Harghita
Orban Viktor: „Ungaria va continua să îşi promoveze interesele naţionale”

Premierul Ungariei, Orban Viktor, a declarat sâmbătă (22 iulie 2017 - n.n.), la Universitatea de Vară „Tusvanyos” de la Băile-Tuşnad, că politica internă şi externă a Guvernului de la Budapesta este subordonată interesului naţional, iar Ungaria urmăreşte să aibă relaţii „cât se poate de bune cu fiecare ţară care o interesează”.
Răspunzând unei întrebări din public referitoare la orientarea către Vladimir Putin sau Donald Trump, Orban a declarat că „nu este genul care are un idol”. „Steaua noastră călăuzitoare este interesul naţional”, a adăugat el, prin urmare, Ungaria trebuie să aibă „relaţii cât se poate de bune cu fiecare ţară care o interesează” şi o poate ajuta să îşi atingă obiectivele printr-o relaţie reciproc avantajoasă.
Orban a menţionat că partidul de guvernământ din Ungaria a promovat „cu tenacitate” politica naţional-patriotică, iar 2010 a fost un an decisiv în ce priveşte recăpătarea „stimei de sine şi a viitorului” acestei ţări.
Printre măsurile luate în acest scop s-au numărat renunţarea la împrumuturile de la Fondul Monetar Internaţional şi de la Banca Mondială şi sprijinirea investitorilor şi companiilor autohtone.
„Guvernul socialist ne-a conectat la aceste aparate de ventilaţie. (…) În 2010 am zis că avem nevoie de independenţă, nu avem nevoie de acel aparat. (…) Nu poţi să vorbeşti despre o ţară puternică dacă eşti la cheremul instituţiilor financiare care te creditează. (…) Din fericire, am reuşit să ieşim din acest impas şi am păşit pe calea creşterii economice”, a afirmat Orban Viktor, potrivit traducerii oficiale asigurată de organizatori.
Premierul Ungariei a spus la Universitatea de Vară că Guvernul de la Budapesta are în vedere şi crearea unei armate puternice, care să poată răspunde oricărui atac, iar în acest scop a lansat un program de dezvoltare a industriei militare şi a armatei.
El a reiterat ideea că, în afara trupelor NATO şi a celor americane, Uniunea Europeană are nevoie de o forţă armată proprie capabilă să îşi apere ţările membre.
Printre altele, Orban a mai declarat că el crede „cu tărie” că ţările din Balcanii de Est trebuie integrate cât mai repede în structurile europene, în mod prioritar Serbia.
Referindu-se la problema autonomiei maghiarilor din Transilvania, Orban a spus că poziţia sa e cunoscută şi că „sprijină autonomia în loc de ceva mai bun”.
Premierul Ungariei a participat, sâmbătă, la conferinţa „Europa Centrală, un punct sigur!?”, care a încheiat cea de-a 28-a ediţie a Universităţii de Vară „Tusvanyos” de la Băile-Tuşnad, organizată de Consiliul Tineretului Maghiar (MIT) şi Fundaţia „Pro Minoritate” şi care s-a desfăşurat anul acesta în perioada 18-22 iulie.

În realizarea rubricii sunt folosite ştiri ale agenţiei naţionale de presă - AGERPRES

Harghita
Semjen Zsolt: „Guvernul Ungariei a majorat, în şapte ani, de zece ori fondurile pentru sprijinirea maghiarilor din diaspora”

Vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, a declarat vineri (21 iulie 2017 - n.n.), la Universitatea de Vară „Tusvanyos” de la Băile-Tuşnad, că, în ultimii şapte ani, Guvernul de la Budapesta a majorat de zece ori fondurile pentru sprijinirea maghiarilor din afara graniţelor acestei ţări.
Politicianul maghiar a precizat că, în 2010, când FIDESZ a câştigat alegerile parlamentare în Ungaria, Guvernul a alocat 9 miliarde de forinţi pentru maghiarii din diaspora, iar în prezent suma este de zece ori mai mare.
Potrivit acestuia, Guvernul condus de Orban Viktor a avut în vedere trei piloni de sprijin, ce au vizat învăţământul, cultura şi identitatea naţională, dezvoltarea economică a zonelor locuite de maghiari şi politica naţională.
Semjen a mai spus că un punct important pe agenda Guvernului Orban a fost extinderea cetăţeniei maghiare, care a conferit implicit drept de vot etnicilor maghiari din afara graniţelor ţării.
„A fost important să extindem cetăţenia pentru ca şi peste o sută de ani Guvernul maghiar să poată fi obligat să aibă în vedere interesele maghiarilor din alte ţări”, a declarat Semjen Zsolt, potrivit traducerii oficiale asigurate de organizatori.
Pe de altă parte, el a subliniat că este important ca reprezentanţii comunităţilor maghiare să fie prezenţi în Parlamentele ţărilor în care trăiesc şi să deţină poziţii înalte în structurile teritoriale pentru a putea sluji interesele maghiarilor.
Oficialul maghiar a mai subliniat că Guvernul ungar sprijină prin măsuri concrete „perpetuarea naţiunii maghiare” şi comunităţile maghiare din afara Ungariei, fiind „un catalizator”, însă aceste comunităţi sunt, întâi de toate, responsabile pentru viitorul lor. (…)

Covasna
PNL: „Niciun reprezentant al comunităţii româneşti nu a fost lăsat să vorbească la întâlnirea cu Iohannis”

Liberalii covăsneni sunt nemulţumiţi de faptul că niciun reprezentant al comunităţii româneşti „nu a fost lăsat să vorbească” la întâlnirea pe care preşedintele Klaus Iohannis a avut-o marţi (18 iulie 2017 - n.n.), la sediul Consiliului Judeţean Harghita, cu reprezentanţii administraţiei publice locale din Covasna şi Harghita.
Liderul PNL Covasna, Olimpiu Floroian, care este şi consilier judeţean, a declarat că termenul „dezbatere” menţionat în program de către organizatori a fost impropriu, întâlnirea, la care au participat circa 300 de primari şi consilieri locali şi judeţeni din cele două judeţe, printre care şi el, fiind, în fapt, o „informare” privind aspecte ce vizează comunitatea maghiară.
„Nu a fost, practic, o dezbatere, ci o informare a comunităţii maghiare despre cum trăiesc şi ce s-a întâmplat de o sută de ani încoace, de când românii „îi domină”. Despre asta s-a discutat. Niciun reprezentant al comunităţii româneşti nu a fost lăsat să vorbească, nu s-a putut discuta pe temele stabilite, pentru că nu s-au respectat. (…) Suntem revoltaţi de faptul că am fost martorii unui scenariu, prin faptul că atunci când a dorit să ia cuvântul un reprezentant al comunităţii româneşti, nu a fost lăsat. Şi, mai mult decât atât, cei care au luat cuvântul au fost numiţi de moderatorul dezbaterii, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că a fost un scenariu bine gândit şi stabilit dinainte. (…) Ar fi fost bine ca şeful statului să ne asculte şi pe noi şi să fi acceptat o întâlnire cu reprezentanţii comunităţii româneşti, aşa cum i s-a cerut de fapt”, a afirmat Olimpiu Floroian.
Preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, Tamas Sandor, a negat aceste acuzaţii, susţinând că nu a fost un gest intenţionat.
„Moderatorul nu ştia etnia celor care au ridicat mâna şi care nu au putut să ia cuvântul. (…) Nu a fost nominal pe bază de listă”, a declarat Tamas Sandor. (…)

Harghita
Episcopul Covasnei şi Harghitei, scrisoare către Iohannis: „Nădăjduim că ne veţi fi alături în demersurile noastre de păstrare a identităţii”

Episcopul Covasnei şi Harghitei, PS Andrei Moldovan, i-a înmânat marţi (18 iulie 2017 - n.n.), preşedintelui Klaus Iohannis, în cadrul întrevederii de la Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae” din Miercurea-Ciuc, o scrisoare în care românii din cele două judeţe îi solicită şefului statului sprijin pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale.
„Vă adresez aceste cuvinte în calitate de păstor al credincioşilor ortodocşi români din Episcopia Covasnei şi Harghitei, punându-ne nădejdea în dumneavoastră că ne veţi fi alături în demersurile noastre de păstrare a identităţii naţionale, a culturii şi tradiţiilor pe aceste meleaguri. Vă aducem la cunoştinţă că, din această perspectivă, este imperios necesară găsirea unor soluţii pentru asigurarea, prin bugetul central, a suportului financiar pentru proiectele promovate de asociaţiile şi fundaţiile culturale, religioase şi civice din cele două judeţe, având în vedere potenţialul economic extrem de redus al comunităţii româneşti în acest spaţiu”, se arată în scrisoarea înmânată preşedintelui de PS Părinte Episcop Andrei. (…)
„În acelaşi timp, ne punem speranţa ca veţi acorda o atenţie deosebită legilor trimise de Parlament către Dumneavoastră spre promulgare, legi care, uneori, la nivelul judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş, pot produce efecte juridice nedorite în zonă şi care pot pune în pericol buna convieţuire interetnică în zonă”, se mai afirmă în scrisoare.

Harghita
Preşedintele Iohannis, invitat de PS Andrei la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa, de Centenarul Marii Uniri

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a fost invitat de către Episcopul Covasnei şi Harghitei, PS Andrei Moldovan, să participe la sărbătoarea Centenarului Unirii, care va fi organizată anul viitor la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa, în timpul întrevederii de marţi (18 iulie 2017 - n.n.), de la Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae” din Miercurea-Ciuc.
Episcopul Andrei Moldovan i-a spus preşedintelui că Mănăstirea „Sfântul Ilie” a fost ctitorită în curtea casei părinteşti a primului Patriarh al României, Miron Cristea.
În timpul vizitei, preşedintele statului a primit din partea Episcopului Harghitei şi Covasnei o icoană cu chipul lui Iisus Hristos, „care să vă însoţească în marea şi greaua misiune pe care o aveţi de înfăptuit”, pictată de măicuţele de la Mănăstirea din Izvorul-Mureşului.
De asemenea, preşedintele a primit o carte conţinând operele unor autori români din judeţele Harghita şi Covasna, precum şi un dar cusut de mână, din partea Asociaţiei Şezătoarea Românească, cu însemnele naţionale.
„Vă mulţumesc pentru primirea frumoasă pe care mi-aţi făcut-o. Dragi enoriaşi, dragi români, sunt foarte bucuros că am ajuns astăzi în Catedrala Episcopală, unde m-aţi aşteptat aşa frumos. Sunteţi aşa de frumos îmbrăcaţi, aveţi copii frumoşi şi mi-ar plăcea ca aceste comunităţi să se dezvolte frumos şi bine. Pentru mine, este un moment foarte special această vizită în catedrală, un moment pe care personal mi l-am dorit şi nu este greşit să spunem că aceste lucruri, în aceste întâlniri, nu ţin numai de biserică, numai de stat, ci ele ţin şi de noi, toţi”, a spus Klaus Iohannis, în interiorul catedralei.
La ieşire, preşedintele a declarat presei că este impresionat de primirea care i s-a făcut şi şi-a exprimat speranţa că va reveni şi va aprofunda discuţiile începute.
„În primul rând, mi-au pregătit o primire foarte frumoasă, sunt impresionat. Mi-am dorit mult să vin aici, la Catedrala Episcopală. Astăzi, am întâlnit oameni frumoşi, care m-au întâmpinat cum se cuvine, cu pâine şi sare, cu copii îmbrăcaţi în straie sărbătoreşti. Am discutat un pic împreună şi sunt foarte bucuros că am avut astăzi această ocazie. Sper să revin cât mai de curând şi să aprofundăm discuţiile începute astăzi”, a declarat preşedintele Iohannis, la ieşirea din Catedrala Episcopală.

Comunicat de presă

Cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, a fost organizată a XXV-a ediţie aniversară a „Zilelor Andrei Şaguna”.
Miercuri, 5 iulie a.c., la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din municipiul Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, a fost lansat Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, nr. 6/2017, şi au fost vernisate expoziţiile Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna” - 25 de ani în slujba culturii şi spiritualităţii româneşti din Arcul Intracarpatic şi Cărţi apărute la editurile „Eurocarpatica” şi „Grai Românesc”.
În ziua de joi, 6 iulie, după slujba de Te-Deum, oficiată de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, şi Preasfinţitul Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, împreună cu un sobor de preoţi, la Catedrala Ortodoxă „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Gheorghe”, Paraclis Episcopal, din municipiul reşedinţă Sfântu-Gheorghe, s-au desfăşurat lucrările Conferinţei Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna - contemporanul nostru.
Evenimentul a debutat cu binecuvântarea IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, care a evocat monumentala personalitate a Sfântului Mare Ierarh Andrei Şaguna, iar PS Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, şi Sebastian Cucu, prefectul judeţului Covasna, în calitate de gazde, au salutat oaspeţii.
Pr. prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Şcoală Românească” din Şcheii Braşovului, a prezentat detalii inedite şi emoţionante legate de vocaţia de ctitor şi bogata moştenire dăruită de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna.
Momente importante din istoricul, iniţiativele şi demersurile Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” au fost punctate de av. Ioan Solomon, fost preşedinte al Ligii, dr. Ioan Lăcătuşu, directorul ştiinţific al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, şi prof. univ. dr. Aurel Papari, preşedintele fondator al Fundaţiei şi Universităţii „Andrei Şaguna” din municipiul Constanţa.
A fost evocat rolul de iniţiator al Fundaţiei şi Universităţii „Andrei Şaguna” în canonizarea Mitropolitului Andrei Şaguna şi valorosul şi necondiţionatul sprijin al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” în realizarea acestui nobil deziderat.
Mihai Nicolae, directorul general al SC Ştefadina Comserv SRL, din Bucureşti, a subliniat importanţa digitizării documentelor din arhiva şaguniană în vederea păstrării şi valorizării acestora pentru istoria românilor.
Plecând de la adevărul că „Andrei Şaguna a fost întâi stătătorul a toate câte s-au făcut pentru români în Transilvania”, prof. univ. dr. Radu Baltasiu, director în Institutul Cultural Român, a lansat un apel către Biserica Ortodoxă pentru a-şi asuma responsabilitatea conservării patrimoniului moştenit de la Şaguna, în situaţia în care există pericolul de a se pierde acest tezaur din cauza slabei implicări a instituţiilor Statului Român.
Contribuţia substanţială în formarea elitei culturale naţionale a Institutului Teologic din Sibiu şi a Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, ctitorii de suflet ale Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, a fost evocată de către Pr. dr. Sorin Dobre, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna”, din Sibiu, şi respectiv, de Pr. prof. Vasile Goian, de la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, din Braşov.
Înfiinţarea la Constanţa a Universităţii „Andrei Şaguna” constituie împlinirea visului de peste ani a marelui vizionar providenţial şi premizele organizării unor numeroase evenimente pentru promovarea nobilelor principii ale spiritului şagunist.
Cu deosebit interes au fost audiate proiectele realizate de: Şcoala Eco Europeană „Andrei Şaguna”, din municipiul Deva (prof. Alina Maria Tarnu); Liceul Tehnologic „Andrei Şaguna”, din comuna Botoroaga, judeţul Teleorman (prof. Gabriel Maxim, director); localitatea Andrei Şaguna şi şcoala gimnazială cu acelaşi nume din judeţul Arad (prof. Daniela Goldiş, director, şi Mădălin Păcurar, consilier).
Conferinţa a fost onorată de mesajul lui Sergiu Nistor, consilier prezidenţial, Departamentul Cultură, Culte şi Centenar, care a scos în evidenţă valoarea universală a Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna exprimată prin declararea de către UNESCO a anului 2008 drept „Anul Şaguna”, cu ocazia sărbătoririi bicentenarului naşterii sale.
Fructuoasa colaborare a Ligii avută în aceşti 25 de ani cu Biserica Ortodoxă Română, mai ales cu Mitropolia Ardealului şi cu Episcopia Covasnei şi Harghitei, şi convingerea că şi pe viitor aceasta va dărui roade, cel puţin la fel de bogate, a fost subliniată de mesajul transmis de Victor Opaschi, secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Culte al Guvernului României.
Academia Română a transmis un mesaj de salut şi apreciere pentru cei 25 de ani de existenţă a Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, semnat de acad. Ionel Valentin Vlad, preşedinte, şi acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte.
Congresul Spiritualităţii Româneşti şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni au transmis un mesaj de susţinere necondiţionată a activităţii Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” în spiritul păstrării şi afirmării identităţii naţionale în această zonă, semnat de către acad. Victor Crăciun, preşedinte.
În finalul conferinţei, prof. univ. dr. Aurel Papari a lansat apelul înfiinţării Forumului Naţional Şagunist, care va reuni toate entităţile ce poartă numele Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, iniţiativă care s-a bucurat de adeziune unanimă şi a primit binecuvântarea IPS Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

6 iulie 2017
Biroul de presă al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”

196 de ani de la naştere

„E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine,
Apuce înainte, ajungă cât mai sus,
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus!”

Să ne bucurăm şi să ne mândrim că moştenim averea spirituală de la aceşti doi titani ai poeziei româneşti: „regele poeziei” şi „poetul absolut”.
Născut în anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, pe 14 iulie, boierul Vasile Alecsandri a devenit, încă din tinereţe, apărătorul celor oropsiţi, situându-se în tabăra celor generoşi, a celor cu înaltă simţire pentru Popor şi Ţară. Tratându-l ca pe un tovarăş de joacă pe Vasile Porojan, fiu de ţigan, Vasile Alecsandri dă un exemplu de aleasă omenie, dezrobind familiile de ţigani de pe moşia proprie.
Frumuseţea structurii sale sufleteşti este ilustrată şi în salutul apariţiei lui Eminescu pe firmamentul poeziei, salut formulat în frumoasele versuri care lovesc aspru în intenţia detractorilor doritori să-l coopteze ca adversar al „luceafărului” care apărea. În locul invidiei pe care se sconta, „regele” îşi declamă bucuria că va fi „cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine”. Un alt exemplu de bucurie la apariţia valorilor culturii româneşti, asemănător acestuia, nu există. Şi, mai ales, astăzi! Dar nu doar exprimarea bucuriei la apariţia lui Eminescu îl înfăţişează ca om cu cea mai limpede luciditate, şi neahtiat după pofte de mărire politică, ci avea capacitatea „să-şi sacrifice ambiţiile ori de câte ori interesul public o cerea, aşa cum a făcut atunci când a renunţat să candideze la domnia Moldovei, în favoarea lui Al. I. Cuza” (Scriitori români, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 19).
Vasile Alecsandri a trăit 79 de ani. În tot acest timp, este nu doar martor la evenimentele din viaţa Poporului Român, ci se implică, animat de convingerea că trebuie să fie acolo, că trebuie să acţioneze, că trebuie să vorbească. Se afirmă astfel în mişcarea de la 1848, când „poetul are un rol de frunte între intelectualii moldoveni” şi „pe întreg teritoriul românesc”. Scrie poezia „Deşteptarea României”, manifest poetic al revoluţiei paşoptiste, căruia i se răspunde de către Andrei Mureşanu de la Braşov cu „Un răsunet” („Deşteaptă-te, Române!”), poezia figurând ca o chemare entuziastă:

„Hai, copii, de-acelaşi sânge! Hai cu toţi într-o unire,
Libertate-acum sau moarte să cătăm să dobândim!”

Entuziasmul său este atât de mare, încât îmbrăţişează întrutotul curajul de a îndepărta tirania din existenţa acestui popor mult încercat:

„Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea reînviind.
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru patria sa moare,
Nemurire moştenind.”

