimi pe toţi fraţii noştri creaţi de Dumnezeu pe faţa pământului, îngăduindu-ne unii pe alţii şi sfătuindu-ne cu înţelepciune la săvârşirea faptelor bune. Să împlinim testamentul Sfântului Andrei, Mitropolitul Ardealului: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine şi nu vă sfădiţi!”.
Aşa vom fi făcători de pace, devenind fii ai lui Dumnezeu (Matei 8, 9), rugându-ne şi a cultiva pacea între noi, între popoare şi pacea cu Dumnezeu Atoatecreatorul.
Închei aceste gânduri, dorindu-vă ca bucuriile să sporească în sufletele fiecăruia dintre frăţiile voastre, acum şi în vecii vecilor. Amin.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru părinte duhovnicesc iubitor,
de tot binele doritor
şi pururea către Hristos Cel Înviat rugător,
† Andrei
Episcopul Covasnei şi Harghitei

(Dată astăzi din Reşedinţa Eparhială de la Miercurea-Ciuc, 16 Aprilie 2017)

Semnal editorial

Colecţia 100 de cărţi pentru Marea Unire - 1918-2018 a Editurii „Vatra Veche” - director, dr. Nicolae Băciuţ - s-a îmbogăţit, recent, cu volumul nr. 44: la nici doi ani după Ani de zbucium, Ilie Şandru revine în spaţiul publicistic mureşean cu noul său roman istoric, Destine după destine, titlu sugestiv dacă avem în vedere că autorul „acoperă” prin scriitura domniei sale, peste două veacuri de istorie transilvană, în care destine personale se confundă, nu o dată până la identificare, cu destinul comun al unui spaţiu geografic şi spiritual marcat de profunde, categorice şi dureroase încercări: de la „Unitaţia” din 1700 - unirea forţată a românilor ortodocşi cu Biserica Romei -, la evenimentele Primului Război Mondial, Ilie Şandru analizează un trecut cu profunde semnificaţii, îmbinând istoria cu ficţiunea, într-o scriitură bine legată, ducându-ne cu gândul la Milan Kundera, care definea romanul ca „marea formă a prozei în care autorul, prin intermediul unor euri experimentale (personaje) examinează, până la capăt, câteva teme ale existenţei”. „Eurile experimentale” sunt, în cartea ce ni se propune, chiar destinele după destine, pe care autorul le înmănunchează în „saga” membrilor familiei Ladoşilor din Săcalul de Pădure, a căror evoluţie o urmăreşte pe întinsul a două veacuri, într-o abordare cu certe elemente de bildungsroman, în sensul autentic, de dicţionar, al termenului.
Noua carte a scriitorului, istoricului şi publicistului Ilie Şandru a fost lansată marţi, 21 martie a.c., în sala de consiliu a Primăriei Municipiului Topliţa, evenimentul marcând, totodată, şi sărbătorirea maestrului, cu prilejul împlinirii vârstei de 82 de ani (insesizabilă, de altminteri, în scrierea domniei sale).
Manifestarea, moderată de prof. dr. Costel Cristian Lazăr, s-a bucurat de prezenţa, alături de numeroşi clerici, a părintelui Emilian Telcean, stareţul Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie” din Topliţa - ctitorie a primului Patriarh al României, Elie Miron Cristea.
În debutul intervenţiei sale, scriitorul şi publicistul Lazăr Lădariu, redactor-şef al cotidianului „Cuvântul liber” şi preşedinte al ASTREI mureşene, a salutat, în persoana autorului, „un prieten bun, luptător pe baricada patriotismului şi a rostirii adevărului, aici, la Topliţa Română, unde şi-a făcut mereu datoria, încât Limba Română să rămână acasă, într-un spaţiu, nu o dată ostil”.
Într-o vastă şi consistentă analiză a textului, descriind, succint, momentele istoriei, aşa cum sunt ele surprinse în volum, Lazăr Lădariu a scos în evidenţă elementele definitorii ale acestuia: „O întoarcere în timp, pentru o abordare a evenimentelor istorice ale locului (…), o plonjare în vâltoarea întâmplărilor, în acea istorie trăită a înaintemergătorilor, în această adevărată saga a familiilor implicate ne aduce Ilie Şandru în faţa ochilor (…), în acea întoarcere în timp şi la izvoare, locuri numite Calea Eciului, Calea Dealului, Calea Guderiii, Coasta Poienii, Dosul Ţiblişul (…), toate împodobite cu falnice păduri de stejar şi de fag, dar în faţa ochilor şi a închipuirii, sunt aduşi şi oamenii locului Săcalul de Pădure, peste care au năvălit barbarii în vremurile grele abătute peste capul lor (…)”. Nu în ultimul rând - remarca vorbitorul - sunt de notat impresionantele descrieri ale naturii, surprinsă în ipostaze dintre cele mai relevante, subliniind, în plan ideatic, deplina „corespondenţă” cu stările sufleteşti şi atmosfera românească, dominată de angoase, tulburări şi nelinişti: „Zorile se străduiau să se ridice peste vârfurile copacilor de pe Glodoşel. (…) Frunze galbene, frunze moarte cădeau neputincioase pe pământ. (…) Trandafirii, iasomia, garofiţele şi crinul s-au ofilit şi oftau cu tristeţe. (…) Toamna îşi mutase cântecul în frunzele pomilor, atinse de adieri uşoare, iar bogăţia în crengile lor şi pe câmpurile ce începeau parcă să încărunţească”, a citat Lazăr Lădariu.
„Dacă cineva ar scrie o istorie culturală a Topliţei, lucrarea ar trebui să se numească Topliţa - de la Elie Miron Cristea la Ilie Şandru” - aprecia, în cuvântul său, dr. Florin Bengean, care identifică, în Destine după destine, surprinderea a trei momente esenţiale în istoria Transilvaniei: „Unitaţia de la 1700, element generator de zavistie între românii din Ardeal, unde ortodocşii au rămas, mult timp, fără păstor, ca urmare a unei mari trădări naţionale; apoi, contextul revoluţionar 1848-1849, o altă dramă a românilor din Transilvania, unde revoluţia a avut un profund caracter naţional, şi, în fine, Primul Război Mondial, când mulţi români au fost înrolaţi, forţat, într-o armată străină”, istoricul apreciind demersul scriitoricesc al autorului drept unul plasat „sub semnul jertfei”.
În calitate de editor a 10 din cele peste 20 de volume publicate de Ilie Şandru, dr. Nicolae Băciuţ, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Mureş, vechi şi statornic prieten al autorului, îl descrie ca pe „omul deplin al culturii topliţene, recuperând, ca nimeni altul, istoria transilvană, biograf al unor personalităţi precum Octavian C. Tăslăuanu şi Elie Miron Cristea, împăcând atitudinea de istoric şi cea de romancier, într-o carte bine scrisă, în care nu a trădat istoria şi nu a făcut concesii scriiturii”. Încadrându-l pe Ilie Şandru în „familia Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, dar şi Geo Bogza - graţie forţei expresive şi ideatice a liricului”, Nicolae Băciuţ remarca, în context, tactul, echilibrul şi cumpătarea de care autorul dă dovadă în abordarea unor subiecte extrem de sensibile cum este cel al momentului 1700, care a schimbat destinele creştinilor ortodocşi, dar şi contribuţia greco-catolicismului - prin Şcoala Ardeleană - la emanciparea socio-culturală a românilor transilvăneni. „Ilie Şandru nu emite judecăţi, nu pronunţă verdicte, lasă loc pentru reverberaţii, interpretări şi opţiuni personale în interpretarea faptului istoric”, a conchis Nicolae Băciuţ.
O Diplomă de suflet acordată de către preşedintele filialei mureşene a Ligii Scriitorilor Români, poetul Mircea Dorin Istrate, şi un poem dedicat autorului au întregit momentul aniversar de la Topliţa, maestrul Ilie Şandru mulţumindu-le celor prezenţi pentru… „Mulţi ani trăiască, la mulţi ani!” intonat de auditoriu, şi „tălmăcind” mesajul demersului său editorial în cuvinte simple şi la suflet mergătoare: „Am căutat să arăt că, deşi s-a încercat deznaţionalizarea lor prin religie, acest lucru nu s-a reuşit pentru că marii români, ortodocşi şi greco-catolici, deopotrivă, au aşezat, mai presus de orice, în faptele lor, Credinţa, Neamul şi Ţara”.

