Comunicat

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), senzor civic al funcţionării societăţii româneşti, în scopul prezervării identităţii comunităţilor din cele trei judeţe, ca reprezentant al organizaţiilor care au aderat la programul generos al Forumului şi al populaţiei româneşti din zonă, nu poate rămâne indiferent la unele evenimente şi acţiuni cu scop diversionist, antiromânesc, de denigrare a istoriei şi culturii naţionale, ce conţin intenţii de colportare externă a unor ştiri false, contrafăcute faţă de realităţile existente în România. Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş îşi face datoria de a sensibiliza opinia publică şi autorităţile Statului Român asupra următoarelor evenimente:

1. Aberaţia legislativă privind asigurarea de personal de specialitate de asistenţă medicală sau socială, cunoscător al limbii minorităţilor, ca un criteriu impus prin lege în unităţile administrativ teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20 la sută din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de cel puţin 5.000. Actele medicale ar urma să fie întocmite şi în limbile respective. Prevederile astfel introduse, ca proiect iniţiat de UDMR, ar urma să modifice Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi Legea nr. 292 privind asistenţa socială.
Proiectul a „trecut” de Senat prin adoptare tacită, adică neluat în discuţie, iar la Camera Deputaţilor, cei 263 deputaţi l-au votat fără să îl cunoască în prealabil şi fiind pe picior de plecare, după ce şedinţa a fost declarată închisă de preşedintele de şedinţă.
Este cât se poate de evidentă conduita neglijentă şi duplicitară a parlamentarilor care au tratat cu o superficialitate suspectă o chestiune atât de importantă cu consecinţe negative majore în sistemul de sănătate publică, dar, de asemenea foarte important, a fost încălcată Constituţia şi menirea statului de drept.
Este, cum s-a remarcat, o eroare legislativă grosolană, neconstituţională şi discriminatorie, total străină interesului naţional şi cetăţenesc pentru toţi locuitorii României.
Sesizăm că totul s-a făcut cu complicitatea coaliţiei de la putere, care face jocul nefast al UDMR, ceea ce duce la grave confuzii legislative şi funcţionale ale instituţiilor vizate, încărcătură birocratică, un lux inutil şi costuri financiare nejustificate.

2. În aceste zile s-a jucat la ruletă politică destinul Colegiului Naţional „Unirea” din Târgu-Mureş, într-un demers artificial creat cu soarta Liceului Romano-Catolic, ultimul înfiinţat ca un fapt împlinit nelegal şi în care s-au iniţiat demersuri pentru a se face jocul unor pretenţii exagerate şi lipsite de responsabilitate ale fruntaşilor UDMR, care, în dispreţul lor pentru destinele României, riscă conştient soarta propriilor copii care urmează cursurile de predare în limba maghiară.
Printr-un consens de împrejurări care îşi au originea în „restituirea” frauduloasă a imobilului în care funcţionează Colegiul Naţional „Unirea”, a fost înfiinţat nelegal Liceul Romano-Catolic, liceu teologic numai după nume; au fost antrenaţi părinţi, elevi şi copii într-o aventură primejdioasă, mizând pe complicitatea abuzivă a conducerii Inspectoratului Şcolar Judeţean, a ministerului care s-a abţinut, dar şi pe toleranţa îngăduitoare a populaţiei româneşti care, însă, de astă dată a reacţionat oportun la provocarea şi dispreţul arătate şi nu a acceptat cursa perfid întinsă. Spre cinstea lor, în primul rând au reacţionat cadrele didactice şi părinţii.
Trebuie să precizăm că cei care dirijează într-un concern antiromânesc mai vast toate provocările iredentiste şi antiromâneşti, invocând fals Carta Europeană a limbilor regionale şi libertăţile de care au nevoie populaţiile minoritare, nu sunt interesaţi deloc de buna convieţuire cu populaţia majoritar românească, nici de promovarea intereselor de progres ale României. Dimpotrivă, se joacă cu soarta copiilor maghiari, care trebuie învăţaţi să urască, să se izoleze, să nască artificial proteste şi nemulţumiri, pentru a fi apoi folosiţi drept scut uman pentru destabilizarea Statului Român.
La somaţia UDMR, în data de 2 mai 2017 a fost convocată o întâlnire la Ministerul Educaţiei Naţionale, la care au fost prezenţi responsabili din Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, cadre didactice, reprezentanţi ai părinţilor români şi maghiari, primii cu avocatul lor, parlamentari mureşeni, prefectul judeţului Mureş, întâlnirea fiind coordonată de Ministrul Educaţiei, Pavel Năstase.
Cum la desele memorii, solicitări de audienţe din partea dascălilor şi părinţilor români, conducerea Ministerului a stat fie total pasivă, fie expeditivă, fie a trimis comisii cu atribuţii neîndeplinite şi fără concluzii clare, de astă-dată, dacă a cerut-o UDMR, direcţia este de a face paşi necesari pentru soluţionarea funcţionării Liceului Teologic Romano-Catolic şi trimiterea unei comisii care să găsească vinovaţii pentru cele întâmplate.
Aceasta în condiţiile în care există procese pe rolul instanţelor mureşene, dosare formate cu acuzaţi identificaţi în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), un şir întreg de ilegalităţi şi abuzuri identificate, care se află în cercetare la autorităţi administrative şi judiciare.
În acest context, autorităţile cu competenţă în domeniu, la nivel central şi local, trebuie să acţioneze decisiv având ca vector Constituţia şi legile Ţării, nicidecum interesele de partid sau înţelegeri politice subterane contrare interesului naţional românesc. Să fie identificaţi şi declaraţi responsabili adevăraţii adversari ai democraţiei, ai statului de drept, care lucrează din umbră împotrivă, sub îngăduinţa suspectă a autorităţilor guvernamentale ale Statului Român.
Atenţionăm că paşii pe care îi face pe scena publică actuala coaliţie de putere şi guvernamentală, făcând în numele Poporului Român favoruri şi concesii nepermise, precum în cele două cazuri, sunt paşi primejdioşi, care duc încet la dezintegrarea Statului Român, la slăbirea şcolii şi a comunităţii româneşti în zonele Transilvaniei.

Consiliul Director
5 mai 2017

25 mai

Hristos S-a înălţat!

Imaginea Înălţării lui Hristos este maiestuoasă. Ucenicii rămăseseră uimiţi şi urmăreau cu bucurie şi cu nedumerire Înălţarea Domnului la ceruri. Sfântul Evanghelist Luca scrie în acest sens: „Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat... şi privind ei, pe când El mergea la Cer...” (Fapte 1, 9 - 10).
După spusele Sfântului Atanasie cel Mare, Ucenicii nu Îl vedeau pe Hristos urcând la Cer, ci priveau tot timpul cu atenţie, ceea ce înseamnă că „în continuu îşi aţinteau privirea în sus, spre Hristos”. Aşadar, a fost vorba despre o concentrare continuă a privirii. Am putea spune că stăteau ţintuiţi locului şi-L priveau pe Hristos, Care Se înălţa la Cer.
Dincolo de simţământul măreţiei imaginii lui Hristos Care Se înălţa la Ceruri, această aţintire a privirii are şi înţelesul că cei care sunt creştini cu adevărat, au în permanenţă ochii sufletului - care este gândul - întors spre Cer. În acest context trebuie să analizăm îndemnul „Sus să avem inimile”, pe care îl rosteşte preotul, sau „Sus să avem gândul şi inimile”, din Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, ruda Domnului. Cuvintele acestea sunt importante deoarece, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, patria noastră nu se află pe pământ, ci în Cer. „Cetatea noastră este în Ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3, 20). Cu o altă ocazie, Apostolul Pavel recomandă: „Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, 2). Această aţintire a privirii înspre Hristos şi înălţarea minţii la El se află în legătură cu isihia minţii, deci cu viaţa isihastă, care înseamnă deprinderea minţii de orice dorinţă lumească şi raportarea lui numai la Hristos. Desigur, în acord cu teologia isihastă şi neptică, aceasta înseamnă întoarcerea inimii în inimă, prin Hristos; în acest fel, gândul urcă la Dumnezeu. Aşadar nu este vorba despre o deviere a drumului firesc al minţii, ci despre curăţirea şi iluminarea acestuia.
În timp ce ucenicii priveau la cer, Îngerii au spus că, aşa cum Hristos S-a urcat la Ceruri, la fel Se va şi coborî: „Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la Cer, aşa va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la Cer” (Fapte 1, 11). Aceasta înseamnă că, deşi nu Îl mai vedeau pe Hristos, Ucenicii au rămas cu privirea spre Cer, în extaz şi în uimire.
Analizând mai atent aceste cuvinte îngereşti, Sfântul Atanasie cel Mare spune că, în realitate, Îngerii le făceau cunoscut Ucenicilor că Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac şi că va veni iarăşi cu Trupul Său, deoarece nu a luat trup de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu doar pentru a se folosi de el, ci pentru a rămâne în creaţie de-a pururi. Nu S-a întrupat numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac.
Cuvântul Arhanghelului se referă la cea de-a Doua Venire întru slavă a lui Hristos, pentru ca să judece viii şi morţii. Referindu-Se la cea de-a Doua Sa Venire, Însuşi Hristos a spus: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El...” (Matei 25, 31). De altfel, învăţătura Sfântului Apostol Pavel referitoare la faptul că Sfinţii vor fi răpiţi şi înălţaţi pentru a-L întâmpina pe Hristos, Care va veni cu slavă multă, se referă tocmai la această venire. De aceea, în Simbolul Credinţei, mărturisim: „Şi iarăşi va să vină cu slavă”.
Cuvintele prin care îngerii vorbesc despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos sunt prezente şi în Vechiul Testament sub formă de proorocie. Profetul Daniil spune: „Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a fost dus în faţa Lui” (Daniel 7, 13). La această venire se referă şi cuvintele lui Hristos: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30).
Din ceasul Înălţării lui Hristos şi până la cel al venirii Sale din nou nu este un loc gol, pentru că, între aceste două momente, se află Biserica, prin care ne facem mădulare ale trupului lui Hristos şi prin care suntem în comuniune cu El. De altfel, cei care sunt parte organică a Bisericii şi mădulare adevărate ale Trupului lui Hristos, vor putea trăi, după măsura la care au ajuns, atât Înălţarea lui Hristos, cât şi slava venirii Sale.
Astăzi se face pomenirea şi a tuturor eroilor care şi-au vărsat sângele pentru apărarea Patriei şi pentru ca astăzi să putem să Îl chemăm şi să intrăm liberi în Biserica lui Hristos. Duhul eroilor vrea de la această lume o slujire nouă, un ideal nou de viaţă plin de demnitate, de muncă cinstită, iubire, de jertfă şi istorie.
Să plecăm genunchii şi inimile noastre pentru pioasa reculegere în faţa eroilor noştri, ctitori ai veşniciei româneşti, şi să lăsăm să cadă o lacrimă de recunoştinţă, în rugăciunea noastră, pentru veşnica lor odihnă!
Dormiţi în pace scumpi eroi şi pomenirea voastră să fie în veci. Amin!

Pr. Iulian Nicolae Bota
Parohia Ortodoxă „Vârtej”
Sita-Buzăului, ROMÂNIA

Tocmai când mă gândeam ce titlu să dau articolului care-mi arde sufletul de vreo câteva luni de zile, iată că m-au salvat cuvintele unui vechi coleg de Consiliu Local, la Sfântu-Gheorghe în judeţul Covasna, care afirma, pe bună dreptate, că, de fapt, „premiul PRO URBE a ajuns premiul PRO UDMR”.
Din anul 2003, când a fost instituit acest premiu al gâlcevei - declarativ, fără bani, ci doar cu aplauze -, s-a declanşat un adevărat război anual pe tema atribuirii lui, ceea ce a dus în timp la etnicizarea şi apoi la politizarea lui. La început, erau cam patru locuri, dintre care noi, românii - cu chiu, cu vai - obţineam unul, pe atunci acceptându-se, totuşi, raportul 75/25 la sută. Dacă ai fost cumva în armată (vezi cazul Emil Tănăsoiu, care de acolo, de sus, cred că ne plânge de milă…!) sau i-ai sprijinit în mod vocal pe români, nu aveai nicio şansă. Singura eroare, adânc regretată în timp, deşi contestată în mod penibil chiar la decernare, a fost acordarea dubiosului premiu doamnei prof. ing. Stela Buda.
În 2014, unei minţi diabolice, orbită de ură, i-a venit ideea modificării Regulamentului şi simultan a asumării premiului de către partenerii noştri de convieţuire interetnică. S-a ajuns, astfel, la un singur loc, care, în condiţiile componenţei etnice a Consiliului Local Sfântu-Gheorghe, nu mai avea nicio şansă a fi atribuit vreodată unui român. Am renunţat atunci, gândind că n-are sens să ne mai batem cu morile de vânt şi că nu mai onorează pe niciun român acest premiu.
În luna ianuarie 2017, adică anul acesta, atunci când l-am sărbătorit pe părintele Ioan Cucu la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, mi-a venit ideea sinistră de a reintra în jocul PRO URBE. M-am gândit că s-a mai schimbat componenţa Consiliului Local, că oamenii poate au trecut la sentimente mai bune, dar am uitat proverbul cu lupul care… M-am mai gândit că unui om care şi-a dedicat munca de o viaţă slujirii comunităţii din care face parte prin chiar misiunea sa de preot, nu i se poate refuza o asemenea onoare. Dar, se pare că m-am înşelat din nou, articolul de faţă fiind doar un episod al serialului „Eu vreau să fiu frate cu tine, dar tu nu vrei să fii frate cu mine!”. Altfel, vorbim despre „spirala înţelegerii…”. Sforăriile au apărut încă din luna februarie, atunci când s-a propus şi imediat s-a retras proiectul de hotărâre privind revenirea la numărul iniţial al premiilor PRO URBE acordate. De atunci, m-au tot plimbat de la un birou la altul; ba erau în concediu medical, ba ziceau că nu m-am încadrat în termen, că nu se mai poate modifica regulamentul…, deşi atunci când s-a acordat post-mortem, s-a putut. Încercau să mă facă răspunzătoare pentru neacordarea premiului. Uitau că sunt la a cincea legislatură de consilier şi că am reuşit să-i citesc cum nu-şi imaginează. Culmea-culmilor a fost propunerea înfiinţării unui premiu de excelenţă pentru propunerea noastră, un premiu de rangul doi, căci noi asta merităm. Adică, numai domniile lor pot lua premiul PRO URBE, iar aşa-zisul premiu de excelenţă să dispună de 4-5 locuri anual, noi unul, iar restul să le revină tot lor, ca supliment. Frumos, nu?!
Am protestat toţi cei patru consilieri români, reprezentanţii PPMT au refuzat să participle la vot, delimitându-se de situaţia creată. Chiar şi presa maghiară s-a pronunţat în mod obiectiv, condamnând această confiscare nejustificată a dreptului de a primi acest premiu! Nimic nu a reuşit să înfrunte ura sau să învingă frustrările, devenite monedă de schimb. Dar de zâmbit, ne zâmbim în continuare… Cum se numeşte asta?!
Gestul ne-a jignit pe toţi (cei interesaţi, evident), probabil că vom renunţa definitiv la o asemenea „onoare”, cu o mica observaţie: denumirea latină a premiului nu se mai justifică în condiţiile în care vi l-aţi asumat definitiv şi irevocabil. Ziceţi-i PRO UDMR şi va fi în regulă!
De altfel, toţi cei care au primit acest premiu de-a lungul timpului - mă refer la români, evident -, dacă ar ştii câte lături au curs în spatele lui, ar renunţa la el cu demnitate. Mie una nu mi-ar trebui, nici dacă ar fi poleit în aur. Oricum, în această viaţă, nu aş avea nicio şansă!
Ar mai fi o întrebare: cum vă veţi putea uita în ochii părintelui Ioan Cucu, atunci când probabil viaţa vă va mai pune faţă în faţă? Îmi rezerv dreptul de a vă răspunde tot eu: da, îl veţi privi în ochi şi chiar veţi lăcrima (de admiraţie, bineînţeles). Aţi mai făcut-o şi cu alţii, chiar şi cu mine, de mai multe ori, ultima dată după ce m-aţi eliminat dintr-un consiliul de administraţie unde generam emoţii. Vă amintiţi, nu?
În încheiere, doresc să-mi cer scuze părintelui Ioan Cucu pentru naivitatea de a crede că va găsi preţuirea necesară din partea tuturor reprezentanţilor municipalităţii! Noi vă iubim şi vă preţuim la valoarea reală a sfinţiei voastre chiar şi fără premiul PRO UDMR. Vă dorim sănătate şi viaţă lungă, spre binele nostru, al tuturora, şi să nu uităm vorbele marelui Constantin Brâncuşi, care spunea: „Ceea ce legi tu, aici, pe pământ, se leagă şi în ceruri!”.

prof. Rodica Pârvan,
consilier local în CL Sfântu-Gheorghe

Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”

Pentru marcarea a 25 de ani de la înfiinţarea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” din municipiul Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, Consiliul Director propune organizarea următoarelor acţiuni şi manifestări:
1. Organizarea unor acţiuni privind cinstirea patronului spiritual - Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna (conferinţe, articole în presa locală, excursii documentare la Sibiu şi Braşov etc.).
2. Editarea Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, nr. 6/2017, tribuna societăţii civile româneşti din Covasna şi Harghita, redactor responsabil Ioan Lăcătuşu, secretar de redacţie Mihail Broanăr, publicaţie editată cu sprijinul Asociaţiei „Ştefadina” din Bucureşti.
3. Organizarea unei întâlniri cu membrii conducerilor instituţiilor de învăţământ, cultură, culte şi administraţie publică, instituţii care poartă numele Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna.
4. Organizarea Expoziţiei documentare „Liga Cultural-Creştină Andrei Şaguna - 25 de ani în slujba culturii şi spiritualităţii româneşti din Arcul Intracarpatic”.
5. Acordarea de Diplome aniversare membrilor Ligii, partenerilor, sponsorilor şi altor personalităţi care au sprijinit Consiliul Director în realizarea obiectivelor acesteia.
Biroul de presă

Programul activităţilor planificate pentru perioada 2017-2018

Conform scopului şi obiectivelor prevăzute în Statutul Ligii „Cultural-Creştine” din Sfântu-Gheorghe, în perioada 2017-2018, Consiliul Director va urmări realizarea următoarelor acţiuni prioritare:
1. Continuarea proiectelor şi manifestărilor organizate, în anii anteriori, manifestări devenite tradiţionale, precum: Primăvara culturală la Sfântu-Gheorghe, manifestări de cultură românească în cadrul Zilelor Sfântu-Gheorghe, Zilele Andrei Şaguna, Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, Cultură, Civilizaţie”, Zilele Nicolae Colan s.a..
2. Sprijinirea manifestărilor de cultură şi spiritualitate românească organizate de către instituţiile şi asociaţiile partenere: Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Fundaţia „Mihai Viteazul”, toate din Sfântu-Gheorghe, Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” Covasna, Fundaţia „Miron Cristea” Topliţa, Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita, Despărţământul ASTRA „Buzăul Ardelean” şi celelalte asociaţii membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, parohiile ortodoxe şi şcolile în limba română din cele două judeţe.
3. Susţinerea comunităţilor româneşti din judeţele Covasna şi Harghita pentru realizarea proiectelor care îşi propun cunoaşterea istoriei locale, redactarea unor lucrări monografice, prezervarea şi afirmarea culturii populare, a tradiţiilor şi folclorului românesc.
4. În perspectiva sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Director va întreprinde următoarele demersuri pentru cinstirea memoriei înaintaşilor care au pregătit, înfăptuit şi consolidat Marea Unire:
- iniţierea unei propuneri legislative care să prevadă obligativitatea acordării numelui unor personalităţi care şi-au adus contribuţia la Marea Unire, unei străzi centrale, din municipiile reşedinţă de judeţ şi din alte oraşe principale, din fiecare judeţ;
- înălţarea în municipiul Sfântu-Gheorghe a busturilor Mitropolitului Nicolae Colan, protopopului Aurel Nistor şi poetului Andrei Mureşanu;
- denumirea unor şcoli, instituţii de cultură şi străzi, cu numelui unor preoţi, învăţători, profesori, publicişti şi alţi lideri locali ai comunităţilor româneşti din judeţul Covasna, şi dezvelirea unor plăci comemorative, după cum urmează: Sfântu-Gheorghe - Valeriu Bidu, Vicenţiu Rauca Răuceanu, Izidor Rauca Răuceanu, Ion I. Russu; Târgu-Secuiesc - Pr. protopop Ioan Rafiroiu; Covasna - înv. Nicolae Vleja, prof. Niţă Buzea, dr. Nicolae Teculescu, Pr. Gheorghe Jurebiţă, Pr. Gheorghe Papuc; Întorsura-Buzăului - prof. Alexandru Tohănenu, arhimandriţii Timotei şi Veniamin Tohăneanu, ec. Vasile Negoţ; Araci - Veniamin Nistor, Pompiliu Nistor; Aita-Mare - Pr. Ioan Bunuş; Aita-Seacă - Pr. Francisc Paratei; Băţanii-Mari - Pr. Ioan Garcea; Băcel - Pr. protopop Gheorghe Răţulea; Belin - înv. Ioan Chici Ciuncan; Breţcu - Pr. protopop Spiridon Dimian, Pr. protopop Dumitru Coltofeanu; Cernat - înv. Ştefan Ciutac; Chichiş - Pr. Gheorghe Greceanu, Pr. Moise Lincu; Dobârlău - ec. Eugen Sibianu; Dobolii de Jos - jr. Grigore Păltineanu, înv. Nicolae Puianu; Hăghig - prof. Nicolae Bogdan, dr. Miron Creţu; Micfalău - Pr. Augustin Cosma, înv. Ioan Stoenac; Poian - Pr. protopop Ioan Solnai; Reci - Pr. Ioan Rauca; Vâlcele - Pr. protopop Ioan Moga, prof. Ioan Bozoceanu, prof. Nicolae Moldovan; Valea-Mare - înv. Alecu Nica, Arhimandrit Gheorghe Avram; Vârghiş - Pr. Ioan Popa; Zagon - ing. Constantin Nedelcu; Zăbala - înv. Ioan Hagiu.
5. Ridicarea Monumentului martirilor, deportaţilor şi refugiaţilor din judeţul Covasna, victime ale intoleranţei instaurate în urma Dictatului de la Viena, din septembrie 1940.
6. Sprijinirea cercetărilor privind relaţiile dintre secui şi românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, precum şi cele referitoare la interferenţele culturale româno-maghiare din sud-estul Transilvaniei.
7. Monitorizarea cazurilor de discriminare a populaţiei româneşti din localităţile judeţelor Covasna şi Harghita şi prezentarea acestora instituţiilor abilitate: Parchet, Avocatul Poporului, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, mass-media.
8. Stabilirea unor parteneriate cu ONG-urile, din Ţară şi străinătate, care urmăresc promovarea proiectelor ce vizează consolidarea relaţiilor culturale, sociale şi civice româno-maghiare.
9. Iniţierea unor proiecte care să asigure atragerea tineretului la acţiunile organizate.
10. Iniţierea şi desfăşurarea unor activităţi sociale de ajutorare a persoanelor aflate în nevoinţă.
11. Identificarea unor noi surse de finanţare.
Biroul de presă