Tot de revoluţia de la 1848 se leagă şi poezia „Hora Ardealului” (embrionul viitoarei „Hora Unirii”), entuziast salut adresat marii adunări de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, considerată un „prolog al libertăţii şi unirii tuturor românilor” (Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 455).
Al doilea moment, care îi marchează poetului existenţa, este Unirea de la 1859, care a instituit, sub conducerea domnului român, numele Ţării, România. „Hora Unirii”, scrisă cu trei ani înainte (1856), „a rămas ca un imn naţional în memoria posterităţii” (Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 208). Versurile din „Hora Unirii” „au prezidat poetic actul politic cel mai semnificativ din istoria României moderne” (idem).
Dincolo de ilustrarea măiastră a peisajelor din natura Patriei, de încrengătura pieselor de teatru, Vasile Alecsandri se aşează la loc de frunte, în Literatura Română, cu volumul de poezii „Ostaşii noştri”, unul din cele mai omogene şi mai durabile din întreaga sa creaţie, considerat, cu dreptate, o epopee a eroismului românilor în Războiul de Independenţă, în urma căruia turcul n-a mai călcat pământ românesc. Este menţionat în notele vremii că poetul aştepta pe banca de la poarta casei sale oşteni întorşi de pe front şi, acostându-i, le cerea să-i povestească întâmplări din război. Volumul de poezii „Ostaşii noştri” evocă evenimentul nimicirii visului de cucerire al otomanilor. Anul acesta celebrăm aniversarea libertăţii noastre de acum 140 de ani şi comemorăm moartea ostaşilor români rămaşi pe pământul Bulgariei. Reproşându-i-se de către contemporani că „Peneş Curcanul” este scrisă într-un ritm cam săltăreţ, opus tragediei episodului de luptă, autorul motivează că „simplitatea, vitejia şi patriotismul poporului, umorul său neabătut în faţa căruia moartea îşi pierde puterea de înspăimântare” (idem, p. 472) este o stare desprinsă din înseşi povestirile celor întorşi din luptă şi astfel versul său corespunde acestor trăiri de curaj şi avânt în înfruntarea cu moartea.
Dar Vasile Alecsandri cercetează trăirile ostaşilor noştri în cele două extreme, de lumini şi întuneric, ca un complet şi atent observator al evenimentului. În „Odă ostaşilor români”, li se adresează direct cu declaraţia de îndreptăţită admiraţie, rostită cu nemaiîntâlnit ton de mândrie, faţă de eroismul românilor capabili să oprească neagra invazie:

„O, copii, de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice!”

Purtător de cuvânt al neamului, care acum respiră aerul libertăţii, Vasile Alecsandri comunică mândru că lumea a aflat despre românul care are un renume, de viteaz. Se face referire la ziariştii străini prezenţi pe front care trimiteau ziarelor lor ştiri pline de entuziasm despre eroismul românilor.
Însă poetul nu iartă partea întunecată a felului în care sunt trataţi ostaşii întorşi din război:

„Pe drumuri, prin oraşe, prin sate, prin zăpadă,
Se văd sau singuratici trecând, sau în grămadă
Sărmani în haine sparte prin care intră gerul
Şi-n măduvă pătrunde mai crâncen decât fierul.
Goi, searbezi, rupţi de foame şi obosiţi de trude,
Trişti tremurând de friguri sub frigul iernei crude
Şi întinzând la oameni o mână tremurândă…

Ce-i astă sărăcie şi goală şi flămândă?
Eroii de la Plevna! … Iată-i! Ah! Cine-ar crede!
Le plânge chiar de milă tot omul care-i vede.
Şi eu plâng de ruşine… în ţara ospeţiei
Să văd cerşind pomană vitejii României!”

În faţa acestui episod tragic, poetul emite un potop de întrebări, drept rechizitoriu la adresa conducerii Ţării care i-a trimis în luptă, iar acum îi tratează cu totală nepăsare:

„Ce crimă le atrage pe cap aşa osândă?
Ce crimă? … Lupta mare pe câmpul de izbândă!
Ce crimă? … Eroismul, sublima devotare
Pentru-apărarea ţării şi-a ei neatârnare!”

Durerea şi ruşinea trăite de poet îl transformă într-un aspru acuzator al totalei indiferenţe a celor care au stat deoparte:

„Ei bine! Oameni vitregi cu inimile sterpe,
Legaţi de cârma ţării cu-ncolăciri de şerpe,

Voi care-aşi stat deoparte de foc şi de dureri,
Cum aţi re-ntors copiii la sânul bietei ţări?

Priviţi-i… goi şi scârbezi, ca robi trăiţi în lanţuri!
Trişti, fărâmaţi, sărmanii, de ger, prin câmp, prin şanţuri,
Ologi, ciuntiţi, o! Doamne! Reduşi la nimicie!”
(Eroii de la Plevna)

Există astăzi români care laudă regalitatea vremii şi încă cer reinstalarea ei în treburile Ţării, ca şi când nu ne-ar fi fost de ajuns minciuna de atunci, continuată cu minciuna politicii actuale.
La an aniversar al Independenţei României, să punem florile recunoştinţei şi preţuirii în spaţiile evocatoare ale eroismului de atunci şi să comunicăm vitejilor că, peste 40 de ani, Transilvania a finalizat actul înstăpânirii întregii Românii!
Timp de 79 de ani, Vasile Alecsandri a zidit un om complet, cu o gândire selectă, cu sufletul vibrant al unui român care şi-a împlinit cu distincţie datoria de cetăţean. Cu vădită mândrie, ne amintim că spre sfârşitul vieţii, după 60 de ani, participă la concursul de poezie latină de la Montpellier, unde câştigă premiul întâi cu „Cântecul gintei latine”. Cu toate acestea, este unul dintre cei care critică, cu aspră ironie, exagerările latinismului în vorbirea protipendadei vremii, afirmând că limba poporului trebuie să stea la baza vorbirii noastre, mai ales că, înainte de invazia romanilor, dacii aveau limba lor consolidată.

Atrăgeam atenţia, de curând, că obrăznicia, soră cu mârlănia şi mojicia unor lideri etnici maghiari, ia amploare, umflându-se, precum celebra broască din fabulă, pe măsură ce ne apropiem de Centenarul Marii Uniri, de la 1 Decembrie 1918, şi al făuririi României Mari. Dovadă pentru confirmarea celor afirmate o constituie şi întâmplările care au avut loc pe timpul vizitei şefului Statului Român, Klaus Iohannis, în judeţele Harghita şi Covasna. În sala Consiliului Judeţean Harghita, unde preşedintele era însoţit de către preşedinţii consiliilor celor două judeţe, Borboly Csaba şi respectiv, Tamas Sandor, după Imnul de Stat al României, a fost cântat, de întreaga sală, inclusiv cei doi preşedinţi ai consiliilor judeţene, din stânga şi din dreapta lui Klaus Iohannis, imnul aşa-zisului ţinut secuiesc. Imnul unui ţinut care, de fapt, nu există!
Care a fost reacţia şefului Statului Român, preşedintele Iohannis? „Aveţi voci bune şi puternice!” - a replicat, penibil, acesta, în situaţia aceea neprevăzută, umilitoare. Acest gest ofensator să fie, pentru Iohannis, cum zice, chiar sub forma unei băşcălii, „un semn de respect”? El, Iohannis, este preşedintele ales al României, nu al unui inexistent ţinut secuiesc! Asta trebuia s-o ştie şi s-o dovedească, în faţa acelui gest ofensator, de mârlănie, preşedintele Iohannis al României! În faţa neobrăzării, el trebuia să le întoarcă, imediat, spatele prezidenţial, să-i lase acolo, să fiarbă ei în suc propriu, autonomist, şi să plece! Asta merita nesimţirea lor!
Nu a fost suficient gestul acela ofensator, jignitor, pentru un preşedinte de stat. Ca la o comandă, primarul din Miercurea-Ciuc, iredentistul Raduly Robert Kalman, cu origini în rădăcină românească, cunoscut pentru acţiunile lui antiromâneşti, a scos, oferindu-i preşedintelui Klaus Iohannis, „steagul secuiesc”! Zdreanţa, cârpa aia! Pe ea erau imprimate două date: ziua alegerii preşedintelui şi cea în care Iohannis se afla acolo, în acea zi, în vizită. Cică - zicea Raduly Robert - un cadou! De data aceasta, în faţa insultei, preşedintele Iohannis a trimis după un steag românesc, după Tricolorul României, desfăşurându-l în faţa celor prezenţi, oferindu-l lui Raduly Robert, replicând: „Să nu greşesc, pe undeva, cu steagurile! Acesta-i steagul României”.
Când Tamas Sandor cere, o altă obrăznicie şi mârlănie, autonomie-teritorială, pe criterii etnice, preşedintele Klaus Iohannis îi răspunde, în acelaşi stil timid, molatic: „Autonomia pe criterii etnice nu este de dorit! La această concluzie s-a ajuns la nivel european!”. Cam palidă replică, şi de data aceasta. Atunci, când un alt preşedinte, Traian Băsescu, era întrebat, tot prin Harghita şi Covasna, tot despre autonomia teritorială pe criterii etnice, acesta a scos Constituţia, Legea fundamentală a Ţării, şi le-a citit articolul 1: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Apoi, ca să ştie, şi ei, le-a citit şi acel alineat 5: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”! Deci, obligatorie şi pentru ei, cei care zilnic, de la 1 Decembrie 1918, dau cu târnăcopul demolării la temelia României. Aşadar, România nu-i stat federal, ci naţional şi unitar, zadarnic tot asudă ei să rupă Statul Român, să-l destructureze, punând într-un real pericol siguranţa naţională!
Cam în acelaşi timp, probabil printr-o înţelegere, Szilagy Zsolt, preşedintele Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT), recurgea, şi el, la o mârlănie minoritară: îi cere lui Klaus Iohannis să fie „moderatorul” dialogului româno-ungar pe tema autonomiei Transilvaniei. De ce? „Bucureştiul este - zice el - un centru corupt de putere!” În acea scrisoare deschisă, trimisă preşedintelui României, prin care cere acestuia „să iniţieze şi să modereze dialogul despre formele de autonomie”, Szilagy Zsolt spune că „este nevoie de o reformă bazată pe descentralizare, după modelul federal german (…)”, afirmând că „în România, comunităţile etnice sunt considerate «cetăţeni de rangul doi». (…) O reformă care ţine cont de regiunile istorice formate de-a lungul secolelor, regiuni care sunt în stare să se guverneze şi să se autoadministreze. (…) România federală ar fi un stat mult mai eficient, decât statul actual, care este, în continuare, ineficient, centralizat şi corupt”.
Numai că, în spatele unor cuvinte pompoase, sforâitoare, precum „reforme”, „autoguvernare”, „autoadministrare”, folosite, şmechereşte, de Szilagy Zsolt, se ascunde un singur gând, cel ticălos, tutelar, pentru o minoritate: cel al autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, începând cu destructurarea Statului Român, prin federalizare. Şi se plânge, insul, ca din gură de şarpe, că maghiarii ar fi, în România (ţară dată model în Europa pentru rezolvarea problemei minoritare conform tuturor standardelor), fără drepturi, „doar cetăţeni de rangul doi”. Adevărul e altul: ei se vor mereu mai egali ca alţii, ca românii majoritari, vor nu drepturi, deoarece au destule, ci supradrepturi şi privilegii! Acesta-i adevărul!
Această bătaie de joc l-a enervat la culme, pe bună dreptate, pe deputatul PMP de Mureş, Marius Paşcan, care consideră scrisoarea lui Szilagy Zsolt, trimisă preşedintelui Iohannis, pentru a iniţia un dialog pe tema autonomiei, drept „o mojicie”, declarând pentru Mediafax: „De fapt, în Transilvania, românii au ajuns să fie trataţi ei ca „cetăţeni de rangul doi”, de către maghiari. Este o mojicie, pur şi simplu, traducând ceea ce spune acest Szilagy Zsolt, ce transmite preşedintelui, transmite României, transmite Capitalei: «Sunteţi nişte hoţi, nişte corupţi, iar noi vă chemăm să dialogaţi cu noi». (…) Pe de o parte, insultă, el punând nişte etichete deloc onorante şi, mai apoi, cheamă la dialog (…), implicit pe preşedintele României, pentru că şi preşedintele României îi reprezintă pe românii din Capitală, la Palatul Cotroceni. (…) Vedeţi, aşa resuscitare, din când în când, aceleaşi mesaje care, într-un fel sau altul, privesc toate partidele politice care reprezintă maghiarimea din Transilvania, câtă vreme, şi PPMT, şi UDMR, şi Consiliul Naţional Secuiesc, şi celelalte formaţiuni politice ale maghiarimii, toate au un ţel comun: ruperea României pe enclave etnice. Şi se validează, din când în când, această pretenţie teritorială, cu caracter xenofob. (…) Cu certitudine au drepturi egale cetăţenii de etnie maghiară, cu toţi ceilalţi cetăţeni. Problema este că mai degrabă sunt, «de rangul doi», cetăţenii români. (…) Toată politica pe care o promovează partidele maghiare, PPMT, dar şi UDMR, şi celelalte, este de a separa, etnic, copiii. Ei sunt învăţaţi să trăiască separat, li se spune că sunt superiori (…), se izolează, ca nu cumva să se infecteze, să nu aibă parte de o infecţie etnică, coabitând în şcoli şi învăţând împreună, respectându-se reciproc”.
O voce puternică, lucidă, a exprimării adevărului şi a conştiinţei româneşti, venind din Parlamentul României! Românii ar dori să fie cât mai multe astfel de voci, de opinii, în apărarea prevederilor Constituţiei, a integrităţii statale, a siguranţei naţionale!
Este mare nevoie de astfel de intervenţii, de reacţii prompte, din partea parlamentarilor români, deoarece astfel de obrăznicii fac parte din acel „plan de agresare a României pe timp de pace”, autonomiştii teritoriali dorind, cât se poate de clar, dezmembrarea Statului Român, naţional şi unitar! Guvernanţii români, deputaţii şi senatorii trebuie să înţeleagă, măcar în ceasul al doisprezecelea, că pe aici, prin Harghita, Covasna şi Mureş, mai ales acum, când, la 1 Decembrie 2018, întâmpinăm Centenarul Marii Uniri şi al făuririi României Mari, nimic nu mai este întâmplător. Iar instituţiile abilitate ale Statului Român, în faţa unor astfel de manifestări antinaţionale, sunt obligate să intervină, pentru respectarea Constituţiei, a legilor Ţării, pentru apărarea integrităţii ei statale.
P.S. Din partea unor braşoveni, deoarece la Braşov au loc meciurile de fotbal ale recent promovatei echipe Sepsi în Liga 1, primim informaţia că, pe timpul desfăşurării întâlnirii, grupul etnic maghiar, care însoţeşte formaţia, debitează nepermise manifestări autonomiste, în numele aşa-zisului ţinut secuiesc! Lanţul obrăzniciilor!

ANALIZĂ

Vizita Preşedintelui Klaus Iohannis în judeţele Covasna şi Harghita de ieri (18 iulie 2017 - n.n.) a marcat un moment important pentru comunităţile locale din cele două judeţe. Din păcate, din anumite puncte de vedere, modul în care a fost pregătită această vizită lasă loc unor speculaţii.

Unde a greşit Preşedintele Iohannis

În primul rând, organizarea vizitei a fost lăsată în mâna autorităţilor publice locale, controlate de UDMR, în timp ce prefecţii celor două judeţe, reprezentanţii statului în teritoriu, au fost complet ignoraţi. O astfel de vizită, de protocol zero, în care se pun la punct absolut toate detaliile, ar fi trebuit organizată de prefecţi, iar cei doi prefecţi ar fi trebuit să-l însoţească pe Preşedintele Iohannis peste tot.
Fără să-şi propună acest lucru, Iohannis a subminat autoritatea prefecţilor în cele două judeţe şi a transmis un mesaj eronat, acela că în acea zonă partenerii lui de discuţie nu sunt reprezentanţii guvernului, ci grofii locali ai UDMR. Evident, este necesară cunoaşterea opiniilor autorităţile publice locale din zonă, însă în această zonă există o particularitate, aceea că toată administraţia publică locală este controlată de UDMR. De altfel, Iohannis s-a întâlnit cu liderii UDMR într-o instituţie publică a statului, Consiliul Judeţean Harghita, în timp ce întâlnirea cu prefecţii celor două judeţe a avut loc în Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc.
Apoi, Preşedintele Iohannis a stat la aceeaşi masă cu un lider UDMR trimis în judecată pentru fapte de corupţie, un „penal”. Este vorba despre liderul UDMR Borboly Csaba, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita.
Dezbaterea „Coerenţă şi transparenţă, exemple de bune practici la nivelul judeţelor Harghita şi Covasna”, care a avut loc în incinta Consiliului Judeţean Harghita în prezenţa Preşedintelui Klaus Iohannis, a fost o mascaradă ieftină pusă la punct de UDMR cu acordul staff-ului prezidenţial. Cu excepţia primarului UDMR din oraşul Covasna, toţi ceilalţi vorbitori (exclusiv maghiari) s-au plâns Preşedintelui Iohannis despre chestiuni identitare închipuite. De altfel, UDMR a dovedit o dată în plus că nu este o formaţiune de oameni politici serioşi, ci una de circari. În primul rând pentru că, împotriva protocolului stabilit, l-au forţat pe Preşedintele Iohannis să asculte drepţi „imnul secuiesc” (imn despre care Marko Bela sau Kelemen Hunor nu ştiau nimic în 1990 sau 2000), iar în al doilea rând pentru că, din nou împotriva protocolului stabilit, „dezbaterea” nu a fost o dezbaterea, ci un prilej de campanie electorală pentru liderii ultra-naţionalişti ai UDMR din zonă.
Românii din Covasna şi Harghita au fost discriminaţi pe criterii etnice chiar sub ochii Preşedintelui Klaus Iohannis, organizatorii „dezbaterii” permiţând doar unor etnici maghiari să se adreseze Preşedintelui, în vreme ce românilor prezenţi în sală li s-a refuzat pur şi simplu oportunitatea de a se adresa şefului statului. Liberalii covăsneni au reacţionat public şi au transmis că sunt nemulţumiţi de faptul că niciun reprezentant al comunităţii româneşti „nu a fost lăsat să vorbească” la întâlnirea pe care preşedintele Klaus Iohannis a avut-o marţi, la sediul Consiliului Judeţean Harghita, cu reprezentanţii administraţiei publice locale din Covasna şi Harghita, transmite Agerpres (vezi pagina 3). (…)
În cursul zilei de luni, conducerea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, ce reuneşte aproape 40 de organizaţii nonguvernamentale din cele trei judeţe, i-a solicitat Preşedintelui Klaus Iohannis să includă în programul vizitei sale în judeţele Covasna şi Harghita şi o întrevedere cu reprezentanţii comunităţii româneşti, pentru a fi informat cu privire la „aspectele particulare” cu care se confruntă populaţia românească din această zonă, minoritară din punctul de vedere numeric, care este supusă unui „proces de erodare şi pierdere a identităţii naţionale”. Din păcate, Preşedintele Klaus Iohannis a refuzat să dea curs cererii legitime a Forumului Civic al Românilor.
După dezbaterea de marţi cu autorităţile locale, la care s-a referit liderul PNL Covasna, şeful statului s-a întâlnit, tot la Miercurea-Ciuc, cu Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Părinte Andrei Moldovan, care i-a înmânat o scrisoare prin care românii din cele două judeţe îi solicită sprijinul pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale. Preşedintele Iohannis s-a întâlnit cu liderii comunităţii maghiare într-o instituţie publică a Statului Român, în timp ce întâlnirea cu prefecţii a avut loc într-o catedrală. Mesajul transmis astfel de Preşedintele Iohannis este unul tot de desconsiderare a comunităţilor de români din zonă.