- Dialog, sincer şi deschis, cu teologul şi publicistul Stelian Gomboş -

- Domnule Gomboş, dincolo de CV-ul dumneavoastră, care este unul bogat, consistent şi variat, spuneţi-mi, vă rog, cine sunteţi dumneavoastră?
- Cine să fiu, un om cât se poate de simplu, de normal, care nu are şi nu face nimic deosebit ori ieşit, neapărat, din comun, care trăieşte, pur şi simplu, „din mila Sfântului, făcând umbră pământului!”. Atât şi nimic mai mult, nimic altceva!
- Ştiind că anul acesta, în data de 8 iulie, veţi împlini 40 de ani şi parcurgând referinţele dumneavoastră bio-bibliografice, constat că aţi făcut şi faceţi câte ceva! De ce, totuşi, sunteţi destul de puţin prezent şi (de) vizibil în viaţa publică şi presa contemporană?
- Fiindcă nu am urmărit, în mod deosebit, acest lucru, fiindcă ceea ce am făcut sau, încă, mai fac, nu le-am realizat din acest motiv ori cu acest scop, pur şi simplu, nu am urmărit aşa ceva, ci am realizat totul din dorinţa de a sluji, şi eu, într-o formă, discretă dar concretă, lui Dumnezeu, Bisericii Lui şi semenilor mei, fără alte pretenţii, motivaţii sau privilegii.
- Între altele sau, mai bine zis, dincolo de bogata dumneavoastră activitate publicistică, văd că organizaţi, de o bună bucată de vreme, diferite activităţi spirituale şi conferinţe duhovniceşti în cadrul unei parohii bucureştene. Vă rog să detaliaţi puţin, adică, mai concret, despre ce este vorba?
- În baza unei prietenii mai vechi şi frumoase, Părintele Daniel Goga m-a invitat, la începutul anului 2014, să devin membru al noului Consiliu Parohial al Bisericii „Sfântul Cuvios Antonie cel Mare”, din cartierul bucureştean Titan, al Sectorului 3. Onorat şi încântat de poftire, am acceptat, spunându-i că vreau să organizez diferite acţiuni spirituale, manifestări de suflet şi acţiuni duhovniceşti. Zis şi făcut.
Părintele a fot, întotdeauna, întru totul de acord, cu toate iniţiativele mele, motiv pentru care, acum, cu acest prilej, doresc să-i mulţumesc în mod deosebit, pentru toată deschiderea, receptivitatea şi disponibilitatea Sfinţiei Sale, fiind un om tare cooperant şi un altruist înnăscut.
Aşa se face că din luna februarie 2014 şi până acum, între multe alte activităţi, am reuşit să organizez 72 de seri duhovniceşti, 8 campanii umanitare, 4 concerte de colinde, 3 spectacole de teatru creştin şi multe altele. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
- Ce faceţi, veţi continua?
- Eu cred şi zic că da.
- Cum se desfăşoară aceste seri duhovniceşti şi ce invitaţi de seamă aţi avut?
- O asemenea întâlnire se derulează pe parcursul a două ore, în prima parte invitatul/conferenţiarul îşi expune tema/subiectul anunţat, iar a doua parte constă în dialogul/dezbaterea cu participanţii din biserică.
- De regulă cine participă la aceste dialoguri?
- Credincioşi/membrii ai bisericii noastre, şi nu numai, de diferite vârste şi ocupaţii. Ce-i drept, tare m-aş bucura dacă ar participa mai mulţi, în special tineri, însă trebuie să avem multă înţelegere şi, nu în ultimul rând, necontenită răbdare, cu toţi şi cu toate.
- Nu uitaţi, vă rog, să-mi enumeraţi câţiva invitaţi de marcă!
- Da, voi face acest lucru, cu toate că n-aş vrea să omit ori uit pe careva, fiindcă eu consider că toţi au fost şi sunt nişte invitaţi deosebiţi, profesionişti, serioşi şi competenţi, fiecare în parte, acolo unde ei îşi desfăşoară activitatea, cu toată responsabilitatea! Ba, mai mult, vreau să le mulţumesc, tuturor, pentru toată dragostea, deschiderea, receptivitatea şi disponibilitatea de care au dat dovadă, mai ales că unii dintre ei au fost la noi de mai multe ori, chiar de trei sau, deja, de patru ori.
Iată o listă sumară: Părinţii Profesori: Gheorghe Holbea, Daniel Benga, Constantin Pătuleanu, Marian Vild, Jean Nedelea, Constantin Preda, Vasile Gordon, Emanoil Băbuş, Vasile Creţu, Silviu Tudose şi Ion Popescu. Părinţii: Nicolae Bordaşiu, Nicolae Tănase, Petru Moga, Daniel Barîcă şi Visarion Alexa. Părinţii Stareţi: Antim David, Ghelasie Iorga, Mihail Stanciu şi Nectarie Petre. Profesorii: Ion Marian Croitoru, Pavel Chirilă, Victor Marola, Vasile Timiş, Alin Mureşan, Adrian Georgescu, Corneliu Constantin Ciomâzgă, Marius Vasileanu şi Cătălin Ion.
Tuturor le adresez, aici şi acum, calde mulţumiri şi aleasă gratitudine, inclusiv celor care au promovat/mediatizat toate aceste manifestări spirituale şi momente duhovniceşti!
- Toţi sunt din Bucureşti?
- Nu toţi, însă majoritatea…
- Aţi avut şi oameni care v-au refuzat?
- Da.
- Din ce motive?
- Nu ştiu, probabil din lipsă de timp.
- Puteţi să exemplificaţi?
- Nu.
- De ce?
- Nu vreau, lăsaţi, vă rog, aşa!
- În alegerea subiectelor, a temelor, de ce anume s-a ţinut cont?
- De pregătirea, domeniul de activitate, aria de competenţă sau specializarea invitaţilor, de interesul şi preocupările, sugestiile sau recomandările participanţilor, precum şi de tematica aleasă de conducerea Bisericii Ortodoxe Române, pentru fiecare an în parte. De pildă, ştiţi bine că anul acesta este unul omagial, dedicat sfintelor icoane, iconarilor şi pictorilor bisericeşti, precum şi unul comemorativ, dedicat Părintelui Patriarh Iustinian Marina, precum şi tuturor apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului!
- Ştiu că aţi organizat şi un parastas în cinstea lor.
- Precum şi o vizită, un pelerinaj la Memorialul - Fortul 13 Jilava!
- Consideraţi că au fost, pentru participanţi, în lumea de azi, de folos toate aceste demersuri?
- Nu de folos, de cel mai mare folos!
- De altminteri, este cunoscut faptul că dumneavoastră aveţi nenumărate studii consacrate vieţilor marilor duhovnici ortodocşi români, mai ales cu privire la suferinţele îndurate de ei în perioada comunistă. Care dintre duhovnicii pe care i-aţi studiat v-a impresionat cel mai mult cu privire la luptele sale împotriva regimului opresiv comunist?
- Să ştiţi că mi-este foarte greu, aproape imposibil, să gândesc, să mă raportez doar la unul dintre ei, în condiţiile în care, în această ipostază, postură ori situaţie, socială, au fost mulţi, tare mulţi, de fapt cei mai mulţi, în fond aproape toţi marii bărbaţi a Bisericii, Ţării, Poporului şi Neamului nostru, românesc, fiecare dintre ei având, marcând şi impresionând, într-un mod cu totul aparte, cu şi prin viaţa, suferinţele, chinurile, umilinţele, torturile şi caznele de care au avut parte şi la care au fost supuşi, în perioada totalitără, în temniţele comuniste de la noi.
Astfel încât, pentru a nu greşi ori a împieta memoria, cinsitrea, recunoştinţa sau preţuirea ori admiraţia faţe de oricare dintre ei, nu îl voi remarca, reţine sau exemplifica ori aprecia numai pe unul, ci îi voi aminti, evoca, enumera şi pomeni pe toţi, la unison!
Da, într-adevăr, în ultima vreme am tot vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost, sunt şi rămân ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.
Încerc şi mă străduiesc să cred şi să am convingerea sau nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!
Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne, iar ce este ieftin, apune!
Căci, „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!