Duminică, 21 mai 2017, de sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, pentru micuţa comunitate de români creştin-ortodocşi din comuna Aita-Mare şi pentru invitaţii ei din localităţile limitrofe sau apropiate, a fost o zi de rugăciune în comuniune, de mare însemnătate, de mare bucurie creştinească. Aceasta deoarece în localitatea lor (atestată întâia oară la anul 1332, situată în vestul judeţului Covasna, pe terasa formată de Râul Olt la poalele Munţilor Baraoltului) s-a retârnosit Biserica Ortodoxă cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe - Purtătorul de biruinţă”, după ce prima sa sfinţire avusese loc în anul 1938 şi fusese făcută de vrednicul de pomenire Mitropolit al Ardealului Nicolae Bălan. Iată că după aproape opt decenii, un nou ierarh al locului, Preasfinţitul Părinte Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a sosit la Aita-Mare pentru a resfinţi acest sfânt locaş. Şi, cu această ocazie, chiriarhul locului, la propunerea vrednicului părinte paroh Iustin Gârleanu, a hotărât să îi acorde proaspăt consolidatei şi nou pictatei biserici, încă un hram, unul deosebit, cel al „Sfinţilor Români”.
Sfânta Liturghie Arhierească, la care a participat, alături de Preasfinţitul Părinte Episcop Andrei, un sobor de preoţi în frunte cu părintele Ioan Bercu, protopop de Sfântu-Gheorghe, a fost urmată de momentul ridicării în cel mai înalt rang preoţesc, de iconom stavrofor, a părintelui Iustin Gârleanu, cel care a trudit în ultimul deceniu atât la consolidarea şi înfrumuseţarea acestei biserici, cât şi la cea din satul vecin Aita-Medie, unde tot sfinţia sa este paroh. La finalul sfintei slujbe, părintele Iustin Gârleanu a declarat că „a fost un eveniment unic şi mult aşteptat, un prilej de intensă şi profundă bucurie duhovnicească pentru întreaga comunitate euharistică. Îi aducem Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.
Evenimentul s-a încheiat cu o frăţească agapă creştină ţinută la Casa Parohială din Aita-Media, şi ea nu demult reabilitată şi redată astfel micuţei comunităţi de români ortodocşi. O comunitate care a simţit din plin, pe aceste meleaguri însângerate, în urmă cu doar câteva decenii (ce, să nu uităm, înseamnă foarte puţin la scara istoriei), ororilor acelor vremuri, şi care astăzi stă să dispară, cu tot cu dulcele ei grai românesc.

Istoricul Consiliu de Coroană din 14/27 august 1916, de la Palatul Cotroceni din Bucureşti, convocat de Regele Ferdinand, a aprobat intrarea României în Marele Război, de partea Antantei, în urma telegramei din 22 iunie 1916 prin care aliaţii cereau României de a se alătura „acum ori niciodată”.
În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, trupele române au atacat frontiera austro-ungară. Zidul de temniţă care închidea o jumătate a Neamului Românesc, era dărâmat. Pătrunderea în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Rezistenţa opusă de trupele austro-ungare a fost înfrântă cu repeziciune, trupele române înaintând impetuos spre ţelurile fixate.
Campania din 1916 a avut un sfârşit trist, care sfâşia de durere inimile românilor. Capitala Ţării a fost ocupată la 6 decembrie, iar România a fost invadată de duşman. Mândra Armată Română, care se avântase peste munţi, cu patru luni înainte, ca să elibereze pe fraţii robiţi, fusese nevoită să se retragă în Moldova cu capul plecat şi cu inima sângerândă, dând foc avutului Ţării şi părăsindu-şi propriul teritoriu în mâinile duşmanului. Cauzele înfrângerii Armatei Române s-au datorat faptului că am întâlnit un inamic superior ca dotare tehnică şi din punct de vedere numeric, Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia; am fost deficitari în ce priveşte înzestrarea cu tehnică militară: artilerie, mitraliere, armament de infanterie; aliaţii nu şi-au respectat în totalitate promisiunile de ajutorare şi sprijinire a Armatei Române. Germania a mutat pe frontul român centrul de greutate al războiului, astfel în noiembrie 1916, duşmanul a concentrat 40 de divizii şi 6 brigăzi, din toate punctele de vedere superioare nouă. În tot timpul campaniei din 1916, Rusia a fost de rea-credinţă. La Curtea din Petrograd, dominau sentimentele germanofile şi intenţia de a pregăti o pace separată cu Germania. Pretextul care să justifice această trădare faţă de cauza comună a aliaţilor, trebuia să fie dezastrul militar al românilor, care să nu atingă direct Rusia.
În urma dezastrului militar al României, diplomaţia din Viena, în primăvara anului 1917, a propus germanilor, ruşilor, francezilor, englezilor diferite variante de încheiere a păcii, dar, din nefericire pentru noi, toate prevedeau sacrificarea României. Astfel, contele Czernin, ministrul de Externe al Austriei, a propus împărţirea României între Austria, Rusia şi Bulgaria, iar ceea ce mai rămânea să se numească Noua Românie şi să fie cât Monaco, dar Franţa, Italia şi Anglia s-au opus. Înalţi oaspeţi din Franţa, Belgia, America, în primăvara anului 1917, ne-au vizitat la Iaşi, ne-au încurajat şi asigurat de tot sprijinul aliaţilor.
Misiunea militară franceză din România a fost completată cu un mare număr de ofiţeri şi tehnicieni din toate armele şi specialităţile, peste 1.500. Conducătorul ei era generalul Berthelot, una din gloriile armatei franceze, având colaboratori pe colonelul Petin, generalul Vouillemain, colonelul Marie Laffont, doctorul Clunet. La 8 iunie 1917, două batalioane de voluntari ardeleni şi bucovineni, perfect echipate şi instruite, au sosit la Iaşi, fiind primite cu entuziasm de generalul Constantin Prezan. În Piaţa Unirii, în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza, au ţinut cuvântări înflăcărate Ioan C. Brătianu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Nistor şi s-a încins Hora Unirii în jurul monumentului.
La sfârşitul lunii iunie, Armata Română, renăscută ca pasărea Pheonix din propria ei cenuşă, era nerăbdătoare să reînceapă lupta, de astă-dată în împrejurări mult mai bune decât cele care o duseră la dezastrul din 1916. Poporul întreg aştepta plin de încredere ceasul cel mare.
În luna iunie 1917, a început pregătirea ofensivei româno-ruse de la Nămoloasa. În dimineaţa zilei de 20 iulie, a început un puternic bombardament de artilerie, până în 25 iulie, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 220 de vagoane de proiectile. A fost cea mai mare pregătire de artilerie de pe frontul nostru. Când mai era un singur pas de făcut, şi anume asaltul, trupele române au primit copiile telegramelor adresate de generalul Şcerbacew, de oprire a luptei deoarece soldatul revoluţionar rus nu mai voia să mai lupte. Astfel a fost înăbuşită mai înainte de a se naşte ofensiva Armatei I-a de la Nămoloasa. Reacţia comandamentului suprem român a fost promptă. Cu tot succesul obţinut de Armata a II-a, în ofensiva de la Mărăşti, continuarea operaţiilor militare pe frontul de la Nămoloasa nu mai este posibilă din cauza situaţiei generale de pe frontul rus.
Executată de o armată puternică, dispunând de avantajele iniţiativei şi lovind duşmanul prin surprindere, bătălia de la Mărăşti se anunţa sub cele mai frumoase auspicii şi făgăduia cele mai bune rezultate. Pregătirea de artilerie a început pe 22 iulie şi a ţinut până pe 24 iulie. La ora patru dimineaţa s-a declanşat un asalt furibund supra liniilor germane. Satul Mărăşti, formidabil fortificat şi transformat în întregime într-o redută inexpugnabilă, a trecut rapid în mâinile românilor, apoi Dealul Poiana Încărcătoarea şi Dealul Momâia. Ziua de 24 iulie se încheia cu un bilanţ foarte mulţumitor. Frontul duşman fusese rupt şi străpuns pe o lărgime de 10 km, germanii fiind obligaţi să se retragă în dezordine. În plină înaintare victorioasă, Armata a II-a primeşte fatalul ordin de suspendare a operaţiilor din cauza situaţiei generale de pe frontul rus. Rareori o armată victorioasă a primit o lovitură morală mai puternică decât cea primită de Armata a II-a. După şase luni de viaţă chinuită, susţinuţi numai de nădejdea zilei celei mari, care a şi sosit, pentru a gusta bucuria izbândirii, şi să fii deodată oprit de dezerţiunea aliatului rus, era cea mai grozavă amărăciune pe care ne-o sortise desfăşurarea războiului nostru, atât de darnic în decepţii de tot felul. Totuşi, s-a revenit asupra ordinului, dându-i-se posibilitatea generalului Alexandru Averescu să poată executa urmărirea. În scurt timp, românii au eliberat Soveja, Rucăreni, Dragoslavele, Negrileşti, centre străvechi ale Vrancei, iar după câteva zile ocupă Dealul Baba Maria, satul Ţopeşti, Valea Putnei şi Bârseştiul. Armata a II-a Română repurtase o biruinţă strălucită. Frontul duşman fusese sfărâmat pe o lungime de 30 de km şi împins pe o adâncime de 20 km, iar 30 de localităţi fuseseră recucerite de români.
Între timp, înfrângerea ruşilor se transformase în dezastru, la 19 iulie 1917, frontul rus din Galiţia era rupt la Zloczow, iar peste cinci zile, la 24 iulie, ziua izbânzii de la Mărăşti, Tarnopolul cădea în condiţii care aruncau, pentru întâia oară, un văl de ruşine peste armata revoluţionară rusească. Armata rusă era în plină descompunere, puterea militară rusă se prăbuşea, unităţi militare întregi dezertau.
În această situaţie, germanii plănuiesc cucerirea Moldovei. Marea ofensivă proiectată de germani avea să se desfăşoare în două bătălii: bătălia de la Mărăşeşti şi bătălia de la Oituz. În seara zilei de 5 august, Mackensen părăsea Bucureştii ca să ia, personal, conducerea bătăliei ce spera să-i dea Moldova şi Basarabia.
În noaptea de 5-6 august 1917, artileria germană începu un puternic bombardament asupra poziţiilor româneşti, după care asaltul germanilor a fost furibund. Forţele ruseşti erau spulberate, asistam la cel dintâi act de laşitate săvârşit de trupele ruseşti pe frontul român. Victoria germanilor părea iminentă. Alarmaţi de dezastrul de pe front, chiar în timpul luptelor unităţile româneşti au umplut golul lăsat de ruşi. Mareşalul Mackensen cuprindea cu privirea câmpul bătăliei şi-şi făcea iluzii că victoria nu-i putea scăpa, chiar în ziua de 6 august, dar când i-a văzut pe români cum luptă, în amurgul însângerat, gloriosul mareşal şi-a citit limpede apusul propriei sale faime de militar, care nu cunoscuse până atunci înfrângerea. Bătălia de la Mărăşeşti a continuat până în ziua de 21 august şi s-a terminat cu victoria categorică a forţelor româneşti. De multe ori, duşmanul a reuşit să străpungă liniile româneşti, dar de fiecare dată s-a lovit de eroismul soldaţilor români, au fost 61 de contraatacuri care au produs germanilor pierderi considerabile. În aceste zile crâncene de luptă, Mackensen şi-a găsit forţa tactică ce spera să-i aducă victoria, evitarea românilor şi atacarea ruşilor, dar de fiecare dată românii apăreau ca din pământ şi băgau groaza în germani. În multe situaţii, soldaţii români, atacaţi cu gaze, îşi leapădă bluzele, îşi zvârle căştile de metal şi, rămaşi în cămăşi cu mânecile suflecate, înnegriţi de gaze şi cu capetele goale, ei se reped asupra duşmanului. Germanii, surprinşi de neaşteptata apariţie, fug îngroziţi, crezând că sunt soldaţi africani.
Bătălia de la Mărăşeşti a fost, prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial. Singura bătălie care ar putea să-i fie comparată, ca întindere de front şi ca număr de unităţi participante, este cea de pe Neajlov şi Argeş. Pentru noi, Românii, care am făurit victoria cu priceperea comandanţilor, cu vitejia şi sângele îmbelşugat vărsat al militarilor, Mărăşeştii vor rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război naţional. Biruinţa de la Mărăşeşti a stârnit admiraţia în rândul aliaţilor şi a avut un puternic ecou peste hotarele Ţării. Pierderile noastre în bătălia de la Mărăşeşti au fost de 21.451 militari, ale ruşilor nu se cunosc, iar germanii au tăinuit imensele lor pierderi. Numeroase personalităţi politice şi militare, ziare, posturi de radio, corespondenţi de război au subliniat eroismul ostaşilor români. Cu Mărăştii şi Mărăşeştii luam iar loc, cu fruntea sus, în rândul prietenilor şi aliaţilor noştri.
Generalul Berthelot aprecia că: „Soldaţii români luptă admirabil. Ei sunt la înălţimea celor mai viteji apărători, sunt cei mai buni soldaţi din lume”. Generalul american John Pershing, aflat pe teritoriul francez, exclama plin de admiraţie: „Admir splendidul eroism al Armatei Române, care şi-a apărat cu îndârjire pământul Patriei sale”. Şi personalităţile marcante din tabăra adversă au recunoscut succesele Armatei Române. Contele Czernin, în memoriile sale, relata: „La ultima mare ofensivă de la Mărăşeşti, trupele lui Mackensen au suferit pierderi sângeroase. Acest succes a încurajat pe români”. Reflectând impresia puternică produsă în lumea întreagă de vitejia armatei noastre, ziarul englez „Times” aprecia, în numărul din 17 august 1917, că: „Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca să nu fie făcuţi prizonieri. Această înfrângere este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei”.
Ultima mare bătălie pentru cucerirea Moldovei de către germani, a fost cea de la Oituz. Ofensiva austro-germană a început în ziua de 8 august cu un bombardament violent asupra liniilor ocupate de ruşi. La începutul bătăliei s-a observat că aceasta lua un curs din ce în ce mai primejdios pentru noi, deoarece inamicul dispunea aici de forţe covârşitoare, care întreceau cu mult puterea de rezistenţă a armatei noastre. De aceea, Marele Cartier Român a hotărât regruparea forţelor noastre. Rând pe rând, în atacurile de la Cireşoaia şi Coşna trupele române au ieşit victorioase, iar la 22 august 1917, s-a confirmat izbânda puterii de rezistenţă a soldaţilor români. Marele plan strategic al germanilor s-a prăbuşit în august 1917 în cel mai complet eşec. Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuia să opereze în Moldova, zăcea la pământ cu braţele sfărâmate. La Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldatul român a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice şi a adus o nouă consacrare gloriei Armatei Române, cu preţul sângelui vărsat pe câmpul de luptă.
O încetare definitivă a ofensivei pe frontul român a început să intre în socotelile comandamentului german. Această eventualitate era supărătoare şi jignitoare, ofensiva pentru cucerirea Moldovei prea tare trâmbiţată, pentru ca, renunţarea, venită după sângeroasele bătălii date, să nu echivaleze pentru toată lumea cu mărturisirea umilitoare a înfrângerii. De aceea, comandamentul german se decise să facă o nouă şi ultimă încercare. În bătăliile de la Ireşti, Varniţa, Dealul Porcului, Muncelu, Cireşoaia, armata germană a făcut ultimele sforţări de care mai era capabilă pentru ocuparea Moldovei. Învinsă şi epuizată, ea trebuia să încheie operaţiunile războinice pe frontul Moldovei şi să renunţe la orice ofensivă. În ziua de 3 septembrie 2017, a murit eroina Ecaterina Teodoroiu, când trei gloanţe pe fruntea fecioarei de la Jiu au aşezat cununa nemuririi. Panteonul eroilor războiului nostru ar fi fost sumbru fără această floare gingaşă, răsărită în vâltoarea bătăliilor, spre a fi smulsă de suflarea vijelioasă a celei din urmă încăierări.
Campania română din 1917 a ţinut 50 de zile, începuse la 20 iulie în bombardamentul năprasnic de la Nămoloasa şi Mărăşti şi s-a sfârşit la Cireşoaia. Din punct de vedere strategic, campania din 1917 a fost o dublă victorie a românilor. Ea a avut două etape, una ofensivă la început, când iniţiativa a fost de partea noastră, şi una defensivă la urmă, când a trebuit să parăm lovitura inamicului. Cu aceasta s-a încheiat definitiv campania română din 1917. De partea noastră ruşii nu voiau să mai lupte, iar românii singuri nu erau aşa de puternici încât să poată întreprinde acţiuni ofensive cu perspective mari.
La începutul lunii septembrie 1917, împăratul Wilhelm II a venit în teritoriul ocupat pentru a vizita frontul român. El a trecut pe la Curtea de Argeş, pentru a depune o coroană pe mormântul Regelui Carol, a vizitat teritoriile petroliere de la Câmpina şi a fost primit la Cernavodă de Ţarul Ferdinand al Bulgariei, pe un pământ pe care Ţarul l-a numit bulgăresc. Apoi a vizitat frontul din Moldova. De la înălţimea Măgurii Odobeştilor, Kaizerul a ascultat explicaţiile înfrângerilor suferite, făcute de comandanţii săi. Mareşalul Mackensen era stânjenit când privirile împăratului au fost pironite pe zidul de netrecut de către maşina de război germană şi simţea cum cariera sa glorioasă se încheie aici. El va rămâne în postul lipsit de primejdie şi glorie, de comandant al armatei de ocupaţie din România.
La 7 noiembrie 1917, a izbucnit în Petrograd revoluţia bolşevică, iar în mai puţin de o săptămână, Kerenski se recunoaşte înfrânt şi fuge. La 3 decembrie, Şcerbacew comunică mareşalului Mackensen propunerea de a intra în tratative pentru încheierea unui armistiţiu. La 4 decembrie 1917, s-a ţinut la Iaşi un Consiliu de Miniştri, prezidat de Regele Ferdinand, care a hotărât că Armata Română, constrânsă de necesitate, trebuie să ia parte şi ea la tratative, spre a încheia un armistiţiu cu caracter militar. La 7 decembrie, au început la Focşani tratativele, iar la 9 decembrie armistiţiul a fost încheiat.
Războiul mondial şi marea revoluţie rusă au pus problema Basarabiei, în mod brusc, printre cele ce trebuiau să capete o grabnică dezlegare. Armata rusă, din Galiţia până la Marea Neagră cuprindea o însemnată proporţie de moldoveni basarabeni, 200.000 de militari, care au fost puternic influenţaţi, de-a lungul luptelor, de fraţii lor din dreapta Prutului. Aici, soldaţii moldoveni basarabeni căpătaseră conştiinţa importanţei Neamului Românesc.
Convocarea Marelui Congres Ostăşesc în perioada 2-9 noiembrie 1917, a fost evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. La 4 decembrie 1917, s-a săvârşit evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării, iar la 15 decembrie 1917, a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească.
Ziua de 27 martie / 9 aprilie 1918 rămâne pentru Basarabia ziua dreptăţii celei mari, Sfatul Ţării declară Unirea Basarabiei pe vecie cu Mama sa, România. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată. Moldova frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, rupt de la sânul Ţării-Mamă şi robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup.
În marele război, România nu fusese înfrântă de duşman. Ea-i ţinuse piept cu bărbăţie şi-l făcuse să muşte ţărâna neputincios, în faţa barierei de piepturi şi baionete ce păzea Moldova. Revoluţia şi defecţiunea rusească o aruncase însă, cu mâinile legate, la picioarele adversarului. Neînfrântă, dar fără nicio şansă, România trebuia să înceapă din nou suişul calvarului său. Armistiţiul a fost cea dintâi etapă, iar noi ne găseam singuri, izolaţi în faţa Puterilor Centrale. Un mare ziar francez scria: „România a rămas ca o insulă de onoare în acest ocean de noroi”. Imediat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk, Puterile Centrale au socotit că e momentul cel mai favorabil de a încolţi România şi îi trimit o somaţie de a încheia pacea.
Tratativele au reînceput la 22 martie 1918, la Palatul Cotroceni, în sala devenită istorică, în care se ţinuse Consiliul de Coroană de la 27 august 1916. La 7 mai 1918, la Palatul Cotroceni s-a semnat odioasa pace impusă României de Puterile Centrale, sub numele de „Pacea de la Bucureşti 1918”. Pacea criminală ne-a adus robia politică şi economică, pierderea munţilor, răpirea Dobrogei, demobilizarea imediată a opt divizii şi trebuia să plătim pagube de război care întreceau de câteva ori posibilităţile noastre.
În străinătate se desfăşura o puternică propagandă de sprijinire a României şi împotriva tratatului de pace cu Puterile Centrale. La Paris, în iunie 1918, sub preşedinţia lui Take Ionescu, a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, care a avut un rol important şi prin care s-a văzut solidaritatea aliaţilor, în mod deosebit a Franţei.
România urmărea, cu răsuflarea tăiată de emoţie, desfăşurarea evenimentelor de pe teatrul francez al războiului. În primăvara şi vara anului 1918, toate operaţiile militare au consemnat superioritatea ţărilor Antantei. Aliaţii obţin victorie după victorie pe toate fronturile. Cancelariile din Berlin şi Viena pândesc o ocazie favorabilă pentru a oferi pacea, mai înainte ca desfăşurarea războiului să le pună în faţa dezastrului inevitabil. Deodată, catastrofa se produce în Balcani. Armata de la Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta războiului se hotăra în Balcani. Victoria generalului Franchet era decisivă pentru soarta Bulgariei şi Turciei. Înfrângerea Bulgariei şi scoaterea ei din luptă descoperea complet flancul imperiilor centrale dinspre sud şi deschidea poartă largă invaziei aliaţilor. Reintrarea în luptă a Armatei Române, odată cu apariţia armatelor aliate la Dunăre, era o eventualitate care avea multe posibilităţi de realizare.
La 10 noiembrie, Regele Ferdinand ordona mobilizarea armatei, decretul era contrasemnat de generalul Eremia Grigorescu, noul ministru de război, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. În aceeaşi zi, Guvernul trimite un ultimatum care conţinea şi declaraţia de război a României împotriva Germaniei, iar în aceeaşi seară a început retragerea germanilor. Pe urmele germanilor care se retrag înaintează francezii. În ziua de 12 noiembrie, Berthelot primeşte şi transmite ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă.
Pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state naţionale. În timpul războiului, Bucovina a trecut, rând pe rând, sub dominaţia ruşilor şi a austriecilor. La 8 noiembrie 1918, Armata Română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se lipea iar la trupul Ţării-Mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât cu o majoritate zdrobitoare „unirea necondiţionată pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României”.
La 1 Decembrie 1918, Regele reintra în capitala Ţării în fruntea armatei sale eroice. În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare prin voinţa Naţiunii Române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului Românesc.
Multimilenara cetate a Albei Iulia fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii Poporului Românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor - 1 Decembrie 1918. Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti.
Războiul României încă nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele pentru doborârea definitivă a vechilor duşmani şi pentru consolidarea Marii Uniri de la Alba-Iulia. Măcelurile în masă la care începuseră să se dedea gărzile ungureşti asupra românilor din Ardeal, erau semnele prevestitoare ale unor vremuri furtunoase. În adâncul conştiinţei tuturora, era convingerea că procesul milenar dintre români şi unguri va trebui să fie rezolvat definitiv cu sabia. Războiul româno-maghiar a început cu ofensiva trupelor române, din 16 aprilie 1919, din Munţii Apuseni. Doar două zile le-au trebuit trupelor române pentru a sparge frontul unguresc. Luptele au continuat pe teritoriul Ungariei. Bătălia de pe Tisa a început pe 17 iulie 1919, pe 26 iulie trupele ungare au fost învinse definitiv, iar în 4 august 1919, Armata Română a ocupat Budapesta, capitala Ungariei. Armata Română repurtase o biruinţă strălucită şi binemeritată în campania din Ungaria. Aceasta era încoronarea strădaniilor noastre, ce consfinţea Marea Unire de la Alba-Iulia.
La 4 iunie 1920, s-a pronunţat unul din marile verdicte ale istoriei. La Trianon, în Versailles, s-a semnat Tratatul de Pace între Ungaria şi Puterile aliate. Tratatul pentru recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de delegaţii Franţei, Angliei, Italiei şi Japoniei, de o parte, şi ai României de cealaltă parte.
Anul 2017 trebuie să se numească: „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz - 100”.