Unde a procedat corect Preşedintele Iohannis

Unele detalii ale vizitei Preşedintelui Iohannis au fost bine pregătite de către staff-ul prezidenţial. În sală nu au fost arborate nici „steagul secuiesc” şi nici steagurile judeţelor Covasna şi Harghita, toate trei simboluri separatiste maghiare. Panoul din spatele Preşedintelui Iohannis a fost inscripţionat corect, mai întâi în limba oficială de stat.
Preşedintele Iohannis a procedat corect şi elegant în cazul episodului cu „steagul secuiesc”. În mod evident, staff-ul prezidenţial a fost pregătit pentru un astfel de episod de circ, pus la punct de UDMR. Grofii UDMR nu puteau rata o nouă poză cu „steagul secuiesc” şi un important lider, mai ales că de această dată sperau la o poză cu Preşedintele Iohannis şi aşa-zisul lor steag. Iohannis a procedat elegant şi i-a arătat grofului UDMR Raduly Robert Kalman că nu coboară la nivelul lui. De altfel, Iohannis nici măcar nu a pus mâna pe „steagul secuiesc”.
Mesajele transmise de Preşedintele Iohannis au fost echilibrate şi au dovedit că, deşi a susţinut că a venit să se informeze, Domnia Sa cunoaşte foarte bine realităţile zonei. „Este o problemă care trebuie depăşită, pentru că doar astfel putem convieţui în armonie, dar şi pentru că doar aşa le putem asigura acestor tineri un viitor. Maghiarii bine educaţi au dreptul la şansa de a-şi construi o carieră, fiind capabili să lucreze şi aici, dar şi la Bucureşti sau în orice altă parte a ţării. De aceea, reprezentanţii comunităţii maghiare şi ai Ministerului Educaţiei trebuie să se aşeze la masa dialogului şi să găsească urgent soluţiile cele mai bune. Să nu îi privăm pe copiii şi pe tinerii maghiari de aceste oportunităţi, să nu le limităm viitorul din cauza unor concepţii care ţin uneori prea mult de politicianism şi prea puţin de oameni”, a afirmat şeful statului, citat de Agerpres.
De asemenea, Preşedintele Iohannis a tranşat şi subiectul autonomiei teritoriale pe criterii etnice, subiect pe care liderii UDMR sperau să primească un semnal pozitiv de la sasul Iohannis. „Descentralizarea este obligatorie, regionalizarea este de dorit, dar numai dacă duce la modernizarea administraţiei, dar autonomia pe criterii etnice nu este de dorit, fiindcă ar inhiba dezvoltarea”, a declarat preşedintele Klaus Iohannis, citat de Agerpres.
Per ansamblu, organizarea vizitei Preşedintelui Klaus Iohannis, foarte binevenită în zonă, putea fi îmbunătăţită. Comunitatea de români din zonă este obişnuită să fie ignorată de către autorităţile de la Bucureşti. Cei care au pierdut însă sunt liderii UDMR, pentru că nu au găsit în minoritarul sas Iohannis un interlocutor în chestiunea autonomiei sau măcar să facă o poză cu el şi cu „steagul secuiesc”.

(Articol, din 19 iulie 2017, preluat de pe www.dantanasa.ro)

Comunicat

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, asociaţie reprezentativă, cu un program şi activităţi civice oportune apreciate şi remarcate ca fiind prestigioase pentru şi de către populaţia românească din zonă şi din Transilvania, aflând despre vizita Preşedintelui României, Klaus Werner Iohannis, în judeţele Harghita şi Covasna, şi-a manifestat dorinţa de a avea, cu această ocazie, o întâlnire de lucru cu Preşedintele României, sens în care a contactat administraţia prezidenţială şi a înaintat din timp o scrisoare, care a fost făcută publică prin mass-media.
Ne aşteptam ca în programul vizitei preşedintelui să fie planificată o întâlnire cu reprezentanţii comunităţii româneşti din zonă, considerând că este de importanţă majoră ca preşedintele ales al tuturor românilor, adică şi al nostru, să fie informat, să cunoască direct problemele grave, de discriminare etnică, de deznaţionalizare prin obturarea programelor culturale şi de educaţie, de epurare la care este supusă populaţia românească de către unele autorităţi şi lideri locali, contrar legilor şi Constituţiei Ţării şi chiar a Normelor UE sau măcar să primim un răspuns care să justifice refuzul de a fi primiţi la dialog.
Surprinzător, am fost complet ignoraţi, nu am primit niciun răspuns şi nici nu am fost primiţi de preşedintele României, într-o întâlnire separată. Mai mult chiar, nici în plenul întâlnirii, reprezentanţilor comunităţii româneşti nu li s-a permis să vorbească. S-a întâmplat chiar în prezenţa preşedintelui, care nu s-a sfiit să stea solemn în picioare când s-a intonat aşa-zisul imn secuiesc, care conţine texte prin care românii sunt priviţi de sus cu trufie nemeşească.
Ne exprimăm regretul că preşedintele ales al tuturor românilor s-a lăsat manipulat de gazdele sale care revendică gălăgios, cu sfidătoare stăruinţă, drepturi ce ar proveni dintr-o istorie închipuită ce poartă reminescenţa vetustă a epocii feudale.
Prin prezenţa şi mesajul său de aici am rămas cu sentimentul abandonării, cu lipsa de preocupare în calendarul său public şi politic pentru soarta noastră, strigătul ce-l adresăm de aproape 3 decenii tuturor conducătorilor României. Ne pare rău de adevărul pe care îl constatăm: că, la rândul său, Preşedintele României nu doreşte să ştie de existenţa şi necazurile noastre, ale românilor, numeric minoritari în zonă şi pe cale de dispariţie în unele localităţi, după ce, în continuitatea noastră multimilenară, ne-am purtat destinul printre aceşti munţi, am ţinut trează lumina civilizaţiei prin tradiţiile ce le avem ca popor statornic şi creştin. Ar fi fost un prilej potrivit pentru un dialog constructiv, chiar istoric, cu efecte benefice pentru toţi locuitorii judeţelor vizitate şi un semnal pentru autorităţile locale de a păşi spre normalitate.
Modul cum s-a desfăşurat programul vizitei, în prezenţa celui mai important demnitar, Preşedintele statului, organizatorii puterii locale au creat aparenţa oficializării şi autentificării marcării teritoriale simbolice a unui ţinut inexistent, rupt de teritoriul României, prin cele două momente controversate, al intonării imnului şi oferirii steagului secuiesc, amintind de momente istorice dramatice pentru români.
În paralel cu aceasta, comunitatea românească a fost lipsită de prilejul de a fi gazdă generoasă Preşedintelui României şi de a-i prezenta unui oaspete important problemele reale cu care se confruntă. E clar că am fost din nou ignoraţi; probabil că a fost rău sfătuit de anturajul Domniei Sale ori indus în eroare de către cei care au organizat vizita în plan local. Chiar dacă statistic contăm electoral mai puţin, avem şi noi dreptul la respect şi tratament egal din partea Preşedintelui şi regretăm că s-a pierdut prilejul de a o face.
În orizontul nostru de aşteptare am fi dorit să se risipească sentimentul coincidenţelor post-decembriste de până acum, în care noi, românii de aici, am fost spectatori nevinovaţi la defilarea unei galerii triste a multora dintre demnitarii care în loc să ne reprezinte cu adevărat în forurile Ţării ne-au trădat, ne-au ignorat, fiind deseori daţi uitării, aceasta deşi existăm şi mai suntem încă pe aceste meleaguri.

21 iulie 2017
Consiliul Director prin Preşedinte,
prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop

Comunicat de presă

Cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, a fost organizată a XXV-a ediţie aniversară a „Zilelor Andrei Şaguna”.
Miercuri, 5 iulie a.c., la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din municipiul Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, a fost lansat Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, nr. 6/2017, şi au fost vernisate expoziţiile Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna” - 25 de ani în slujba culturii şi spiritualităţii româneşti din Arcul Intracarpatic şi Cărţi apărute la editurile „Eurocarpatica” şi „Grai Românesc”.
În ziua de joi, 6 iulie, după slujba de Te-Deum, oficiată de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, şi Preasfinţitul Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, împreună cu un sobor de preoţi, la Catedrala Ortodoxă „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Gheorghe”, Paraclis Episcopal, din municipiul reşedinţă Sfântu-Gheorghe, s-au desfăşurat lucrările Conferinţei Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna - contemporanul nostru.
Evenimentul a debutat cu binecuvântarea IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, care a evocat monumentala personalitate a Sfântului Mare Ierarh Andrei Şaguna, iar PS Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, şi Sebastian Cucu, prefectul judeţului Covasna, în calitate de gazde, au salutat oaspeţii.
Pr. prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Şcoală Românească” din Şcheii Braşovului, a prezentat detalii inedite şi emoţionante legate de vocaţia de ctitor şi bogata moştenire dăruită de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna.
Momente importante din istoricul, iniţiativele şi demersurile Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” au fost punctate de av. Ioan Solomon, fost preşedinte al Ligii, dr. Ioan Lăcătuşu, directorul ştiinţific al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, şi prof. univ. dr. Aurel Papari, preşedintele fondator al Fundaţiei şi Universităţii „Andrei Şaguna” din municipiul Constanţa.
A fost evocat rolul de iniţiator al Fundaţiei şi Universităţii „Andrei Şaguna” în canonizarea Mitropolitului Andrei Şaguna şi valorosul şi necondiţionatul sprijin al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” în realizarea acestui nobil deziderat.
Mihai Nicolae, directorul general al SC Ştefadina Comserv SRL, din Bucureşti, a subliniat importanţa digitizării documentelor din arhiva şaguniană în vederea păstrării şi valorizării acestora pentru istoria românilor.
Plecând de la adevărul că „Andrei Şaguna a fost întâi stătătorul a toate câte s-au făcut pentru români în Transilvania”, prof. univ. dr. Radu Baltasiu, director în Institutul Cultural Român, a lansat un apel către Biserica Ortodoxă pentru a-şi asuma responsabilitatea conservării patrimoniului moştenit de la Şaguna, în situaţia în care există pericolul de a se pierde acest tezaur din cauza slabei implicări a instituţiilor Statului Român.
Contribuţia substanţială în formarea elitei culturale naţionale a Institutului Teologic din Sibiu şi a Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, ctitorii de suflet ale Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, a fost evocată de către Pr. dr. Sorin Dobre, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna”, din Sibiu, şi respectiv, de Pr. prof. Vasile Goian, de la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, din Braşov.
Înfiinţarea la Constanţa a Universităţii „Andrei Şaguna” constituie împlinirea visului de peste ani a marelui vizionar providenţial şi premizele organizării unor numeroase evenimente pentru promovarea nobilelor principii ale spiritului şagunist.
Cu deosebit interes au fost audiate proiectele realizate de: Şcoala Eco Europeană „Andrei Şaguna”, din municipiul Deva (prof. Alina Maria Tarnu); Liceul Tehnologic „Andrei Şaguna”, din comuna Botoroaga, judeţul Teleorman (prof. Gabriel Maxim, director); localitatea Andrei Şaguna şi şcoala gimnazială cu acelaşi nume din judeţul Arad (prof. Daniela Goldiş, director, şi Mădălin Păcurar, consilier).
Conferinţa a fost onorată de mesajul lui Sergiu Nistor, consilier prezidenţial, Departamentul Cultură, Culte şi Centenar, care a scos în evidenţă valoarea universală a Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna exprimată prin declararea de către UNESCO a anului 2008 drept „Anul Şaguna”, cu ocazia sărbătoririi bicentenarului naşterii sale.
Fructuoasa colaborare a Ligii avută în aceşti 25 de ani cu Biserica Ortodoxă Română, mai ales cu Mitropolia Ardealului şi cu Episcopia Covasnei şi Harghitei, şi convingerea că şi pe viitor aceasta va dărui roade, cel puţin la fel de bogate, a fost subliniată de mesajul transmis de Victor Opaschi, secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Culte al Guvernului României.
Academia Română a transmis un mesaj de salut şi apreciere pentru cei 25 de ani de existenţă a Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, semnat de acad. Ionel Valentin Vlad, preşedinte, şi acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte.
Congresul Spiritualităţii Româneşti şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni au transmis un mesaj de susţinere necondiţionată a activităţii Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” în spiritul păstrării şi afirmării identităţii naţionale în această zonă, semnat de către acad. Victor Crăciun, preşedinte.
În finalul conferinţei, prof. univ. dr. Aurel Papari a lansat apelul înfiinţării Forumului Naţional Şagunist, care va reuni toate entităţile ce poartă numele Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, iniţiativă care s-a bucurat de adeziune unanimă şi a primit binecuvântarea IPS Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

6 iulie 2017
Biroul de presă al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”

A fost al şaselea an consecutiv în care am participat (ca spectator, bineînţeles!) la Nedeia mocănească (Sântilia) voineştenilor. Am tot scris, în paginile „Condeiului ardelean”, an de an, despre această nedeie, aşa că am meditat îndelung asupra imboldului de a mai aşterne, şi-n acest ceas, câteva gânduri şi idei legate de „Sântilie”. Dar, dacă „toate-s vechi şi nouă toate”, ce s-ar mai putea spune, iar şi iar? Dincolo de bucuria reîntâlnirii cu prieteni dragi, de revederea acestor locuri binecuvântate, nedeia voineştenilor reprezintă, pentru mine, ceva magic, ca o chemare tainică a strămoşilor, căreia nu i te poţi sustrage. Nu poţi decât să o urmezi, să mergi acolo de unde vine această chemare, să te identifici cu locurile şi cu oamenii, să trăieşti bucuria momentului şi apoi… să te întorci la locul tău, să rememorezi şi să aştepţi o nouă nedeie, o nouă întâlnire, o nouă trăire, în anul ce va să vină. Dar, dincolo de aceste efuziuni sentimentale, „vocea interioară” a conştiinţei ştiinţifice îl obligă pe etnologul Constantin Secară să mai aştearnă şi câteva consideraţii teoretice, care pleacă tocmai de la menirea şi obligaţia lui, de a face lumii cunoscute resorturile interioare, „tainele” şi „tainiţele” acestei nedei, în contextul culturii populare, la nivel local şi naţional: de la păstrarea tradiţiei şi definirea identităţii şi spiritualităţii româneşti (greu încercate în chiar inima Ţării) până la patrimonializarea obiceiurilor şi „punerea în scenă” a ritualităţii de nuntă din Voineştii Covasnei, spre bucuria şi desfătarea turiştilor şi a celor care nu mai prididesc să vină, în zilele nedeii, de la apus şi răsărit, de la miază-zi şi miază-noapte, an după an tot mai mulţi şi mai interesaţi de a fi părtaşi acestei sărbători a voineştenilor.
Aş porni de la definirea conceptului de patrimoniu, ca moştenire culturală şi spirituală a unui popor. În literatura de specialitate (etnologică şi de antropologie culturală) mai circulă şi termeni derivaţi, precum patrimonializare, salvgardare, conservare şi protejare a moştenirii culturale, care au intrat în vocabularul tuturor celor care sunt angrenaţi (prin natura ocupaţiilor pe care le profesează), în definirea, analizarea şi sistematizarea realităţilor şi proceselor acestei societăţi globale, căreia - vrem, nu vrem - îi suntem contemporani (nu discut, aici, modul în care s-a făcut, la noi, traducerea şi asimilarea terminologică). Din păcate, în ciuda mult-clamatei afirmări a diversităţii multiculturale, globalismul, prin modernizarea societăţii şi prin accesibilizarea informaţiei, şi-a dovedit tendinţa contrară: să uniformizeze şi chiar să elimine unele dintre valorile aparţinătoare culturii tradiţionale rurale. La noi, în ultimii ani se vorbeşte chiar despre extincţia lumii ţărăneşti, cu tot ce implică această realitate socio-culturală. De aici, nevoia actuală de patrimonializare şi urgenţa ei. Una dintre definiţiile care pot fi date acestui termen descrie procesualitatea prin care fenomene culturale, obiecte, manifestări şi reprezentări umane diverse, care aparţin culturii tradiţionale, sunt scoase din contextul lor (să-i spunem „natural”) şi sunt mutate în alte contexte, diferite, uneori intervenindu-se asupra lor. Practic, de cele mai multe ori, patrimonializarea devine sinonimă cu resemantizarea. Acest proces a dovedit, însă, şi unele aspecte pozitive, căci, multe obiceiuri rurale ar fi dispărut cu totul dacă nu ar fi fost patrimonializate. Mă refer la epoca în care, în ţările din vestul Europei s-a ridicat problema necesităţii salvgardării patrimoniului etnologic (la finele secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea). Au existat momente când unele fenomene culturale au mai putut fi găsite vii şi active, în unele ţări şi regiuni, dar au existat şi situaţii în care acestea au trebuit să fie redescoperite, reinventate şi reiterate, prin singurele două acţiuni posibile în condiţiile date: muzeificare şi festivalizare. Din păcate, încă şi în prezent se face confuzie între patrimonializare (care impune, atât cât este posibil, respectarea contextului şi ariei de apartenenţă specifice elementelor de cultură tradiţională, ca şi ale tuturor coordonatelor sociale şi culturale adiacente) şi salvgardare (care presupune mai ales extragerea şi valorificarea acelor elemente, într-o manieră decontextualizată). Patrimoniul culturii tradiţionale cuprinde două mari categorii: cultura materială (tangibilă) şi cultura imaterială (intangibilă). Ambele se află într-un proces alert, de rapide transformări, unele ireversibile. Prin urmare, singurele modalităţi de patrimonializare şi de salvgardare sunt: muzeul (pentru patrimoniul material) şi scena (pentru cel imaterial). Scopul imediat este de a forma o conştiinţă colectivă locală asupra propriului patrimoniu, conştiinţă care trebuie să devină participativă şi militantă, în spiritul valorilor comunităţilor şi în sprijinul acestora. Scopul subsidiar, pe termen lung, este de a informa (într-un mod profesional) un anume public-ţintă, atât la nivel local, cât şi regional, naţional şi (de ce nu?) internaţional. Adresabilitatea este duală: la nivel academic, ştiinţific şi la nivelul publicului larg. Aici este decisivă contribuţia şi competenţa specialiştilor (cercetători şi profesori universitari, etnografi, etnologi, antropologi şi muzeografi), care trebuie să îndeplinească o funcţie formatoare din punct de vedere ştiinţific, dar şi moral şi spiritual, să aibă un aport major la refacerea memoriei culturale colective şi a unei conştiinţe patrimoniale autentice.
Dincolo de aceste considerente, viaţa reală este alcătuită din sute, mii şi milioane de amănunte. Sântilia voineştenilor, ca punere în scenă, se desfăşoară, an după an, de peste patru decenii, la „Casa nedeii” din Poiana Zânelor, înlocuind străvechea nedeie a satului. De asemenea, nunta tradiţională, pusă în spaţiul scenic, reproduce momentele şi secvenţele rituale ale nunţilor de pe timpuri. Din această perspectivă este clar că nimeni nu se poate opune tendinţelor transformării societăţii. Important este să se păstreze acurateţea elementelor patrimonializate, atât materiale (costumele populare, tradiţionale şi reprezentative la nivel local şi zonal), cât şi imateriale (repertoriu de cântece şi dansuri locale, autentice, în cazul nostru mai ales jocurile de circulaţie pastorală).
Ne bucurăm că, an după an, Nedeia voineştenilor îşi îndeplineşte menirea principală de a menţine trează conştiinţa patrimoniului tradiţional şi identităţii comunitare, precum şi de a face cunoscut acest patrimoniu la nivel local, zonal şi naţional, dar şi global (prin emergenţa reţelelor on-line).