Apropo, dacă ar fi să vin cu o propunere, cu o sugestie la adresa conducerii Bisericii noastre, ar fi aceea ca, începând cu acest an comemorativ, să le fie consacrată, anual, o duminică, întru cinstită pomenire şi veşnică amintire ori vrednică aducere aminte, neîntreruptă comemorare şi omagiere!
Eu consider că ar fi un lucru extraordinar, în sfârşit, să-mi fie iertată îndrăzneala!
- Chiar aşa, cum aţi ajuns dumneavoastră să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu şi să frecventaţi şi chiar să slujiţi Biserica? Altfel spus, de când mergeţi la Sfintele Slujbe ale Bisericii?
- De mic, aşa m-am pomenit în familie, în acest fel am crescut!
- Cine a contribuit, în mod decisiv, în acest sens, şi cine v-a călăuzit primii paşi către Dumnezeu şi Biserică?
- Două femei minunate: Bunica dinspre mamă şi mama (vă rog să-mi iertatţi emoţiile). Eu consider că am întâlnit şi cunoscut mai mulţi sfinţi şi între oamenii simpli, dar aleşi, care au dus o viaţă sfântă. Prima este chiar bunica, pentru care mă rog, ca şi acolo, Sus, în Împărăţia lui Dumnezeu, să rostească toate aceleaşi rugăciuni pe care ni le-a împărtăşit nouă, aici, jos, copiilor şi, mai ales, nepoţilor ei, în fiecare zi, dimineaţa şi seara.
Păcat, însă, că cei mai mulţi dintre noi realizăm prea târziu că am fost contemporani cu nişte sfinţi, de cele mai multe ori numai atunci când nu mai sunt printre noi, însă am ferma convingere că ei rămân, permanent, cu noi, mijlocind pentru noi şi purtându-ne, neîncetat, de grijă!
- Observ că sunteţi foarte emoţionat, puteţi să-mi spuneţi cum o chema?
- Ana.
- A murit demult?
- A adormit întru Domnul şi întru aşteptarea vieţii celei veşnice, în urmă cu 27 de ani, adică în 1990.
- Ce vârstă avea?
- 90 de ani, 10 copii, 32 de nepoţi şi 16 strănepoţi, fiind văduvă de vreo 35 de ani!
- O viaţă cu adevărat exemplară!
- O femeie cu adevărat credincioasă, evlavioasă, virtuoasă şi pilduitoare, o bucată de om într-o carcasă înnaripată de înger, cu un suflet de maică autentică!
- Şi pe mama cum o cheamă?
- Irina, aaa, altă femeie grozavă, straşnică nu alta, ar merita să o cunoaşteţi, v-ar cuceri din prima!
- În ce sens. Ce ar contribui la această situaţie ori stare de fapt?
- Dar ce n-ar contribui, totul, felul ei de a fi, modul ei de se comporta.
- Soţia ce spune, este tot aşa, cum o cheamă?
- Soţia mea este o minune de om, un dar al lui Dumnezeu oferit mie, nevrednicului, ce să mai spun, sunt fără cuvinte - o cheamă Oana.
- Văd că v-aţi înseninat la faţă! Chiar mă bucur că realizăm, împreună, acest interviu, mi se pare că sunteţi un interlocutor inepuizabil, care puteţi crea o companie agreabilă şi o atmosferă plăcută!
- Doar vi se pare! (zâmbeşte, râde)
- Revenind puţin, până la urmă de ce mergeţi la Biserică, ce vă place sau ce vă impresionează, ori ce vă interesează, în mod special, acolo?
- Merg ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii, cu Sfinţii de lângă noi şi mine însumi!
La Biserică îmi place totul, vreau să ascult, să urmăresc şi să învăţ totul: şi Sfintele Slujbe, şi cântarea, şi predica, omilia, cateheza ori cuvântul de învăţătură, şi erminia picturală, iconografia, vestimentaţia sacerdotală, ambianţa, atmosfera, într-un cuvânt totul.
Cel mai important, însă, este faptul că acolo ai fericita ocazie de a te intâlni cu Iisus Hristos Domnul, a-L mânca şi a-L bea pe El - Cel Euharistic, ieri, azi şi în veci Acelaşi!
Pe Care „dacă îl vom mânca şi îl vom bea nu vom mai flămânzi şi înseta în veac”! Ce binecuvântat prilej, ce sfântă şi mare şansă!
- Să văd eu cum îi convingeţi dumneavoastră pe tineri, de pildă, pentru a crede ce spuneţi acum!
- Eu nu spun de la mine, ci zice Sfânta Scriptură - care conţine cuvintele vieţii celei veşnice! Pe de altă parte, eu, unul, nu caut să conving pe nimeni, ci ei, tinerii, dacă mă vor vedea pe mine, că, într-adevăr, cred şi împlinesc toate aceste adevăruri şi principii, mă vor lua drept exemplu de bună practică şi demn de urmat, şi vor face şi ei întocmai!
Căci, în Creştinism „vorba convinge, dar fapta învinge”, adică exemplul personal.
Altfel spus, „a fi aproape de Biserică înseamnă a te însoţi şi a te uni cu Iisus Hristos”!
- În altă ordine de idei, însă în acelaşi registru şi context, v-aş ruga să îmi spuneţi care au fost duhovnicii români pe care aţi avut ocazia să îi cunoaşteţi personal şi care au avut un impact major asupra evoluţiei personalităţii şi gândirii dumneavoastre teologice?
- Sunt mulţi şi foarte însemnaţi Părinţii Duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care, din mila lui Dumnezeu şi dragostea Sa cea sfântă, au lăsat o vie impresie asupra mea; aş putea întocmi, aici şi acum, o adevărată listă, de fapt, un bogat, generos şi veritabil pomelnic, pe care îl păstrez la loc de cinste, în cămara inimii mele:
Dacă ar fi să enumăr câţiva dintre ei, voi menţiona faptul că primul mare Părinte Stareţ, mai puţin cunoscut, dar deosebit, a fost Arhimandritul Timotei Iftimie de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, primul lăcaş monahal pe care l-am vizitat, întâia oară, în iarna anului 1985.
Următorii Părinţi Duhovniceşti renumiţi pe care i-am întâlnit şi cunoscut, au fost Cuvioşii Paisie Olaru şi Ilie Cleopa, în vara anului 1986, în cadrul unui pelerinaj de suflet la vetrele călugăreşti nemţene, între care, la loc de frunte, s-a numărat Mănăstirea Sihăstria.
În vara următorului an - 1987, aflându-mă într-un pelerinaj, organizat tot de către Părintele Diacon Gheorghe Băbuţ de la Biserica cu Lună din Oradea, însă de data această pe la mănăstirile din Banat şi Oltenia, i-am întâlnit pe Părinţii: Ioan Negruţiu de la Timişeni, Vasile Prescure de la Mănăstirea Lainici, Neonil Ştefan - Stareţul, Lavrentie Şovrea şi Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, Veniamin Micle - Cărturarul de la Bistriţa Olteană, Gamaliil Vaida de la Cozia şi mulţi alţii.
În vara anului 1988, i-am cunoscut pe Părinţii Nicolae Steinhardt - Scriitorul şi Serafim Man, vieţuitori autentici ai Mănăstirii „Sfânta Ana” - Rohia, din Ţara Lăpuşului.
În varanţa anului 1989, i-am întâlnit, în frumoasa Moldovă, pe Părinţii: Ioanichie Bălan şi Iustin Pârvu - care se aflau, atunci, ca vieţuitori ai Mănăstirii nemţene Bistriţa, apoi pe Părintele Dosoftei Muraru de la Mănăstirea Slatina, Iachint Unciuleac - blândul Stareţ al Putnei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Chiril Constantin, Melchisedec Velnic - actualul Stareţ şi Calinic Dumitriu - actualul Episcop Vicar de la Iaşi.
După aşa-zisa revoluţie, chiar în primii ani, i-am cunoscut, întâlnit şi reîntâlnit pe Părinţii: Benedict Ghiuş - Cărturarul la Mănăstirea Cernica, Ioan Iovan la Mănăstirea bucureşteană Plumbuita şi apoi, la Mănăstirea Recea, judeţul Mureş, de care am fost foarte legat, din punct de vedere spiritual, Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu la Mănăstirea bucureşteană Antim, Arsenie Papacioc la Techirghiol, judeţul Constanţa, Serafim Popescu şi Teofil Părăianu, de care am fost foarte legat şi cu care am avut o relaţie specială, la Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, Iustin Pârvu la Mănăstirea „Petru Vodă” şi Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria, Vartolomeu Androni - actualul Stareţ al Coziei lui Mircea cel Bătrân, Ilarion Argatu la Mănăstirea Cernica, Visarion Coman la Clocociov, Nicodim Dimulescu la Mănăstirea prahoveană Crasna, de care mă leagă o relaţie cu totul aparte, Ioachim Popa de la Frăsinei, athoniţii şi prodromiţii: Petroniu Tănase, Iulian Filip, Dionisie Ignat, Ioan Şova şi Iustinian Stoica. Apoi, Gherontie Puiu de la Caraiman, Buşteni, judeţul Prahova, Paulin Lecca de la Rogozu, judeţul Vrancea, Dimitrie Bejan de la Hârlău, judeţul Iaşi, Serafim Bădilă de la Căşiel, judeţul Cluj, Ioasaf Popa din Bucureşti şi mulţi, mulţi alţii.