În „cea mai sacră zi din calendarul nostru istoric” s-a petrecut „împlinirea celui mai scump ideal al neamului românesc, deplina sa unitate naţională” (N. Josan, APVLVM, XXXVII/2, p. 187).
Austro-Ungaria era al doilea imperiu, după cel otoman, care s-a dezlânat sub presiunea avalanşei declanşate de românii înrobiţi de veacuri ai Transilvaniei. Şi sacră a rămas această zi în istoria românilor, pentru că noi n-am ucis de dragul de-a ucide, aşa cum au făcut maghiarii, câţiva ani mai târziu. Era prea frumoasă izbânda noastră, ca s-o întristăm prin vărsare de sânge. Noi rezistăm de 100 de ani tocmai pentru că aşezământul libertăţii noastre a fost ctitorit fără a ne răzbuna asupra celor care ar fi meritat cu vârf şi îndesat o sancţiune din partea umiliţilor. Maghiarii însă şi-au marcat pătrunderea, din nou, în teritoriul românesc oferit de cei doi criminali ai Europei, lăsând în urma lor grozăvia bălţilor de sânge şi de aceea Dumnezeu le-a scurtat stăpânirea. Aşa că, pentru noi, românii, ziua de 1 Decembrie este sacră, pentru că sacru ne-a fost idealul şi sacră ne-a fost săvârşirea actului de eliberare.
Dacă este un motiv de mândrie pentru neamul nostru, a fost spus răspicat de alte state ale lumii care au constatat că cele două momente de Unitate Naţională s-au petrecut în atmosferă de entuziasm, de înălţătoare bucurie a poporului, cu vechi drept de stăpân în Ţara sa. Că ne-au aprobat o spun susţinerile statelor europene despre care presa vremii anunţă „vestea recunoaşterii Unirii Principatelor de către marile puteri întrunite la Constantinopol” (Liviu Maior, APVLVM VII, 1969, p.134), iar, după 59 de ani, a fost confirmată Unirea cea Mare, prin hotărârea de la Trianon. Aceştia au parafat dreptatea noastră şi astfel s-a şters vechea intenţie a Austriei de a împărţi cu Rusia teritoriile româneşti.
Că n-am ucis pe nimeni, când ne-am înstăpânit pe pământul nostru, o mărturisesc participanţii la eveniment în documentele istorice evocatoare. Astfel, Eugen Hulea, tânăr ostaş pe vremea aceea, relatează că drumul „spre o nouă orientare a revoluţiei româneşti din Transilvania n-a fost impus cu mijloace de constrângere” (APVLVM VII 1969, p. 11). Aşa s-a petrecut chiar şi atunci când „punând stăpânire pe conacele aristocraţiei latifundiare”, românii n-au ucis, ci doar i-au zburătăcit, „fugărind pe zbirii administraţiei” (idem), lăsându-le viaţa spre a medita asupra injusteţii regimului lor de asuprire. Cât şi cum au meditat s-a văzut în anii 1940-1944. „Caracterul de mare solemnitate al adunării de la 1 Decembrie 1918 se vădea impresionant nu numai în aspectele ei majore, ci şi în amănunte, în care nu şi-a putut face loc nimic trivial, niciun gest de provocaţiune sau ofensă împotriva cuiva” (idem). Şi aceasta s-a întâmplat pentru că aşa au înţeles românii că trebuie să-şi înscăuneze libertatea, oferind o lecţie de înaltă omenie chiar şi călăului care i-a chinuit vreme îndelungată. „Forţa de şoc a fost sporită de aderarea la revoluţie a soldaţilor reîntorşi de pe fronturi, din cazărmi şi din prizonierat, fii de muncitori şi ţărani” (Ioan Pleşa, ,,Dacoromania” nr. 41, p. 26). Întorşi din „slujba la-mpăratul”, ei au fost cei care printr-o „delegaţie de ofiţeri români, în frunte cu căp. Negruţiu, s-au prezentat la comandantul cetăţii, un colonel austriac, pe care l-a informat asupra situaţiei şi l-a somat ca în termen de 2 ore să le predea cetatea, altfel va fi ocupată cu forţa. După un sfert de oră, comandantul austriac a acceptat, cu condiţia de a se asigura ieşirea fără neplăceri a militarilor austrieci din oraş” (idem, p. 27) şi garda austriacă a plecat întreagă şi neatinsă, fiindcă Cetatea a intrat sub comanda unor oameni de omenie, care ştiau ce înseamnă teroarea, pentru că în regimul ei trăiseră de multă vreme. Tot cu protecţie şi fără ostilităţi au fost tratate şi trupele lui Mackensen, întoarse spăşite de la Oituz şi Mărăşeşti, unde românii de dincolo de Carpaţi le-au „comunicat” că „Pe aici nu se trece!”. Aflate în retragere din România, au fost cantonate dincolo de Mureş, la Sebeş şi în satele vecine, pentru că nu li s-a permis să intre în oraşul Alba-Iulia în zilele de 30 noiembrie - 1 decembrie, când toate intrările în oraş erau păzite de ostaşi care formaseră gărzile române.
Într-un mediu de protecţie a participanţilor la Marea Adunare, „braţele poporului stăpân pe situaţie nu s-au ridicat spre a lovi, ci pentru aplauze şi fluturarea drapelelor, glasurile nu proferau ocări sau ameninţări, minţile nu erau narcotizate de băutură, ci doar de entuziasmul destinului regăsit”. „Praznicul luase sfârşit fără banchete, fără boi la frigare şi butoaie de vin. La 1 Decembrie 1918, poporul român din Transilvania a prohodit la Alba-Iulia un trecut pentru a cărui pomană n-ar fi ajuns munţi de pâine şi râuri de băutură.” „Forţa gigantică a zilei a trecut în istorie, lăsând în suflete mulţumire, pace şi odihnă, şi porţi largi spre zarea viitorului” (Eugen Hulea, APVLVM VII, 1969, p. 20).
Aşa sunt românii!

O mare şi frumoasă filă de istorie a localităţii Araci, din judeţul Covasna, au înscris-o doi înalţi ierarhi - Mitropolitul Nicolae Colan şi Episcopul Veniamin Nistor - a căror origine se situează pe aceste meleaguri, prin exemplara colaborare şi prietenie care s-a legat între aceştia pe parcursul vieţii lor.
„Prea Sfinţitul meu frate Episcopul Veniamin îmi e consătean - scria Nicolae Colan în 1946. Era firesc deci să-l cunosc, dacă nu din fragedă copilărie, cel puţin din cea mai îmbujorată tinereţe. De împrietenit la toartă nu ne-am împrietenit însă decât mai târziu, căci când am intrat eu în liceu, P.S. Sa îşi aduna bagajele să iasă din el.” Desigur, diferenţa de vârstă, 8 ani fără câteva luni, plecarea tânărului Virgil la studii, în Sfântu-Gheorghe şi Braşov, în perioada în care Nicolae făcea primii paşi, dar şi diferenţele sociale, Nicolae provenind „dintr-o familie numeroasă şi modestă de ţărani evlavioşi”, pe când Virgil „descendent al unei distinse familii preoţeşti a crescut într-o atmosferă de adâncă religiozitate, încât încă de tânăr «călca a preot» după intuiţia şi expresia justă a poporului”, au contribuit la inexistenţa unor relaţii strânse între viitorii ierarhi în perioada copilăriei lor. O adevărată prietenie, care va dura toată viaţa, se va lega, „pe îndelete, în Sibiul nostru drag - ea n-a mai fost tulburată de nimic. A rămas trainică şi caldă în toate zilele vieţii noastre, fie că am vieţuit în aceeaşi cetate, fie că chemările slujbelor noastre bisericeşti ne-au despărţit, uneori prin hotare din cale afară de aspre”. (Hotarele de care vorbeşte episcopul Clujului, Vadului şi Feleacului erau cele impuse, în perioada septembrie 1941 - septembrie 1944, prin odiosul Dictat de la Viena, când Nicolae Colan, rămas singurul episcop ortodox în Ardealul de Nord, a preluat sarcina păstoriri spirituale a tuturor românilor din teritoriul ocupat.)
Practic, prietenia celor două feţe bisericeşti „pe îndelete” s-a cimentat în perioada 1922-1936, când viitorul Mitropolit al Ardealului a îndeplinit funcţia de profesor provizoriu la Catedra de Studiul Noului Testament, la Academia Teologică „Andreiană”, unde a fost definitivat în 1924, iar din „octombrie 1928 a fost numit şi rector al Academiei Teologice amintite, misiune pe care a îndeplinit-o cu pricepere şi distincţie până la alegerea sa ca Episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului ”, consfinţită prin Înaltul Decret Regal nr. 1.142 din 14 mai 1936.
Viitorul Episcop al Caransebeşului, care, în timpul războiului a îndeplinit funcţia de preot militar, cu gradul de căpitan şi referent spiritual al armatei a VII-a austro-ungară, va funcţiona, o scurtă perioadă de timp, în 1919, ca şef de serviciu la resortul cultelor (Ministerul Cultelor - n.a.) din Consiliul Dirigent (Guvernul Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu, până la unirea deplină cu România - n.a.), apoi ca secretar consistorial şi organizator al Episcopiei nou înfiinţate a Clujului, până la 1 mai 1922, când „a intrat în serviciul Arhiepiscopiei Sibiului, tot ca secretar, mai apoi ca (şi) consilier referent”, până la alegerea de Marele Colegiu Electoral ca Episcop de Caransebeş, la 3 iunie 1941, investit la 14 iunie 1941 şi întronizat la 24 august 1941.
Paşii celor doi, din primăvara anului 1922, nu se vor întâlni numai prin relaţiile oficiale, de serviciu, ci şi în foarte multe cazuri datorită multiplelor îndatoriri bisericeşti, culturale şi obşteşti pe care le îndeplineau amândoi.
Astfel, Nicolae Colan era „membru în Consiliul arhiepiscopesc şi mitropolitan, membru (deputat) în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc, membru în Comitetul central al Asociaţiunii „Astra” şi în Comitetul secţiei sibiene, secretar general al Asociaţiei clerului ortodox român din Ardeal „Andrei Şaguna”, preşedinte al Reuniunii meseriaşilor români din Sibiu, preşedinte al Reuniunii române de muzică „Gheorghe Dima” din Sibiu, profesor la Şcoala Militară din Sibiu”. Tot în această perioadă, Nicolae Colan „s-a îngrijit de apariţia colecţiilor de scrieri religioase: Biblioteca bunului păstor, Problemele vremii (1929-1936), publică Anuarele Academiei Teologice Andreiene din Sibiu (8 volume pe anii 1928-1936) şi contribuie la apariţia colecţiilor de cărţi teologice şi bisericeşti de la Sibiu: Seria teologică, Seria didactică, Popasuri duhovniceşti şi Veniţi la Hristos. În 1934 a înfiinţat revista de familie intitulată Viaţa Ilustrată, care a avut menirea, precum însuşi mărturiseşte, să ducă în casa românului lumina pentru suflet şi desfătare pentru ochi”.
La rândul său, Virgil Nistor era „membru în Comitetul central şi casier general al Asociaţiei clerului „Andrei Şaguna”, membru în Sinodul Eparhial şi în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei, colaborator la Revista Teologică, Telegraful Român, Lumea Satelor şi la Revue de Transylvanie”. De asemenea, în perioadă 1930-1936, a scris studiile: Confesionalism politic, Să înceteze confesionalismul politic, Bugetul Cultelor pe 1931, Biserica Ortodoxă în bugetul cultelor pe 1930, Să se facă dreptate şi, în limba franceză, Cultele minoritare şi Biserica Ortodoxă Română în noul buget al României.
Gândindu-se la această rodnică perioadă sibiană şi la relaţiile dintre ei, Episcopul Nicolae scria în 1946: „Biroul Părintelui Virgil era deschis şi pentru oamenii fără treabă la Consistor. Am înţeles fără treabă oficială. În adevăr, o ceată de prieteni stăteam aici adeseori şi la taifas. Dar din aceste taifasuri s-au zămislit nu puţine iniţiative cu bună rodnicie şi pentru Sfânta noastră Biserică şi pentru aşezămintele ei (mă gândesc, mai ales, la Asociaţia Clerului „Andrei Şaguna”, la Societatea femeilor ortodoxe şi la Reuniunea de muzică „Gheorghe Dima”)”.
La rândul său, în 1936, consilierul Arhiepiscopiei Sibiului, Virgil Nistor, scria frumoase cuvinte la adresa lui Nicolae Colan, referindu-se la aprecierea de care se bucura prietenul său în ochii Mitropolitul Nicolae Bălan: „Este o înaltă preţuire şi cinste să fii sfetnic vlădicesc. Dacă preţuirea se acordă de obicei unei persoane bine pregătite şi cu o viaţă morală deosebită, de cinstea de a fi sfetnic vlădicesc se învrednicesc numai cei aleşi de ierarhi, de a fi colaboratorii lor apropiaţi. Aceasta presupune: pregătire, moralitate, bunăcredinţă, ascultare, competenţă şi alte calităţi”.
După plecarea la Cluj a Episcopului Nicolae şi apoi la Caransebeş a Episcopului Veniamin, între cei doi ierarhi se va purta o întreagă corespondenţă oficială. Foarte cunoscute, în afara actelor oficiale, din perioada caransebeşană, sunt cele două aprecieri făcute cu prilejul aniversării a 50 de ani, în anul 1943, a Episcopului Nicolae Colan, şi la 60 de ani, în 1946, a Episcopului Veniamin Nistor, care le oferă celor doi „ocazia de a-şi exprima public sentimentele de aleasă prietenie şi sinceră preţuire ” a unuia faţă de celălalt.
„Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor” este de toţi stimatul şi iubitul Episcop Nicolae al Clujului, Vadului şi Feleacului, care împlineşte azi vârsta de 50 de ani - scria cu acel prilej Veniamin Nistor. Binecuvântat de bunul Dumnezeu cu alese calităţi, a fost menit să ocupe în capitala Ardealului românesc scaunul vlădicesc, ca al doilea Ierarh de la reînfiinţarea vechei episcopii istorice. Talanţii primiţi nu i-a îngropat în pământ, ci i-a chivernisit cu multă osârdie şi acum după o muncă neîntreruptă de 30 de ani vine să-i redea înmulţiţi, ca mulţumită Tatălui Ceresc pentru toate darurile ce le-a revărsat din belşug asupra P.S. Sale.”
Iată un fragment din ceea ce scria cu ocazia aniversării a 60 de ani şi Episcopul Nicolae Colan, la adresa prietenului său: „Părintele secretar Virgil Nistor a avut destule prilejuri să-şi afirme priceperea şi devotamentul, dând Înalt Prea Sfănţitului nostru Mitropolit Nicolae un foarte preţios ajutor în organizarea acestor aşezăminte şi praznice. Mai ales vredniciei arătate de P.S. Sa, timp de peste douăzeci ani, în greaua slujbă de secretar Arhiepiscopesc i se datoreşte preţuirea cu care l-a cinstit atât Înalt Prea Sfinţia Sa cât şi membrii Congresului Naţional Bisericesc care l-au chemat în fruntea Eparhiei Caransebeşului, pe care o păstoreşte, de patru ani, cu înţelepciune şi iubire de adevărat Părinte. Urarea mea la împlinirea celor şaizeci de ani ai Prea Sfinţitului Episcop Veniamin se împreună cu a tuturor celor ce îl preţuiesc şi-i strigă: Mulţi fericiţi ani, iubite prieten şi frate întru Hristos!”.
Mai puţin cunoscută este perioada albaiuliană a Episcopului Veniamin Nistor, privind prietenia cu Mitropolitul Nicolae Colan. Pentru o mai bună cunoaştere aduc în faţa dumneavoastră fragmente din corespondenţa stareţului Mănăstirii „Sfânta Treime”, Veniamin Nistor, cu fratele său, medicul Pompiliu Nistor, stabilit la Braşov, în care numele lui Nicolae Colan apare deseori. Din aceste epistole am selectat scurte fragmente care amintesc despre acesta, la sfârşitul cărora, în paranteză, este data expedierei corespondenţei:

„Trăiesc tot singur precum ştiţi. Dacă nu va veni cumva Colan cu maşina să mă scoată din bârlog, nu cred că în curând voi eşi de acasă… Mi-a spus Mager eppul (episcopul - n.n.) Aradului că a auzit la Sibiu că se vorbeşte să mă numească Rector al Inst. Teol. de acolo. Cu toată leafa bună, casă, masă, nu mă tentează şi în caz că m-ar numi, nu voi primi, căci nu voesc să-mi jertfesc liniştea şi libertatea şi să ajung iarăşi la cheremul şi capriciile Mitrop. De aceeaşi părere e şi Colan şi Mager, sub a cărui jurisdicţie trecem cu 1. I. 1951” (19 XII 1950).
„La Cluj a murit prof. chirurg Al. Pop, cum mi-a scris Colan” (15 III 1954).
„… aştept concediul ca la 1 sept. să plec la Buziaş pe 4 săpt. Poate că merge şi Colan, dacă nu se va răzgândi” (23 aug. 1955).
„I-am scris lui Colan să întrebe pe prof. Haţieganu dacă m-ar putea primi în clinică pe 10 oct. Aştept răspuns la Buziaş” (31 VIII 1956).
„La 11. X am intrat aici (Clinica din Cluj - n.n.) la prof. Haţieganu, mi s-au făcut toate analizele şi azi a început tratamentul… Am cameră separată, mi se dă toată atenţiunea şi îngrijirea cuvenită, masa f. bună. … Colan a fost la V. Dornei şi soseşte mâine” (11 X 1956).
„După ce Episcopul Moruşca a avut 2 atacuri de congestie cerebrală şi i s-a paralizat partea stângă, după o scurtă suferinţă în ziua de 26 oct. a.c. a adormit în Domnul. A fost prohodit în catedrala noastră de Mitropolitul Nicolae cu un mare sobor de preoţi… Mitropolitul a vorbit foarte frumos în catedrală” (3 XI 1958).
„În luna oct. a.c. se va face la Bucureşti alegere de Episcop la Roman şi Colan va participa la alegere. L-am rugat în scris că dacă poate să mă ducă cu maşina la Braşov şi Arpătac, unde voiesc să stau cîteva zile până se rentoarce dela Bucureşti” (30 sept. 1959).
„Am regretat că n-am putut sta mai mult la voi fiind legat de maşina lui Colan” (22 XII 1959).
„A doua zi de rusali(i) a fost aicea Mitropolitul Colan cu … au dormit aicea şi a doua zi au plecat cu maşina la Caransebeş, Orşova şi T. Severin, unde Colan voia să viziteze un văr de al său. Cred că s-a oprit şi la Cornelia” (10 VI 1960).