Harghiteni şi covăsneni, din nou împreună la Sântilia Zăbălenilor

Duminică, 16 iulie 2017, la ora 4.30, liniştea comunei harghitene Tulgheş era despicată spre cer de glasurile copiilor de la Ansamblul Artistic de Amatori „Plaiuri Tulgheşene”, care se adunau în faţa noului sediu al Muzeului Sătesc. Porneam spre vecinii noştri covăsneni din comuna Zăbala. Eram nerăbdători să vedem Sântilia Zăbălenilor, această sărbătoare despre care auzisem de atâtea ori de la prieteni ai noştri din Sfântu-Gheorghe şi Bucureşti, cu diferite ocazii. Pe cei de la ansamblul „Datina” din Zăbala îi cunoscusem de curând, cu ocazia deplasării în Capitală, din 10 iunie - altă mare sărbătoare ce a făcut să renască legăturile între românii din inima Ţării şi ceilalţi, care s-au regăsit după o „lungă veşnicie” în care şi-au dus dorul. Acolo, în curtea Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, la „Şezătoarea Călătoare”, unde „Nevestele Căciularilor coseau ie”, a hărăzit Dumnezeu să ne întâlnim frate cu frate şi soră cu soră şi să legăm din nou „băierile tricolore” ale inimilor noastre, să ne regăsim după atâta vreme de peregrinări prin vremi şi istorie. Acela a fost momentul care a prilejuit, mai apoi, deplasarea noastră la Sântilia Zăbălenilor.
Sântilia a început imediat după slujba de la Biserica „Sfântul Ilie”, iar noi toţi am fost binecuvântaţi de părintele paroh Ioan Bercu, protopop de Sfântu-Gheorghe, şi, ieşind din biserică, am primit merinde dulce şi o gură de vin în cinstea (şi din partea) celor ce purtau numele de Ilie. În drum, tinerii din Zăbala călăreau pe cai zdraveni şi purtau drapelul Ţării. Păreau o ceată de haiduci coborâţi din munte la o zi de mare sărbătoare.
În „Poiana Sântiliei” aştepta cuminte şi cortul „Şezătoarei Călătoare”, plin cu frumuseţi tradiţionale în vârf de ac. În seara dinainte, „femeile căciularilor” au mai cusut un rând de straie şi au depănat fire de poveste, în timp ce flăcăii au urcat un drapel într-un vârf înalt de brad, fluturând sub cer şi sărutând, parcă, văzduhul. Cum or fi reuşit şi care a fost feciorul acela atât de curajos, numai Dumnezeu ştie.
De jur împrejur corturile meşterilor şi producătorilor locali se sprijineau unele de altele, parcă înlănţuite într-o tăcută horă, pline cu tot felul de ispite culinare. De la ele mai la vale întregind această arcadă în forma unui mare ,,U”, era ţarcul pentru turma de oi care a fost adusă de sus de la stână pentru că tot ce s-a servit a fost proaspăt şi făcut pe loc. Ca să nu credeţi că e doar imaginaţia mea, iată în cele ce urmează impresiile unuia dintre membrii Ansamblului nostru, Ştefan Pop (clarinetist, fluieraş, saxofonist şi… om la toate): „Se vedea pe faţa fiecăruia bucuria aceea nedisimulată a omului simplu care nu se întreabă cine este unul sau altul. Acolo nu exista decât Sărbătoarea, care trebuia să înceapă după o datină străveche, pe care zăbălenii se străduiesc să o păstreze cu cinste. Am avut bucuria să vedem ritualul de nuntă, pregătit de organizatori, care este foarte vechi. El cuprinde peţitul miresei, zis de un vornic de toata isprava, care ne-a încântat cu talentul său (un obicei în timpul căruia călăreţii „au uitat” cum se stă călare şi au stat în picioare pe caii lor, comunicarea dintre om şi cal fiind perfectă). A urmat bărbieritul mirelui, timp în care alaiul mirelui a cântat şi s-au făcut urări specifice pentru tinerii căsătoriţi. După bărbierit, flăcăii din alaiul mirelui au încins o sârbă împrejurul lui, cu strigături, chiuituri, urări de bine, de viată lungă, sănătate şi belşug. După aceste două ritualuri tradiţionale, oficialităţile locului au declarat sărbătoarea deschisă. Primarul, preotul şi învăţătorul satului, au rostit câteva cuvinte pline de semnificaţie pentru ceea ce a reprezentat şi reprezintă Sfântul Ilie pentru întreaga omenire şi i-au îndemnat pe cei prezenţi să se bucure de această sărbătoare. Tot ce am văzut acolo a fost unic. Un cadru natural în care au sosit şi ciobanii cu o turmă de oi, în timp ce, pe scenă, ansambluri populare, solişti şi dansatori se străduiau să evolueze cât mai bine; în poiană erau mulse oile, se preparau produse tradiţionale din laptele proaspăt muls. La tarabe se găseau: caş, urdă dulce, brânză frământată, bulz prăjit pe jar, slănină afumată, pastramă de oaie, sarmale şi câte altele. Peste tot era bună dispoziţie şi voie bună, oameni primitori şi luminoşi, oameni care apreciază în primul rând valoarea lucrurilor, nu preţul lor!”.
Ansamblul nostru, „Plaiuri tulgheşene”, a prezentat un program de cântece, cu grupul şi solistic, iar în încheiere, am ţinut neapărat să prezentăm suita noastă tradiţională, alcătuită din cele 13 jocuri specific tulgheşene, fiind acompaniaţi, ca de fiecare dată, de taraful format din rapsozii noştri populari (noi încă nu ne-am învăţat cu negativul şi nici cu orga electronică!). Ne-am respectat şi obiceiul de a dărui „colacul prieteniei”, împletit în patru, aşezat pe un prosop ţesut în război de o ţesătoare de la noi, în mijloc cu glaja de „bună dispoziţie”, în sticlă cu tricolor, aşa cum facem noi când călcăm întâia dată într-un loc în care nu am mai fost şi dăm pentru prima dată „Zâua bună!” oamenilor locului.
Am mai stat câteva ore în poiană, dar nu chiar până târziu, pentru că erau obosiţi pruncii cei mai mititei. Ne-am bucurat de oaspeţii artişti care au evoluat pe scenă, timp în care ne-am reîntâlnit cu fraţi din Covasna, mai vechi prieteni sau mai nou cunoscuţi, iar copiii din Ansamblu au colindat pe la toate tarabele, au mers să vadă turma şi toate câte erau pe acolo. Am cunoscut oameni veniţi la Sântilie din Moldova de dincolo de Prut, cu care am stat mult de vorbă, ne-am bucurat de prezenţa fraţilor din Voineşti, Sfântu-Gheorghe, Bucureşti, pe care îi cunoscusem la „Şezătoarea Călătoare” din 10 iunie… Părea că noi toţi am intrat în versurile baladei Mioriţa, în varianta cea mai paşnică, în care bacii se ajută la adunatul turmelor împreună, cu iubire iar nu cu pizmă. Era aşa ca în versurile cântecului pe care-l cântasem mai devreme: „Ardeleanu şi munteanu / Îs fraţi buni cu moldovanul! / Când se pun spate în spate / Stă duşmanul mai de-oparte”.
Am plecat din Poiana Sântiliei încărcaţi de o stare de bine cum doar când te întâlneşti cu cel mai iubit frate ţi se întâmplă. Duminica următoare, pe 23 iulie 2017, a fost şi Sântilia voineştenilor, vecinii fraţi, de peste deal. Ei totdeauna sau înţeles să nu-şi suprapună nedeile pentru că se străduiesc să le petreacă pe ambele împreună. Erau veniţi la Sântilie la Zăbala foarte mulţi voineşteni. Ce frumos exemplu de frăţietate! Multe a învăţat sufletul nostru în această duminică de iulie.