Toţi, în mai mare sau mai mica măsură, într-o formă sau alta, au avut un rol, un loc, un rost şi un impact major asupra evoluţiei mele spirituale.
Cei mai mulţi dintre ei au plecat în lumea de dincolo, cea cerească şi veşnică şi, la cei mai mulţi dintre ei, am participat la Slujba lor de prohodire şi înmormântare.
Bunăoară, şi în urmă cu doi ani - adică în 2015, fiindcă, atunci a fost anul omagial-comemorativ închinat Marilor Părinţi Duhovniceşti, le-am organizat un frumos parastas, în cadrul căruia i-am evocat pe toţi aceşti Oameni ai Duhului, şi pe mulţi alţii, frumoşi, atât la stat cât şi la sfat, cei mai mulţi dintrei ei, născuţi, de acum, în lumea luminii neînserate a Raiului, celest şi peren.
- Stimate domnule Gomboş, chiar în anul acesta, în urmă cu ceva timp, aţi organizat o conferinţă despre mişcarea spirituală „Rugul Aprins” - un fenomen care mă preocupă şi impresionează şi pe mine. Cât de mult a însemnat din perspectiva dumneavoastră „Rugul Aprins” ca factor de rezistenţă în lupta împotriva opresiunii comuniste din România?
- Mişcarea, fenomenul „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştii anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care fenomenul „Rugul Aprins“ îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins” a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist.
Grupul „Rugul Aprins” s-a format pe baza afinităţii, şi nu a similitudinii de idei. În pofida profesiunilor diferite, toţi se simţeau atraşi de o preocupare esenţială pentru ei: viaţa creştină într-o lume modernă incertă şi materialistă. Toţi erau interesaţi de isihasm, de filocalie, de rugăciunea inimii, de o adâncime.
Întâlnirile aveau, uneori, aspectul unor conferinţe-dezbateri. Când venea Sandu Tudor, întrunirea era centrată pe reflecţii şi dezbateri pe teme spirituale, desprinse din lecturile, cercetările, meditaţiile şi concluziile sale sau deduse din creaţia sa literară de inspiraţie religioasă. Aproximativ aceeaşi structură aveau şi întâlnirile la care participau activ Părintele Mihai Avramescu sau scriitorul Ion Marin Sadoveanu.
Adesea, întâlnirile aveau aerul unui cenaclu literar; se citea operă originală şi se comenta. De exemplu, aşa se întâmpla când poetul creştin Vasile Voiculescu citea din poeziile sale pe teme filocalice; altădată, când Ştefan Todiraşcu prezenta reflecţiile sale despre tradiţia poeziei religioase la români sau când Părintele Bartolomeu Valeriu Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. În mod normal, reuniunile grupului se ţineau duminica, după Sfânta şi Dumnezeieasca Liturghie, în sala bibliotecii de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti.
După minunatele slujbe şi predici ale Părintelui Benedict Ghiuş, participarea la întâlnirile grupului era considerabilă. Dar întâlniri se organizau şi în alte locuri, la părintele Mihai Avramescu de la Biserica Schitul Maicilor, la noi acasă, în strada Vasile Lascăr, la arhitectul Constantin Joja şi, bineînţeles, la pictoriţa Olga Greceanu, prima gazdă a acestor întruniri.
Gruparea, mişcarea „Rugul Aprins” nu avea un calendar al întâlnirilor; de fapt, acestea nu erau obligatorii, cum de altfel nici prezenţa, nu existau reguli de participare şi niciun regulament de organizare. Pot să spun şi cred, fără să greşesc, că întâlnirile semănau cu şezătorile tradiţionale româneşti. Este de la sine înţeles că era totdeauna cineva care pregătea un subiect sau era invitat să-l prezinte, dar participarea la discuţii era total liberă şi masivă, pentru că toţi participanţii aveau acelaşi ţel: iluminarea spirituală prin credinţă, prin practicile filocalice, toţi doreau să cunoască şi să adâncească exemplele marilor trăitori ai Bisericii creştine. Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Explicarea Liturghiei de Gogol, celebra povestire a pelerinului rus erau numai câteva dintre lecturile asupra cărora se aplecau membrii grupării „Rugul Aprins” spre aprofundarea credinţei.
Prin urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă.
Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană.
A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi, ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv, înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.
Doamne, dă ne credinţa şi puterea mărturisitoare a celor ce au fost rug nemistuit pentru dragostea Ta!
Ne bucurăm de faptul că toţi aceşti Mari Părinţi Duhovniceşti sunt tot mai căutaţi/accesaţi/propovăduiţi şi mărturisiţi, atât la noi în Ţară, iar, mai nou, şi în afara graniţelor ei, atât de noi, românii, cât şi de către fraţii noştri, europeni şi nu numai, convertiţi, într-u aceeaşi credinţă, chiar dacă sunt de alt neam sau (de) altă cultură ori limbă.
- Domnule Gomboş, vă propun să încheiem, aici, acest dialog, lăsând loc altor întrebări, teme şi subiecte, pentru altă dată. Ce ziceţi, sunteţi de acord? Dumneavoastră cum doriţi să încheiem?
- Aducând mulţumire, lui Dumnezeu, pentru toate câte ne-a făcut nouă, pentru toate câte ne-a dăruit El nouă, cu smerită recunoştinţă şi sfântă închinare, dând Slavă lui Dumnezeu - Cel întreit în Persoane, Tatului şi Fiului şi Sfântului Duh! Amin!
- Amin! Mai permiteţi-mi, totuşi, o ultimă întrebare, aşa, ca un bonus, şi anume: vă apropiaţi de împlinirea vârstei de 40 de ani, motiv pentru care vă adresez, şi pe această cale, un sincer „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”. Ce planuri, idei sau proiecte aveţi pentru viitor?
- Mulţumindu-vă, în mod deosebit, atât pentru strălucita ocazie de a vă acorda acest interviu, cât şi pentru urările adresate, anticipat, vă voi răspunde, simplu şi concis, şi anume: cel mai bine este să vorbeşti despre ce ai făcut, nu despre ce vei face, fiindcă ziua de mâine este a lui Dumnezeu, nu a noastră, nu a mea, altiminteri mai bine este „să taci tu ca să vorbească faptele tale”, rămânând ca proiectul meu, de bază şi prioritar, să fie, acela de a avea în vedere să nu ratez sfânta ocazie de a nu pierde mântuirea, sufletului şi a trupului, oferită mie în dar, de Preabunul şi Preamislostivul nostru Domn Dumnezeu!
- Vă mulţumesc din suflet, domnule Stelian Gomboş! Ce ziceţi, sunteţi de acord să ne mai întâlnim, să ne mai vedem şi altădată. Acum chiar trebuie să vă recunosc şi să vă mărturisec un lucru, şi anume: nu ştiu de ce, însă chiar vă credeam un om mai scorţos, mai pretenţios, când-colo m-am întâlnit cu o persoană foarte degajată, abordabilă şi accesibilă.
- Cu mare plăcere, oricând, cu toată dragostea şi cu sincera sau nedisimulata bucurie! Să dea Bunul Dumnezeu să ne mai întâlnim şi vedem sănătoşi, bucuroşi şi cu folos! Apropo, aţi avut puţin noroc (râde), ca astăzi scorţosul şi pretenţiosul să se afle într-o zi de concediu.