Un răspuns al Episcopului Clujului, la rugămintea stareţului Mănăstirii „Sfânta Treime”, de a-i trimite date privitoare la mănăstirile din eparhia sa, întâlnim şi în volumul Pr. prof. dr. Alexandru Moraru dedicat Mitropolitului.

„Prea Sfinţite, Întru Hristos Iubite Frate,
La scrisoarea ce mi-ai trimis îţi răspund prin cele ce urmează.
Mănăstirile din eparhia Noastră sunt... Regret că fotografiile mănăstirilor nu ţi le pot trimite, neavându-le. Dar până la anu, când crezi că lucrarea ce-o pregăteşti, va fi gata, vom face şi noi fotografiile dorite şi ţi le-om trimite.
Data sărbătorii Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae n-o cunosc. Cred că va fi numai către sfârşitul lui septembrie sau chiar octombrie a.c. În ori ce caz vei fi anunţat de cu vreme, ca şi Fratele Policarp.
Cu bune urări şi cu frăţească dragoste, N.
Cluj, 25. VII - 1955”.

Din aceste scurte informaţii ne putem da seama de faptul că legăturile dintre cei doi ierarhi au continuat, Mitropolitul ajutându-l sub diferite forme pe Veniamin, vizitându-l, corespondând cu regularitate şi chiar dându-i sfaturi, cu totul că era de o vârstă mai mică. Cred că noi investigaţii, în fondurile familiei Nistor, vor aduce noi argumente privind relaţiile cordiale stabilite între cei doi fii ai satului Araci de-a lungul vieţii lor.

„Pădurea spânzuraţilor”, operă a creatorului romanului românesc modern, constituie o întoarcere, a lui Liviu Rebreanu, pe urmele şi în memoria tragediei fratelui lui - Emil Rebreanu, ofiţer în armata imperială austro-ungară, executat, pentru încercarea de a trece, în luna mai 1917, pe timpul Primului Război Mondial, la fraţii români, pe frontul din Moldova.
Dincolo de personajele cunoscute, precum Herdelea, Ion, Florica, Ana, Belciug, dincolo de acel „Glas al pământului, Glas al iubirii”, din romanul „Ion”, prin Apostol Bologa din romanul „Pădurea spânzuraţilor”, scria George Călinescu, în a sa monumentală „Istorie a literaturii române de la începuturi până în prezent”, întâlnim, în psihologia umană, „două atitudini impuse din afară (…): roman care ar fi putut fi politic, dar, din instinct creator, a rămas un roman de analiză”.
Se pare că, într-o perioadă, n-au existat cele mai frăţeşti relaţii între Liviu şi Emil Rebreanu. Într-o scrisoare din 10 septembrie 1913, Emil Rebreanu îi scrie fratelui Liviu Rebreanu, aflat la Bucureşti, implorându-l: „Spune-mi să trec cum pot (Carpaţii - n.n.), dacă nu mai mult. Hotărăşte şi va fi făcut!”. Iar în 12 septembrie, Emil scria uneia din surori: „Facă Dumnezeu piatră ori vierme din mine, mi-e totuna mie… Şi eu am avut un vis frumos, şi poate prea frumos a fost, ca acum să-i urmeze atâta părere de rău şi atâtea suferinţe… Liviu - unealta nenorocului meu - crede că, dacă treceam Carpaţii, îi eram spre greutatea lui. (…) Să-mi fi spus, dintru început, că nu mă poate sprijini nici într-un fel, eu m-aş fi înscris la jură (Drept - n.n.) în Cluj, ori mergeam pe altă carieră”.
În luna august 1914, Emil Rebreanu este încorporat, ca voluntar, şi trimis la Şcoala Militară de Artilerie din Ungaria. „Până la dobândirea titlului de cadet, va trăi în condiţii mizere.” La 1 noiembrie 1914, după un an de tăcere, reia corespondenţa cu Liviu Rebreanu: „Sunt singurul român - scrie - între voluntari şi cel mai calic”. În luna decembrie, Emil Rebreanu este mutat pe frontul din Italia.
La 14/27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei. Trimis pe frontul împotriva românilor, după ce se logodeşte cu o unguroaică, Apostol Bologa solicită „mutarea pe un alt front”. Refuzat, plănuieşte să dezerteze. Bănuit, încă din momentul în care a cerut mutarea pe un alt front al Primului Război Mondial, Apostol Bologa este prins, devine un trădător, de fapt un martir, în neloialitatea lui faţă de Imperiul Austro-Ungar. La 12-13 mai 1917, Emil Rebreanu este „acuzat de crimă de dezertare şi spion” şi-i condamnat la moarte, deoarece, la 10-11 mai, a avut intenţia să treacă linia frontului, la români. Printr-un ordin al generalului Karg (nume reţinut de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraţilor”), la 14 mai 1917, Emil Rebreanu este executat, prin spânzurare, la Ghimeş-Palanca. Apostol Bologa (Emil Rebreanu) „primeşte osânda ca pe o izbăvire”!
Astfel a sfârşit Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, născut la 17 decembrie 1891, al cincilea copil al familiei Rebreanu, a cărui viaţă a fost, brusc, curmată, la 14 mai 1917, la Ghimeş-Palanca!
Emil Rebreanu, ajuns pe frontul din Moldova, trăieşte momente dureroase, contradictorii, aflându-se în lupta „cu cosângenii”. Considerându-se „un om fără ideal”, în sufletul lui se trezeşte acel sentiment naţional, al obârşiilor lui româneşti-ţărăneşti din Ţinutul grăniceresc al Năsăudului. Prin Apostol Bologa, personajul din „Pădurea spânzuraţilor”, avem, de fapt, în faţă acea „inteligenţă vie” a apartenenţei rădăcinilor. De la soldatul corect, în starea lui de până la un loc, ca ofiţer, parcurge calea până la trezirea acelui sentiment că nu poate lupta împotriva fraţilor români.
Publicat după prăbuşirea - după dezastrul Imperiului Austro-Ungar, în urma Primului Război Mondial, la doi ani de la executarea lui Apostol Bologa, Emil, fratele lui Liviu Rebreanu - „Pădurea spânzuraţilor” este „un roman psihologic, o monografie chinuitoare, fără clişee politice”, cu un „limbaj profetic”. Este „o dramă a obsesiei”, „un roman al sinuciderii”, după opinia lui George Călinescu, Liviu Rebreanu excelând prin sobrietate, talent scriitoricesc, precum o dovedeşte şi în „Iţic Ştrul dezertor”, cu „dezlănţuiri brutale, fioroase, în deplasările nevăzute ale sufletului”. Nu-i de mirare, din moment ce, din acele „Caiete” ale lui Liviu Rebreanu, prefaţate, în anul 1974, de Niculae Gheran, reiese că autorul se documentează la sânge, hotărât să meargă pe locurile tragice unde a sfârşit fratele lui, iar paginile 350, 351, 352, din acel „jurnal”, cuprind, nu întâmplător, acele capitole denumite „spânzuraţii”.
„Pădurea spânzuraţilor” este un roman despre psihologie şi educaţie creştină ale unui român, ajuns ofiţer tocmai acolo unde nu-i era, de fapt, locul, acela al unei dureroase realităţi transilvane, acolo unde au trăit şi Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Constantin-Romanu-Vivu, Alexandru Papiu-Ilarian, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, ieşiţi dintr-o istorie a locului, dar şi a Transilvaniei zbuciumate, sub viforul învolburărilor, a năzuinţelor înaintemergătorilor, a strămoşilor.
Destinul lui Apostol Bologa, prototipul lui Emil Rebreanu din „Pădurea spânzuraţilor”, este acela al atâtor români urcându-şi Golgota în seria cauzalităţilor devenirii, pe calea cunoaşterii de sine, trecând, de fapt, prin acea metamorfoză a conştiinţei unui ardelean.
Poate că-i necesară şi o scurtă precizare a unui alt destin, cel al fratelui lui, Liviu Rebreanu, când este vorba despre cei doi fraţi aruncaţi în vălmăşagul nemiloaselor vremi. Născut în Ţinutul grăniceresc al Năsăudului, Liviu Rebreanu a fost bursier la Academia Militară - Ludovika din Budapesta, sublocotenent, ca şi Emil, fratele lui mai mic, în armata austro-ungară. Demisionează din armată, vine la Prislop, unde-i învăţător, iar în anul 1909 trece în România. Este, şi el, urmărit de trimişi ai imperiului, ca un declarat duşman al austro-ungurilor. Este secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, se căsătoreşte, „duce o viaţă discretă, de scriitor”, moare la Valea-Mare, lângă Piteşti, la 1 septembrie 1944, nevăzând încă nordul Ardealului eliberat, după acapararea lui, de Ungaria horthyistă şi fascistă, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940.
„Pădurea spânzuraţilor” este o carte de recitit, mai ales acum, când, în luna aceasta, la 14 mai, s-au împlinit cei o sută de ani de la moartea lui Emil Rebreanu (Apostol Bologa), ofiţer austro-ungar, spânzurat pentru încercarea lui de a trece la fraţii români, pe frontul din Moldova, pe timpul Primului Război Mondial.
Un coleg de breaslă, Flavius Prodan, propune ca, la anul, când se împlinesc cei 100 de ani de la Marea Unire şi înfăptuirea României Mari, cel mai important moment al veacului, şi de la împlinirea, în acest an - 2017, a celor o sută de ani de la executarea, prin spânzurare, a lui Emil Rebreanu, personajul principal - Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraţilor”, să fie emisă o medalie „Apostol Bologa”, pentru militari şi civili, luptători pentru ideile româneşti, luptători pe baricada interesului naţional şi a adevărului istoric!

Un sfânt al zilelor noastre

Sunt oameni smeriţi în rândul românilor care s-au nevoit şi au stăruit pentru înfăptuirea unităţii în duh creştin a românilor din Carpaţi şi de oriunde s-ar afla. Unul dintre aceştia este şi Moşul Gheorghe Lazăr din inima Ardealului, care s-a jertfit pentru ca Unirea de la 1 Decembrie 1918 să se petreacă sub soare.

Moşul Gheorghe Lazăr, cum i se spune până astăzi, s-a născut în comuna Şugag, judeţul Alba, în anul 1846. „Încă din fragedă vârstă s-a dovedit a fi un copil ales de Dumnezeu, smerit, tăcut, iubitor de linişte şi de biserică. Iubea mai ales să fie singur, să se roage în biserica satului noaptea, să facă metanii, să citească la Psaltire. Uneori se ascundea în grădină sau în pădure şi acolo se ruga mult cu mâinile ridicate la cer. Mânca foarte puţin şi îndeosebi de post.” Aşa a rămas în oglinda minţii celor care l-au cunoscut, adunate drept mărturie de Arhimandritul Ioanichie Bălan. Părinţii l-au căsătorit la vârsta de 24 de ani şi l-au lăsat moştenitor al averii lor. A fost binecuvântat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în rugăciune, post şi muncă cinstită. În anul 1884, i s-a împlinit o dorinţă mai veche şi a ajuns să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an şi jumătate în Muntele Athos, după care s-a întors în Ţară. A mai trăit câţiva ani în familie, şi-a pus copii în rânduială, iar în anul 1880 s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei.
Virtutea covârşitoare a Moşului Gheorghe Lazăr a fost aceea că s-a detaşat de toate cele ale lumii, pentru marea iubire de Dumnezeu şi de oameni. Cu alte cuvinte, a lucrat la litera Evangheliei până când i-a văzut lumina Duhului precum o aură. Toţi cei care l-au cunoscut direct sau au auzit de Moşul Gheorghe, din prima clipă i-au simţit sfinţenia încă fiind în viaţă. El este păstrat cu evlavie în sufletul şi memoria multor creştini din Moldova, Ardeal, Ţara Sfântă şi din Sfântul Munte.
Părintele Ilie Cleopa, care are el însuşi rădăcinile în Ardeal, la Săliştea Sibiului, istoriseşte faptul că, prin 1700, catolicii au luat toate cărţile ortodoxe de la bisericile româneşti din Ardeal şi le-au dat foc şi au pus cărţi de-ale lor, care aveau Crezul cu Filioque. Această prigoană a românilor din Ardeal a ţinut peste 150 de ani, când a venit Sfântul Andrei Şaguna, marele român, care era şi foarte învăţat şi cunoscut la Viena. Murise Maria Tereza şi au intrat alţi împăraţi la conducerea Imperiului. Atunci s-a făcut un memoriu în care s-a arătat câte biserici şi mănăstiri au fost stricate. Şi s-a dat voie să se numească preoţi români la biserici, dacă au. Aşa a rânduit pronia cerească, la acea vreme, că Moldova a trimis mulţi preoţi să-i ajute pe ardeleni.
Se cuvine a aminti faptul foarte important că Mănăstirea Neamţ se afla atunci la apogeul înfloririi sale în privinţa cărţilor tipărite în limba română, slavonă şi greacă. Cuviosul Paisie Velicikovski, la 1794, a alimentat Ortodoxia din Ardeal şi de pretutindeni, cu mulţime de cărţi religioase bisericeşti. Izvoarele documentare spun că 12 care pline de cărţi sfinte au fost trase de boi peste Munţii Carpaţi către Ardeal. Când au ajuns la Sibiu s-a făcut o inaugurare emoţionantă, fiindcă pe atunci se ajungea greu peste munţi, pentru că nu erau maşini şi drumuri. Astfel se face că sute de Trioade, Penticostare, Mineie, Evanghelii, Apostoli, tot ce trebuia pentru Biserica Ardealului au fost împărţite pentru a potoli setea de credinţă a românilor ardeleni. Aşa se explică de ce se găsesc cărţi tipărite de Mănăstirea Neamţ pe la Bihor, Zalău şi prin toate bisericile din Transilvania. Foarte mult a ajutat Moldova pe românii din Ardeal. Moşul Gheorghe Lazăr ştia toate acestea, de aceea spunea: „Ehei, drăguţă, dacă nu era Moldova, eram păgâni (catolici) aici în Ardeal”.
Fiind un prieten al Domnului şi cunoscându-şi sfârşitul, la 15 august 1916 s-a săvârşit cu pace în chilia lui şi a fost înmormântat în cimitirul oraşului din Piatra-Neamţ. În vara anului 1934, osemintele sale au fost aşezate în gropniţa Mănăstirii Văratec. Demn de subliniat este faptul că a plecat la Domnul chiar în ziua când clopotele din Regatul României au vestit o zi întreagă mobilizarea ce anunţa intrarea Ţării în Războiul pentru Reîntregirea Patriei! Moşul Gheorghe Lazăr a spus mai dinainte apropiaţilor că va pleca Dincolo în ziua când se va anunţa marea tulburare între popoare şi când glasurile clopotelor vor vesti marile suferinţe prin care va trece Neamul Românesc pentru dobândirea Unirii.
Moşul Gheorghe Lazăr era cel mai fericit om de pe pământ, fiindcă purta pe Dumnezeu în inimă. Şi a lăsat sfat prin pilduitoarea sa viaţă că pentru a trona unitatea între noi, atunci e musai ca românii să se străduiască a dobândi prezenţa Domnului în inimă. Trebuie amintit faptul că atunci când a ajuns la Mormântul Domnului la Ierusalim, Moşul Gheorghe a mărturisit Mântuitorului suspinul şi speranţele Ardealului. A vindecat mii de credincioşi numai cu ajutorul puterii cuvintelor sale şi a simplei prezenţe. A săvârşit şi minuni care circulă şi astăzi în Tradiţia vie a neamului, mai cu deosebire în zona Neamţului şi a Sucevei. În încheiere, vă prezentăm, dragi cititori, trei dintre aceste miracole.
„Mărturisesc numeroşi bătrâni din partea locului şi faptul acesta, care este cu adevărat o minune: Moşul Gheorghe a avut odată în Paşcani o oarecare ispită. Voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon căci nu avea bani. Controlorul de bilete, care din întâmplare nu-l cunoştea, i-a zis: - Moşule, dacă n-ai bilet, la prima staţie te dai jos din tren! Bătrânul rostea în taină Psaltirea. Iar oamenii din tren îl rugau pe conductor să-l lase, că este om cu viaţă sfântă. Însă la prima staţie, acela l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe lângă calea ferată zicând: - Drăguţă, rămâneţi aici cu Dumnezeu şi cu Măicuţa Domnului!
Însă, când să pornească trenul, acesta nu pornea deloc. Nicio defecţiune. Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul. Nimic. Trenul nu pornea din loc. Toţi erau uimiţi şi alarmaţi. Iar unul din funcţionarii gării a zis:
- Aţi dat jos din vagon pe Moşul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceţi-vă şi-l chemaţi înapoi. Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon şi imediat a pornit trenul din gară.
Tot aşa a făcut la Piatra-Olt. La Piatra-Olt a vrut să se dea jos că avea de luat o carte de la un om. Acolo era haltă şi aceia cu trenul nu opreau la haltă dacă nu erau oameni. Le-a zis Moşul Gheorghe:
- Uite, drăguţă, opreşte oleacă că e aici o casă şi trebuie să iau o carte.
- Moşule, dar nu oprim noi trenul pentru cartea dumneata, numai dacă sunt oameni.
- Dacă nu vreţi să opriţi, staţi aici, drăguţă, că mă duc să-mi aduc cartea.
A stat trenul pe loc. S-a dat jos şi şi-a adus cartea. Când a venit cu cartea:
- Hai, moşule, că a stat trenul.
- Dar numai atât am avut nevoie: să-mi iau cartea. Hai că om merge.
Acesta era Moşul Gheorghe Lazăr, care mânca o dată în zi la apusul soarelui, iar în Postul Mare, săptămâna întâi şi săptămâna de la Florii până la Paşti nu gusta nimic, numai citea Psaltirea.
Odată la iarmaroc în Târgu-Neamţ, într-o luni, l-au suit oamenii într-o căruţă să ţină predică.
Nu a vândut nimeni în ziua aceea. Tot iarmarocul a venit la Moşul Gheorghe. Şi s-a întâmplat atunci că o evreică tânără nu putea naşte, era prima dată, când trebuia să nască primul copil, şi era gata să moară. Au venit o mulţime de doctori, că zicea că nu mai poate, moare. Nu mai putea nici răcni şi zicea că moare. Au venit evreii la Moşul Gheorghe:
- Moşu’ Gheorghe, noi suntem evrei.
- Da, drăguţă, ce ai?
- Moare fata noastră. Hai la noi că gata, doctorul a spus că nu mai are ce-i face, moare fata noastră.
- Nu moare până vin eu. Şi au stat şi au aşteptat până a terminat predica.
- Apoi zice, dar, vă botezaţi?
- Toţi ne botezăm dacă trăieşte fata, că numai pe aceea o avem. Şi ajunge acolo, fata era mai moartă, nu mai putea, stăteau pe lângă dânsa. Dar Moşul Gheorghe, când a deschis uşa, a strigat:
- Hai, deschide-te cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului. Tot atunci a şi născut. A venit şi i-a făcut cruce pe cap şi a spus:
- Să fie al lui Hristos.
Şi s-a făcut sănătoasă şi s-a botezat şi ea şi copilul şi i-a pus numele Gheorghe, după Moşul Gheorghe. S-au botezat atunci 5-6 familii de evrei din Târgu-Neamţ.”
Moşul Gheorghe Lazăr este o adevărată icoană vie, o culme a evlaviei poporului nostru românesc. O făclie care a luminat minţile românilor din toate provinciile şi o conştiinţă care a pregătit poporul pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