Cronica unei excelente manifestări: Zilele „Miron Cristea”, 17-20 iulie 2017

Sub egida Fundaţiei Culturale „Miron Cristea”, Centrului Cultural Topliţa şi a Primăriei din municipiului Topliţa şi cu sprijinul parţial al Consiliului Judeţean Harghita, în zilele 17-20 iulie 2017, s-a desfăşurat cea de-a XX-a ediţie a manifestării cultural-ştiinţifice şi spirituale, devenită tradiţională, numită generic „Zilele Miron Cristea”. Iniţiată, în anul 1998, de instituţiile cultural-spirituale, administrative şi o parte a organizaţiilor civice româneşti din judeţele Harghita şi Covasna, atunci când se împlineau 340 de ani de la prima atestare documentară a Mănăstirii Doamnei, 130 de ani de la naşterea pe aceste meleaguri a celui care avea să fie primul Patriarh al României, Elie Miron Cristea, şi 70 de ani de la întemeierea Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie”, ctitoria ilustrei personalităţi topliţene, manifestarea „şi-a lărgit treptat aria preocupărilor încât de la o ediţie la alta - după cum afirma protopopul de Gherla, Pr. Ioan Morar - a crescut atât cantitativ, cât şi calitativ, devenind o adevărată academie de vară”, iar revista Sangidava, publicaţia ştiinţifică a manifestării, ajunsă şi ea la ediţia cu numărul XI, „marchează în timp şi peste timp o puternică mărturie a acestor zbateri şi dezbateri”, reflectând cu probitate şi profesionalism rezultatele cercetărilor în arhivele locale şi naţionale ale participanţilor.
O scurtă prezentare statistică a evoluţiei cantitativ-calitative evidenţiază afirmaţiile părintelui Ioan Morar: numărul participanţilor la sesiunile de comunicări a crescut de la o medie de 38 de participanţi la primele zece ediţii la 52 de participanţi la următoarele zece; numărul secţiunilor a crescut de la două (Patriarhul Miron Cristea, personalitate a istoriei naţionale şi a culturii române şi Valea Superioară a Mureşului, străveche vatră de istorie românească şi credinţă străbună) la trei, începând cu ediţia a X-a (Credinţă străbună, Istori, Cultură Civilizaţie); aria de provenienţă a participanţilor s-a extins la întreaga Ţară, toate centrele universitare cu tradiţie şi regiunile României fiind puternic reprezentate la lucrările sesiunilor de profesionişti în domeniu. Deosebit de pozitivă consider a fi reprezentarea numeroasă şi permanentă a unor valoroşi istorici, lingvişti, scriitori şi a oamenilor de cultură din Republica Moldova (Grigore Vieru, Ion Varta, Ion Negrei, Alexandru Bantoş, Ana Bantoş, Petre Buburuz, Alecu Mocanu, Valentin Ciobanu, Viorica-Ela Caraman, Gheorghe Palade, Vasile Şoimaru), precum şi a unor cercetători din Ucraina (acad. Vasile Tărâţeanu), Polonia (Marcin Marynowski) şi Turcia (Dalila Zamfir-Osbany); calitativ, menţionez că foarte mulţi dintre participanţii la actuala ediţie au fost sau sunt profesori universitari la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Braşov, Târgu-Mureş, Ploieşti, Constanţa sau alte centre universitare şi 53,70% deţin titlul de doctor în ştiinţe socio-umane, 7,40% sunt doctoranzi, 25,92% sunt profesori de ştiinţe socio-umane şi literatură română, 3,70% sunt publicişti, iar câte unul (1,85%) este jurist, arhitect, colonel în rezervă sau artist plastic. Practic, toţi participanţii la cea de-a XX-a ediţie sunt adevăraţi profesionişti în istorie, filologie, sociologie, doi dintre aceştia fiind, după cunoştinţele mele, conducători de doctorate, precum Ion Agrigoroaie şi Ion Giurcă.
Actuala ediţie, jubiliară, a „Zilelor Miron Cristea”, un model de activitate ştiinţifică şi cultural-spirituală, a debutat în după-amiaza zilei de joi, 17 iulie 2017, în eleganta sală a Consiliului Local Topliţa, prin salutul de bun venit adresat participanţilor de „profesorul, ziaristul, scriitorul şi inimosul om de cultură şi nobleţe sufletească” Ilie Şandru, „sufletul, de la prima ediţie şi până astăzi, a acestor manifestări dedicate Patriarhului Miron Cristea”. În continuare, profesorul Ilie Şandru, moderatorul întâlnirii, alături de dr. Costel Cristian Lazăr, directorul Centrului Cultural Topliţa, l-au rugat a lua cuvântul pe secretarul de stat de la Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Alexandru Pugna, care a ţinut să sublinieze faptul că este „deosebit de bucuros, fericit şi onorat de a reprezenta la această manifestare cea mai înaltă instituţie de cultură din Ţară, condusă de ministrul Lucian Romaşcanu, şi de două ori fericit deoarece Miron Cristea, omagiat astăzi la cea de-a XX-a ediţie, are foarte strânse legături cu locurile mele natale, pământurile grănicereşti ale Bistriţei şi Năsăudului. Mama Patriarhului, Domniţa, născută Coman, provenea din Galaţii Bistriţei, iar viitorul Patriarh a urmat cursurile Gimnaziului săsesc de la Bistriţa, în perioada 1879-1883 (obţinând la terminarea cursurilor calificativul „clasa I cu eminenţă” - n.n.), iar, în anii 1883-1887, cursurile Liceului grăniceresc românesc din Năsăud, unde în anul şcolar 1886-1887 a condus Societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva”, al cărei lider, pe când Miron Cristea se înscria la şcoala năsăudeană, a fost viitorul mare poet George Coşbuc. Un motiv în plus de mândrie îl reprezintă faptul că Miron Cristea s-a inspirat pentru a da forma crucii patriarhale din crucile bisericilor şi mormintele din zona Bistriţa-Năsăud” (Crucea Patriarhală a fost instituită de către Patriarhul Miron Cristea şi înscrisă ca însemn heraldic special în Stema Patriarhiei Române, aprobată prin Legea nr. 70, votată în Senatul României la 28 martie 1928, în Adunarea Deputaţilor la 6 aprilie 1928 şi promulgată prin Decretul Regal nr. 1.148 din 25 aprilie 1928, publicat în „Monitorul oficial”, Partea I, nr. 96 din 3 mai 1928 - n.n.). După această scurtă lecţie de cunoaştere a vieţii şi de iubire faţă de ilustrul topliţean, secretarul de stat Alexandru Pugna i-a felicitat pe profesorul Ilie Şandru, „sufletul manifestărilor”, şi pe cei prezenţi la „Zilele Miron Cristea” pentru participarea la eveniment, urând succes deplin, din partea sa, a Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, a ministrului Lucian Romaşcanu „lucrărilor sesiunii internaţionale de comunicări ştiinţifice şi celorlalte manifestări cultural-spirituale care se vor desfăşura pe parcursul zilelor următoare”, promiţând un real sprijin instituţiilor locale din partea Ministerului şi în perspectiva multiplelor activităţi desfăşurate cu prilejul Centenarului Marii Uniri; secretarul de stat a afirmat că „însăşi prezenţa noastră aici este un gir pentru activităţile pe care le veţi gândi”. Înainte de a se trece la următoarea activitate, din după-amiaza zilei inaugurale a zilelor dedicate Patriarhului Miron Cristea - comunicările în plen, Ilie Şandru a scuzat, pe motiv de boală, absenţa primarului municipiului Topliţa, Stelu Platon, de la deschiderea manifestărilor, a PS Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, din motive binecuvântate, a prefectului judeţului Harghita, Jean Adrian Andrei (pregătirea vizitei preşedintelui statului la Miercurea-Ciuc - n.n.), a redactorului-şef al revistei „Limba Română” de la Chişinău, Alexandru Bantoş şi a prof. univ. dr. Ana Bantoş (din cauza gravelor tulburări de la Chişinău).
În plenul care a urmat deschiderii manifestării au fost susţinute comunicări deosebit de interesante de prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, din Iaşi, care a vorbit despre Semnificaţia istorică a bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, comunicare care a adus informaţii inedite despre eroicele lupte desfăşurate în vara anului 1917, şi de prof. univ. dr. Alexandru Porţeanu, din Bucureşti, care a prezentat tema Memoria istorică a Trianonului (1920-2017). Profesorul Porţeanu a ţinut să sublinieze faptul că „apropierea Centenarului Marii Uniri… nu se reduce la sărbătorirea solemnă a zilei de 1 Decembrie, aceasta fiind precedată de evenimente importante - declaraţia de la Darniţa, eliberarea Basarabiei, armistiţiile cu Puterile Centrale - urmate de acţiunile politice, militare şi diplomatice care au culminat cu încheierea tratatelor de pace finalizate cu ratificarea şi intrarea lor în vigoare în iulie 1921, toate acestea constituind teme pentru viitoarele dezbateri”. Cel mai important tratat pentru România este, bineînţeles, Tratatul de la Trianon…, iar de aceea oratorul a dezvoltat apoi tema „destinului istoric al Trianonului”.
În continuare, Academicianul Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi (Ucraina) a vorbit despre trei dintre vizitele la Cernăuţi ale Patriarhului Miron Cristea, unde legase prietenii trainice cu ierarhii locului şi cu oamenii politici români din Bucovina. Prima vizită o întreprinde cu prilejul înmormântării Mitropolitului Bucovinei, IPS Vladimir de Repta, mort la 24 august 1926. Academicianul a subliniat meritele deosebite ale Mitropolitului în promovarea identităţii româneşti în fosta provincie habsburgică arătând pentru început originea sa „din neam răzeşesc bucovinean”, evoluţia sa şcolară şi intelectuală, punctând faptul că în perioada profesoratului său la Universitatea din Cernăuţi va fi şi vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina. După 1902, când ajunge Mitropolit al Bucovinei, va milita pentru Unirea tuturor teritoriilor româneşti într-un stat unitar, iar în noiembrie 1918, va face parte alături de Iancu Flondor şi Ion Nistor din delegaţia care va preda la Iaşi „Actul Unirii” Bucovinei cu Ţara-Mamă regelui Ferdinand, însoţind apoi cortegiul regal care revenea în Capitala României - Bucureşti. Pentru meritele sale în domeniul unităţii naţionale, Mitropolitul Vladimir de Repta a fost numit „Mitropolitul Unirii”. Cea de-a doua vizită este efectuată tot cu prilejul înmormântări unui alt Mitropolit al Bucovinei, Nicolae Cotlarciuc, la 7 iulie 1935, iar cea de-a treia cu prilejul aniversării a 50 de ani de viaţă, la 4/17 august 1936, a istoricului Ion Nistor, membru al Academiei Române din 1911 şi militant pentru Unirea Bucovinei cu România. Ion Nistor este membru al Comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care hotărăşte, la 28 noiembrie 1918, Unirea cu România şi este unul din autorii Actului Unirii. Va deveni membru al Partidului Naţional Liberal şi ministru în guvernele liberale din perioada interbelică.
Următorul vorbitor, prof. dr. Florin Bengean, din Reghin, a arătat importanţa unor evenimente spirituale şi istorice ale anului 2017 în comunicarea Omagieri şi comemorări importante în anul 2017 - vorbind despre anul omagial al sfintelor icoane, a picturii bisericeşti şi al comemorării apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului şi al Patriarhului Justinian Marina, anul împlinirii a 140 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat a României şi a 200 de ani de la naşterea marelui om de stat şi bărbat al Neamului Românesc, Mihail Kogălniceanu.
În finalul şedinţei de plen, Pr. Ioan Morar, din Gherla, a prezentat comunicarea intitulată Zilele Miron Cristea - după 20 de ani, în care distinsul părinte a comparat valoarea celor douăzeci de ediţii ale „Zilelor Miron Cristea” cu „o salbă de aur pe care s-au înşirat atâtea perle culese din cultura, istoria şi spiritualitatea românească” şi a evidenţiat munca de cercetare din arhive care „a scos la iveală preţioase informaţii legate de anumite evenimente, personalităţi, relaţii diplomatice care completează şi limpezesc istoria dăinuirii noastre”, la care „s-au adăugat întrunirile topliţene, lucrări de creaţie literară, expoziţii de artă plastică, lansările de carte, ieşirile la diferite monumente civile, bisericeşti sau ale naturii, cuvenindu-se a vorbi aici de memorabilele ieşiri de la Bilbor”.
După o scurtă pauză, seara a continuat cu un adevărat maraton al prezentărilor şi lansărilor de cărţi şi reviste, în care, desigur, regina volumelor a fost Sangidava 5 (XI), Serie nouă, publicaţie în care s-au tipărit studiile şi articolele susţinute de participanţii la secţiunile celei de-a XX-a sesiuni ştiinţifice internaţionale din acest an, volum prezentat de scriitorul Nicolae Băciuţ, asupra căruia vom mai reveni în ediţiile viitoare ale „Condeiului ardelean”. Alături de această revistă ştiinţifică au mai fost lansate sau prezentate 25 de titluri de cărţi, scrise de 25 de autori, numărul egal constituind o coincidenţă, unele cărţi fiind scrise de mai mulţi autori, iar mai multe cărţi de un singur autor. Exemplificăm în acest sens volumul „Dascăli mureşeni. Vol. VIII”, elaborat de trei autori - Ilarie Gh. Opriş, Virgil Simion Bui, Constantin Bogoşel, sau pe remarcabilul poet şi publicist Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei pentru Cultură a judeţului Mureş, care şi-a prezentat trei dintre volumele sale recent apărute: Exilul românesc, Radical din doi - poeme, Cădere în vârstă - publicistică. Fiind istoric, voi continua maratonul lansării şi prezentării cărţilor cu enumerarea titlurilor şi autorilor preferaţi din domeniul istoriei: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz - 100 de ani. Reflecţii în presa vremii, de Ion Agrigoroaiei; Iaşi - capitala României. 1916-1918, de Sorin Iftimi şi Aurica Ichim, prezentată de istoricul militar Dan Prisăcaru; Spioni, spioane şi dandanale în România neutră (1914-1916), de Alin Spânu. În continuare, voi reda cărţile şi revistele în ordinea prezentării lor: Vremuri de izbândă, de Alexandru Ceuşeanu; Tabăra de pictură „Vasile Gliga”, de Ilarie Gh. Opriş; albumul Vrednicii mureşene. Realizări româneşti în judeţul Mureş, 1920-1940, O sută de imagini, de Eugen Nicoară; revista Apărarea mureşană, redactor-şef Nicolae Balint; Biserici de lemn din Ţara Lăpuşului şi Folclor din judeţul Maramureş, de Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu; Senkiu fo yo frendship, de Viorica Macrina Lazăr; Atitudini şi Studii şi evocări istorico-religioase, de Florin Bengean; Datoria de Om, de Alexandru Uiuiu; Destine după… destine, de Ilie Şandru; Valea Gurghiului - istorie şi spiritualitate, de Ilie Frandăş; Gheorghe Şincai sub semnul luminilor, de Dimitrie Poptămaş; revista Ţara Fagilor, vol. XXVI, almanah al românilor nord-bucovineni, prezentată de Dimitrie Poptămaş; trilogia Ţăranii cu cravată, de Traian Duşa; Patriarhul Elie Miron Cristea aşteptând învierea (eseu), de Valentin Marica; Topliţa Română în presa scrisă din perioada comunistă (1965-1989), de Octavian Dorel Bucur, Maria-Carmen Bucur; Pe baricade - publicistică, de Lazăr Lădariu; Arhiereul eminescian la Cernăuţi. Convorbiri cu academicianul Vasile Tărâţeanu, de Elena Condrei; Viaţa şi opera profesorului Dumitru Mărtinaş, de Alexandru Ciubâcă, iar în final, poeta Maria Mărginean, venită de peste hotare, îmbrăcată într-un frumos costum popular, şi-a prezentat volumul intitulat Nostalgia satului, din care a recitat două sensibile creaţii având drept temă neostoitul dor de Ţară al românului înstrăinat de meleagurile natale.
A doua zi a manifestărilor dedicate primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a început în Biserica nouă a Mănăstirii „Sfântului Ilie” cu o slujbă de pomenire a celor 21 de participanţi la ediţiile anterioare ale „Zilelor Miron Cristea” săvârşiţi din viaţa pământească, după care au avut loc lucrările sesiunii ştiinţifice internaţionale, găzduite de polivalenta clădire a Primăriei municipiului Topliţa. Acestea s-au desfăşurat în trei secţiuni: Secţiunea I - Miron Cristea - Credinţă străbună, la care au participat 15 cercetători şi s-au prezentat 11 teme; Secţiunea a II-a - Istorie Naţională, unde au fost dezbătute 19 teme de către cei 23 de participanţi şi Secţiunea a III-a - Cultură şi civilizaţie românească, care a reunit 17 cercetători pentru comunicarea celor 16 teme propuse în programul sesiunii. La Secţiunea I, unde am participat, au suscitat un real interes comunicările privitoare la viaţa şi activitatea Patriarhului. Amintesc în acest sens comunicările susţinute de: dr. Florin Bengean, Reghin - Personalitatea Patriarhului Miron Cristea în scrierile istoricului Vasile Netea; dr. Liviu Boar şi prof. Maria Boar, Târgu-Mureş - La moartea părintelui Patriarhului Miron Cristea; scriitorul Valentin Marica, Târgu-Mureş - Elie Miron Cristea - spre un loc mai bine definit în cultura română; dr. Dorel Marc, Târgu-Mureş - Patriarhul Miron Cristea şi Cultul Eroilor Marelui Război; prof. Vilică Munteanu, Bacău - Patriarhul Miron Cristea în medalistică. O comunicare deosebită pentru modul în care autorul a expus şi analizat problema, actuală în spaţiul spiritual al acestui an, a fost comunicarea poetului Nicolae Băciuţ intitulată Icoana între credinţă şi istorie. Celelalte comunicări, susţinute de dr. Traian Chindea, Miercurea-Ciuc, prof. Alexandru Ciubîcă, Târgu-Mureş, prof. Vasile Stancu, Sfântu-Gheorghe, dr. Ştefan Vodă, Constanţa, şi moderatorul Pr. dr. Florin Ţuscanu, Roman, au trezit un interes aparte, provocând discuţii prin ineditul informaţiei privitoare la apărarea românismului şi ortodoxiei în perioada stăpânirii austro-ungare (1867-1918), a Dictatului de la Viena (1940-1944) şi a comunismului (1945-1989). Din discuţiile purtate cu diverşi participanţi la celelalte secţiuni, cum au fost: dr. Marcin Marynowski, din Krakovia (Polonia), prof. univ. dr. Ion Giurcă, Bucureşti, dr. Alin Spânu, Bucureşti, col. (r) dr. Dan Prisăcaru, Iaşi, drd. Daniel Nicolae, Bucureşti, toţi de la secţiunea Istorie Naţională, şi prof. univ. dr. Liliana Trofin şi istoricul militar col. (r) Dumitru Stavarache, de la secţiunea Cultură şi Civilizaţie românească, cât şi din comunicările prezentate în cadrul sesiunii şi publicate în revista Sangidava, mi-am putut da seama de valoarea informaţiei şi contribuţia documentară importantă adusă de specialiştii prezenţi la valorificarea şi cunoaşterea istoriei regionale şi naţionale a românilor. Printre protagoniştii lucrărilor la secţiunile mai sus amintite, cu excepţia celor consultaţi, s-au numărat: prof. univ. dr. Ion Agrigoroaie, Iaşi; prof. univ. dr. Alexandru Porţeanu, Bucureşti; prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop, Târgu-Mureş; dr. Alin Spânu, Bucureşti; dr. Gavriil Preda, Ploieşti; prof. dr. Florin Bengean, Reghin; prof. Doiniţa Dobrean, Subcetate, judeţul Harghita; prof. Traian Cepoi, Ploieşti; publicist Vasile Gotea, Topliţa; Pr. Ioan Morar, Gherla; prof. dr. Costel Cristian Lazăr, Topliţa; dr. Virgil Pană, Târgu-Mureş; prof. Ilie Şandru, Topliţa; prof. Pamfil Bilţiu şi prof. Maria Bilţiu, Baia-Mare; jr. Ilie Frandeş, Reghin; dr. Viorica Macrina Lazăr, Topliţa; arh. Ioan Eugen Man, Târgu-Mureş; prof. Maria Zaharia, Bârlad; publicist Ilarie Gh. Opriş, Târgu-Mureş; prof. Ioan Torpan, Reghin; prof. Dimitrie Poptămaş, Târgu-Mureş, şi drd. Violeta Ioana Rus, Braşov.
După-amiază, la orele 16:30, un sobor de preoţi, sub conducerea părintelui protopop Dumitru Apostol, a oficiat, în prezenţa participanţilor la Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice, dar, din păcate ca şi în alţi ani, a unui foarte restrâns grup de localnici, slujba de pomenire la bustul Patriarhului Miron Cristea din Parcul central al municipiului Topliţa, după care lucrările pe secţiuni au continuat până seara târziu.
Cea de-a treia zi a debutat cu vernisarea expoziţiilor deschise în spaţiile generoase ale Casei Municipale de Cultură. Prima şi a doua dintre acestea au fost expoziţiile de icoane pe lemn ale iconarilor bistriţeni şi respectiv, icoane pe sticlă executate de Cercul iconarilor părintelui Petru Cătineanu din Topliţa, expoziţii integrate armonios atât tematicii secţiunii Credinţă străbună, cât şi anului 2017 proclamat de Biserica Ortodoxă Română drept an omagial al sfintelor icoane şi al iconarilor şi pictorilor bisericeşti. Cea de-a treia expoziţie, de artă plastică, a reprezentat valoroasa contribuţie la varietatea, culoarea şi calitatea manifestărilor închinate Patriarhului Miron Cristea a renumitului artist plastic şi sensibilului poet topliţean Aurelian Antal şi a talentatei sale nepoţele în ale penelului şi muzicii Alexandra Maria Ursache Antal, ambii astăzi locuitori ai Dorohoiului.
În partea a doua a zilei, participanţii s-au deplasat într-o „memorabilă ieşire la Bilbor”, după cum spunea părintele Ioan Morar, cu un scurt popas, de reculegere şi cinstire a eroilor noştri, la Monumentul-mausoleu de la Gura Secului, aflat la ieşirea din Topliţa spre plaiurile moldave. Construit în anul 1925, din iniţiativa Societăţii „Cultul Eroilor”, Mausoleul de la Gura Secului adăposteşte osemintele a 771 de militari români, precum şi osemintele a numeroşi soldaţi necunoscuţi căzuţi în bătăliile desfăşurate pe aceste locuri în perioada participării României la Marele Război de Reîntregire Naţională (1916-1919). „Ieşirea în împărăţia bradului alb”, cum este cunoscută etimologic depresiunea şi localitatea Bilbor (Bielbor în slavonă înseamnă locul bradului alb - n.n.), de o frumuseţe rar întâlnită, a avut drept obiectiv vizitarea Mlaştinii de la Pârâul Ruşilor şi servirea prânzului la cabana harnicului şi ospitalierului gospodar şi a soţiei sale care constituie familia Mihai şi Dana Trif, cabană situată în apropierea obiectivului vizitei.
„Identificată în partea nordică a Depresiunii Bilbor, situată la gura de vărsare a Pârâului Ruşilor în Bistricioara Mlaştina de la Pârâul Ruşilor, ce ocupă lunca de pe partea dreaptă a Bistricioarei, reprezintă mlaştina cea mai compactă a Bilborului, având o suprafaţă de 15-16 hectare. Flora acesteia cuprinde o serie de relicte asemănătoare cu cele ale mlaştinilor alimentate cu ape minerale. Aici este prezent mesteacănul pitic (Betula humilis), asemănător cu cel prezent la Borsec (Rezervaţia botanică „Harmasliget”), care în trecut, era reprezentat printr-o populaţie de 10 tufe, lângă o meandră a Bistricioarei. În prezent, există o singură tufă, care nu este îngrădită de niciun gard de protecţie, iar locuitorii necunoscând importanţa acesteia, adunând resturile vegetale din împrejurimi, au incendiat zona respectivă, punând-o în pericol. Pe lângă importanţa ştiinţifică a acesteia, pe viitor, dacă va fi declarată rezervaţie naturală (categoria IV), ea poate constitui şi unul dintre principalele obiective ale potenţialului turistic biogeografic al comunei Bilbor”. Astfel ne vorbea, în urmă cu doi ani, lectorul universitar dr. George Bogdan Tofan, de la Universitatea din Cluj-Napoca, originar din Bilbor, cu optimism, despre un memoriu adresat autorităţilor competente care să hotărască declararea zonei Pârâul Ruşilor ca rezervaţie naturală. Am ridicat această problemă în bilunarul nostru şi atunci, dar şi acum, poate „autorităţile, între timp, chiar au devenit competente” în a proteja zona prin declararea ei drept rezervaţie naturală. Sperăm şi noi, poate de această dată se aude acolo unde trebuie.
În ceea ce priveşte prânzul, datorită gazdelor şi-n mod deosebit publicistului topliţean Vasile Gotea, un excelent organizator, oaspeţii s-au simţit minunat în preajma produselor ecologice de la o stână autentică şi a „tocăniţei la ceaun”, cum se numeşte în zona Întorsurii-Buzăului această gustoasă şi apetisantă mâncare, stropite cu o pălincă autentică şi un pahar de vin care văzuse strugurii. La plecare, desigur după poza tradiţională de grup, am mulţumit sincer gazdelor şi organizatorului Vasile Gotea pentru după-amiaza de excepţie oferită, cu speranţa ascunsă că vom mai fi invitaţi şi vom reveni la aceşti oameni aleşi şi la locurile lor de o frumuseţe desăvârşită. Întorşi la Topliţa, după o sumară odihnă în camerele bine îngrijite, curate şi spaţioase ale Hotelului „Mureş”, la masa de seară, într-o atmosferă caldă, prietenească, au fost desprinse principalele concluziile asupra activităţilor desfăşurate, rezultate din intervenţiile vorbitorilor Ilie Şandru, Pamfil Bilţiu, Ion Giurcă, ca apoi, prin cuvântul său, Dimitrie Poptămaş să aducă un meritos „Laudatio” „sufletului acestor manifestări” - profesorul şi prolificul scriitor Ilie Şandru, cu prilejul zilei sale onomastice în cinstea şi onoarea căruia am închinat un pahar de vin.
Cea de-a patra şi ultima zi a „Zilelor Miron Cristea” de anul acesta, ediţia a XX-a, a constat, ca de fiecare dată, în partea mai evlavioasă a evenimentului, adică în participarea „cursaţilor” la Academia de Vară de la Topliţa, dimpreună cu miile de credincioşi sosiţi aici din toate zonele Ţării, la hramul Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, ctitorie a primului Patriarh al României, Dr. Elie Miron Cristea, fiu al acestor meleaguri binecuvântate din nordul judeţului Harghita. La invitaţia Preasfinţitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, chiriarhul locului, au participat la această mare sărbătoare, cinstită în mod deosebit la Topliţa Română, trei ierarhi din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie - Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfinţitul Părinte Visarion - Episcopul Tulcii, şi Preasfinţitul Părinte Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, de loc din această zonă, mai exact din mirificul Bilbor, despre care am făcut vorbire şi în rândurile de mai sus. Sfânta Liturghie Arhierească - la care a participat un numeros sobor de preoţi şi călugări din Episcopia Covasnei şi Harghitei, cărora le-au fost alături şi clerici invitaţi din alte eparhii - a fost condusă de IPS Părinte Arhiepiscop Varsanufie, cel care la final a şi rostit un bogat cuvânt de învăţătură cu privire la semnificaţia sărbătorii Sfântului Ilie Tesviteanul. Apoi, PS Părinte Episcop Andrei s-a referit, de asemenea, la semnificaţia acestei deosebite zile făcând completările necesare referitoare la istoria locului şi Sfintei Mănăstiri ctitorite de primul Patriarh al României, Miron Cristea, şi mulţumind, totodată, milostivului Dumnezeu pentru toată bunătatea ce o revarsă în fiecare clipă asupra noastră. În încheiere, părintele Emilian Telcean, stareţul Mănăstirii „Sfântul Ilie”, a mulţumit ierarhilor, autorităţilor locale şi credincioşilor pentru participarea la acest eveniment, cel mai important din viaţa de peste an a acestui sfânt locaş.
Evenimentul s-a încheiat cu o agapă creştinească şi cu tragerea concluziilor ce se desprind la sfârşitul acestor minunate manifestări cultural-spirituale ce au loc an de an la Topliţa Română.