Interviu realizat de Paul Cristian Şoloc

(https://steliangombos.wordpress.com/)

Timiş
Ludovic Orban (PNL): „Candidez pentru a garanta unitatea PNL”
Candidatul PNL pentru şefia partidului, Ludovic Orban, a declarat joi (13 aprilie 2017 - n.n.), la Timişoara, că prin candidatura sa doreşte să-i confere Partidului Naţional Liberal caracter şi o identitate politică de „centru - dreapta liberal - conservatoare” clară şi pentru a garanta unitatea partidului.
„În momentul în care Biroul Politic Naţional al PNL a demarat procedurile de alegeri în partid, mi-am anunţat oficial candidatura pentru preşedinţia partidului. Candidez pentru a-i conferi partidului caracter şi o identitate politică de centru-dreapta liberal-conservatoare clară, pentru a oferi forţă şi credibilitate în mesajul public al partidului. De asemenea, candidez pentru a garanta unitatea PNL”, a afirmat Ludovic Orban într-o conferinţă de presă.
El a remarcat faptul că PNL a trecut printr-o perioadă dificilă, cu un rezultat la parlamentare mult sub aşteptări, dar şi-a exprimat convingerea că, odată cu alegerile care urmează, partidul se va relansa.
„Odată cu alegerile noastre din partid sunt convins că este începutul relansării, pentru că România are nevoie de PNL. Se vede din ce în ce mai limpede că cei care au câştigat puterea au câştigat-o prin minciună, prin promisiuni rupte de realitate şi se vede din ce în ce mai limpede, încă din primele luni ale guvernării, că nu au capacitatea să dea României o direcţie bună şi nu au capacitatea să continue procesul de creştere economică şi de dezvoltare pe care l-au preluat de la guvernul precedent”, a explicat Ludovic Orban.
La rândul său, deputatul liberal de Timiş, Ben-Oni Ardelean, a adăugat că s-ar putea ca, după alegerile interne, PNL să aibă ocazia de a se pregăti să preia guvernarea, în condiţiile în care, consideră el, PSD nu are cum să dea salariile promise.
„S-ar putea ca după alegerile noastre din iunie să ne trezim şi cu guvernarea, nu că noi reuşim să-l dăm jos, pentru că cu majoritatea de 65% pe care o au în Parlament ar fi imposibil să-i dai jos, dar economia sigur s-ar putea să-i dea jos de la guvernare. Pentru că e la mintea cocoşului că nu au cum să dea aceste salarii. Nu trebuie să ştii multă economie ca să-ţi dai seama că o astfel de previziune financiară este insuportabilă de către bugetul României”, a afirmat deputatul Ben-Oni Ardelean.