- Interviu cu Vasile Almăşan Vancu, fost secretar al municipiului Topliţa -

- Domnule Vancu, ne cunoaştem de o viaţă. Nici nu-mi mai aduc aminte ce funcţii îndeplineaţi pe vremea când ne-am cunoscut. Asta era, cred, în urmă cu aproape o jumătate de veac. Ştiu însă sigur că din 1994 aţi fost secretarul Consiliului Local al municipiului Topliţa. Nu-mi aduc aminte ca în această perioadă de aproape un sfert de veac să fi citit, în vreun ziar, un articol despre secretarul municipiului Topliţa, Vasile Vancu…
- Aveţi dreptate, nu a apărut vreun articol despre mine ca secretar, chiar dacă numele meu a mai apărut uneori în presa locală.
- Încerc să fac eu acest lucru, chiar dacă nu mai sunt de mult gazetar de profesie, iar dumneavoastră nu mai sunteţi secretarul municipiului Topliţa, pentru că, aşa cum se mai spune, aţi pus puşca jos, ori aţi tras pe dreapta, fiind pensionat.
- Da, într-adevăr, după o activitate de 47 de ani în câmpul muncii, din care 23 de ani ca secretar al municipiului Topliţa, am ajuns la vârsta pensionării. Este un moment important în viaţa noastră pensionarea. Este momentul în care trebuie să ne facem un bilanţ al anilor activi, să facem o privire retrospectivă asupra vieţii noastre, să ne oprim asupra anilor în care, indiferent de munca pe care am prestat-o, am fost, într-un fel sau altul, în slujba Ţării şi a poporului, şi să ne întrebăm dacă am făcut destul, dacă am făcut tot ce am fi putut face, dacă suntem mulţumiţi de ceea ce am făcut în activitatea pe care am desfăşurat-o.
- Dumneavoastră v-aţi făcut un astfel de bilanţ, o evaluare?
- Da, să ştiţi că mi-am făcut o astfel de autoevaluare a ceea ce am făcut în cei 47 de ani de muncă. E drept, ea nu poate fi una decât subiectivă, fiindcă este destul de greu să te judeci şi să-ţi apreciezi corect şi obiectiv viaţa şi munca. Principiul cel mai la îndemâna fiecăruia dintre noi în ce priveşte viaţa şi activitatea ta este acela de şti că eşti apreciat de semenii tăi, de cei care te cunosc, iar munca ta este apreciată atât de cei cu care intri în contact, într-un fel sau altul, cât şi de superiori. În ce mă priveşte, am ajuns la concluzia că acolo unde am muncit mi-am făcut datoria corect şi cinstit. M-am oprit, desigur, mai mult la ultimii 23 de ani, în care am îndeplinit funcţia de secretar al municipiului Topliţa…
- Tocmai la această perioadă aş vrea să vă referiţi în discuţia noastră…
- Sigur că da, fiindcă este perioada cea mai importantă, atât din viaţa mea, cât şi din întreaga activitate. Este adevărat, orice muncă este importantă, fiindcă, aşa cum spuneam, te afli în slujba Ţării şi a poporului. Aşa că peste tot trebuie să-ţi faci datoria. Ştiţi, exista, în urmă cu aproape trei decenii, acea „zicere” cunoscută de toată lumea: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”! Era şi nu prea era adevărată. Ori cât am vrea să vorbim numai de rău acea perioadă, nu putem nega părţile ei bune, realizările pe care Poporul Român le-a obţinut, progresul uriaş pe care România l-a făcut în acei ani. Necazul cel mare este însă că, după aceea, respectiv după 1989, în loc să clădim în continuare, am dărâmat totul, după proasta teorie „ştergem şi-o luăm de la capăt”! Ce s-ar fi întâmplat cu lumea aceasta dacă peste tot s-ar fi procedat aşa? Ar mai fi existat vreun progres?
Dar să revin la obiectul discuţiei noastre. Vreau să mă refer la ultimii 23 de ani fiindcă în această perioadă, respectiv 1994-2017, ca secretar al municipiului Topliţa, m-am aflat în serviciul comunităţii locale. Iar atunci când te afli în serviciul comunităţii, responsabilitatea pe care o ai capătă alte dimensiuni, este cu mult mai importantă. Fiindcă din acel loc de muncă trebuie să fii conştient că ai datoria să slujeşti comunitatea, interesele ei, problemele multe şi diverse ce se ivesc în această comunitate, care e nevoie să fie rezolvate, soluţionate, evident în spiritul legilor şi în conformitate cu acestea.
- Mulţi vorbesc despre această funcţie, de „secretar al primăriei”, ca despre un funcţionar oarecare, un birocrat, un conţopist. Oare e chiar aşa?
- Cei care spun asemenea vorbe habar nu au ce înseamnă această funcţie. În primul rând, nu există o funcţie de „secretar de primărie”, fiindcă nu există o asemenea instituţie. Este doar o instituţie a primarului, după cum una a secretarului. Consiliul Local este organul de stat al administraţiei locale. Vorbind despre instituţia secretarului, ea este una pe cât de veche, pe atât de importantă, datând încă din secolul IV înainte de Hristos, de pe vremea lui Aristotel, la Atena, şi s-a născut în procesul organizării democratice a acestei cetăţi-stat. De atunci, instituţia secretarului a existat neîntrerupt şi a căpătat o importanţă tot mai mare, începând cu instituţiile superioare ale statului, până la cele de la nivelul comunelor. Nu întâmplător, ea a fost extinsă din administraţie şi în politică, prin înfiinţarea funcţiei de secretar şi la partidele politice.
Secretarul este cel care veghează la respectarea legilor statului, dar şi la respectarea drepturilor cetăţenilor, a comunităţii în general, tot în conformitate cu legile. Iată de ce el este obligat să cunoască legile şi actele normative care stau la baza organizării şi funcţionării autorităţii administraţiei publice locale, cele legate de fondul funciar, ale stării civile, arhivelor, situaţiilor de urgenţă, exproprierilor etc.. Să nu uităm că primarii, ca şi consilierii locali sau judeţeni, ca reprezentanţi ai partidelor politice, vin şi pleacă, ocupând doar temporar, într-o legislatură, aceste funcţii, pe câtă vreme secretarul este cel care asigură continuitatea, astfel încât activitatea să se desfăşoare normal, iar legalitatea să fie respectată. Fiindcă el este reprezentatul legiuitorului, nu al politicului. El nu este ales, ci este numit în funcţie în urma unui concurs.
- În timpul în care aţi ocupat funcţia de secretar al municipiului Topliţa, s-au perindat vreo câţiva primari ai municipiului. Cum aţi reuşit să conlucraţi cu ei, să vă adaptaţi la „stilul” fiecăruia?
- Prin conlucrarea permanentă, prin comunicare permanentă, prin respect reciproc, dar mai ales prin acea diplomaţie pe care orice secretar trebuie s-o aibă spre a-l convinge pe primar că legea trebuie respectată în orice împrejurare, în orice activitate pe care o impune sau o demarează. Sigur, discuţii au fost, unele chiar contradictorii, însă întotdeauna ele s-au sfârşit printr-un numitor comun la care s-a ajuns tocmai prin ceea ce spuneam: respectarea legii. Cele mai multe dintre aceste s-au născut din legile şi reglementările legate de proprietate şi de retrocedări. Ca secretar, conform legii, am făcut parte din comisia constituită la nivelul municipiului. În această privinţă pot să spun că sunt mulţumit de felul în care comisia şi-a desfăşurat activitatea, astfel că toate dosarele privitoare la bunurile confiscate şi naţionalizate, trecute în proprietatea statului, după 6 martie 1945, au fost încheiate, soluţionate.
În concluzie, pot spune că am reuşit să asigur funcţionalitatea normală a organului local al administraţiei publice locale din Topliţa în spiritul Constituţiei şi al legilor Ţării, chiar dacă am învăţat „din mers” care sunt atribuţiile funcţiei de secretar al municipiului. După cum acelaşi lucru pot să-l spun şi în privinţa asigurării drepturilor locuitorilor urbei, astfel încât pot zice că am manifestat o permanentă responsabilitate atât faţă de problemele de interes public, la nivelul localităţii, cât şi la nivelul locuitorilor, prin grija faţă de nevoile şi interesele lor. Iată de ce, acum când am pus punct muncii mele, ca secretar al municipiului Topliţa, sunt mulţumit cum am muncit, cum mi-am făcut datoria şi cum m-am comportat. De aceea, am plecat cu capul sus şi nu mi-e ruşine să privesc nici în ochii celor cu care am muncit direct, timp de 23 de ani, nici în ochii celor pe care i-am slujit.

Am intrat în mass-media în toamna anului 1998, atunci când eram doar absolvent de liceu, pentru că aveam numai 18 ani şi jumătate. Adică exagerat de timpuriu, cursurile facultăţii urmându-le în timpul primilor ani de presă. Din acel moment, a mai trăit ziarul judeţean, „Cuvântul nou”, la care lucram, fostul cotidian covăsnean de partid, încă vreo opt ani. În vremurile de acum două decenii, se ştie, am fost unul dintre puţinii tineri care încerca să-şi construiască o carieră în presă la acel ziar, cu bunele şi cu tarele lui. Eu am văzut-o ca pe o şansă, ca pe o oportunitate, şi am fost poate mai perseverent decât alţii, cu nimic mai valoros însă, căci pe-acolo au trecut nişte „nume” care chiar aveau talent. Cu mici excepţii, i-am respectat pe seniorii redacţiei, în frunte cu redactorul-şef (un om de omenie, cum zice o vorbă din bătrâni), pentru că, în definitiv, ei m-au învăţat ucenicia în cele ale scrisului, ale presei. N-aş zice că din prima, mai ales că la început fusesem redactor sportiv, însă odată cu trecerea anilor, şi după ce am mai lucrat pentru scurtă vreme şi la alte ziare judeţene, naţionale şi în televiziune, mi-am dat seama de un aspect esenţial, vital aş spune: că peste tot în Ţara asta românească, dar mai ales în Ardeal, degeaba eşti ziarist, sau preot, dacă nu eşti şi patriot!! Este în van. (Nu intru acum în detalii, căci nu detaliile sunt obiectivul acestor rânduri.) Atunci, când am realizat aceasta, am început să-mi dau liber sentimentelor şi să scriu, fireşte pe lângă cele de zi cu zi, şi presă patriotică, de-o factură luminată a naţionalismului românesc! Şi a venit timpul, în 2006, când am fondat „Condeiul ardelean”, o publicaţie de atitudine, cuget şi simţire românească. De atunci şi până astăzi, nu a existat, cred eu (doar s-o fi făcut-o involuntar), niciun român de bună credinţă, din arealul sud-est transilvan, dar şi din celelalte zone ale României, care să nu fi fost publicat în foaia noastră.
Numai că, între timp, odată cu trecerea anilor, au apărut şi supărările. Am mai prins experienţă, am mai „îmbătrânit” niţel şi, inevitabil, mi-au fost date să le văd multe, ca director de publicaţie şi ca român patriot în inima înlăcrimată a României. Prin urmare, vrând-nevrând, cu timpul am început să mă vindec de naivitatea-mi proverbială. Încet, foarte încet, dar sigur. Şi cum iubesc adevărul, chiar dacă el doare cel mai adesea, nu greşesc atunci când vă mărturisesc faptul că multe aspecte dintre acelea pe care le-am trăit de câţiva ani încoace, în această luptă la care noi îi spunem generic românism, efectiv m-au făcut să mă satur…; asta ca să fiu elegant. Concret, la ce mă refer? La acel românism de faţadă, de paradă, din interes personal, făcut că aşa dă bine în vremurile prezente, că e la modă din nou să fii cu simbolurile româneşti, indiferent că vorbim de steag, de stemă, de costumul popular, mioriţă ori bulzul ciobănesc. Desigur, citind acestea, cârcotaşii or să spună că de ce trebuia să scriu articolul de faţă, că e bine aşa cu simbolurile, că ce, acum asta e problema (?!), că oricum şi ungurii fac la fel. Fac şi ei, aşa este. Iar eu ştiu asta mai bine decât mulţi dintre cârcotaşi, pentru că sunt născut şi crescut aici, între ei, le cunosc limba, cultura, obiceiurile şi neamul. Şi ştiu că se mai şi ciondănesc, numai că apoi se împacă, şi îşi văd mai departe de ţelul comun, antiromânesc, separatist şi revanşard. În plus, aici nu despre ei e vorba. Scriam odată, pe tema aceasta, un editorial cu titlul „Prost nu e cel care mănâncă şapte pâini, ci acela care i le dă”. Aşadar, aici e vorba despre români. Şi nu despre aceia care doar poartă nume românesc (că avem şi exemple dintr-astea destule, le ştim), căci despre ei… subiectul nu mai e demult atât de dureros, că ne-am obişnuit. Nu. Aici fac referire la noua specie de mari români, mai nouă, ăştia cu cărămida, care o fac din pur interes personal. Ei bine, eu unul m-am săturat de românii nesinceri care fac românism din interes personal! Aaa nu, staţi liniştiţi, nu o să vedeţi pe niciunul dintre ăștia care sunt în tot și-n toate, fix ca în Caragiale, să vină şi să vă spună că da, el este unul dintre aceia care o fac dintr-un calcul privat, în urma căruia ţinteşte să fie propulsat direct în vârf, şi că da, şi el este de acord cu alegerile „democratice” prin numire, care se practică pe la noi. Nuu, vedeţi-vă de treabă. Păi tocmai aici e cheia, că, evident, niciunul n-o să recunoască. Dar destui, ca să spun adevărul, aşa o fac. E mult lichelism în românismul acesta de faţadă, de paradă, din interes personal! Atât de mult e interesul şi atât de diferit este ceea ce vedem în spaţiul public faţă de ceea ce este de fapt în viaţa de zi cu zi, încât nu ştiu dacă vreodată o să mi se mai estompeze sentimentele deee… iah!, pe care le simt acum, văzând realitatea. Poate la unii v-am mai spus acestea în particular, rezistând şi vrând ca niciodată să nu le spun public, aşa, de-a dreptul, în ziar, dar acum n-am mai putut, văzând fariseismul care mă înconjoară aproape clipă de clipă. Şi reţineţi, v-o spune unul care n-a avut şi nu are niciun interes personal, care acum câţiva ani era, ca tânăr, pe val „în domeniu”, ca să spun aşa, şi care putea să acceadăăă… fulger căţărându-se pe spinarea românilor, şi care, uitându-se în oglindă, a preferat să facă un pas înapoi tocmai pentru că şi-a dat seama că nu mai poate şi nu mai vrea să ţină pasul cu moda…
Vreau să înţelegeţi foarte bine, dumneavoastră, dragii şi fidelii cititori ai „Condeiului ardelean”, că nu judec pe nimeni. Acesta e resortul Altcuiva. Ci doar că s-a întâmplat că n-am mai putut suporta făţărnicia, ipocrizia, simularea, spuneţi-i cum vreţi, şi atunci mi-am aşternut gândurile pe hârtie, cum probabil ar trebui să o fac mult mai des, dar cum nu pot din alte motive, despre care sper să nu vă fac vorbire niciodată.
Îmi cer iertare, aşadar, tuturor celor pe care i-am supărat cu opinia din acest spaţiu, mai ales celor care s-au simţit.
Hristos S-a înălţat! Glorie eternă Eroilor Neamului Românesc, cunoscuţi şi necunoscuţi! Pace, bucurie şi sănătate tuturor românilor sinceri de astăzi, atâţia câţi mai sunt, dimpreună cu familiile şi cei dragi lor! Şi celor nesinceri la fel! Că mare este Grădina Maicii Tale, România, Doamne, şi puterea şi slava Ta în veac! Amin.

Dreptul de-a avea o ţară
Şi de-a-i spune România,
Ei, eroii, ni-l lăsară
Înfrăţindu-se cu glia.

Orice popor îşi reazimă fiinţa pe morminte de eroi. La noi în Ţară, în fiecare an, de Ziua Înălţării Domnului se sărbătoreşte şi Ziua Eroilor, sărbătoare naţională în care sunt comemoraţi cei căzuţi în cele două războaie mondiale şi în războiul de independenţă.
În calitate de membri ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, am participat la ceremonialul militar şi religios desfăşurat în data de 25 mai a.c. în reşedinţa judeţului Covasna - Sfântu-Gheorghe, dar şi în municipiul Târgu-Secuiesc, oraşele Covasna şi Întorsura-Buzăului, şi comunele Sita-Buzăului, Barcani şi Breţcu.
Am ascultat Imnul Ţării, cu gândul la cei ce şi-au lăsat acasă familiile - soţi, soţii, copii, mame, taţi, bunici, fraţi şi surori -, gospodăriile, speranţele, şi au plecat la luptă. Au plecat pe front, pentru Ţară, Neam şi libertate. Au avut de înfruntat duşmani, dar şi umezeală, frig, foame, boli. Unii nu s-au mai întors niciodată. Alţii au purtat ororile războiului în gând sau pe trup, toată viaţa lor.
Am ascultat slujbele de pomenire, preoţii care se rugau pentru toţi „eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea Patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea Poporului Român”.
I-am ascultat pe prefectul şi subprefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu şi respectiv, Necolae Radocea, care au dat citire, în diferitele scuaruri în care se omagiau eroii, mesajului prim-ministrului României, Sorin Grindeanu, spunând: „Marcăm astăzi o zi dedicată celor mai buni dintre noi, care s-au jertfit pe câmpul de luptă pentru a-şi apăra credinţa şi pământul. Dacă avem astăzi o Patrie, o casă, o familie dragă pentru care nu ne temem că o vom pierde, aceste lucruri se datorează în primul rând acelor oameni bravi. Îmi exprim sentimentele profunde de respect, recunoştinţă şi admiraţie pentru eroii Poporului Român, taţi şi bunici ai noştri, înaintaşi care şi-au pierdut viaţa de tineri în război, unii necunoscuţi. (…) Dar eroi nu sunt doar cei care şi-au pierdut viaţa în luptă, ci şi cei care au supravieţuit după ce au riscat totul pentru Patrie. Îi consider eroi şi pe veteranii noştri, o mână de oameni care mai sunt în viaţă acum, şi care plătesc încă, în fiecare zi, în conştiinţă şi în vise, pentru ororile cărora le-au fost martori în cel de Al Doilea Război Mondial. Respect, dragi veterani, şi să ne bucurăm multă vreme de acum încolo de dumneavoastră!”.
Am văzut lacrimi în ochii veteranilor de război prezenţi. Am simţit emoţie în glasurile copiilor care au recitat poezii patriotice - cei din Zăbala, elevii învăţătorului Dan Hagiu, sau cei din Breţcu, îmbrăcaţi în frumoasele costume populare dăruite de Acţiunea „Români pentru români”. Am văzut bucuria cu care elevii liceelor şi şcolilor gimnaziale din Covasna, Întorsura-Buzăului, Sita-Buzăului şi Barcani au adus flori la festivitate, pe care la final le-au presărat pe ostaşii Garnizoanei Militare Sfântu-Gheorghe, care defilau prin faţa lor.
Am aplaudat atât militarii, cât şi oficialităţile judeţene şi locale care au depus coroane de flori. Unii, din datorie, pentru că îi obligă legea, cei mai mulţi, din respect pentru Eroii Neamului. Am văzut localnici numeroşi îmbrăcaţi în costume populare, atât în partea estică a judeţului, la Covasna şi Zăbala, cât şi în cea sud-estică, în Buzaiele Ardelene, toţi veniţi la eveniment cu smerenie, pentru că aşa au simţit că trebuie, pentru că aşa au apucat din bătrâni.
Şi am ştiut că ei, Eroii Neamului Românesc, de acolo de sus, ne privesc. Ne privesc din ceruri, din spatele mormintelor albe, de lângă fiecare monument sau troiţă.

„Dar noi…? Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt / Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ…? / Nu plângeţi oare 'n Raiul vostru, că-atâta liotă străină / Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!” (Vasile Militaru).

TRIUNGHIUL EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC
MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, OITUZ (I)

Consideraţii generale
Elaborat într-un context politico-militar complex, Planul de campanie al Armatei Române se axa pe ideea mobilizării şi valorificării prioritare a resurselor materiale şi capacităţilor combative interne în vederea intensificării luptei de eliberare a teritoriului naţional. Marele Cartier General a avut, de asemenea, o contribuţie notabilă la definitivarea planului de ansamblu al frontului român. În activitatea de planificare de stat-major s-au depus eforturi importante de concepţie, s-au materializat însemnate demersuri politico-diplomatice menite a concura la depăşirea obstacolelor create de practicile unor state coalizate de minimalizare a problemelor româneşti, de impunere a unor orientări strategice dezavantajoase; un serios travaliu de explicare şi argumentare a fost reclamat de imperativul depăşirii viziunii strâmte a Antantei, ce considera frontul român ca un spaţiu „secundar” de acţiuni militare, cu întreg complexul de consecinţe care decurgea din această opinie.
Planul românesc de campanie se distingea prin caracterul său realist, prin concepţia clară în care erau proiectate acţiunile militare. La baza sa stătea analiza lucidă a contextului politico-strategic intern şi internaţional, studierea judicioasă a raportului de forţe de pe frontul românesc şi de pe celelalte teatre de operaţii.
În România, în primăvara şi vara anului 1917 - aşa cum reiese şi din analiza planurilor de campanie - urmau să se deruleze evenimente politico-militare hotărâtoare. În preliminariile lor, de o parte şi alta a frontului, s-au concentrat efective impresionante. Frontul român avea o lungime de aproximativ 500 km şi urma traseul: Muntele Botosu - est Cârlibaba, valea Putnei bucovinene, est Dorna, est Glodul, Bicaz, Brusturoasa, valea Sulţa, vest Mănăstirea Caşin, Mărăşti, Răcoasa, Clipiceşti, Movileni, malul stâng al Siretului - Nămoloasa, malul drept al Siretului (capul de pod de la Corbul - 8 km adâncime), malul stâng al Siretului - Cotul Lung, malul drept al Siretului până la vărsarea în Dunăre, braţele Chilia şi Sulina până la Marea Neagră. În acest spaţiu, relativ strâmt, se aflau faţă în faţă numeroase forţe: gruparea româno-rusă comandată de regele Ferdinand I şi grupările inamice comandate de arhiducele Iosif şi feldmareşalul Mackensen. Importanţa frontului român - de care depindea în mare măsură soarta războiului în estul şi sud-estul Europei - era pusă în evidenţă de efectivele impresionante desfăşurate pe poziţii, de valoarea ridicată a comandamentelor de unităţi şi mari unităţi, de materialul de luptă perfecţionat aflat în înzestrarea trupelor.
Componenţa în detaliu a Armatei Române, în primăvara anului 1917, era următoarea: Marele Cartier General român avea în subordine Armata 1 şi Armata 2.
Armata 2 - sub comanda generalului de corp de armată Alexandru Averescu, în sectorul - cu o deschidere de 37 km - Bâtca Carelor (cota 703), Valea Caşin - dealul Secara, Iveşti. În organica ei figurau: Corpul 2 Armată (diviziile 1, 3) între poiana Încărcătoarea şi Răcoasa; Corpul 4 Armată (diviziile 6, 8 şi 12) între Dealul Arşiţa Mocanului şi poiana Încărcătoarea; rezerva operativă (2 divizioane artilerie munte, 1 divizion artilerie grea 152 mm, 7 baterii tunuri lungi şi obuziere 105-150 mm). Totalul forţelor din linia întâi: 56 batalioane, 14 escadroane, 258 tunuri, 50.000 oameni. În timpul acţiunilor de luptă Armata 2 va primi în sprijin Divizia 1 Cavalerie, Brigada 2 Călăraşi, Brigada grăniceri, Batalionul 17 pionieri şi 3 escadrile.
Armata 1 - comandată de generalul de divizie Constantin Cristescu - s-a aflat iniţial în sectorul exclusiv Movileni, Siliştea, Lieşti, Podul Huroaia, Crângeni, pe un front de 39 km. Avea în compunere: Corpul 3 Armată (diviziile 5, 13, 14); Corpul 6 Armată (diviziile 9 română şi 80 rusă şi Brigada 1 călăraşi); Corpul de cavalerie (Divizia 2 cavalerie, brigăzile 1, 6 roşiori pe jos); artileria grea (regimentele 1, 2, 3 artilerie grea cu obuziere şi tunuri lungi de 105-155 mm); Grupul 2 aeronautic (5 escadrile). În total trebuiau să intre în poziţii 86 batalioane, 62 escadroane, 527 tunuri, circa 100.000 oameni. Dispozitivul definitiv al armatei se va fixa la începutul bătăliei de la Mărăşeşti, după 24 iulie / 6 august 1917.
La 22-24 iulie / 4-6 august 1917, Armata 2 avea un efectiv de 4.097 ofiţeri şi 150.708 trupă, iar Armata 1, 4.466 ofiţeri şi 153.716 trupă. Armatele 1 şi 2 române erau dispuse în sectoare de 37-39 km lărgime, spre a se realiza concentrarea adecvată a forţelor şi mijloacelor pe direcţiile principale de ofensivă.
În privinţa forţelor aliate, în România se găseau trei armate ruse şi formaţiuni ataşate misiunilor militare franceză, britanică, italiană, rusă etc..
La aripa de nord a frontului român - cu o lungime de 210 km -, în Carpaţii Orientali, se găsea Armata 9 rusă aflată sub comanda generalului P.A. Leciţki, compusă din: Corpul 2 Armată; Corpul 24 Armată; Corpul 26 Armată; Corpul 36 Armată; Corpul 40 Armată; rezerva (4 regimente de infanterie). În total, Armata 9 dispunea de circa 127.000 oameni cu 649 tunuri; două din diviziile sale rămâneau în rezerva strategică a frontului de est.
Armata 4 rusă - comandată de generalul A.I. Ragoza - ocupa sectorul de 50 km dintre Răcoasa şi Movilenii de Jos, între armatele 2 şi 1 române. Ea era alcătuită din: Corpul 8 Armată; Corpul 30 Armată; Corpul 7 Armată; cu un total de 68.000 oameni (99 batalioane, 25 escadroane, 396 tunuri).
Armata 6 rusă - sub comanda generalului Şurikov - fusese dispusă la aripa stângă a frontului - cu o lungime de 130 km - de la Crângeni până la vărsarea Dunării în Marea Neagră.
Rezerva Înaltului comandament al frontului român se găsea concentrată în zona Pechea, Băleni şi Dorasca şi avea ca mari unităţi: Corpul 29 armată rus, Divizia 7 română, Corpul 3 cavalerie rus. Rezerva organizată de Stavka, în zona Comăneşti, Târgu-Ocna, se compunea din Corpul 45 armată rus.
În ceea ce priveşte forţele inamice, coordonarea acestora se realiza de către Marele Cartier General german, organism subordonat direct kaiserului Wilhelm al II-lea, ce fusese recunoscut în calitate de comandant şef de către toate statele coaliţiei Puterilor Centrale. În cursul bătăliei de la Mărăşeşti, Marele Cartier General german a încredinţat conducerea de nivel operativ-strategic comandamentului Grupului de armate feldmareşal Mackensen, care acoperea frontul dintre Marea Neagră şi Valea Putnei. El avea în compunere:
- Armata 3 bulgară, comandată de generalul Nerezov, care ocupa sectorul de front cu o deschidere de circa 180 km dintre Marea Neagră şi localitatea Latinu;
- Armata 9 germană, comandată de generalul J. von Eben, se afla în dispozitiv între Măxineni şi valea Putnei, pe un front de 120 km;
- Rezerva era constituită din diviziile 76 şi 212 infanterie germane; raionul său de dispunere: sud Nămoloasa, vest Brăila, est Drăgăneşti.
- Grupul de armate arhiducele Iosif era desfăşurat pe frontul dintre valea Putnei şi muntele Botosu. În subordinea lui se aflau:
- Armata 1 austro-ungară, comandată de generalul Franz von Rohr, era dispusă între valea Putnei şi sud Glodul, deţinând un front de 200 km;
- Armata 7 austro-ungară, comandată de generalul Kovess, la flancul stâng, era dispusă între sud Glodul şi muntele Botosu, pe un front de 60 km.