Luna decembrie a anului 1989 şi transformările rapide petrecute în următorul an au prins comunitatea românească total nepregătită în faţa evenimentelor care aveau loc în toate domeniile de activitate: politic, economic, administrativ-instituţional, învăţământ şi cultură. Românii din inima Ţării s-au trezit în faţa abandonării lor de către Statul Român şi a marginalizării şi izolării lor de către majoritatea etnică dominantă, prin acapararea tuturor instituţiilor politice, administrative şi cultural-educative. Din punctul de vedere al ştiinţei istorice, în numele unei false percepţii promovate de regimul comunist privind relaţiile „frăţeşti” cu minorităţile naţionale şi a eliminării „trecutului care ne desparte”, cercetarea, studierea şi cunoaşterea istoriei locale nu numai că nu a fost încurajată de Statul Român, ci dimpotrivă, a fost împiedicată. Astfel că în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, în faţa ofensivei propagandei maghiaro-secuieşti, agresiv antiromânească, românii sau trezit total dezarmaţi. În fapt, practic în acei ani de început ai noului regim s-a pus cu acuitate problema existenţei viitoare a românilor pe aceste meleaguri. „Este (era - n.n.) timpul să începem munca temeinică de cunoaştere a Ţării (a Sud-Estului Transilvaniei şi a românilor de aici, spun eu parafrazându-l pe Dimitrie Gusti - n.n.). Căci a cunoaşte Ţara este cel mai bun mijloc de a o servi. Ştiinţa naţiunii este ştiinţa patriei” (Dimitrie Gusti, Ştiinţa monografică. Ştiinţă a realităţii sociale).
Din totdeauna evenimentele deosebite nasc oameni deosebiţi, fapt confirmat şi de apariţia, ca din pământ, a unor personalităţi din rândul comunităţii româneşti care au ştiut şi au reuşit să-i mobilizeze pe români în a se încrede în forţele proprii pentru apărarea valorilor româneşti, ca de exemplu IPS Ioan, Stela Buda, Ioan Lăcătuşu, Ioan Solomon, Ioan Mugur Topolniţchi, Ilie Şandru, Adrian Căşuneanu, Maria Peligrad, Dorel Lungu, Dumitru Furtună şi mulţi alţii.
Datorită lor au luat naştere o pleiadă de organizaţii nonguvernamentale - fundaţii, ligi, asociaţii - precum Fundaţia „Mihai Viteazul”, Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu”, Fundaţia „Miron Cristea”, Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita, Centrul European de Studii Covasna-Harghita (1999), dar şi instituţii care să reprezinte comunitatea românească: Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, editurile „Grai Românesc” şi „Eurocarpatica”, în scopul apărării şi perpetuării spiritualităţii, culturii şi românităţii în inima României. Câteva cuvinte despre obiectivele Centrului European de Studii Covasna-Harghita (CESCH) cred că întregesc acest tablou. Astfel, CESCH şi-a propus: Realizarea de cercetări ştiinţifice în domeniile istoriei, sociologiei, geopoliticii, teologiei, economiei, politologiei; Organizarea de evenimente ştiinţifice - colocvii, mese rotunde, dezbateri, conferinţe, emisiuni şi rubrici în mass-media scrisă şi audio-vizuală, activităţi de consulting alcătuind colective pe domenii; Dezvoltarea unor programe de educaţie în cadrul unor cursuri postuniversitare, universităţi de vară şi tabere studenţeşti; Înfiinţarea unei bănci de date cu utilizator multiplu, cuprinzând documente audio-vizuale şi scrise referitoare la zona Covasna-Harghita; Dezvoltarea de parteneriate culturale, sociale, ştiinţifice cu instituţii şi organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale din Ţară şi străinătate: Promovarea unor programe culturale, sociale, ştiinţifice; Editarea de lucrări, studii şi periodice în cadrul editurii proprii: „Eurocarpatica”.
Astfel, Editura „Eurocarpatica” a luat fiinţă în anul 2000 având ca director pe dr. Ioan Lăcătuşu, editând cu prioritate lucrări privind istoria, cultura şi spiritualitatea românească raportate la convieţuirea interetnică din sud-estul Transilvaniei, indiferent de domiciliul autorilor, dar, mai cu seamă, volume ce poartă semnătura unor intelectuali din Arcul Carpatic, indiferent de tematica abordată. În perioada 2000-2016, Editura „Eurocarpatica” a publicat 166 de titluri (cărţi), deci, în medie 10,4 pe an şi 13 publicaţii, printre care şi anuarul „Acta Carpatica”. În cursul acestui an a publicat până în prezent 7 titluri. Din cele 166 de titluri, un număr de 49, reprezentând 29,51% din totalul cărţilor editate, sunt monografii.
La rândul ei, Editura „Grai Românesc”, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a editat de la apariţia sa în anul 2002, 12 cărţi şi două publicaţii: periodicul „Grai Românesc” şi „Almanahul Grai românesc”. Dintre cărţile editate, 8 sunt monografii (66,66%). Practic, cele două edituri, în cei 17 ani de la înfiinţare, au editat 178 de titluri din care 57 monografii, reprezentând 32,20% din producţia tipografică.
Împreună cu alte edituri partenere precum Editura „Carpaţilor Răsăriteni”, a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu-Gheorghe, Editura „Arcuş”, a Centrului de Cultură Arcuş, Editura „România pur şi simplu”, din Bucureşti, şi a altor edituri din Ţară, şi cu sprijinul Centrului European de Studii Covasna-Harghita şi a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, au mai fost publicate un număr de 11 micromonografii de biserici ortodoxe şi 22 alte monografii. Totalul monografiilor publicate, referitoare la sud-estul Transilvaniei, în perioada 1995-2016, ajung la numărul 90.
Desigur, se pune întrebarea: ce înţelegem prin monografii sau scriere monografică? Răspund cititorilor prin a da definiţia monografiei din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia 1984, care ne arată că acest gen de scriere este un „studiu ştiinţific amplu asupra unui subiect anumit, tratat detaliat şi multilateral”, subiectul, în cazul nostru, fiind comunitatea românească din sud-estul transilvan. La începutul lunii aprilie 1997, Despărţământul Covasna-Harghita al ASTREI, cu sprijinul şi binecuvântarea PS Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a organizat o dezbatere cu tema monografiilor săteşti, şcolare şi parohiale. Cu această ocazie s-a stabilit ca toate propunerile făcute să fie cuprinse într-o structură-cadru a unei monografii care să poată fi folosită de către toţi cei interesaţi. Prin grija subsemnatului, atunci inspector în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Covasna, s-a întocmit structura unei lucrări monografice orientative, putând fi adaptată la situaţiile concrete din fiecare localitate. Pentru detalii şi alte informaţii şi referinţe bibliografice, cei interesaţi erau rugaţi să se adreseze la Centrul Ecleziastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan”. Această structură era publicată în cotidianul „Adevărul Harghitei”, din 1 iulie 1997, cuprinzând opt capitole: mediul înconjurător, repere istorice, viaţa economică, populaţia, instituţiile, etnografie şi folclor, spiritualitate, concluzii.
În sensul definirii şi modelului publicat, am împărţit scrierile monografice pe patru subiecte mari: a) monografii de localităţi sau arii administrativ-teritoriale sau geografice; b) personalităţi; c) instituţii; d) organizaţii nonguvernamentale.
A) Monografii de localităţi sau arii administrativ-teritoriale şi geografice. În acest sens, putem spune că până în prezent au fost publicate un număr de 18 monografii ale următoarelor localităţi: Araci, Covasna (3), Iarăş, Vâlcele, Arini, Mărcuş, Valea-Mare, din judeţul Covasna; Topliţa (3), Vidacut, judeţul Harghita; Poiana-Sărată, judeţul Bacău; Augustin, judeţul Braşov; Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (2); Situaţia actuală a folclorului muzical în co¬munităţile româneşti din zona Arcului Carpatic;
B) Personalităţi - în volumele „Profesioniştii noştri”. Iată ce spuneam la lansarea volumului destinat domnului Vilică Munteanu:
„Momentul acestei lansări are o dublă semnificaţie. Împlinirea de către prietenul şi colegul nostru întru cercetare, domnul profesor Vilică Munteanu, directorul Arhivelor Naţionale din Bacău, a frumoasei şi onorabilei vârste de 65 de ani şi, cea de-a doua, este performanţa Editurii „Eurocarpatica” din Sfântu-Gheorghe de a publica cel de-al 20-lea volum al colecţiei „Profesioniştii noştri”, la mai puţin de 6 ani de la iniţierea sa, volum dedicat sărbătoritului nostru de astăzi, media apariţiei volumelor fiind de un volum la 100 de zile. Meritul principal al acestei performanţe aparţine iniţiatorilor acesteia, cărora, desigur, trebuie să le adresăm felicitări. În primul rând, domnului dr. Ioan Lăcătuşu, directorul Editurii „Eurocarpatica”, prezent la această manifestaţie ştiinţifică, precum şi a celor aflaţi la datorie, IPS Ioan Selejan şi urmaşului său la scaunul Episcopiei Covasnei şi Harghitei, PS Andrei”. Iniţiatorii colecţiei au plecat de la necesitatea de a evidenţia şi promova ideea de elite profesionale provenite din rândul românilor din Arcul Intracarpatic, cât şi din rândul acelora care şi-au adus contribuţia la studierea istoriei, culturii şi civilizaţiei românilor din inima Ţării; de a oferi modele demne de urmat pentru tineretul studios şi, fapt nu lipsit de importanţă, de a aşeza în ierarhia socială, pe treptele care li se cuvin, potrivit statutului pe care l-au dobândit prin creaţia, munca perseverentă şi faptele lor, aceste personalităţi aflate în viaţă. Desigur, iniţiatorii s-au gândit că „neînsemnate la vreme, în paginile unor lucrări, informaţiile, creaţiile şi faptele oamenilor devin amintiri; ele se depărtează, se decolorează, se împuţinează; pe unele le uităm cu totul, din altele pierdem doar părţi şi puţine sunt cele care ne rămân fixate mai bine în imagini vii, de culoare şi de sunete”. Vorba dictonului latin: „Verba volant, scripta manent”. Astfel au luat naştere cele 20 de volume omagiale, închinate unor personalităţi de primă mărime din rândul colectivităţilor în care îşi desfăşoară activitatea: Ana Grama, Liviu Boar, Ioan Ranca, Dumitru Zaharia, Ioan Lăcătuşu, Ion Micu, Ilie Şandru, Ioan Pleşa, Constantin Catrina, Corneliu Mihail Lungu, Gelu Neamţu, Lazăr Lădariu, Mihai Trifoi, Nicolae Noica, Ioan Solomon, Valer Dorneanu, Ion Ciurea-Weidner, Valentin Marica, Doiniţa Ana Dobrean şi Vilică Munteanu. Sunt în pregătire volumele destinate domnilor Alexandru Porţeanu, Mihai Suciu şi cel de-al III-lea volum dedicat profesionismului Ioan Lăcătuşu. Alături de aceste volume ale colecţiei „Profesioniştii noştri” au fost editate monografii ale unor personalităţi care au făcut cinste românilor de pe aceste meleaguri, dintre care enumăr: Aurel Marc, George Sbârcea, Episcopului Justinian Teculescu, Mitropolitului Nicolae Colan, familiei Colan, Horia Colan, Patriarhului Miron Cristea, politicianului Ghiţă Pop, Mitropolitului Andrei Şaguna. În total au apărut 37 de astfel de monografii.
C) Instituţii: S-au scris monografii despre Biserica Ortodoxă Română din sud-estul Transilvaniei şi Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (10);
- Micromonografii: (11) despre bisericile ortodoxe din: Dobârlău, Târgu-Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, Breţcu, Întorsura-Buzăului, Vâlcele, Valea-Mare, Mărcuş, Chichiş, Covasna, Zagon;
- Arhivele Naţionale din Covasna şi Harghita (4);
- Şcolii: (2) „Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe şi Vama-Buzăului;
- Primării: (1) Vama-Buzăului - TOTAL = 28 scrieri monografice.
D) Organizaţii nonguvernamentale: 7 lucrări monografice: despre Fundaţia „Mihai Viteazul”(3); Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita (2); Biblioteca ASTRA; Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita, Mureş.
Cred că rezultatele înfăţişate sunt meritorii pentru Centrul European de Studii Covasna-Harghita, pentru Centrul Ecleziastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan” şi cele două edituri, „Eurocarpatica” şi „Grai Românesc”, pentru cercetarea şi valorificarea istoriei locale prin monografii, având în vedere personalul extrem de redus, precum şi puterea lor financiară.

„Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel binemirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii”
(Ecclesiastul 7, 1)

„Să ne pregătim pentru moarte, fraţilor!” Aceste cuvinte le auzeam frecvent în obştea ţăranilor români creştini din mijlocul căreia am răsărit. „Te-ai grijit?!” - adică ai primit Înfricoşătoarele Taine…, sau doctoria nemuririi? Că dincolo de uşă aşteaptă moartea să ne treacă prin marea şi misterioasa transfigurare… şi nu vom trece Dincolo dacă nu vom fi îmbrăcaţi cu „veşmântul luminii”. Aceste cuvinte erau atunci, învăluite într-o taină plină de pace şi acoperite de o aură albă. Pregătirea pentru moarte umplea de evlavie sufletele strămoşilor noştri. Şi această stare de sfinţenie, ce le-o dăruia cu prisosinţă Domnul, se transfera întregului sat.
Când eram copil gândeam, credeam cu desăvârşire, că toate uliţele satului duc către veşnicie. Adică, prin gând, orice pelerinaj pe una din uliţe făcea posibilă angajarea spre înaltul Cerului. În copilărie, distanţa până la stele îmi era aşa de accesibilă. Abia acum înţeleg de ce în Evanghelie, Mântuitorul a insistat că nu vom ajunge în Împărăţie dacă nu ne vom nevoi cu străduinţă să ajungem la starea de nevinovăţie a pruncilor şi copiilor. De aceea, în copilărie, mergeam odată cu pământul printre stele şi le atingeam cu lumina privirilor. Toţi Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei ne învaţă că gândul la moarte este suprema înţelepciune. Poate că sunt puţin cuprins de îngrijorare că pe majoritatea contemporanilor mei nu-i mai preocupă dobândirea vieţii veşnice. Şi unde nu este Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, acolo este nebunie; unde lipseşte „Doamne Iisuse Hristoase”, este haos, nihilism, stricăciune şi nebunia neantului şi a întunericului veşnic.
Ciocnirea cu civilizaţia şi cultura apuseană a cutremurat minţile românilor şi o mare parte nici nu au mai susţinut examenul referitor la aprofundarea şi analizarea influenţei malefice a societăţii de consum. Părintele Dumitru Stăniloae a profetizat parcă!!! Se temea că vom pierde această luptă cu lăcomia infinită a viscerelor. Noi primim lecţii de tehnică şi informaţie din occident, dar la rându-ne avem să le oferim spiritualitate. Aceste învăţături ne-au fost încredinţate de Părintele la 93 de ani, cu şase luni înainte de a pleca la Domnul.
Dar şi unul din poeţii secolului trecut ne sfătuia să trăim în aşa fel încât să gândim că avem în faţă ultimele zece secunde din viaţa pământească. Nu e altă şansă de a scoate secolul din vulgaritate, din imoralitate, din depravare şi îmbuibare decât prin a cugeta la cele mai de pe urmă ale noastre.
Suntem deseori loviţi de boli şi necazuri şi privim chiorâş în toate direcţiile pentru a găsi ajutor. Fierea şi veninul morţii îl primim cu iconomie încă din timpul vieţii. Şi se cuvine să avem lângă noi „arma” răbdării şi a blândeţii pentru a primi cu bucurie astfel de încercări. Fiindcă „Marea Trecere” va fi cu mai puţină spaimă şi cu mai multă lumină. De aceea cugetarea la moarte este cea mai adâncă înţelepciune, cum glăsuiesc Părinţii din Filocalie. „Unde sunt cei care nu mai sunt?”, se întreabă cu evlavie poetul Nichifor Crainic şi, odată cu dânsul, toţi mărturisitorii şi sfinţii din închisorile comuniste. Fără îndoială că se veselesc cu mucenicii şi cuvioşii care şi-au vărsat sângele pentru Stăpânul Iisus Hristos. Cei care au pătimit în închisori au avut curajul şi eroismul şi au trăit suferinţa ca pe o imensă bucurie.
Iată un strop din disperarea ce au înfruntat-o, dar care în final a fost transfigurată într-o infinită şi delicată iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, în suprema urcare (cu mare dragoste!!!) pe Cruce:

„Unde eşti, Doamne?
Mai poţi fi undeva, Doamne?
Fratele meu, călăul meu,
Dacă mă iubeşti,
Dacă mă urăşti,
Dacă ai înţeles ce înseamnă Piteşti,
Fură, te rog, pentru mine Crucea
Pe care a murit Dumnezeu!”

Acesta este un scurt fragment din poezia „Piteşti”, având autor pe Ioan Victor Pia, un fiu al Făgăraşului, care a trecut prin iadul care a fost închisoarea Piteşti. Un colonel l-a întrebat pe părintele Arsenie Papacioc - ce să-i înveţe mai întâi pe ofiţerii săi? Primul lucru care i-aş deprinde ar fi acela că trebuie să-i învăţăm cum să moară, a răspuns marele Duhovnic, lămurit în temniţele comuniste.
Apoi toţi domnitorii români, creştini, au contemplat la cele ce vor fi după ei şi au ridicat loc de închinare şi pomenire, din iubire aprinsă pentru credinţă şi nemurirea Neamului Românesc. Stăruie în mintea noastră Ştefan cel Mare şi Sfânt cu Mănăstirea de la Putna şi inspiraţia genială a lui Eminescu de a fi numită, în altarul inimii fiecăruia dintre noi, „Ierusalimul Neamului Românesc”.
Este pământul Ţării presărat cu Altare, cu troiţe, cimitire, care prin tăcere ne vorbesc nouă că de vom contempla la moarte, vom dobândi viaţa veşnică! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Aducerea aminte de moarte să fie aprinsă ca o mică luminiţă şi să fie un reper pentru a ne orienta pe ţărmul lumii de Dincolo, care e atât de aproape de sufletul nostru.

M-am întrebat de multe ori cum or fi dat ei, bătrânii noştri, aşa un nume la un joc…?! Apoi, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că, de fapt, acest cuvânt este deodată cu timpul şi cu pământul. Pământ rotund, timp care se roteşte… Stelele, pe care ciobanii obosiţi, cu mâinile căpătâi sub cap, le urmăreau în nopţile cu lună, atunci când înnoptau sub cerul atât de liber şi atât de senin… Gândind aşa, mi-am adus aminte de copilăria mea, când mă furişam noaptea afară şi mă învârteam în iarba înrourată privind la cerul înstelat… Iar în timp ce mă învârteam „roată”, stelele începeau şi ele a se roti în sens invers, acolo, în înaltul cerului, parcă răspunzând jocului meu copilăresc. Poate aşa s-a născut şi numele jocului nostru popular din Tulgheş, dintr-o joacă de prunc mic, aşa cum s-o fi născut şi doina, tot „dintr-o gură de mic prunc”, după cum cânta Maria Tănase într-unul din cântecele ei.
Iată cum, cândva, cineva a zis roata stelelor unuia dintre jocurile satului ce se jucau la şură, ori la nuntă, ori la clacă - de ce nu? Apoi le-a dat şi celorlalte jocuri nume după cum li s-a potrivit mai bine: ardeleanca, ţărăncuţa, mărunţica, polca (polcile la Tulgheş sunt în număr de patru; trei mai rare şi una iute: mărunţica), boiereasca, brustureanca, raţa, bătrâneasca, bota, învârtita şi altele, care se joacă la capră, dar care nu sunt reunite sub denumirea generică de roata stelelor. Gândindu-mă la acest nume, roata stelelor, mi-am adus aminte că, pe foarte multe din cămăşile noastre naţionale, fie ele bărbăteşti ori femeieşti, se regăseşte motivul, cusut în cruciuliţe, numit steaua cu opt colţuri, care este încadrată, de cele mai multe ori, într-un octogon. Şi atunci, era firesc să se cheme aşa cel puţin unul dintre jocurile româneşti din acest colţ de Românie. De aici şi până la alegerea acestui nume generic pentru festivalul „Roata stelelor” de la Tulgheş nu a mai fost decât un pas, arcuit peste timp.
Ediţia din anul acesta, a XI-a, s-a organizat cu trudă multă, cu unire, cu dăruire, cu respect şi, mai ales, cu o mare dorinţă de perpetuare a tradiţiilor şi fiinţei naţionale, fără a denigra sau a da la o parte pe cineva. Cam asta înseamnă, în profunzime, pentru noi, acest festival, pe care tulgheşenii îl aşteaptă, an de an, cu nerăbdare, pentru că ştiu că în această zi, o revărsare de oameni îmbrăcaţi în costume naţionale diverse le va inunda drumul, cu zvon de melodii populare din diferite zone ale Ţării.
Anul acesta s-a nimerit în ajun de Lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului, care se va încheia, în 15 august, prin sărbătorirea hramului bisericilor pentru ambele comunităţi creştine din Tulgheş, atât cea ortodoxă, cât şi cea catolică. Formaţii am avut din trei judeţe: Neamţ, Bacău şi Harghita. Săptămâna anterioară fusese foarte densă, căci s-a desfăşurat Şcoala de Vară, care s-a închis oficial chiar în ziua festivalului, ocazie de mare bucurie duhovnicească pentru tulgheşeni, atunci când Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a fost în mijlocul lor şi i-a binecuvântat şi pe copiii care au luat parte la aceste cursuri de vacanţă.
Comunitatea din Tulgheş a respectat şi respectă mereu triada biserică - educaţie - cultură, iar conducerea comunei, în frunte cu devotatul şi perseverentul primar Marcel Vancu, îi este mereu alături. Aşa a fost şi în duminica de 30 iulie 2017, când programul a fost gândit în concordanţă cu manifestările pe care biserica şi şcoala le aveau programate. După Sfânta Liturghie, oamenii care au ieşit de la biserică au aşteptat de-a lungul drumului, iar la Primărie, edilii localităţii, reprezentanţi ai presei şi oaspeţi de seamă, sosiţi cu o zi mai înainte, pentru evenimentul „IAacademIA”, anume ca să vadă festivalul, au aşteptat „spectacolul” stradal, devenit, şi acesta, un moment tradiţional din programul zilei festivalului.
Fiecare formaţie a prezentat un scurt dans, după care s-a pornit spre baza sportivă, acolo unde ne aştepta un public numeros. Formaţiile participante au fost invitate să se aşeze în semicerc în faţa scenei frumos împodobite cu cetină de brad şi covoare ţesute de meşterul popular Anuţa Dacău. A fost intonat Imnul de Stat, apoi viceprimarul Gheorghe Bordea a deschis oficial festivalul. Cu bucurie, Andreea Diana Tănăsescu, de la Fundaţia ,,La blouse Roumaine”, a ţinut să ne spună câteva cuvinte, însoţită fiind şi de Cristina Timariu, organizatoare, din partea comunităţii locale a comunei Tulgheş, a Simpozionului „IAacademIA”, care avea să se desfăşoare a doua zi, 31 iulie, atunci când şi Ansamblul Artistic de Amatori „Plaiuri tulgheşene” a participat cu un moment folcloric.
Chiar dacă „lauda de sine” nu este prea bine văzută, mărturisesc că am trăit o mare bucurie atunci când, după deschiderea oficială a festivalului, am fost invitată să primesc din partea Asociaţiei „Satele culturale ale României”, diploma „Comorile României”, atribuită Ansamblului Artistic de Amatori „Plaiuri tulgheşene”. Ne-a fost oferită aici, acasă, în faţa consătenilor noştri. Ne-am simţit onoraţi şi mândri, deoarece munca noastră de păstrare şi ducere mai departe în timp a portului naţional autentic şi tradiţiei locale a fost apreciată şi evidenţiată şi la noi acasă. După atâtea momente emoţionante, startul a fost dat şi muzica jocurilor populare a început să răsune până departe. Pădurea răspundea cu foşnetul ei, ducând ecoul veseliei în înaltul cerului.
Apoi, s-au succedat formaţiile: „Junii Tulgheşului”, de la Şcoala Gimnazială Tulgheş, coordonaţi de Ovidiu Moldovan; lor le-au urmat prietenii noştri buni din judeţul Bacău, Ansamblul „La porţile Neamţului”, condus de Liliana Atomulese. L-am remarcat, în cadrul acestui ansamblu, pe tânărul şi talentatul violonist Robert Domoş, care a încântat asistenţa cu piesele lui instrumentale. Au urmat cei de la Remetea, reprezentaţi de grupul „Sirulo Neptanccsoport”, alţi buni prieteni care nu lipsesc ori de câte ori îi invităm. Formaţia din Sărmaş, condusă de Corina Goga, ne-a uimit cu dansurile frumoase, mai ales că cei care formau echipa erau foarte micuţi; împreună cu ei a venit să ne cânte şi să ne încânte solista Liliana Platon. După ei au urcat pe scenă vecinii şi bunii noştri prieteni din Corbu, reprezentaţi de formaţia „Floricica”; şi ei, de asemenea, foarte mici şi frumoşi. Formaţia „Poiana zânelor” din Borsec a oferit o plăcută surpriză, prin faptul că au avut în componenţa trupei şi copii îmbrăcaţi în straie româneşti, care au început programul cu Alunelul, jucat şi cântat româneşte, urmat de alte jocuri maghiare, care au culminat cu dansul sticlei (pe cap), un joc dificil, pe care publicul îl aşteaptă cu nerăbdare, în fiecare an. Au urcat apoi, cu dansurile lor iuţi şi antrenante, nemţenii de la Pângăraţi, „Muguraşii Neamţului”, coordonaţi de Ştefan Marc, bun şi vechi colaborator al nostru. Programul lor a cuprins mai multe suite, iar spectatorii au fost încântaţi să descopere şi patru soliste foarte bune: Elena Jessy Ştot, Ştefania Ciorobîtcă, Nicoleta Tântilă şi Ana Lavinia Bordea.
În încheierea festivalului, aşa cum era firesc, au urcat gazdele: Ansamblul Artistic de Amatori ,,Plaiuri tulgheşene”. Pentru început, au cântat solistele ansamblului: Maria Ursu, Bege Kinga, Georgeta Ursu şi Andreea Olariu. La final, şi-a făcut apariţia pe scenă suita noastră tradiţională, alcătuită din 13 jocuri locale, care a dat şi numele acestui festival: „Roata stelelor”.
Organizatorii (Asociaţia „Pro Tulgheş”, Primăria şi Consiliul Local Tulgheş, Căminul Cultural, în colaborare cu Şcoala Gimnazială din localitate) au oferit însemnele festivalului tuturor ansamblurilor, soliştilor şi coordonatorilor care au participat.
Iată cum, cultura şi tradiţiile strămoşeşti continuă să ne adune, să ne ţină la un loc, să ne ajute să ne cunoaştem şi să ne redescoperim. Frumuseţea şi originalitatea acestui festival constau şi în faptul că, an de an, la Tulgheş se întâlnesc oameni din mai multe zone, copii, tineri şi bătrâni, care se cunosc, se apreciază reciproc şi rămân prieteni. De ani şi ani, aici vin formaţii pe care le cer tulgheşenii. Copiii din ansamblu întreabă înainte de fiecare ediţie: „Dar vin şi cei din Pângăraţi, nu-i aşa? Dar pălăncenii vin? De ce n-au venit voineştenii şi cei din Zăbala, din Covasna?” Festivalul „Roata stelelor” poate fi asemuit cu un mare „hram”, la care se întâlnesc fraţii şi prietenii. În timp ce spectacolul se desfăşoară pe scenă, cei de pe platou încing, la rândul lor, hore şi sârbe, de nu mai ştii unde să priveşti şi ce să aplauzi.
Locul în care se petrec toate acestea este un loc binecuvântat, străjuit de munţi, răcorit de apa Bistricioarei şi plin de cântecul păsărilor care-şi au culcuş prin cetina brazilor ori prin frunza stejarilor. Bucuria de pe chipurile oamenilor şi râsetele pruncilor vin să întregească această stare de spirit şi, astfel, fiecare ediţie a acestui festival rămâne în memoria colectivă ca o zi de sărbătoare şi de bucurie, despre care, cu drag, ne vom aminti peste timp.