Mureş
Marius Paşcan (PMP) critică numirea fostului ministru Laszlo Borbely în funcţia de consilier al premierului
Deputatul Partidului Mişcarea Populară (PMP) Marius Paşcan a criticat, joi (13 aprilie 2017 - n.n.), numirea în funcţia de consilier de stat în cadrul aparatului propriu de lucru al prim-ministrului a fostului deputat UDMR Borbely Laszlo.
În anii trecuţi, acesta a îndeplinit şi funcţia de ministru, în guvernele conduse de Emil Boc şi Mihai Ungureanu.
„Este un lucru pe care nu îl înţeleg. Cum se poate ca în cazul unui fost ministru şi actualmente numit cu rang de ministru - şi aici vorbesc de domnul Borbely Laszlo - cei care sunt acuzaţi şi mai apoi condamnaţi că i-ar fi dat mită, sunt închişi, fiind condamnaţi la închisoare cu executare, iar domnul Borbely Laszlo este numit consilier al primului ministru cu rang de secretar de stat? Apropo de ce face PSD în apărarea unor interese politice în favoarea unor potenţiali infractori. Deci cel care dă mita unui demnitar al statului român face închisoare, este condamnat, iar cel care este acuzat că a primit mita, este numit secretar de stat”, a declarat Marius Paşcan.
El a mai afirmat că acest tip de fapte confirmă ceea ce se spune în textul Raportului Mecanismului de Cooperare şi Verificare despre România.
„Este absolut aberant şi vorbim de România originală a zilelor noastre, confirmând ceea ce se stipulează în Raportul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Este evident că UDMR face parte din Guvernul României şi participă la guvernare direct, dar nu oricum, ci cu penali de primă linie”, a declarat Marius Paşcan.
Deputatul s-a referit la faptul că trei persoane din dosarul în care a fost acuzat fostul deputat UDMR - Szepessy Szabolcs, consilierul personal al fostului ministru al Mediului, Borbely Laszlo, şi doi oameni de afaceri, Ioan Ciocan, administrator al Lescaci Com SRL Negreşti Oaş, judeţul Satu Mare, respectiv Anton Petru Molnar, administrator al Azimut Com SRL Acăţari, judeţul Mureş - au fost condamnate definitiv la pedepse cu închisoarea, cu executare, de către Curtea de Apel Oradea.
Cei trei au fost trimişi în judecată în 2014 de procurorii DNA Oradea pentru fapte de corupţie în dosarul în care a fost cercetat şi fostul ministru al Mediului, Borbely Laszlo, în cazul căruia Camera Deputaţilor a respins de două ori, ultima oară în luna martie 2015, cererea procurorilor DNA de încuviinţare a începerii urmării penale a acestuia.
La începutul lunii martie 2017, Borbely Laszlo a fost numit în funcţia de consilier de stat în cadrul aparatului propriu de lucru al prim-ministrului. În perioada decembrie 2009 - aprilie 2012, Borbely a ocupat funcţia de ministru al Mediului, iar în Parlament a fost preşedinte al Comisiei pentru politică externă din Camera Deputaţilor.

Harghita
Colan dacic torsadat din argint, vechi de 2.000 de ani, găsit în comuna Siculeni
Un colan dacic torsadat (torques) din argint, care are aproximativ 2.000 ani, a fost găsit în comuna harghiteană Siculeni, de către un căutător de comori, aceasta fiind una dintre cele mai importante descoperiri arheologice făcute în zonă în ultimii ani.
Directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Harghita, Bakos Laszlo, a declarat joi (13 aprilie 2017 - n.n.), că artefactul a fost descoperit cu ajutorul unui detector de metal într-o zonă agricolă şi a fost predat iniţial Primăriei Siculeni, pe raza căreia s-a găsit, după care conducerea Primăriei l-a predat instituţiei pe care o conduce.
Bakos Laszlo a explicat că, potrivit specialistului Direcţiei pentru Cultură Harghita în probleme de patrimoniu arheologic, este una dintre cele mai importante descoperiri făcute în zonă după 1989. Potrivit sursei citate, colanul dacic este foarte frumos şi este foarte valoros, mai existând numai patru astfel de exemplare în întreaga Ţară.
„E din argint şi are 206 grame, este în stare foarte bună, e o lucrare foarte frumoasă. (…) În Ţară mai sunt patru astfel de colane, se făceau şi din bronz şi din aur cândva”, a spus Bakos Laszlo.
El a mai arătat că arheologii urmează să analizeze dacă este cazul ca în zona respectivă să fie deschis un şantier, iar dacă în urma săpăturilor s-ar mai găsi şi alte piese, cum ar fi monede, ar fi mai uşor de apreciat de când datează colanul, însă estimarea aproximativă este că acesta a fost realizat în urmă cu 2.000 de ani, în perioada de afirmare a civilizaţiei dacice.

Bucureşti
CNMR condamnă iniţiativa primarului Mircea Hava de a conferi Prinţului Charles titlul onorific de „Prinţ al Transilvaniei”
Coaliţia Naţională pentru Modernizarea României (CNMR) condamnă iniţiativa primarului municipiului Alba-Iulia, Mircea Hava, de a oferi Prinţului Charles al Marii Britanii titlul onorific de „Prinţ al Transilvaniei”, considerând că este o iniţiativă ce „excede” Constituţiei şi legilor Ţării şi care ar putea, totodată, „să amplifice diversele curente de divizare” a României.
„Alba-Iulia, oraşul în care patrulează zilnic o gardă austriacă de paradă, în amintirea Imperiului Habsburgic, oraşul care cinsteşte mai mult decât oricare altul stăpânirea Imperiului Roman în Dacia, lansează prin intermediul primarului său o iniţiativă ce excede tuturor legilor Ţării şi poate amplifica diversele curente de divizare a României, chiar dacă printr-un exemplu ce poate să pară hilar vrea să acorde, onorific, Prinţului Charles al Marii Britanii, titlul de Prinţ al Transilvaniei”, se menţionează într-un comunicat transmis miercuri (12 aprilie 2017 - n.n.) de Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei.
Autorii comunicatului susţin că nu pot să nu fie puşi „pe gânduri” de intenţia edilului din Alba-Iulia.
„CNMR recunoaşte şi apreciază sprijinul şi atenţia oferită de Prinţul Charles acestei zone, precum şi apropierea de România, dar atragem atenţia că astfel de jocuri extra-constituţionale sunt periculoase şi interpretabile”, se mai arată în comunicatul CNMR. (…)
„Primăria Alba-Iulia, capitala istorică a Transilvaniei, a lansat o invitaţie inedită Prinţului Charles de Wales al Marii Britanii de a vizita oraşul şi de a primi titlul onorific de „Prince of Transylvania”. Iniţiativa este marcată de o campanie neconvenţională destinată convingerii Alteţei Sale Regale de a da curs invitaţiei. Această decizie vine ca urmare a activităţii constante a Prinţului de Wales de a promova în lume turismul românesc şi regiunea Transilvaniei, în mod special'', conform comunicatului administraţiei locale. (…)
„Titlul face referire şi la relaţia dintre moştenitorul tronului britanic şi Vlad Ţepeş, cu care Prinţul de Wales a declarat că se înrudeşte pe linia genealogică a stră-străbunicii sale, Regina Maria. „Am Transilvania în sânge”, glumea Alteţa Sa Regală, cu ocazia unei vizite anterioare în România. Scrisoarea deschisă adresată Prinţului Charles de Wales de către Primăria Alba-Iulia spune pe un ton asumat amuzant următoarele: „Alteţa voastră, ştim cât de mult iubiţi Transilvania. A devenit pentru dumneavoastră a doua casă şi aţi devenit cel mai important ambasador al acestei regiuni. Mai mult decât atât, adesea aţi menţionat că aveţi rădăcini în Transilvania şi că linia genealogică vă leagă de Vlad Ţepeş, prinţul născut în această regiune. De vreme ce iubiţi Transilvania atât de mult, ne gândeam: cum ar fi dacă în loc de „Prinţul de Wales” aţi fi cunoscut de acum încolo ca „Prinţ de Wales şi Transilvania”? Trebuie să recunoaşteţi că „Charles, Prinţ de Wales şi Transilvania” sună bine, plus că e un excelent mod de a începe o conversaţie”, se arată în comunicatul Primăriei Alba-Iulia.
Sursa citată precizează că este evident că un oraş românesc nu poate acorda titluri regale. Potrivit autorităţilor locale, scrisoarea deschisă adresată Prinţului Charles a fost „concepută într-o manieră degajată încât să fie evidentă nota umoristică, dar subliniind în acelaşi timp că oferta de a vizita oraşul e serioasă”.
Invitaţia adresată Prinţului Charles de a vizita Alba-Iulia şi de a i se conferi de autorităţile locale titlu onorific de „Prinţ al Transilvaniei” reprezintă o acţiune de PR, prin care administraţia municipiului vrea să atragă atenţia asupra acestui oraş, iar acest titlu „nu înseamnă nimic” din punct de vedere constituţional, a declarat, tot miercuri, Mihai Coşer, purtător de cuvânt al Primăriei Alba-Iulia.
„În urmă cu două zile, administraţia municipiului Alba-Iulia a adresat o astfel de invitaţie, printr-o scrisoare deschisă, Prinţului Charles, Prinţului de Wales, prin care nu facem altceva decât, pur şi simplu, la modul cel mai serios cu putinţă, îl invităm să viziteze Alba-Iulia, iar la modul onorific dorim să-i conferim un titlu onorific de „Prinţ al Transilvaniei”. Bineînţeles că nu putem dezbate legitimitatea dacă noi suntem îndreptăţiţi sau nu să facem acest lucru, declanşatorul acestui demers fiind, dacă vreţi, o acţiune de PR în modul cel mai clar cu putinţă, prin care nu facem altceva decât să atragem atenţia asupra acestui oraş atât de important, care a fost cândva capitala Transilvaniei din toate punctele de vedere şi, bineînţeles, nu facem altceva decât să recunoaştem meritele constante ale Prinţului Charles, care, să admitem, a fost unul din promotorii cei mai activi ai acestei regiuni din România”, a afirmat purtătorul de cuvânt al Primăriei Alba-Iulia.
El a menţionat că, până în momentul de faţă, nu s-a primit niciun răspuns. „Fiind un demers care s-a diseminat sub forma unei scrisori deschise, este absolut imposibil să vină un răspuns într-un timp atât de scurt. Atât la nivel de invitaţie de a participa şi de a vizita Alba-Iulia, cât şi la nivel semioficial, dar suntem absolut convinşi că vom avea un rezultat în această privinţă, pe care îl vom comunica ulterior”, a afirmat Mihai Coşer. (…)
O parte a presei britanice a relatat că Prinţului de Wales i-a fost oferit acest titlu onorific de către primarul din Alba-Iulia, fiind publicată şi scrisoarea în limba engleză adresată acestuia.