Operaţiunea ofensivă de la Mărăşti

Pe frontul din Moldova, Armata 2 română era dispusă între armatele 9 şi 4 ruse. Încă din primăvara anului 1917, comandamentul frontului român hotărâse ca Armata 2 „să ajute” ofensiva celor două armate ruse şi să încerce, dacă va fi posibil, o ofensivă energică, în scopul împiedicării concentrării forţelor inamice care ar fi putut periclita succesul acţiunii aliate.
Misiunea Armatei 2 române nu era câtuşi de puţin uşoară, având în vedere tăria adversarului, condiţiile deosebit de dificile impuse de natura terenului, ca şi raportul de forţe în fâşia sa de ofensivă. În calculul acestora avea să conteze mult şi faptul că două divizii de infanterie (7 şi 12), cu efectivele complete, care făceau parte din organica Armatei 2, fuseseră trecute în rezerva Marelui Cartier General.
În prima jumătate a anului 1917, marile unităţi ale Puterilor Centrale de pe frontul român reuşiseră să-şi întărească poziţiile din zona muntoasă a Carpaţilor Orientali, organizând un dezvoltat sistem de lucrări genistice. La aripa dreaptă a frontului ocupat de Armata 1 austro-ungară acţiona Grupul Gerok, compus din două mari unităţi: Corpul 8 Armată, la nord şi Grupul Ruiz, la sud.
Armata 2 română se înfăţişa în ajunul bătăliei de la Mărăşti ca o structură armată solid construită, aptă să îndeplinească misiuni complexe, ofensive ca şi defensive, cu componentele sale elastic articulate, ceea ce facilita trecerea de la o formă de luptă la alta şi purtarea unor acţiuni autonome.

Piesă de artilerie românească, de calibru 120 mm, în poziţie de luptă

În noua sa structură, cu unităţile şi subunităţile omogene sub raportul efectivelor şi al înzestrării, Armata 2 română putea realiza mult mai uşor grupări şi regrupări de forţe, în funcţie de cerinţele câmpului de luptă. Moralul trupelor era foarte bun, în ciuda marilor dificultăţi întâmpinate în iarna şi primăvara anului 1917. La comanda armatei se afla unul din cei mai de seamă generali români, care se bucura de un prestigiu deosebit în rândul trupelor; comandamentele marilor unităţi erau asigurate de ofiţeri care îşi probaseră calităţile în campania precedentă şi fuseseră selecţionaţi ca atare.
Operaţia ofensivă avea să se desfăşoare în mai multe etape, atingându-se succesiv următoarele obiective: în prima etapă - cucerirea, cu aripa stângă a armatei, a înălţimilor dintre valea Şuşiţei şi valea Putnei şi atingerea aliniamentului Găurile, Vizantea Mănăstirească, Câmpurile, poiana Încărcătoarea (restul dispozitivului rămânea pe loc); în a doua etapă, după introducerea rezervelor, se preconiza ofensiva centrului şi dreptei armatei pentru cucerirea aliniamentului Răchitaşul Mic, Răchitaşul Mare, dealul China, Valea Sării; succesul acestei acţiuni urma să conducă, în cea de-a treia etapă a operaţiei, la înaintarea întregului dispozitiv al armatei până la linia Arşiţa Mocanului, vârful Războiului, dealul Slatina, piscul Cocoşilă, Răchitaşul.
Succesul acţiunii ofensive a infanteriei depindea într-o măsură hotărâtoare de o temeinică pregătire de artilerie. Fază de început a bătăliei de la Mărăşti, pregătirea de artilerie urma să se declanşeze în ziua de 9/22 iulie 1917, având o durată de două zile.
În după-amiaza zilei de 10/23 iulie, regele Ferdinand, în calitate de comandant suprem, s-a adresat ostaşilor români printr-un însufleţitor ordin de zi în care se spunea: „Scumpii mei ostaşi! Mult aşteptata zi a sosit, când după luni de repaus şi refacere, iarăşi puteţi arată duşmanului vitejia românească a străbunilor noştri. S-a dat ordinul de ofensivă pe întregul front şi împreună cu frontul nostru, fronturile vecine vor porni la atac. Ochii tuturora sunt aţintiţi asupra voastră; în vitejia voastră toată suflarea românească şi-a pus nădejdea şi credinţa nestrămutată de victorie. [...] Porniţi la luptă cu braţul oţelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruinţă. Purtaţi drapelele înainte. Alungaţi pe duşmanul din pământul strămoşesc, fiţi plini de vitejie, pilde de toate virtuţile ostăşeşti”.

Unitate de infanterie română în marş spre poziţiile de luptă

După ce, în tot cursul nopţii de 10/23 spre 11/24 iulie, artileria a continuat cu intensitate sporită să bată poziţia inamică, în zorii zilei de 11/24 iulie marile unităţi din dispozitivul ofensiv al Armatei 2 române au început atacul asupra frontului Diviziei 218 infanterie germană din Grupul Ruiz.
La ora 10, satul Mărăşti era în întregime în mâinile forţelor române, dar urmărirea inamicului a continuat. Un nou asalt l-a scos şi din poziţia de pe platoul de la vest de Mărăşti, amenajată cu şanţuri-adăpost şi reţele de sârmă, şi l-a silit să se retragă până pe dealul Viei.
Atacată concentric, după o luptă deosebit de crâncenă, poziţia puternic fortificată de pe dealul Mănăstioara a fost cucerită în după-amiaza zilei. Au fost făcuţi numeroşi prizonieri, s-au capturat mari cantităţi de armament, printre care şi o baterie de mortiere de tranşee şi un tun cu tragere rapidă de 105 mm, pe care artileriştii români l-au pus să bată poziţiile inamice dinspre Soveja.
În acest timp inamicul a încercat să ia măsuri de redresare a situaţiei grave în care se afla şi care ameninţa să devină curând catastrofală. În urma ordinului primit de la comandamentul Grupului Gerok, de „a închide văile Putnei şi Şuşiţei”, generalul Eugen Ruiz a cerut Diviziei 1 cavalerie austro-ungară să constituie un detaşament cu care să ocupe înălţimile de la nord şi sud de satul Gura Văii.
Planurile comandamentului inamic aveau să fie în curând zădărnicite de ostaşii Armatei 2 române, al căror elan ofensiv era de nestăvilit. Încă din zorii zilei de 12/25 iulie, sub presiunea atacurilor infanteriei, puternic susţinute de focul artileriei grele şi de însoţire, unităţile austro-ungare şi germane au continuat retragerea, unele centre de rezistenţă fiind părăsite chiar înainte de apropierea forţelor române.

Mitralieră românească într-o poziţie amenajată în prima linie

În după-amiaza zilei de 12/25 iulie, în timp ce întregul dispozitiv al armatei îndeplinea cu succes misiunile ofensive stabilite pentru acea zi, iar inamicul executa o retragere precipitată în căutarea unor zone favorabile în care să-şi refacă apărarea, Marele Cartier General a trimis „Ordinul de operaţii nr. 34”, prin care se hotăra oprirea ofensivei. „Cu tot succesul obţinut - sublinia documentul - continuarea operaţiunilor pe frontul nostru nu mai este posibilă din cauza situaţiunii generale pe frontul oriental.”
Acest ordin, care a produs nemulţumirea ofiţerilor şi ostaşilor români, era o consecinţă nemijlocită a înfrângerilor suferite de armata rusă pe frontul din Galiţia şi Bucovina. Cu mari eforturi, generalul Lavr Gheorghievici Kornilov reuşise să oprească temporar ofensiva germano - austro-ungară, dar pentru menţinerea frontului îi erau necesare noi forţe. În aceste împrejurări, guvernul provizoriu al Rusiei decisese încetarea operaţiilor ofensive pe tot frontul oriental şi trimiterea în zona periclitată a unor forţe ruseşti scoase de pe alte fronturi, inclusiv din Moldova. Referindu-se la impactul eşecurilor ruse din Galiţia şi Bucovina asupra desfăşurării ofensivei române, istoricul rus V.N. Vinogradov scria: „Ofensiva trupelor române în sud, lângă Mărăşti (raionul Focşani), a fost încununată de succes. Din cauza descompunerii armatei ruse, românii au trebuit să facă faţă în această regiune la toată greutatea operaţiilor. Românii au făcut destul de mult, au obţinut succese. Dar din cauza situaţiei de pe frontul nostru, noi am trimis o telegramă generalului Scerbacev prin care am ordonat încetarea ofensivei. Astfel că operaţiunea începută cu succes a fost zădărnicită”.
Impetuozitatea ofensivei executate de trupele române, ca şi fermitatea comandantului Armatei 2, care n-a acceptat oprirea acţiunii în condiţii ce i-ar fi fost defavorabile, au atras aprecieri elogioase din partea comandantului Armatei 4 ruse. În telegrama trimisă generalului Averescu în după-amiaza zilei, generalul A.I. Ragoza scria: „Admirând bravura şi activitatea excepţională a vitezelor dumneavoastră trupe, vă rog să primiţi, domnule general, cele mai sincere felicitări din partea mea personal şi a întregii Armate 4 ruse. Suntem mândri că avem un vecin atât de viteaz”.
În ziua de 13/26 iulie 1917, operaţia ofensivă a Armatei 2 română a continuat pe întreaga lărgime a frontului cu deosebită impetuozitate. Lipsit de o linie de rezistenţă bine organizată, inamicul a fost silit să se retragă în grabă spre vest şi sud-vest, căutând să-şi refacă apărarea pe lanţul de înălţimi ce străjuiesc dinspre apus Ţara Vrancei.

Aruncător de mine din dotarea Armatei Române în poziţie de tragere în zona Mărăşti

Într-un raport al arhiducelui Iosif, din 13/26 iulie 1917, se făceau următoarele aprecieri: „Dimineaţa la ora 8 se produce un mare atac asupra Diviziei 218 germană, care şi-a pierdut puterea de rezistenţă, aşa încât linia Soveja a fost străpunsă de inamic. Am ordonat generalului Seeckt ca să-şi exercite toată autoritatea sa asupra acestei divizii şi, dacă va fi cazul, să se folosească de cele mai drastice măsuri”.
Eliberarea Sovejei de către trupele române crease mari dificultăţi Diviziei 1 cavalerie austro-ungară, pe care arhiducele Iosif le aprecia astfel: „Soveja este în mâinile inamicului, singurul drum de retragere al Diviziei 1 cavalerie este tăiat. Regimentul 7 husari (în care se afla şi fiul arhiducelui) va putea evita capturarea dacă se va retrage prin păduri seculare şi munţi stâncoşi. [...] Situaţia este periclitată şi cu puţine şanse de salvare”.
Un element de noutate pe frontul român în acele zile l-a reprezentat introducerea în dispozitivul ofensiv al automobilelor blindate. Beneficiind de avantajul mobilităţii, ceea ce imprima un ritm mai rapid ofensivei, această tânără armă şi-a dezvăluit şi unele servituţi când a fost nevoită să acţioneze în teren frământat, lipsit de comunicaţii.
Pentru a se putea evalua corect locul şi importanţa operaţiei ofensive executată de Armata 2 română în zona Mărăşti, în contextul general al campaniei anului 1917, este necesar să se pornească de la scopul şi misiunile ce i-au fost fixate armatei. Marele Cartier General român îşi propusese ca prin această operaţie să se realizeze „completa imobilizare a tuturor forţelor inamice”. Întrucât în concepţia comandamentului suprem acest obiectiv nu reprezenta un scop în sine, ci, în plan strategic, trebuia să concure la succesul ofensivei româno-ruse de pe Siretul inferior (zona Nămoloasa), imobilizarea inamicului avea în vedere, în primul rând, rezervele strategice ale acestuia. Atragerea acestor rezerve din adâncimea dispozitivului defensiv inamic în depresiunea Vrancei era de natură să faciliteze reuşita operaţiei ofensive ce trebuia executată de Armata 1 română şi armatele 4 şi 6 ruse.
Situaţia grea în care s-a aflat Grupul Gerok în urma ofensivei române de la Mărăşti a impus aducerea unor forţe suplimentare, obligând comandamentul inamic să-şi modifice planurile operative şi să-şi restructureze dispozitivele. O lucrare germană (Schlacht bei Mărăşeşti, Rumänien) consacrată luptelor de pe frontul român consemna: „Eşaloanele superioare ale Puterilor Centrale nu s-au aşteptat la o asemenea înfrângere care a consumat toate rezervele. De o participare a Grupului Gerok la o ofensivă a centralilor nici nu mai putea fi vorba. [...] Nu era exclus ca Divizia 218 infanterie şi Divizia 1 cavalerie austro-ungară să fie respinse în continuare spre vest, în direcţia crestelor Carpaţilor Orientali, înainte chiar de sosirea trupelor de întărire aflate pe drum”.
La cererea expresă a generalului F. von Gerok pentru restabilirea situaţiei grave create de ofensiva română, i s-au trimis în ajutor importante forţe: 41 batalioane infanterie, 45 baterii de artilerie şi 41 escadroane de cavalerie, ceea ce echivala, în total, cu patru divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie.
Victoria Armatei 2 române la Mărăşti a surprins total comandamentul german, care a înţeles că, în faţa unor forţe adverse cu mare potenţial combativ, trebuiau luate cu grijă în calcul riscurile acţiunilor viitoare. „Având în vedere această situaţie şi în mod deosebit breşa larg deschisă între Armata 1 austro-ungară şi Armata 9 germană, creştea pericolul înaintării românilor mai departe şi în direcţia sudică, împotriva flancului stâng al Armatei 9 germane. [...] Românilor le-a reuşit deja într-un mod atât de strălucit surprinderea, încât se recomandă prudenţă”.

Comandantul de căpetenie al Armatei Române decorând pe front militari distinşi în bătălia de la Mărăşti

În timp ce pe frontul Armatei 2 române avea loc o relativă şi temporară stabilizare a acţiunilor de luptă, mai la sud, în lunca Siretului inferior, se încheiau pregătirile pentru o nouă şi crâncenă încleştare. Ofensiva pe care inamicul avea să o dezlănţuie în această zonă a frontului se va zdrobi de dârza apărare a Armatei 1 române, de la sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august 1917, operaţie de amploare rămasă în istoria primului război mondial sub denumirea de „bătălia de la Mărăşeşti”.
(va urma)

col. (rtr) Ioachim Grigorescu,
preşedintele Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „General Grigore Bălan” - Filiala Covasna

mr. (r) Robert Tiberiu Rusznak,
prim-vicepreşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria” - Filiala Covasna