Timp de cinci zile, între 21-26 iulie a.c., Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş a fost gazda Şcolii de Vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România. Conferinţa din acest an a avut ca temă de dezbatere „Marele Război: trăiri, memorii, consecinţe” şi s-a desfăşurat, în principal, la Complexul de Sport şi Agrement „Mureşul” din Complexul „Weekend” din municipiu. Partenerii acestui eveniment au fost Primăria Târgu-Mureş, Muzeul Judeţean de Istorie, Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai” din Târgu-Mureş şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş. A fost o activitate care s-a adresat profesorilor de istorie din învăţământul gimnazial şi liceal, studenţilor de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Petru Maior”, dar şi altor iubitori ai muzei Clio. Deschiderea manifestării a avut loc în „Aula Magna” a Universităţii „Petru Maior”, vineri, 21 iulie a.c., începând cu ora 10, loc unde după alocuţiunile de rigoare au fost prezentate şi comunicările în plen ale profesorilor universitari Cornel Sigmirean (Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş), Ioan Bolovan (Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca) şi Bogdan Murgescu (Universitatea din Bucureşti).

Scurte alocuţiuni şi o participare numerică relativ modestă
Dintre cei 14 invitaţi anunţaţi prin comunicatul remis presei şi prin adresa Inspectoratului Şcolar Judeţean (ISJ) Mureş, la ora deschiderii manifestării am remarcat prezenţa în Aula Magna a doar cinci dintre aceştia. De remarcat este şi numărul destul de scăzut al cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar care şi-au anunţat participarea, respectiv puţin peste 20. Acest fapt este, însă, pe deplin justificabil având în vedere că după data de 1 iulie - cu puţine excepţii - cea mai mare parte a cadrelor didactice se află în concedii. Poate că în viitor organizatorii vor avea în vedere şi acest aspect, astfel încât desfăşurarea evenimentului să aibă loc în perioada imediat următoare încheierii anului şcolar (începutul verii astronomice) şi până pe data de 1 iulie, întrucât este perioada cea mai propice având în vedere că profesorii din preuniversitar se află încă în activitate, plecând abia apoi în concedii. Referindu-se la durata relativ scurtă a conferinţei în raport cu aspectele diverse şi complexe ale temei propuse spre dezbatere, în alocuţiunea rostită, prof. univ. dr. Cornel Sigmirean remarca: „Este o conferinţă maraton ce îşi propune foarte multe. (…) Sperăm să fie un eveniment memorabil, un adevărat punct de referinţă pentru participanţi, în principal pentru profesorii din învăţământul preuniversitar şi studenţi”. La rândul său, în alocuţiunea rostită, prof. univ. dr. Bogdan Murgescu, după ce a făcut un scurt sumar al activităţii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România (înfiinţată în 1949), a ţinut să precizeze: „Avem ocazia să împărtăşim puncte de vedere şi să reflectăm împreună la extraordinarul eveniment care a fost Marele Război din anii 1914-1918, la consecinţele sale, cele mai multe dintre ele nefaste, dar şi la cele faste, pentru că au existat şi asemenea consecinţe”. Scurte alocuţiuni au mai rostit şi prof. univ. dr. Giordano Altarozzi şi conf. univ. dr. Corina Teodor, ambii de la Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş, precum şi prof. Constantin Bogoşel din partea ISJ Mureş. De remarcat este şi prezenţa din partea Consiliului Judeţean Mureş a vicepreşedintelui Alexandru Câmpean. Acesta a mulţumit pentru invitaţie şi a declarat: „Consiliul Judeţean Mureş a susţinut şi va susţine în continuare proiecte culturale cu mare semnificaţie, inclusiv cele care au în vedere momente istorice de mare impact, aşa cum vom face şi cu programul pe care-l pregătim pentru marea sărbătoare a CENTENARULUI, moment deosebit şi care este legat inseparabil de Marele Război din anii 1914-1918…”.

Războiul şi implicaţiile sale, în cadrul comunicărilor prezentate în plen
În cuprinsul comunicării prezentate de prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, acesta a insistat pe momentele cele mai importante care au configurat izbucnirea Marelui Război, dar a insistat, în mod deosebit, şi pe atitudinile militarilor aparţinând unor naţiuni diferite, dar înglobaţi forţat într-o armată compozită - armata austro-ungară -, o armată fără niciun liant de conştiinţă identitară sau de scop. La rândul său, în comunicarea prezentată, prof. univ. dr. Bogdan Murgescu a ţinut să prezinte mutaţiile pe care le provoacă războaiele - în cazul de faţă Primul Război Mondial - în viaţa comunităţilor, precum şi dramele umane şi de conştiinţă generate de război. Fără a pleda pentru război, Murgescu a ţinut să accentueze faptul că, citez: „Războiul a fost şansa ca unele societăţi şi naţiuni să devină mai puternice, să se afirme mai pregnant, iar în cazul nostru a fost şansa Marii Uniri. (...) În acelaşi timp, sfârşitul Marelui Război a marcat începutul secolului extremelor…”, făcând o trimitere evidentă spre excelentul şi apreciatul volum al lui Eric Hobsbawm. În opinia mea, prin ineditul informaţiilor prezentate în cuprinsul comunicării sale, prof. univ. dr. Ioan Bolovan a suscitat o atenţie deosebită din partea publicului prezent. Acesta s-a referit, în mod excepţional, la aspectele demografice generate de război, impactul războiului asupra familiei din imperiul austro-ungar (cu preponderenţă la cele din spaţiul transilvănean), la impactul războiului asupra stării de sănătate a comunităţilor, la precaritatea condiţiilor de viaţă pentru cei rămaşi acasă, la situaţia orfanilor de război, toate aceste aspecte şi multe altele fiind relevate din studiul documentelor din arhivele interne, dar şi a celor de la Viena şi Budapesta.

În loc de concluzii. „Marele Război”, un proiect marca „Zi de Zi”… sau de la eşec la reuşită
În urmă cu trei ani, într-un cadru informal, subsemnatul propunea ISJ Mureş - în persoana fostului inspector general - un proiect în două puncte, din care unul se referea la Marele Război. Aveam nevoie de un acord formal de a mi se permite să selectez un grup de profesori interesaţi şi pasionaţi de istorie, din diferite localităţi ale judeţului, cu care să facem o echipă şi să demarăm proiectul. Intitulat „Primul Război Mondial - Mureşeni la Marea Unire”, proiectul ce urma să prindă viaţă la împlinirea a 100 de ani de la implicarea României în această conflagraţie (1916), avea în vedere evocarea unor momente din derularea acestui conflict, figuri de mureşeni cu adevărat memorabile, momente de viaţă şi de solidaritate umană etc.. Nu am fost refuzat direct, ba dimpotrivă, dar mi s-a spus să-l depun la secretariat. Atât şi nimic mai mult. Şi pentru că „boala lungă este moarte sigură”, n-am mai depus nimic la secretariat - în fond, un mod elegant de a mi se spune NU - şi l-am propus cotidianului „Zi de Zi”, cotidian cu care am colaborat şi colaborez. Cu o echipă de şase persoane inimoase de la acest ziar şi după aproape un an de muncă susţinută, proiectul s-a materializat cu succes. E drept, la această reuşită am avut şi implicarea unor primari din câteva zeci de localităţi mureşene. O dovadă că atunci când se vrea cu adevărat ceva, se poate. Nimeni dintre cei implicaţi în reuşita proiectului nu a dorit să iasă în faţă cu orice preţ, să i se pună poza lui sau numele lui undeva anume, toţi au acţionat într-un excelent spirit de echipă. A fost o reuşită deplină. La care merită să medităm cu toţii. Dincolo de declaraţii de bune intenţii, contează nu numai profesionalismul prezumat, dar şi implicarea efectivă.