În realizarea rubricii sunt folosite ştiri ale agenţiei naţionale de presă - AGERPRES

Primim pe internet

Puţină vreme mai este până se va împlini un veac de la momentul sublim care l-a dăruit divinitatea românilor: UNIREA CEA MARE DE LA 1 DECEMBRIE 1918.
De aceea, se cuvine să medităm cu sfinţenie şi discernământ la cauzele ce au condus la prăbuşirea României Mari, în 1940. Să reflectăm la criza de demnitate, dar şi dogmatică ce a făcut ca „punctele cardinale ale Ţării să fie în haos, atunci, în fatidicul an 1940”, după cum s-a exprimat marele nostru profesor de teologie - Nichifor Crainic.
Dacă atunci, lumea românească era prinsă în focul dezbinării, evenimentele şi tulburarea din societatea actuală arată că şi în prezent suntem cuprinşi de ura divizării.
Migraţia a şase milioane de români o confirmă. Deci, o treime, aproape, din fraţii noştri, nu au încăput în graniţele actuale, fiind alungaţi de lăcomia unei minorităţi lacome şi inconştiente, care a acaparat bogăţiile Ţării.
Spunea un politician contemporan că România este ocupată. Şi aşa este. Forţa întunericului a orbit, cumpărat şi neutralizat clasa conducătoare, care a uitat că poporul ce a trimis-o la guvernare a mandatat-o să guverneze o Ţară ce trăieşte după învăţătura Evangheliei de aproape două mii de ani şi că între Carpaţi şi Dunăre, pământul acesta poartă numele de Grădina Maicii Domnului!!!
Cu toate acestea, flacăra credinţei este încă vie în sufletele majorităţii umiliţilor şi obidiţilor români. Ţine acum de voinţa noastră să o păstrăm aprinsă în Altarele Bisericii şi să nu o stingă valurile turbate şi devastatoare ale istoriei.
Şi în 1989, când românii s-au hotărât să se lepede de ateism, puterea luptei şi-au aflat-o tot la lumina ce venea de la soarele Unirii din 1918, iar Imnul „Deşteaptă-te române!” a fost pe buzele tinerilor din primele clipe, cu mult înainte de legiferarea în Parlament.
Dar, cu sinceritate o spun: suntem loviţi în însăşi temelia unităţii noastre. Se încearcă demult, de la Revoluţia franceză, clintirea valahilor de pe orbita Ortodoxiei. Iar ruperea Ardealului a fost şi rămâne un ideal al fraţilor noştri de la graniţa de vest. Am fost certat cu asprime de ce îi numesc pe maghiari „fraţii noştri”. Şi am meditat adânc şi s-au născut în mintea mea multe întrebări. Putem să-i numim fraţi ai noştri când maghiarii vor să taie România în două? Apoi, în timpul revoltei din Decembrie 1989, şi în zilele proxime, au ucis cu o inimaginabilă cruzime mai mulţi români din cauze etnice, religioase şi sociale.
Prin urmare, dacă dorim să prindem învăţăminte din istorie, atunci ea trebuie cunoscută „aşa cum a fost” (Ranke), cu cele bune şi cu cele rele. Aproape cu siguranţă că se învaţă mai mult dintr-o înfrângere decât dintr-o victorie.
Prezentarea din această pagină este rodul unei mărturisiri sincere, dar personale, fără nici cea mai mică pretenţie că va fi infailibilă. Fiecare dintre noi observăm evenimentele din spaţiul hărăzit nouă de către divinitate şi de aceea, doza de subiectivitate nu pote fi anulată.