Atunci, când publicam acel editorial „Buni rromâni” (cu doi „r”), la 24 septembrie 1999, m-am trezit cu câteva telefoane injurioase. „Cum îți permiți? ” - mă apostrofa unul. Răspuns simplu: „Uite așa!”. Așa-i răspundeam celui regăsindu-se, ușor, în acele gânduri și rânduri ale mele. Mă refeream, în acel editorial, nu la acei, într-adevăr, buni, cinstiți, loiali și curați români, ci la aceia care se dau „buni rromâni” (cu doi „r”), care vâră mâna până la cot în banii statului, fură din buzunarul nostru, al contribuabilului zilnic, mint, șmecheri ai tranziției postdecembriste, puși pe căpătuială, îmbogățiți peste noapte, hoți care aduc o insultă moralei noastre creștine, hârșiți prin afaceri oneroase, maeștri ai scamatoriei politice, care, de fapt, își bat joc de naționalismul și de patriotismul național, ardelenesc. Niște fățarnici, unii dându-se mari și buni români. Mă refeream acolo și la cei care, fără să clipească, au semnat tratatul bilateral cu Ucraina, o trădare (cum se va întâmpla și în cazul celui cu Ungaria), dar și la parlamentarii din loja Puterii, inși care, de fapt, au vândut o țară, dând legi care, în final, vor duce la ruperea, la federalizarea României. Asta spuneam, asta i-a deranjat și i-a enervat, atunci, pe unii. Poate că așa va fi și de data aceasta în fața acestor gânduri și rânduri redate acum hârtiei spre publicare.
Ce s-a întâmplat? Nici nu m-am așezat bine, în acea zi de 31 mai a.c., în taxiul acela, când eram deja interogat: „Vă numiți Lazăr Lădariu?”. Îmi confirm identitatea, deoarece am un nume și un loc de cinste în acest spațiu social târgumureșean. Și nu numai! Nu am motive să n-o fac. Dar când află că sunt Lădariu, că vin tocmai de la o întâlnire a rezerviștilor militari, fiind și eu ofițer în rezervă al Armatei Române, încă din timpul studenției, când făceam militărie studenții României, și mă îndrept spre o activitate culturală, care are loc la Casa Memorială „Avram Iancu”, insul ia, pur și simplu, foc, uitând că, de fapt, nu el mă plătește pe mine, ci eu îl plătesc pentru un serviciu. Insul explodează: „Ești om de stânga! Ești omul lui Iliescu!”. Rămân perplex! Eu, omul lui Iliescu? O culme a ironiei! Încerc să-l temperez, în aberațiile năucitoare, în a lui săritură peste cal. Fără succes! Țipa ura și ignoranța din el. Iar când află că sunt și ortodox, furia lui crește. „Ortodox comunist! Omul lui Iliescu!” Mă mir că, în noaptea minții lui, nu m-a considerat și omul lui… Lenin! Rotițele minții lui întunecate, care o luau razna de-a binelea, peste arătură, erau în stare să debiteze până și această aberație. O stupiditate într-un total conflict cu o realitate!
N-avea insul cum să știe, deoarece el singur recunoștea că n-a citit un rând scris de mine în „Cuvântul liber”, „Condeiul ardelean” și în cele 45 de cărți publicate, că, la 24 octombrie 2008, scârbit de această murdară politică românească, am părăsit, definitiv, scena politică, urmând să mai fac o singură politică: cea a Neamului meu, a interesului național, a adevărului și a culturii românești! Ce să-i faci? Lipsa informației și a culturii, în astfel de cazuri, ca al individului, se plătește scump!
Și mai sus a sărit, ca ars, aflând că, în două legislaturi, 1992-1996, 1996-2000, am fost deputat de Mureș în Parlamentul României, unde, se știe, am apărat și am luptat pentru acest Neam Românesc. „PUNR-ul? Partid socialist! Partid de stânga! Partid comunist! Partid tot sub comanda lui Ion Iliescu!” - îi dădea insul înainte în țăcăneala lui. De unde să știe, tocmai el, ignorantul, că, după alegerile parlamentare din toamna anului 1992, PUNR-ul, partidul românilor, nu numai din Ardeal, ci din toată Țara, care avea, în Parlamentul României, 31 de deputați și 15 senatori, al cărui vicepreședinte eram, a fost votat, în județul Mureș, de 127.000 de români, vot nemaiîntâlnit vreodată, cum spunea și deputatul PNȚCD - Ion Rațiu, prin această parte de Țară! Oare atunci ne-au votat, pe cei de la PUNR (Partidul Unității Naționale Române), 127.000 de comuniști, „oamenii lui Iliescu”? Stupidă judecată. În Parlament pe Iliescu îl ciupeam, noi, PUNR-iștii! Oare o făceam că eram „oamenii lui Iliescu”? Pentru el, ignorantul, PUNR era „de stânga, partid comunist, format tot din oamenii lui Iliescu!”. Ce tâmpenie!
Ce mai puteai să-i spui insului, în fața atâtor aberații debitate dintr-o totală, penibilă ignoranță?!
Un prieten ziarist îmi sugera: „Lasă-l în mama dracului de golan! Nu merită să fie prăpădit, pentru un nemernic ca el, spațiul tipografic!”. Numai că, din păcate, de la o vreme încoace, în situațiile de acest fel, nimic nu mai este întâmplător! Și pe măsură ce ne apropiem de acea sută de ani de la Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918, cea mai mare sărbătoare a românilor, atacurile vor fi tot mai frecvente! Totul se derulează conform unor scenarii abil croite și puse la cale în bârlogul cavernos al unor provocatori, al unor unelte bine plătite din umbră.
Să tac? Oare n-am tăcut destul, noi, românii, în acest Ardeal? Ca român, ca om care am trăit multe la viața mea, inclusiv în studenție, mereu hărțuit și amenințat, iar profesorul Onufrie Vințeler, la cei 85 de ani ai lui, poate depune mărturie ce mi s-a întâmplat pe timpul în care studiam Filologia la Universitatea din Cluj, Heidelbergul Ardealului. Așa că înțeleg multe. Dar când vine un nimenea-n drum, un sicofant, cu o cultură până la genunchiul broaștei, din studii echivalente cu cele două clase ale trenului, e altceva. E prea de tot! Nu poți rămâne fără replică! Nu poți accepta insulta și jignirea unui derbedeu! Replica e necesară. Chiar cea foarte dură. Mai ales când individul, auzind că ești și ortodox, după el, desigur, ești, și „de stânga și comunist”!
Sunt o persoană publică, mă bucur de respectul, de aprecierea și de prestigiul cuvenite din partea românilor din acest întreg județ Mureș (și nu numai!), iar mârlăniile de acest fel nu trebuie iertate! Ele trebuie, imediat, taxate, sancționate. Până la cei 78 de ani ai mei, mi-am slujit, ca un soldat, Țara și Neamul, am apărat interesul național și adevărul. N-am alergat, se știe bine, după avantaje și bogăție, niciodată nu m-am gândit la vreun interes personal, mulțumindu-mă cu ce mi-a dat Dumnezeu. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1988, am lăsat după mine 45 de cărți, cu cuprinderea în antologii cu tot, am fost onorat cu 6 premii ale Uniunii Scriitorilor - Filiala Mureș, sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, uniune care, pentru cartea „Veghe”, apărută în anul 2015, mi-a acordat cea mai înaltă distincție care se acordă slujitorilor condeiului profesionist, am „Medalia Muncii” și Ordinul religios „Unitate și Credință”, în două mandate am fost deputat, din partea PUNR și a Vetrei Românești, în Parlamentul României, sunt Cetățean de Onoare al Târgu-Mureșului, Târnăveniului, Sărmașului, al localităților Idicel-Sat, Deleni, Urisiul de Sus, posesor al „Fibulei de la Suseni”, fost cadru universitar, prin repartiție guvernamentală; în urma rezultatelor din cei cinci ani de facultate, consilier județean. Amănunte care, lui, mocofanului-năcădău, nu-i spun nimic? Toate acestea nu le-am obținut pentru că aș fi fost, cum el clamează, „de stânga”, de „centru-stânga” sau de „dreapta” (și chiar de-aș fi fost, asta nu-i treaba lui!), ci pentru merite deosebite, ca intelectual, ca scriitor român, ca ziarist care, de 54 de ani, port condeiul, fiind mereu acolo unde este Neamul meu românesc, fidel versurilor lui Ioan Nenițescu: „Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aș vrea, acolo vreau eu să trăiesc!”.
Și încă o dată cred, sunt convins, că nu toți cei care, în acte, figurează că sunt români, că vorbesc românește, sunt și români! Sunt mai răi decât dușmanii noștri tradiționali și au făcut și fac mult rău acestui Neam. Insul, cel care, fără minimul respect, te tutuiește, se trage de brăcinar cu tine, parcă am fi păzit gâștele împreună, pe maidan, se declară român? Orice, dar român nu-i. Nu spunea marele poet Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poți!?”. Or, el nu poate! Atunci de ce să tac în fața insultei, în fața jignirii unui pițârău?! Ar fi culmea!
A venit vorba, în acele discuții aprinse, și despre acea, invocată de el, pagină neagră, tragică, din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureș. Atât i-a trebuit ignorantului! „20 martie? Iliescu, comuniștii și securiștii! Ei au făcut totul!” După el, scenariile rocambolești nu au fost puse la cale pe la Budapesta, cu separatiștii-autonomiști din Țară. Pentru el, acea cazarmă Becske din Ungaria, de pregătire a celor trimiși, în decembrie 1989, cu anumite sarcini, în România, n-a existat! Iar dacă-i arăți documentele de arhivă ale generalului Rogojan, documente reale, originale, despre cele petrecute în decembrie 1989, el refuză, categoric, să le vadă. „Sunt falsuri ale lui Iliescu și ale comuniștilor!” - clamează el, din nou, văzând doar comuniști, inși de stânga, „oameni ai lui Iliescu!”. Atâta știe cel cu pironul „socialist” și „comunist” în cap. O totală lipsă de respect față de valorile reale ale acestei Țări, lovită din toate părțile.
Ar fi acesta și locul pentru o altă precizare. Dacă atunci, când eram student, și, sub impresia lecturilor operelor lui Dostoievski și Tolstoi, eram adeptul „tolstoismului”, al „neîmpotrivirii răului prin rău”, azi, când se împlinesc 53 de ani de la absolvirea Filologiei clujene, de când credeam, că, în conformitate cu preceptele biblice, dacă ți se dă o palmă, să întorci și celălalt obraz, fac o precizare, cea a totalei schimbări de atitudine și de concepție uman-filosofică. Acelei palme îi răspund cu zece, date înapoi! Viața, de multe ori, atât de aspră cu mine, mi-a dat multe palme și m-a învățat. Și așa fac. Asta s-o știe și acel golan, unul din repetenții începutului de secol 21!
Cu gândul la cel pornit împotriva valorilor cu orientare de stânga sau de centru-stânga, nu poți să nu te întrebi, ca om cu capul pe umeri, cu logica și dreapta judecată: ce ar face el, după capul sec al insului, al ignorantului, cu acei mari scriitori interbelici și cu opera lor, foarte mulți, într-o perioadă, de orientare de stânga și de centru-stânga? Ce ar face cu un Topârceanu, cu un Sadoveanu, cu un Zaharia Stancu, cu un Panait Istrati, chiar cu un Călinescu? Ce s-ar face, venind mai încoace, cu marii poeți Adrian Păunescu, Grigore Vieru, cu fabrica de metafore Fănuș Neagu, cu trăitorii încă Ion Brad, Ion Gheorghe, D.R. Popescu, Ileana Vulpescu, pentru a ne referi doar la câteva exemple? Le-ar arde cărțile, în piețele publice, precum Hitler, i-ar scoate din groapa cimitirelor să-i împuște pe cei duși, odată cu cei încă trăitori, valori care au lăsat o operă în urma lor, doar pentru că au fost de stânga sau de centru-stânga? Îi pune ignorantul acesta la zid, pentru că au avut o orientare, o credință a lor, ca români, care nu-s pe placul insului de azi, negativistul total, care, cu ură și ignoranță, șterge totul în urma lui?! Ce nenorocit! Ce jigodie! El, cel care, de fapt, se știe, nu are minima rușine de a-l nega pe Dumnezeu! Indivizii de acest fel nu au niciun Dumnezeu! Un ins care, după comportament, dovedește ce se poate vedea, încă de la o poștă, că n-a citit nici măcar un rând scris de noi, ne înjură copios! Ca să faci așa ceva, îți trebuie obraz de toval!
Dragi români! Dragi cititori ai cotidianului mureșean „Cuvântului liber” și ai curajoasei publicații patriotice de la Sfântu-Gheorghe, „Condeiul ardelean”! Paradoxal, sicofantul acesta este trăitor printre noi. Nu-i dau nici numele, deși îl am, nu-i fac publicitate, nu ofer vreun semn de identitate al ignorantului, deoarece nemernicul nu merită nici măcar o publicitate negativă! Poate că n-o fac și din grija de a nu i se aplica vreo corecție, atât de meritată de ticălos, de nemernic de felul lui! Însă, totul face parte din acea agresivitate, prevăzută și în Biblie, cartea-cărților. Așa că, dragi români, dragi concetățeni, s-ar putea ca scenariile de acest fel să fie abia începutul. Atenție, deci!
P.S. Am vaga impresie că insul din acea zi era beat! Dacă nu, înseamnă că sicofantul nu-i cu toate mințile acasă. Iar atunci e grav că lui, zilnic, i se oferă, printr-o autorizație, posibilitatea să procedeze astfel! Mă adresez, pe această cale, taximetriștilor târgumureșeni, la al căror sprijin apelez aproape zilnic. Oameni dintr-o bucată, adevărați profesioniști, pe care-i apreciez și-i stimez. Dar se vede că pădure fără uscătură nu există! Oamenii cinstiți, corecți, de bună-credință de acolo, trebuie ca ei să le dea, nesimțiților de acest fel, imediat, peste nas. Obrăznicia, lipsa de respect trebuie sancționate. Altfel, oare unde se va ajunge azi-mâine?

Poşta redacţiei
„Condeiul ardelean”, prestigioasă publicaţie a românilor din Arcul Carpatic

Domnule Doru Decebal Feldiorean,
Aflându-mă pe meleaguri covăsnene, am avut bucuria să descopăr „Condeiul ardelean”, o revistă scrisă cu sufletul şi cu inima de o mână de români care nu pot rămâne indiferenţi la tragedia unei părţi a Poporului Român pe care Dumnezeu a răstignit-o în teritoriile cu pondere etnică maghiară.
Prin domnişoara Florentina Teacă de la FCRCHM, cunoştinţă făcută la recomandarea Dumneavoastră, am cunoscut o parte din angrenajul românilor întru apărarea drepturilor acestora din zona Har-Cov, prilej cu care am primit mai multe ediţii din revista pe care cu cinste o conduceţi. Citindu-le, cu multă atenţie, m-am convins, încă odată, de jocul perfid pe care îl face UDMR în lupta pentru ruperea României, aspecte tratate şi de mine în zeci de materiale publicate în „Flacăra lui Adrian Păunescu”.
Văzând lista cu numele distinşilor colaboratori ai revistei Dumneavoastră (unii dintre ei îmi sunt colegi de pagină la „Flacăra lui Adrian Păunescu”), doresc să mă alătur acestui grup de patrioţi şi apărători ai românismului. Pentru mine ar fi o onoare să semnez în această prestigioasă publicaţie a românilor din Arcul Carpatic, aducând, şi din Capitala Ţării, glasul unui român care strigă, de zeci de ani, în apărarea identităţii şi integrităţii Neamului şi Ţării noastre.
Concret, vă transmit câteva poezii pentru 15 iunie, o zi tragică din istoria culturii şi literaturii române. În perspectivă, vă rog să confirmaţi dacă sunteţi interesat de un material cu titlul „Domnul Lucian Boia şi gulaşul unguresc”, în care este vorba de volumul acestui autor „Primul Război Mondial”, carte în care insul desfiinţează istoriografia românească, referitoare la multe momente cruciale din formarea şi dăinuirea Poporului Român. Trebuie o replică, pe măsură, la această blasfemie a unui autor… „român”!
Cu deosebită stimă,
Geo Ciolcan

CÂND ÎNFLORESC TEII…
EMINESCU - 128 DE ANI ÎN ETERNITATE

O, cum cerne lumina peste floarea de tei
Înalta şi rotunda amiază de vară!
Alunecă aerul pe bărci de funigei -
Miraculoasă rotire de horă solară;

Mireasă în alb e toată Ţara de floare,
Superbă corolă pe umeri purtând,
Şi izvoarele ne-aduc, în decantare,
Sevă de miresme în suflet şi-n gând;

Rotundă e Luna ca teii împovăraţi
De coroana verii ce-o poartă pe frunte,
Din statui de granit vin poeţii, miraţi
Că au găsit în floare ce-au lăsat în grăunte;

Dar, dintre toţi, e unul mai drept ca lumina
Şi mai blând decât susurul de izvor,
În versu-i năvalnic găsim rădăcina
Şi floarea milenară a acestui popor,

Din această-nflorire ne-am creat universul
Mai aproape de noi şi cu harul ideii.
Noi, trăim şi murim, nemurindu-l cu versul
Când, pentru Eminescu, înfloresc mereu teii…
Geo Ciolcan

ZIUA ÎN CARE VINE POETUL

Ziua în care vine Poetul
Se-aprinde roua curată pe trandafiri
Şi plopii foşnitori doinesc pe zare
Balada eternei noastre iubiri;

Ziua în care vine Poetul
Ne ninge pe umeri cu-al vieţii fior,
Şi prea-albastrul cerului de Voroneţ
Scapără luceferi peste fântâni de dor;

Ziua în care vine Poetul
Îşi culcă Marea valul pe ţărm de nisip,
Şi din scoici siderale şi pure
Ne naştem din nou sub al poeziei chip;

Ziua în care vine Poetul
Se prind în horă metafore de mână
Şi lungi traiectorii prin sânge
Scânteiază silabele în Limba Română;

Ziua în care vine Poetul
Ne iradiază teii cu parfum şi candoare,
Noi, în urieşeasca Eminescului umbră
Îi culegem Numele cu fiece floare…
Geo Ciolcan

LAUDATIO
Excelenţei Sale, Doamnei învăţătoare Elena Hulpoi,
Cu ocazia pensionării

Draga noastră Doamnă învăţătoare,
Orice sfârşit este doar un alt început. Veţi lăsa catalogul pentru grădina de flori, călătorii în locuri minunate, valsuri şi romanţe, lecturi prelungite până în zori şi multe alte lucruri care vă vor bucura şi vă sunt dragi, la fel cum v-au fost micii învăţăcei, de când aţi păşit pentru prima dată, cu emoţie, în Şcoala Generală „Avram Iancu” din oraşul-staţiune Covasna, în anul 1976, acum 41 de ani, şi aţi pregătit generaţii de elevi până în clipa de faţă.
Despărţirile sunt grele pentru toată lumea, însă ne vom reîntâlni pe străzile oraşului, înmiresmate de parfumul teilor şi al reginei nopţii, unde în plimbare veţi ţine de mână nepoţii, cărora le veţi spune poveşti cu persoane adevărate sau inventate şi veţi avea răgaz şi răbdarea infinita pentru a le hrăni curiozitatea inocenţei lor. Amintirile legate de şcoală vă vor rămâne în minte şi în suflet şi vor ieşi la iveală mereu, stârnindu-le celor mici admiraţia şi mândria.
Se spune că elevii sunt ca nişte făpturi angelice cu aripi, iar misiunea dascălilor este să îi înveţe să zboare. Martorii minunii sunt chiar cei care au ajuns şi vor ajunge, datorită dumneavoastră, oameni aşezaţi şi la locul lor.

Când Dumnezeu a creat învăţătoarea, a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat:
- Cum ar trebui să fie o învăţătoare?
Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri:
- Să-i iubească pe copii!
- Să înveţe încontinuu pentru a transmite învăţăceilor ei cunoştinţe actuale şi de valoare!
- Să fie o fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, înţelegătoare, modestă, creativă şi corectă!
- Să aibă cele trei perechi de ochi: cu o pereche să vadă în timp ce scrie la tablă sau citeşte, cu alta să vadă ce nu ar trebui, iar cu ultima, să se poată uita la elev când acesta este obraznic şi trebuie să-i spună: „Te iert, altă dată să nu se mai întâmple!”.
- Să poată preda lecţia când copilul îi este bolnav acasă sau el însuşi suferă de vreo boală.
- Să fie o fiinţă care, deşi uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic şi talent o clasă de elevi.
Când a auzit aceste răspunsuri, Dumnezeu le-a spus îngerilor: Aceastei fiinţe, care primeşte atât de puţin şi i se cere atât de mult, mai trebuie să-i adăugăm ceva!
- Ce?, au întrebat toţi îngerii în cor.
Dumnezeu le-a răspuns:
- Lumină, multă lumină, pentru ca flacăra învăţătoarei să nu se stingă niciodată! Pentru că Învăţătoarea… este o lumânare ce se consumă… LUMINÂND pe alţii!

Excelenţa Sa învăţătoarea

Nu are cont de milioane în bancă,
Nu are o vilă cu 20 de camere,
Nu are afaceri prospere prin ţară.
Excelenţa Sa învăţătoarea, are un suflet cât o galaxie,
Are riduri şi fire albe rămase de la generaţiile care sunt şi de la cele care au fost.
Excelenţa Sa învăţătoarea, îşi mobilează casa cu extemporale, teze şi concursuri, rareori se gândeşte la ultimul strigăt al modei…
Desele-i preocupări sunt legate de programe, perfecţionări, examene; de cele mai multe ori şlefuieşte nestematele altora,
Pentru ele vinde pe bani mărunţi secundele copiilor ei.
Excelenţa Sa învăţătoarea, trudeşte toată viaţa la secera ascuţită a lunii, semănând pulberi de aur peste seminţele ce stau să încolţească.
Uneori, ochelarii i se acoperă de roua amară, dacă un fost elev, ajuns director, o uită în anticameră ca pe un obiect decorativ sau trece pe stradă ignorând-o.
Alteori, un zâmbet de rodie îi inundă obrajii când un necunoscut, pe drum, îşi scoate pălăria în faţa ei zicindu-i:
„Bună ziua, Doamna învăţătoare, eu sunt…”.
Excelenţa Sa învăţătoarea, nu-şi numără anii după buletin, ci după vârsta - mereu aceeaşi, care înfloreşte pe băncile clasei.
Constată cu surprindere, într-o zi, că trebuie să iasă la pensie şi nu înţelege de ce inima ei, ameninţată de preinfarcte, bate ca la optsprezece ani.
Excelenţa Sa învăţătoarea, ca un pui de caprioară în bătaia puştii, nu ştie că se aseamănă cu sfinţii:
Ei au dăruit. Ea se dăruieşte.

Draga noastră Doamnă învăţătoare, fiind un moment de bilanţ, Vă asigurăm că ştim că aţi fost mereu alături de toţi foştii Dumneavoastră elevi, că ne-aţi urmărit, direct sau indirect, realizările sau insuccesele, că tot ceea ce aţi făcut la clasă sau în afara şcolii, a fost pentru prestigiul nostru şi al şcolii. Aţi crezut mereu în dreptate şi adevăr şi aţi fost mereu o idealistă şi o optimistă, într-o lume în care cei puternici şi cu bani îşi impun voinţa şi îi calcă în picioare pe cei slabi sau neajutoraţi. Acum, când nu mai aveţi alte obligaţii profesionale şi când se pare că aţi avea mai mult timp liber, acesta va fi cu siguranţă alocat familiei şi nepoţilor, pe care, de-a lungul timpului, din păcate, poate i-aţi neglijat în favoarea şcolii şi a elevului.
Bunul Dumnezeu să Vă dea sănătate, multe bucurii alături de cei dragi şi fie ca tot ce vă doriţi să se împlinească!
Un grup de foşti elevi
şi părinţi, şi ei foşti elevi la rândul lor

Alba
ADR Centru: Două biserici fortificate, din Covasna şi Braşov, vor fi restaurate cu fonduri europene

Bisericile fortificate din Aita-Mare, judeţul Covasna, şi Sânpetru, judeţul Braşov, vor fi restaurate, până în 2021, cu fonduri europene, contractele de finanţare ale celor două proiecte fiind semnate marţi (13 iunie 2017 - n.n.) la sediul Agenţiei pentru Dezvoltare Regională (ADR) Centru, de directorul general al acesteia, Simion Creţu, şi reprezentanţii celor două parohii.
Două noi proiecte vor fi finanţate cu peste 9 milioane de lei, prin Programul Operaţional Regional 2014-2020 - Ansamblul Bisericii Unitariene fortificate Aita-Mare, din Covasna, şi Ansamblul Bisericii Evanghelice fortificate Sânpetru, din Braşov, potrivit unui comunicat transmis marţi de către ADR Centru. Contractele de finanţare au fost semnate marţi la Alba-Iulia de directorul general Simion Creţu, preotul paroh al Bisericii din Aita-Mare, Fekete Levente, şi preotul paroh al Bisericii din Sânpetru, Klein Peter.
Ambele proiecte au ca obiectiv creşterea numărului de turişti, promovarea proiectelor şi, pe lângă acces fizic la obiectivele realizate, digitizarea ansamblurilor şi acces în mediul on-line la ansamblurile bisericeşti.
Proiectul „Lucrări de reparaţii, conservare şi introducere în circuitul turistic a Ansamblului Bisericii Unitariene Fortificate” din Aita-Mare este finanţat cu peste 6,5 milioane de lei, din care 6,2 milioane de lei reprezintă fonduri nerambursabile.
Ansamblul bisericii unitariene din Aita-Mare, construit în stil gotic în secolul al XV-lea, este cel mai valoros monument de acest tip din judeţul Covasna. Aici se păstrează într-o formă aproape nealterată atât biserica medievală, cât şi elementele de apărare compuse din ziduri, turnuri, şanţuri de pământ. Redarea accesului de vizitare în siguranţă în incinta acestui ansamblu şi îmbunătăţirea ofertei turistice prin organizarea de evenimente este scopul proiectului de consolidare şi restaurare, menţionează sursa citată.
Cel de-al doilea contract semnat marţi, „Lucrări de reparaţii, conservare şi introducerea în circuitul turistic a Ansamblului Bisericii evanghelice fortificate Sânpetru, judeţul Braşov”, are o valoare totală de 2,87 milioane de lei, din care 2,66 milioane de lei finanţarea nerambursabilă solicitată.
Istoria Bisericii Evanghelice Sânpetru, construită în stil neoclasic, a început în secolul al XIII-lea şi este legată de prezenţa Ordinului Cavalerilor Teutoni, fiind singura din Ţara Bârsei care şi-a păstrat triplul inel de curtine. Prin implementarea acestui proiect, parohia va contribui la dezvoltarea identităţii culturale a locuitorilor şi va genera un impact economic pozitiv prin diversificarea gamei de servicii, dar şi prin organizarea unei suite de evenimente culturale diverse.
„Avem cea mai bogată ofertă de obiective turistice culturale şi istorice din România, locuri pe care trebuie să le vizităm pentru a ne îmbogăţi cunoştinţele despre originile noastre şi a ne aprecia istoria care ne-a dat identitatea de azi. Din păcate, trecerea timpului şi lipsa de fonduri au dus la o degradare constantă a lor şi din cauza costurilor destul de ridicate pentru astfel de intervenţii, de obicei s-a recurs la realizarea lucrărilor strict necesare. Prin POR 2007-2013 am început să reabilităm o parte dintre aceste obiective şi un exemplu sunt cetăţile din Alba-Iulia, Rupea, Târgu-Mureş, Mediaş, iar prin POR 2014-2020 continuăm finanţarea acestor lucrări, care vor oferi oportunitatea de a fi vizitate atât de noi, cât şi de turiştii din alte ţări”, a declarat, potrivit sursei citate, Simion Creţu.
Potrivit acestuia, 71 de proiecte au fost depuse spre finanţare pe prioritatea de investiţii aferentă reabilitării obiectivelor istorice prin POR 2014-2020. Dintre acestea, 32 au trecut toate etapele de evaluare, urmând să fie contractate proiecte până la consumarea bugetului alocat acestei priorităţi, care este de 153 milioane de lei, a menţionat directorul general al ADR Centru.

Covasna
Serviciul de Paşapoarte, asaltat de braşoveni

Serviciul de Paşapoarte Covasna se confruntă cu o aglomeraţie fără precedent, fiind luat cu „asalt” de zeci de persoane care solicită actul de călătorie peste hotare, foarte multe din judeţul învecinat Braşov.
Prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, a declarat că aproximativ 40% din totalul cererilor procesate de angajaţii acestui serviciu sunt ale unor cetăţeni domiciliaţi în judeţul Braşov.
„Aşa se întâmplă în fiecare vară, e aglomeraţie mare, pentru că unii se întorc acasă, cei care lucrează afară, acum au vacanţă şi acum îşi rezolvă problemele administrative, dar sunt şi foarte mulţi care pleacă în vacanţe (…) şi lasă pe ultima sută de metri. (…) Pe de altă parte, faţă de ceilalţi ani, anul acesta ne confruntăm cu un val foarte mare de cetăţeni din judeţul Braşov care vin să îşi facă aici paşapoartele, pentru că la Braşov este mult mai aglomerat. Acolo au avut nişte probleme de personal (…), care sper că se vor rezolva. Am discutat cu domnul prefect din Braşov şi urmează, în cursul săptămânii viitoare, să se mai deschidă câteva ghişee, pentru că au rezolvat problema personalului şi atunci, probabil, şi afluxul către judeţul nostru va fi mai mic”, a declarat prefectul Sebastian Cucu.
El a menţionat că a prezentat această problemă şi conducerii Direcţiei Generale de Paşapoarte, care a explicat că, potrivit legii, cetăţenii pot cere eliberarea paşapoartelor în orice judeţ din ţară.
„Noi avem personalul dimensionat pentru nevoile judeţului şi până acum am făcut foarte bine faţă cererilor, chiar şi în perioadele de vară, când erau mai multe. Acum, însă, soluţia e să se stea la coadă. Putem încerca să mai deschidem un ghişeu, dar nu avem încă aparatura necesară. Eu sper, după cum spuneam, că, rezolvându-se problema la Braşov, automat se va rezolva şi la noi”, a mai spus prefectul Sebastian Cucu.

Covasna
Sindicaliştii SANITAS anunţă o pichetare în Bucureşti, dacă salariile angajaţilor unor hoteluri nu vor fi majorate

Conducerea Sanitas Covasna a anunţat, marţi (13 iunie 2017 - n.n.), că o parte dintre membrii de sindicat vor participa, în data de 21 iunie, la o pichetare în Bucureşti, după ce negocierile privind majorarea salariilor angajaţilor unor hoteluri nu s-au soldat cu o soluţie favorabilă acestora.
Conform unui comunicat de presă, este vorba despre angajaţii de la Hotelul „Dacia” din staţiunea Covasna şi de la Hotelul „Ceres” din Pucioasa.
Liderul Sanitas Covasna, Vasile Cătălin Neagovici, spune că „numeroasele discuţii contradictorii” legate de sistemul de salarizare pe care le-a purtat cu conducerea SC Tratament Balnear şi Recuperare a Capacităţii de Muncă (TBRCM) SA nu s-au soldat cu o soluţie favorabilă membrilor sindicali de la cele două hoteluri pe care îi reprezintă, prin urmare, în data de 21 iunie, vor picheta sediul central al acestei societăţi din Bucureşti, între orele 12 şi 13.
Potrivit acestuia, la acţiunea de protest vor participa aproximativ 50 de membri de sindicat din cele două sucursale, precum şi alţi sindicalişti din judeţul Covasna, solidari cu colegii lor.
„Deplasarea salariaţilor la această acţiune de protest nu va afecta activitatea de turism medical din aceste sucursale şi, în realitate, este o reacţie normală şi legală faţă de indiferenţa acestei conduceri şi modul precar şi rudimentar pe care îl folosesc în relaţia cu salariaţii din subordine. Deranjantă este pentru membrii noştri de sindicat atitudinea din ultimii ani a conducerii acestei societăţi, care nu are ca prioritate fidelizarea şi recompensarea salariaţilor foarte bine calificaţi, un exemplu fiind plata nivelului salariului minim pe economie al unui asistent medical”, se arată în comunicatul de presă.
Liderul sindical mai precizează că până la data de 21 iunie este deschis pentru discuţii şi negocieri care să ducă la creşterea salariilor începând cu data de 1 iulie.

Mureş
UDMR consideră că prefectul a comis o „ilegalitate” dispunând îndepărtarea plăcuţelor bilingve din Mureş-Mureş

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) consideră că prefectul de Mureş, Lucian Goga, ar fi comis o „ilegalitate” atunci când l-a somat pe primarul municipiului Târgu-Mureş să îndepărteze plăcuţele cu denumirile în limba maghiară a străzilor, însă prefectul susţine că acest demers are la bază o hotărâre judecătorească definitivă.
„Considerăm că prefectul judeţului Mureş a comis o ilegalitate, un abuz în serviciu şi şi-a depăşit cu mult atribuţiile atunci când a somat primarul municipiului să îndepărteze plăcuţele cu denumirile în limba maghiară a străzilor, fără să fi avut vreun temei juridic relevant pe care să îl invoce în notificarea sa. După cum se ştie, în urmă cu o săptămână, Primăria municipiului Târgu-Mureş a demarat o acţiune de îndepărtare a plăcuţelor cu denumirile străzilor în limba maghiară şi ordonat schimbarea celor bilingve de pe strada Gheorghe Doja cu indicatoare exclusiv în limba română. În perioada zilelor libere, acţiunea a fost suspendată. Organizaţia municipală a UDMR a protestat şi a cerut explicaţii în scris din partea Prefecturii, referitor la acest demers. În cazul în care prefectul nu îşi retrage dispoziţiile cu efect imediat, conducerea centrală a uniunii are în vedere reacţii ferme în acest sens”, a arătat UDMR într-un comunicat de presă.
UDMR solicită prefectului de Mureş să retragă „dispoziţiile ilegale” şi să facă posibilă reamplasarea indicatoarelor bilingve cu denumirile străzilor în Târgu-Mureş.
Prefectul judeţului Mureş, Lucian Goga, a declarat joi (8 iunie 2017 - n.n.) că a procedat exact cum prevede legea, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost anulată hotărârea Consiliului Local Târgu-Mureş prin care s-a decis amplasarea inscripţiilor bilingve.
„Nu am făcut absolut niciun abuz. A fost o Hotărâre a Consiliului Local Târgu-Mureş din 2015, de amplasare a inscripţiilor bilingve pe străzile din Târgu-Mureş, atacată de Instituţia Prefectului - Judeţul Mureş, care a fost anulată de instanţă. Instalarea plăcuţelor bilingve în Târgu-Mureş - fără să am nici cel mai mic interes, decât respectarea legislaţiei în vigoare din România - nu are temei legal. E vorba despre HCL 150/28.05.2015, care a fost anulată de instanţă. Legea trebuie aplicată şi eu veghez la respectarea aplicării ei. Nu am niciun fel de probleme cu concetăţenii noştri”, a precizat Lucian Goga, care a refuzat să comenteze reacţia UDMR.

În realizarea rubricii sunt folosite ştiri ale agenţiei naţionale de presă - AGERPRES

Interviu cu primarul comunei covăsnene Valea-Mare, Gheorghe Avram

- Bună ziua, domnule primar Gheorghe Avram! După destul de multă vreme, iată că am poposit din nou în micuța, dar frumoasa dumneavoastră localitate de la poalele munților. Care sunt noutățile apărute de la ultima vizită a „Condeiului ardelean” încoace?
- Bine ați venit! Vă primim cu drag, ca de fiecare dată. Ca să vă răspund într-o notă puțin umoristică, trebuie să vă spun că noutățile sunt vechi, în sensul în care nu sunt bani la bugetul local. Micuța comună Valea-Mare, ca să funcționeze, ar avea nevoie de circa 1,6 milioane de lei pe an. Ori noi ne confruntăm, cam în fiecare an, cu aceeași problemă, adică dispunem de circa 1,3 milioane de lei. Și atunci, ca omul sărac, trebuie să chibzuim bine orice bănuț, pentru ca la final să putem totuși arăta că s-a făcut câte ceva. Practic, noi împărțim sărăcia, cei 1,3 milioane de lei la 1,6 milioane. După cum știți, comuna Valea-Mare are o singură localitate componentă, aproximativ 1.050 de locuitori și pădure nu are deloc (ba mă corectez, după ultimul studiu silvo-pastoral, are 33 de hectare pășune împădurită declarată pădure). Iar lemnele pentru încălzirea școlii, căminului cultural, dispensarului, poliției și primăriei se scumpesc pe zi ce trece, lemne pe care cel puțin până acum le-am cumpărat mereu. Și atunci, înțelegeți de ce supraviețuirea este anevoioasă.

„Comuna are arhivă doar din 1999 încoace”

- Domnule primar, dar această situație de sărăcie generală din comună, nu este o consecință a faptului că Valea-Mare a aparținut, de-a lungul timpului, ba de comuna Boroșneu-Mic, ba de Barcani?
- Categoric este o consecință a acestui fapt. Un simplu exemplu, dar dureros, este acela că noi, comuna Valea-Mare, nu avem arhivă. Practic, arhiva localității Valea-Mare există doar din anul 1999, atunci când s-a reînființat comuna. Faptul că nu am găsit documente ale pădurii comunale (care a existat, sunt fermn convins) și ale terenurilor agricole, a creat posibilitatea unor persoane de a solicita anumite suprafețe. Spre exemplu, și în prezent suntem în instanță în două procese în care solicitanții cer terenuri care de fapt au fost expropriate la reforma agrară. Pentru că tot am început această discuție într-o notă negativă, vreau să mai adaug faptul că localitatea fiind una mică (și, implicit, cu un număr mic de locuitori), nu am putut accede la fonduri europene, cu toate că avem proiecte făcute încă din anul 2009 pentru canalizare, apă și reabilitarea străzilor. Și acum, pentru că știți că nu sunt o fire pesimistă, haideți să schimbăm nota. Avem și realizări, chiar în lipsa banilor.

„S-a finalizat lucrarea de refacere a hotarelor cu Boroșneu-Mare”

- Atunci vă rog să faceți vorbire despre acestea...
- Fără lipsă de modestie, trebuie să amintesc aici câteva realizări care mi se datorează în parte și mie, dar și colectivului pe care îl conduc. Aș începe cu faptul că la începutul anului 2016 s-a finalizat lucrarea de refacere a hotarelor cu comuna Boroșneu-Mare, unde am găsit înțelegere, și astfel am reușit să facem ca majoritatea terenurilor agricole ale vălenilor să intre în zona administrativă a comunei Valea-Mare. Vreau, însă, să mulțumesc și conducerii Prefecturii județului Covasna, și în mod special domnului prefect Sebastian Cucu, pentru sprijinul acordat în ducerea la bun sfârșit a acestui deziderat atât de necesar, de just și de așteptat de către văleni. Tot anul trecut s-a finalizat lucrarea de reabilitare a întregului sistem de energie electrică din comună. Suntem pe punctul de finalizare a introducerii fibrei optice, ceea ce înseamnă o altfel de exploatare a tuturor instalațiilor tehnice care privesc telefonia, internetul etc.. De asemenea, tot anul trecut s-a finalizat regularizarea pârâului Valea-Mare cu ajutorul conducerii județene a Sistemului de Gospodărire a Apelor. Suntem în faza de finalizare a sălii de sport și căminului cultural, numai că în momentul de față depindem de finanțarea solicitată de la Programul Național de Dezvoltare Rurală. Suntem pe punctul de a achiziționa, prin Grupul de Acțiune Locală „Progressio”, un tractor dotat cu toate anexele necesare intervenției în caz de calamități și cu toate utilajele pentru reparații curente în comună.

„Mulțumită” administratorul său - Consiliul Județean Covasna, DJ 121 A este o catastrofă de drum!!

- Domnule Gheorghe Avram, eu mă bucur că aveți și realizări într-o comună atât de micuță, care, deși este situată la o distanță relativ scurtă față de reședința de județ, se află cumva la periferia a două zone, atât a zonei Sfântu-Gheorghe, cât și a zonei Buzăului Ardelean. Dar spuneți-mi mie cum se face că iarăși am ajuns la dumneavoastră pe același catastrofal Drum Județean 121 A, de altfel frumos marcat cu vopsea peste sutele, poate miile de cratere ce sunt efectiv imposibil de ocolit?
- După cum știți și după cum se tot vorbește de vreo trei ani, acest drum județean urmează să fie modernizat. Mie, personal, mi-e jenă să mai spun oamenilor - care vin la primărie cu problema aceasta, acuzându-mă că nu îl repar - când anume se va reabilita acest drum. Este greu să îi explici cetățeanului că drumul respectiv nu se află în administrarea Primăriei și că nouă chiar ne este interzis să intervenim pe el. Am trimis nenumărate adrese celor responsabili de reabilitarea lui - întrucât acest drum nu s-a mai aflat într-o situație atât de deplorabilă de la reînființarea comunei încoace - și am primit, de fiecare dată, promisiuni și asigurări că se va face. Mai nou, am intervenit la domnul senator Gheorghe Baciu - care este un vechi și bun coleg de-al meu, și fost primar al localității Valea-Mare prin virtutea faptului că aceasta a aparținut de Barcani atunci când dumnealui era primar acolo - și avem din nou promisiunea că se va face. Și îi mulțumim domnului senator că a solicitat conducerii Consiliului Județean Covasna să refacă acest drum, numai că noi suntem presați de timp. De ce? Pentru că la fel ca în fiecare an, problema devine și mai acută atunci când se apropie hramul Mănăstirii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, noi riscând să nu avem credincioși la eveniment, în ziua de 24 iunie, de Sânziene, din acest motiv. Și mai mult decât atât, cu lume mai multă sau mai puțină prezentă (deși nu ne este totuna), ne mai și facem de rușine cu un asemenea drum. Pentru toate, deci și pentru acest drum, în opinia cetățeannului, vinovat este primarul. Care primar speră că discuția despre starea acestui drum nu va mai fi aceeași și la anul.

Mănăstirea „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, punctul de atracție al comunei Valea-Mare

- Domnule primar, pentru că a venit vorba, într-adevăr, suntem în preajma unei mari sărbători creștine, care are o conotație specială pentru localitatea pe care o păstoriți...
- Aveți dreptate. Existența acestei mănăstiri înseamnă mult pentru localitatea noastră. În primul rând, pentru că o asemenea localitate de la poalele munților, micuță, a ajuns să fie cunoscută, în ultimii ani, tocmai datorită Mănăstirii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, a cărei construire a început în 1995 (în grija vrednicului de pomenire părinte arhimandrit Gheorghe Avram, văr bun al meu), la scurt timp după ce a luat ființă Episcopia Covasnei și Harghitei și a fost înscăunat ca prim întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române de pe aceste meleaguri Înaltpreasfințitul Părinte Ioan Selejan. Și, pentru că suntem la acest capitol, al vieții religioase, vreau să subliniez relația bună, de conlucrare armonioasă, pe care o am, în calitate de primar, cu părintele paroh Nicolae Floroiu și părintele stareț Ilie Bularca. Așadar, în încheiere fie spus, aș dori ca oamenii cu credință în Dumnezeu să nu țină cont de starea drumului, care sper totuși că va fi accesibil până atunci, și să vină în număr cât mai mare pentru a participa alături de noi la praznicul acestei mari sărbători cu o conotație deosebită pentru Valea-Mare.
- Domnule primar, vă mulțumim și vă dorim să aveți cât mai multe realizări!
- Și eu vă mulțumesc pentru că ați poposit în localitatea noastră!

Suntem şi trăim în vremurile acestea când se ignoră Biblia şi se calcă fără scrupule pe Sfânta noastră Tradiţie. Statul care nu se inspiră spiritual din izvorul creştin votează legi anticreştine care conduc la satanizarea societăţii. Comitem răul fără frică, uitând că nimic sub soare nu va rămâne nepedepsit, precum şi că orice bine, nu va rămâne nerăsplătit.

Imperiul roman s-a prăbuşit şi a devenit locaş al migratorilor şi neamurilor din Asia, atunci când prigoana împotriva creştinilor a atins culmea cruzimii şi a sălbătăciei!
Îngrijoraţi cu toţii de tulburarea care a cuprins lumea, încercăm să aflăm care sunt cauzele căderii în timpul nostru, a statului creştin din Ţara noastră. O scurtă întrebare: De când, noi, românii, nu mai avem stat creştin?! „Se sparie gândul”, ar spune cu întristare Cronicarul. Mintea mă poartă la Sfântul Constantin Brâncoveanu, cu fii săi şi sfetnicul Ianache. Iată că atunci când Unsul Domnului conduce un popor, ajung şi sfetnicii sfinţi. Se cuvine să-l amintim şi pe Sfântul Antim Ivireanul care tot de Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost numit Mitropolit, şi a rânduit Dumnezeu că a ajuns Sfânt.
A fost timpul acela sacru. S-a tradus, tot atunci, şi Biblia de la Bucureşti. În sfârşit, nu poate fi cuprinsă în câteva cuvinte lumina paginii de istorie din timpul lui Brâncoveanu. Deci, de la Sfântul Constantin, statul, la noi românii, a încetat de a mai fi cu adevărat creştin?! Fără îndoială că este tot o întrebare dureroasă.
De ce uneori apare ca o evidenţă posibila prăbuşire a României? Dar şi Europa este cutremurată de invazii calculate de pe alte continente. Şi asistăm cu teamă la ameninţarea cu dezintegrarea Statului European. Cauza majoră a tulburării din Europa este că neamurile Europei au aruncat departe veşmântul Creştinismului.
Ortodoxia primeşte lovituri grele atât din interior, cât şi din exterior. Sub ochii noştri se împlinesc semnele din Evanghelie şi Apocalipsă.
Fără îndoială că învăţătura Evangheliei nu a fost abandonată după martiriul Brâncovenilor. Români iubitori de Dumnezeu au fost şi mai sunt, că altminteri s-ar fi surpat acest teritoriu pe care locuim. Dar, fiindcă le percepem pe toate cu susul în jos, această anomalie sau boală a societăţii româneşti se datorează, fireşte, faptului că am călcat în picioare ce-a fost sfânt pentru străbunii noştri, şi din această pricină suntem la rându-ne călcaţi. Adică doresc să spun cu toată tristeţea că în România nu este stăpân poporul, aşa cum ar fi normal să fie. Desigur că Legiunea Arhanghelului Mihail sau Legionarii au încercat să impună Evanghelia şi Ortodoxia, dar cunoaştem cu câtă cruzime şi bestialitate au fost nimiciţi, îngropaţi, închişi şi reduşi la tăcere.
Cu toate acestea, părintele Iustin Pârvu, părintele Bejan şi toţi care au trecut prin închisorile comuniste au fost impresionaţi până la lacrimi de mila, demnitatea şi iubirea care au manifestat-o legionarii, faţă de toţi confraţii din închisoare, indiferent de convingerile politice şi religioase ale fiecăruia. Părintele Iustin Pârvu a scris, negru pe alb, că este convins că martirul Corneliu Zelea Codreanu, alături de Mihai Viteazul vor fi canonizaţi, dar şi că ei, ca eroi, de fapt sunt de multă vreme în rândul Sfinţilor. Şi alţii mulţi care au servit Legiunea Arhanghelului Mihail sunt tot în rândul slujitorilor Mântuitorului Iisus Hristos.
Prin urmare, apelul nostru, din acest colţ de pagină, este o chemare la vigilenţă pentru a părăsi starea aceasta de indiferenţă şi a porni la luptă şi rugăciune pentru ca România să aibă la temelia conducerii un Stat Creştin. Stat care să vegheze ca puterea ce a primit-o de la popor să nu o deturneze şi să pună Neamul Românesc în starea umilitoare de sclav, aşa cum se află în prezent.
Neamului Românesc îi este conferit dreptul inalienabil de a fi stăpân în Ţara noastră. Dar pentru că l-am defăimat pe Dumnezeu şi am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noştri, Domnul îngăduie să primim această pedeapsă, anume aceea ca la rându-ne să fim călcaţi în picioare de alte popoare.