Nu puţini cetăţeni români din Ţară, dar şi din diaspora se arată nedumeriţi sau chiar miraţi că moldovenii de dincolo de Prut au ales un preşedinte pro-rus în persoana lui Igor Dodon, care, nici mai mult sau mai puţin, se prezintă ca un „preş şifonat” în faţa „ţarului Putin” ce îi dăruieşte, vezi Doamne, o hartă a Moldovei Mari, dându-i speranţe că Moldova se va reface în dauna României sub tutela Ursului de la Moscova. Dacă pătrundem cu ochii minţii prin negura istoriei noastre milenare, vedem cum dovezi arheologice, lingvistice şi istorice arată că de la abandonarea Daciei de către romani, şi anume din anul 271 (împăratul Aureliu) şi până în anul 1330 (anul fondării Ţării Româneşti) şi anul 1343 (anul fondării Moldovei), matca de continuitate a Poporului Român au fost peşterile şi pădurile Arcului Carpatic. După invazia asiatică asupra Europei şi până la apariţia celor două mari imperii - turc şi rus -, românii au ieşit din pădurile şi peşterile Carpaţilor şi s-au aşezat în cele două state româneşti ce ţineau de la Dunăre la Marea cea Mare şi Nistru, pe pământul strămoşesc al regilor Burebista şi Decebal. Românii au coborât la sud, până la Dunăre şi Marea cea Mare şi au întemeiat Ţara Românească, românii au venit la est până la Nistru şi Ceremuş şi au fondat Moldova. Apoi a fost necesar ca în faţa primejdiei repetate a invaziei tătarilor, Domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt să colonizeze, între Prut şi Nistru, pe cei mai capabili şi mai viteji dintre moldoveni. Aceştia au colonizat acest teritoriu şi au construit cetăţi puternice ca acelea de la Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Tighina. Aceştia au fost strămoşii basarabenilor de astăzi. Din păcate, după ocuparea Basarabiei de către ruşi, au fost aduşi în acest teritoriu ruşi şi alte naţiuni privilegiate, iar adevăraţii moldoveni au fost surghiuniţi în Siberia. Acesta este adevărul, aceasta este realitatea istorică de necontestat.
Din punct de vedere logic, dar şi economic, cred că Unirea mai este posibilă şi în vremurile noastre, doar că acum am pierdut trenul, odată cu alegerea lui Igor Dodon ca preşedinte pro-rus al Republicii Moldova. Personal, cred că traversăm o perioadă destul de tulbure a istoriei mondiale şi europene, şi cred că totul depinde de ce vom face în continuare - noi, poporul de pe ambele maluri ale Prutului, dar mai ales, ce vor face politicienii noştri. Fie ne vindecăm împreună ca naţiune, fie ne vom prăbuşi. Clasa intelectualilor de pe cele două maluri ale Prutului a ales Unirea, urmează să aleagă clasa politică. Nu este o alegere a unui singur om, este alegerea unei naţiuni de-a ne dezvolta într-o Europă Unită împreună. Am făcut, după 1989, greşeli după greşeli ca naţiune, ne-am împiedicat unii de alţii, iar acum, în ultima vreme, nici nu mai avem puterea să ne privim în ochi unii pe alţii. Am ajuns la ură, ceea ce este cel mai grav… Mai avem, totuşi, o şansă să ne revenim, dar condiţia este să nu uităm nicio clipă că România este Basarabia şi Basarabia este România!

Simţim cu sufletul perfidia şi ura duşmanilor noştri din Ardeal. Al acelora cărora România le stă ca un ghimpe în mintea lor lipsită de Dumnezeu. Astfel că prin duplicitate şi viclenie fac tot ce pot să-i cumpere pe falşii români, care nu vor să audă de Dumnezeu. Şi prin aceştia duc la împlinire scopul lor, care nu e altul decât să slăbească şi să răstignească Ortodoxia, să dezbine Neamul Românesc, ca în final să ducă le pieire românismul din Ardeal.
Şi este nimerit să amintim drama unirii Ortodocşilor cu Roma la 1700. Atunci, iezuiţii catolici l-au cumpărat pe Episcopul Atanasie Anghel, despre care Iorga însuşi spunea că era un suflet josnic, fără demnitate şi fără ruşine, „un român fără simţ de neamul său”, iar despre actul de la 1700 spunea că este „cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică ortodox”. Salvarea a venit prin acei bieţi români mărturisitori, care au înţeles că fără Ortodoxie, menirea noastră ca neam mărturisitor al lui Hristos în Carpaţi ar înceta. Şi se cuvine să amintim cu toată umilinţa noastră pe Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea, care nu au stat nepăsători şi au mărturisit.
Să luăm aminte la exemplul acestor sfinţi şi să rămână pentru noi o pildă pentru veşnicie. Oferim spre citire un scurt fragment dintr-o scrisoare adresată reginei Maria Tereza, din care izvorăşte durerea şi curajul care îi stăpâneau:
„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pacea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile noastre, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi şi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit niciun răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale”.
Cine şi care dintre români pot rămâne indiferenţi la acest strigăt şi la această tragedie pe care strămoşii noştri au trăit-o?! Să nu fie niciunul!
Dar, dacă vom înţelege răstignirea Ardealului pentru Hristos, cu smerenie, ca pentru o ispăşire şi o jertfă de iertare a păcatelor noastre, atunci va urma învierea şi arătarea transfigurată a unei Ţări care poate primi cerul nou şi pământ nou, pentru că „cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut”, după cum ne învaţă Mântuitorul în Sfânta carte a Apocalipsei. Să trăim încă de pe acum clipa aceea pentru ca s-o putem primi în starea de biruitori, se înţelege cu marele ajutor al Domnului.
Prin urmare, se cuvine să dăm un sens întotdeauna sacru, în ceea ce priveşte calea noastră către veşnicie. Fiindcă cei ce cred nu se tem de nimic, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae.
Să avem grijă că la noi trădătorii sunt, sigur, tot români. O demonstrează genial Eminescu, când vorbeşte despre vinderea Basarabiei Imperiului Ţarist, în 1812. Un român de-al nostru a făcut-o. Nu un fanariot, sau un turc, sau altcineva de alt neam, ci un „român”, conchide Mihail Eminescu, plin de o profundă mâhnire şi amărăciune.
Dorim să amintim la sfârşit că adevăraţii români au vorbit de pe Cruce şi nu de la catedră. Toţi, şi Horea, şi Iancu, şi Eminescu, şi Mihai Viteazul, şi Codreanu, şi pentru a scurta cuvântul, toţi care numai Domnul îi ştie, au mărturisit de pe Cruce. Am întâlnit acest adevăr la Virgil Maxim, un om care a suferit în închisorile comuniste, 24 de ani, şi, în smerenia lui, a adus un imn de laudă şi de mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut Neamul Românesc. Acestea sunt cuvintele care l-au inspirat pe preotul Ioan Neguţiu să scrie despre autorul cărţii Imn pentru crucea purtată.

Comunicat

Asociaţiile, ligile şi fundaţiile din municipiul Sfântu-Gheorghe, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, începând din anul 2003, anual, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, acordă titlul de Cetăţean de Onoare al comunităţii româneşti din municipiul Sfântu-Gheorghe unui număr de 10 persoane, în semn de preţuire şi recunoştinţă, pentru întreaga lor activitate depusă în slujba acesteia. În acest an, ceremonia înmânării onorantului titlul la 10 persoane de cinste va avea loc la Biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe” din municipiu, la terminarea Liturghiei arhiereşti oficiată de Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei (Biserica din Deal, 23 aprilie 2017, ora 11).

Lista cu persoanele care primesc acest titlu în anul 2017

1. Ioan Solomon, avocat, fost preşedinte al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş
2. Eugen Lazăr, inginer, fost director al Întreprinderii de Ţigarete din Sfântu-Gheorghe, membru în conducerea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”
3. Mihai Trifoi, profesor de limba română, publicist, membru în conducerea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, şeful Secţiei române a Ligii Internaţionale a Profesorilor Esperantişti
4. Pompiliu Pleşa, profesor de desen la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, pictor, sculptor, autor al unor monumente de for public din Sfântu-Gheorghe şi Vâlcele
5. Felicia Mareş, profesor de geografie la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, metodist în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Covasna
6. Aurel Dragomir, subinginer, fost deputat în Parlamentul României, vicepreşedinte al Fundaţiei Naţionale „Neamul Românesc”, filiala Covasna
7. Adriana Mihalache, educatoare, fost inspector şcolar de specialitate în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Covasna, autoare de cărţi auxiliare didactice
8. Ion Răduţă, profesor de geografie la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, membru în Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi în Corul „Ecclesia” al Catedralei Ortodoxe din Sfântu-Gheorghe
9. Ioan Antonescu, colonel (r), membru în Comitetul Parohial al Parohiei Ortodoxe II din Sfântu-Gheorghe
10. Aristotel Zancu, economist, controlor financiar la Curtea de Conturi Covasna

Biroul de presă,
8 aprilie 2017