„Din vremuri imemoriale, Ardealul a fost mărul discordiei între diferite popoare. Sunt arhicunoscute luptele ardelenilor români din secolele XVI-XVIII pentru păstrarea credinţei străbune, pentru menţinerea şi continuitatea lor ca etnie. Sunt cunoscute evenimentele de la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, când s-a vărsat atâta sânge pentru obţinerea de drepturi. Nu putem spune că s-au uitat jertfele şi lacrimile vărsate de români după cedarea Ardealului de Nord, al cărui ic în realitate ajunsese până în inima României. Problemele legate de Ardeal au fost şi sunt mereu zgândărite.”
Sunt cuvintele prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler, ilustrul filolog, eminent slavist clujean, autor al cărţii „La început a fost cuvântul Ardeal”, Ardealul despre care mari etnologi predecesori, cu reale state în lingvistica românească, precum A. Cihac, Al. Philippide, Th. Capidan, L. Şăineanu, A. Scriban, N. Drăganu, G. Pascu, G. Giuglea, I. Iordan, Al. Rosetti, E. Petrovici, Al. Graur, A. Ciorănescu, T. Papahagi, I.I. Rusu, V. Breban, I. Pătruţ, G. Mihăilă şi mulţi alţii au scris. Ardealul devine ţară şi mit. „Ardeal! Câtă istorie, câtă semnificaţie s-au adunat, s-au acumulat şi se află depozitate şi cifrate în acest cuvânt! De trei veacuri numele Ardeal revine mereu în discuţia specialiştilor, cu precădere maghiari, germani şi români. (…) Etnonimul Ardeal se înscrie în grupa (aria) cuvintelor cu radicali antici. (…)”
Despre Ardeal, „Ţară mândră, numai deal”, cum se exprima B.P. Haşdeu, „ţara de pesta Carpaţi” - Ardeal cu antoponime, urbanisme, hidronime, apelative, cu mari conducători de oşti, voievozii români Gelu, Glad, Menumorut, cărora ungurii „le contestă latinitatea” -, au scris personalităţi ca Nicolae Olahus, Grigore Ureche, Simion Dascălul, Nicolae Bălcescu, Inochentie Micu Klain, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Papiu Ilarian, Andrei Şaguna, Barbu Ştefănescu Delavrancea, S. Mehedinţi, G. Vâlsan, I. Lupaş, Victor Jinga, L. Rebreanu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga („Transilvania e neîndoiosul leagăn al Neamului Românesc”), Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Constantin Noica, David Prodan, Mitropolitul Nicolae Bălan, C.C. Giurescu, Romulus Vulcănescu, dar şi poeţii Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan, Aron Densuşianu, Vasile B. Muntenescu, Teodor Murăşanu, Mircea Dem. Rădulescu, Gavril Copil, Iustin Ilieşiu, Lucian Valea, Ioan Neniţescu, Emil Isac, Aron Cotruş, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Adrian Popescu, Vlaicu Bârna.
Să ne întoarcem la o altă carte a distinsului prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler - „Şi totuşi, Ardealul”, traducând şi rezumând substanţiala carte a istoricilor ruşi T.M. Islamov şi T.A. Pokivailova, privind Transilvania noastră, în preajma şi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. O carte „cu atât mai valoroasă - spunea, în Postfaţă, Gelu Neamţu - cu cât ea prezintă un terţ punct de vedere în ceea ce priveşte disputa româno-maghiară privind Ardealul. Rusia, respectiv URSS, se ştie, a avut un rol important în destinul Transilvaniei, atât înainte de război, cât şi după”. Da, e adevărat, „Conflictul teritorial-naţional, de veacuri, din cauza stăpânirii Transilvaniei - spune Gelu Neamţu - s-a încheiat în avantajul României. România care, la fel ca şi Ungaria, a participat la război şi a suferit înfrângere. Însă, în contrast cu ultima, România, pierzând războiul (în sensul că România nu a fost recunoscută, participând în cea de-a doua parte, drept ţară cobeligerantă! - n.n.) a câştigat pacea. Ungaria a pierdut şi războiul, şi pacea, împreună cu Transilvania.”
„Transilvania, ca teritoriu, istorie şi structură naţional-cultural-economică, a fost şi continuă să fie unul din subiectele cele mai frecventate de mediile academice, de mass-media şi, mai ales, de entităţile politice. (…) Indiscutabil, cea mai extinsă preocupare faţă de Transilvania a avut-o Germania. (…) Pe Germania o interesa ca România să „o poată aproviziona cu produsele solului şi, îndeosebi, ale subsolului”. Nu întâmplător, la una din consultaţiile din vara anului 1944, Adolf Hitler ar fi afirmat: «Mai bine pierd pădurile bieloruse, decât petrolul românesc!»”.
Dar să revenim la pagina istoriei. După destrămarea, în urma Primului Război Mondial, a imperiilor multinaţionale Otoman şi Austro-Ungar, „la vechile contradicţii dintre naţiuni (…) s-au adăugat numeroase dezacorduri, apărute ca rezultat al creării de noi state şi al recroirii radicale a vechilor graniţe. (…) În 1940, prin hotărârea aşa-zisului al doilea arbitraj de la Viena, în esenţă dictatul lui Hitler şi al lui Mussolini, partea nordică a Transilvaniei a trecut la Ungaria. Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, a făcut din Transilvania mărul discordiei între state vecine şi obiect de târguială internaţională. Motivul? Iritau Ungaria „graniţele stabilite la Trianon, în 1920”. Peste toate aceste nenorociri se prăvăleau prevederile şi notele secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939, între Stalin (URSS) şi Hitler (Germania), în urma cărora România pierdea, în vest, nordul Ardealului, în nord-est Basarabia şi nordul Bucovinei, acaparate de sovietici, la 28 iunie 1940, în sud - o parte din Dobrogea, dată bulgarilor.
Aşa că, după cel de Al Doilea Război Mondial, „Uniunea Sovietică, în calitate de putere dominantă, putea să «rezolve» problematica legată de divergenţele teritoriale ale ţărilor ocupate”. Despre toate acestea, după deschiderea unor importante arhive din Moscova, aflăm şi din cartea de documente cuprinse în lucrarea „Problema transilvană. Disputele teritoriale maghiaro-române şi URSS: 1940-1946”, apărută la Moscova, în anul 2000, precum şi despre „culisele luptelor pentru Ardeal”, cuprinzând documente nepublicate anterior, printre care şi cele privind acea informare a „Comisiei Litvinov despre Transilvania”, Comisie din care făceau parte Litvinov, Maiski şi Voroşilov.
Aşadar, „cum a rezolvat Moscova problema transilvană”, în viziunea autorilor T.M. Islamov şi Tatiana A. Pokivailova? „Comisia Specială de pregătire a tratatelor de pace şi de organizare postbelică” a fost înfiinţată în URSS, sub conducerea lui M.M. Litvinov, fost comisar popular al Afacerilor Externe, până în luna mai 1939, urmând, apoi, să fie reprezentant plenipotenţiar, ambasador al URSS, la Washington. Se ştie că „problema transilvană era un element subordonat în strategia regională a marilor puteri. Comisia Litvinov avea în vedere şi proiectele tratativelor de pace cu România şi Ungaria. Într-o informare a diplomatului sovietic, academicianul istoric I.M. Maiski, membru al Comisiei, adresată lui V.M. Voroşilov, la 10 ianuarie 1944, propunea „Să se ţină seama de România «ca important factor al apărării noastre în sud-estul Europei», cu graniţe avantajoase pentru URSS”. I.M. Maiski nu a ocolit nici problema maghiară. Însă, „în privinţa Ungariei, spre deosebire de România, el a propus să se aplice măsuri de represiune deosebit de dure. URSS nu este cointeresată în crearea unei Ungarii puternice”, afirma el. Motivul? Chiar şi prezenţa ei în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale! Context în care Litvinov considera că „Transilvania nu ar putea să supravieţuiască fără protectoratul unui stat apropiat ei, care, în cazul de faţă, ar putea să fie URSS. (…) Hotărârea despre o Transilvanie independentă ar putea fi acceptată cel puţin temporar”.
Pentru discuţii, Litvinov a propus „patru variante de rezolvare a problemei transilvane”: 1. „Păstrarea situaţiei actuale, până vom găsi alta mai bună”; 2. Anexarea Transilvaniei la Ungaria; 3. Rezolvarea problemei în favoarea României, în anumite condiţii; 4. Separarea Transilvaniei într-un stat independent. Luând cuvântul după Litvinov, I.Z. Suriţ, fostul ambasador al URSS în Franţa, susţinea că „cele patru variante, propuse de Litvinov, sunt posibile numai «teoretic»”. Bineînţeles, una dintre propunerile ulterioare era aceea a „renunţării depline a Bucureştilor la pretenţiile asupra Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”. Într-o discuţie, care a avut loc la Kremlin, între I.V. Stalin şi V.M. Voroşilov, în aprilie 1946, cu delegaţia guvernamentală a Ungariei, uşa n-a fost închisă, definitiv, în faţa ungurilor. Totuşi, în discuţia finală, „Moscova a acordat prioritate, în rezolvarea disputei teritoriale, guvernului român al lui Petru Groza”. Se punea în scenă un cu totul alt scenariu.
Între 9-18 aprilie 1946, o delegaţie numeroasă ungară, în frunte cu primul-ministru, a sosit la Moscova, cu puţin timp înainte (deci, nu întâmplător!) de deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris. O gafă diplomatică, într-un fel! Mărginire politică? Delegaţia se aştepta la o primire caldă, prietenească. „Reprezentanţii unei ţări învinse, numindu-se, aproape oficial, «ultimul satelit al lui Hitler», şi, formal, până la încheierea păcii, se consideră încă «vrăjmaşă».” La Moscova i-a aşteptat o dezamăgire. Moscova, mai exact Kremlinul, i-a întâmpinat cordial, cu largheţea ospitalităţii ruseşti. I-a uimit, îndeosebi, pe maghiari, întâlnirea cu I.V. Stalin, jucând, virtuos, rolul amical faţă de oaspeţii săi, rolul stăpânului afabil şi placid, într-o oarecare măsură, chiar al omului simplu şi, poate, naiv. Generalismul a ascultat, binevoitor, doleanţele maghiarilor, din când în când întrerupea, cu scurte întrebări, cuvântul primului-ministru, privind, cointeresat, hărţile geografice pe care oaspeţii le-au întins pe masa mare de lucru din cabinetul conducătorului. Stalin urmărea, cu atenţie şi interes, explicaţiile şi comentariile lor despre componenta etnică a populaţiei teritoriilor discutate, prefăcându-se că el află, pentru prima dată, în viaţă, despre raporturile etnice complexe ale configuraţiei graniţelor Ungariei cu statele vecine! Timp de o săptămână, cât au durat întâlnirile, nici Stalin, nici Molotov, nici Dekanozov, participanţi la discuţii, n-au spus, însă, nimic care să poată fi interpretat ca poziţie oficială a guvernului sovietic, în disputa teritorială maghiaro-română. Mai ales că I.V. Stalin întreba: „Sunt, oare, dovezi pentru pretenţiile maghiare?”. La cina de adio, în cinstea delegaţiei maghiare, Stalin a rostit un toast alambicat. (…) Delegaţia maghiară nu a primit un refuz direct de la Stalin, nici de la colaboratorii săi. Însă, Molotov şi Dekanozov le-au recomandat ungurilor, „prieteneşte”, ca, „în problemele teritoriale, să se adreseze, direct, României”.
Într-un fel, problema „era tranşată la Bucureşti, Moscova refuzând, categoric, să susţină doleanţele ungurilor”. Dându-şi seama ce se întâmplă, ungurii au început să umble, penibil, cu pâra: „România este vinovată, faţă de Uniunea Sovietică, doar România a luat, de la URSS, nu numai Basarabia, ci şi Transnistria, ea a vrut să românizeze şi Odessa” - clamau ei. Într-o scrisoare, trimisă de Horthy lui Stalin, acesta, cu acea ştiută neruşinare, după ce semnează „Cu sinceritate al Dv. Horthy”, pârăşte românii că au oprimat ungurii din Ardeal, dar nu suflă o vorbă despre atrocităţile de la Ip, Trăznea, Moisei, Sărmaşu, Aita-Seacă.
Conform documentului cu numărul 55 din arhive, se vehicula ideea, încă la 8 iunie 1944, că „Uniunea Sovietică ar putea ajunge la o înţelegere cu România, cu condiţia ca aceasta să renunţe la Basarabia şi Bucovina”. Prezent la şedinţă, I.Z. Suriţ a susţinut transferarea Transilvaniei către România, schimbarea radicală a regimului din România şi renunţarea României la Basarabia şi Bucovina”.
La 31 august 1944, „a sosit la Moscova delegaţia română, compusă din Pătrăşcanu, Vişoianu şi generalul Dămăceanu. Din păcate, la 8 aprilie 1946, la Moscova apărea informaţia privind susţinerea, de către englezi şi americani, a pretenţiilor Ungariei asupra Transilvaniei”.
La 6 martie 1945, Guvernul Groza a ajuns la putere. La 9 martie 1945, I.V. Stalin a dat dispoziţie lui R.I. Malinovski, ca să admită, în Transilvania de Nord, administraţia noului guvern român. La 13 martie 1945, la Cluj, anulate fiind hotarele celui de-al doilea arbitraj de la Viena, s-a sărbătorit instaurarea administraţiei politice româneşti în Transilvania de Nord. Se spune că, în marea piaţă a Clujului, ar fi fost atunci un milion de români transilvăneni!
Acel gând al reconstituirii Ungariei Mari s-a spulberat definitiv, deşi Ungaria, în ianuarie 1945, a semnat, la Moscova, Convenţia de armistiţiu. „La Convenţia de Pace de la Paris, Uniunea Sovietică a susţinut, în mod categoric, România, refuzând introducerea în proiectul tratativelor de pace cu România şi Ungaria, rectificări ale graniţelor, în favoarea Ungariei, bazate pe principiul etnic.”
Documentele, provenind din arhivele ruseşti, deschise cu câţiva ani în urmă, considerate secrete, pentru prima dată publicate, provenind din fondurile V.M. Molotov şi A.I. Vîşinski, referitoare la România şi Ungaria, precum şi materialele „Comisiei Litvinov”, comentariile şi introducerea la cartea „Problema transilvană. Disputele teritoriale maghiaro-române şi URSS: 1940-1946. Documente”, semnate de T.M. Islamov şi Tatiana Pokivailova, sunt de o importanţă covârşitoare pentru zbuciumata istorie a Transilvaniei! De remarcat că „a doua zi după instaurarea Guvernului Petru Groza, nordul Ardealului a fost transferat României”, „însă a rămas o portiţă deschisă, de care s-au agăţat, mereu, delegaţiile ungare”. De reţinut că, în referatul lui M. Litvinov (documentul 55) se menţionează rolul important al organizaţiei „Ardealul” şi al Societăţii „Renaşterea României”, precum şi cel pe care l-au avut Iuliu Maniu şi Vaida-Voievod în lupta pentru retrocedarea Ardealului.
Documentul 77 cuprinde şi detalii despre „răscoala” din 10 mai 1945, de la Sighet, încercări ale celor care doreau ca „Ardealul să intre, în calitate de membru, în Uniunea Sovietică”.
În şedinţa de la Londra, din 20 septembrie 1945, V. Molotov „declara lichidat arbitrajul de la Viena, iar toată Transilvania să fie cedată României, pentru că ea este compusă, în principal, din români. Acest fapt a fost acceptat, în anul 1920, de către guvernele SUA, Franţei şi Marii Britanii, prin semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. (…) Guvernul sovietic este de acord cu ea” - încheia Molotov.
Materialele întregului volum privind Transilvania, în contextul rivalităţilor marilor puteri în Europa de Est, din ajunul şi la începutul perioadei celui de Al Doilea Război Mondial (1940-1946), cuprinse în cartea „Din culisele luptelor pentru Ardeal” („Cum a rezolvat Moscova problema transilvană?”, după materialele Comisiei M.M. Litvonov), sub semnătura autorilor T.M. Islamov, T.A. Pokivailova şi Onufrie Vinţeler, sunt deosebit de interesante şi, în acelaşi timp, foarte importante pentru istoria Transilvaniei, pentru istoria României. Nu întâmplător vecinii noştri, unguri, le-au tradus integral!

Într-o lume aparent globalizată, diversă şi contradictorie, în care se duce o luptă cumplită pentru o nouă reîmpărţire a lumii între SUA şi NATO, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte, pentru a câştiga noi poziţii dominante, nu mai există la ora actuală un echilibru de forţe ce ar garanta pacea mondială. Extinderea NATO spre Est, din care face parte şi România, devine un real pericol pentru Rusia ţarului roşu, Vladimir Putin.
Iată că această extindere este considerată de Rusia extrem de periculoasă şi intensifică încordarea internaţională la incandescenţă. Dacă aceste tendinţe actuale de vădită expansiune şi agresiune asupra Rusiei nu se vor opri, mâine nu vom mai putea face faţă inerţiei periculoase spre agresiune şi vom avea război. SUA, ca întotdeauna, vor să împingă acest conflict spre Europa, continent transformat astăzi în arsenalul cu cele mai multe arme, inclusiv atomice, care, de ce să nu recunoaştem, a dus la cele mai crâncene războaie mondiale din istoria umanităţii. Desigur că atât SUA cu NATO, cât şi Rusia şi-au elaborat un plan de menţinere al echilibrului strategic nu numai prin proliferarea armelor nucleare, ci şi a celor clasice (inclusiv scutul antirachetă de la Deveselu, care ne transformă într-o ţintă nucleară pentru ţar). Fireşte că vechile înţelegeri de la Stockholm (prin care s-a creat o zonă tampon de 50-100 de km între graniţele NATO şi Rusia, în care să nu aibă loc manevre, deplasări sau concentrări de forţe armate) nu mai sunt respectate de cele două mari puteri. Între forţele NATO şi Rusia se dă o luptă permanentă şi ascunsă care evoluează uneori în zig-zag; de aici şi acţiunile nelalocul lor ale unor state membre NATO, cum este Turcia de exemplu, care declară într-un ziar de mare popularitate din capitala Ankara faptul că în trei zile forţele armate turce ar ocupa ţări ale Europei precum Bulgaria, România sau chiar Germania fără nicio problemă. Vicepremierul rus, Dmitri Rogozin, care nu primeşte permisiunea de survol al spaţiului aerian românesc pentru a doua oară, ne face „părul creţ” şi ne ameninţă cu agresiunea, iar şeful armatei Sud-Est a Rusiei ne transformă în ţintă nucleară datorită existenţei unei baze americane la Deveselu specializată în scut antirachetă. Este foarte grav că la câteva mii de km depărtare de România cele mai mari manevre militare ruseşti, cu dislocarea a 800 de tancuri ultramoderne ce fac parte din vechea divizie de tancuri ce a ocupat Berlinul şi alte peste 400 de arme sofisticate, o să aibă loc cât de curând. Dacă prima dată Rogozin ne-a ameninţat că vine cu un bombardier, după a doua jignire - oare ce o să mai urmeze?!
Foarte grav, de asemenea, este că diplomaţia română este la pământ, neavând un răspuns corect şi împăciuitor. Unele măsuri, ca reducerea progresivă a nivelului armelor convenţionale şi nucleare, renunţarea la baze militare străine pe teritoriul altor state, retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor state, rămân la stadiul de vise pacifiste, care, din păcate, nu s-au transformat în realitate. După cum se vede, toate tratatele militare, încetul cu încetul, au ajuns să fie nişte simple petice de hârtie. Prin urmare, este foarte important pentru România ca cetăţenii ei să conştientizeze că la un moment dat singurul nostru sprijin nu va fi SUA sau NATO, cum visăm, ci va fi Armata Română. Dacă nu ai o armată puternică şi bine dotată, nu ai nimic. Este inadmisibil ca în acest secol ofiţeri şi soldaţi români să moară pe şoselele României datorită unor defecţiuni ale unor maşini de luptă şi de transport vechi de peste 50 de ani. Aşa că întrebăm Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul ce au de gând cu Armata României, ce viitor îi pregătesc? Trebuie să fim conştienţi că ne vom păstra suveranitatea naţională, chiar în UE şi NATO, doar dacă avem o armată puternică. Vestea că sute de angajaţi, ofiţeri şi civili, din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Afacerilor Interne pleacă precipitaţi în pensie nu este o veste bună, aşa cum ar dori unii. Acest lucru creează un hiatus între generaţii, fiindcă ştafeta nu se predă de la o generaţie la alta peste noapte, ci dimpotrivă, experienţa celor cu vechime trebuie folosită la maxim. Fără o armată puternică niciodată, dar niciodată nu vom fi o naţiune puternică şi respectată în Europa! Doamne, ocroteşte Armata României!

Maramureş

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş a descoperit, în timpul unei campanii de arheologie desfăşurată în luna iulie în Munţii Maramureşului, piese de ceramică datate din epoca Mezolitică (10.000 de î.Hr.), precizează instituţia într-o postare pe pagina sa de facebook.
„În aceasta campanie au fost investigate mai multe locaţii cu potenţial arheologic, mai cu seamă în ceea ce priveşte locuirea din epoca Mezolitică. Astfel, mai multe piese litice, specifice acestei epoci, au fost descoperite în punctele Vârful Salaşinurile, Preluca sau Poiana Căprioarei, Valea Ursului din Pasul Bălăşimuri, platoul Coroboaiei, toate situate la altitudini de peste 1.500 m. Aceste noi descoperiri se adaugă celor deja cunoscute din campaniile arheologice anterioare de la Poiana Ştiol, pârtia de schi din Pasul Prislop, stâna Gropşoare etc.”, se arată în informarea muzeului.
În acest an a fost identificată şi o staţiune - probabil preistorică - la Poiana Ştiol, mai multe fragmente ceramice fiind recoltate din acest loc. De asemenea, în locul numit Poiana Fântânilor a ieşit la iveală un fragment ceramic lucrat la roata de culoare cenuşie, care ar putea aparţine mileniului I d.Hr., menţionează sursa citată.
Totodată, s-a revenit cu cercetări de suprafaţă pe Vârful Geamănu, unde, în anii ’80 ai secolului trecut, a fost descoperită întâmplător o ceaşcă de lut, databilă la sfârşitul epocii Bronzului, care se păstrează la Muzeul Rădăcinilor din cătunul Şesuri.
Arheologii maramureşeni au mai documentat o parte din vestigiile trecutului recent din Primul şi Al Doilea Război Mondial, situate în Pasul Prislop.
Cercetările de teren vor continua şi în anii următori în vederea identificării de noi situri arheologice în zona montană, a precizat sursa citată.
Campania de cercetări arheologice montane s-a desfăşurat în cadrul proiectului „O arheologie a munţilor din Maramureş”, proiect derulat în colaborare cu Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din Bucureşti.
Obiectivele campaniei din acest an au vizat: identificarea unor noi situri arheologice în Borşa, zona Pasului Prislop şi vecinătăţi, verificarea siturilor descoperite în anii precedenţi în vederea colectării de noi bunuri culturale mobile, investigarea locului numit Tarniţa Purcăreţului din localitatea Moisei, unde în anii ’80 ai secolului trecut au fost descoperite un depozit de obiecte de bronz şi o aşezare de la finele epocii Bronzului, aceasta din urma fiind atribuită culturii Suciu de Sus sau grupului Lăpuş (a doua jumătate a mileniului II î.Hr.).

Bihor
Prima reţea de peşteri speoturistice din România, realizată în Munţii Pădurea Craiului

Prima reţea de peşteri speoturistice din România s-a realizat în Munţii Pădurea Craiului, printr-un proiect de conservare prin valorificare turistică, cu sprijin elveţian, de către Centrul pentru Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă (CAPDD) Bihor.
„Speoturismul înseamnă turism speologic specializat, adică nu este acel turism cu infrastructură pentru turism de masă, ci este un tip de turism care se face parcurgând peştera cu echipament special, cu hamuri, căşti, lonje, nefiind iluminată, un turism de aventură. Cu sprijinul ghizilor care vor oferi informaţii de specialitate, omul va ieşi din peşteră, sperăm noi, mai conştient de faptul că peştera este un mediu unic, minunat, care trebuie protejat”, a declarat luni (7 august 2017 - n.n.), în conferinţă de presă, Andrei Acs, coordonator de proiect.
Reţeaua cuprinde, în prezent, zece peşteri din comunele Roşia şi Şuncuiuş, printre care şi celebra Peştera Vântului, cea mai lungă din Ţară, cu peste 42 de km.
Peşterile, unele de clasă A - precum Vântului sau Ciur Ponor, majoritatea de clasa B sau C, au fost alese şi stabilite în trei categorii de dificultate, sub genericul „Descoperă, experimentează şi explorează”.
Potrivit lui Paul Iacobaş, preşedintele CAPDD, peşterile speoturistice de iniţiere sunt Doboş şi Grueţ, pentru cei cu oarecare experienţă: Bătrânului, Osoi, Moanei şi Gălăşeni, şi cele mai „tari”, cu lacuri şi râuri subterane, cascade, puţuri verticale: Ciur-Ponor, Vântului, Craiului, Hârtopul Bonchii.
Intrarea în aceste peşteri va presupune, pe lângă echipament adecvat, şi o pregătire fizică şi psihică a vizitatorilor, inclusiv capacitatea de a învăţa de la ghizi tehnici de parcurgere a traseelor.
Numărul celor şase ghizi existenţi va fi mărit în toamnă, când centrul va organiza primul curs de ghizi în speoturism din România, pentru care CAPDD a reuşit să se acrediteze ca formator.
„Ghidajul în peşteri nu se referă doar la a-l conduce pe turist dintr-un punct în altul în siguranţă, ci implică multe cunoştinţe despre conservare subterană, de biologie, de geologie pe care ghidul le transmite vizitatorilor, pentru ca acesta să plece acasă cu alte păreri sau mai multe informaţii despre mediul subteran şi natură, în general”, a spus Paul Iacobaş.
Peşterile din reţea vor putea face, în continuare, obiectul cercetărilor speologice, însă speologii vor fi nevoiţi să obţină o autorizare din partea administraţiei.
Potrivit lui Andrei Acs, ideea generală a proiectului a fost de a conserva şi valorifica zece peşteri din Pădurea Craiului, aflate într-o stare mai mare sau mai mică de degradare în urma vizitelor necontrolate care se făceau acolo înainte ca acest centru să preia în administrare situl Natura 2000 Defileul Crişului Repede - Pădurea Craiului.
„Speoturismul este una din nişele cu care Pădurea Craiului poate ieşi în lumea bună a destinaţiilor de turism şi care să o diferenţieze faţă de alte destinaţii de excepţie precum Retezat, Maramureş, Delta Dunării. Ţintim acum piaţa internă şi Ungaria, dar încet o să vizăm Cehia, Polonia, Austria, Germania, toată Europa centrală şi de est, să aducem turişti specializaţi. În cel mult zece ani, vom deveni o destinaţie de excelenţă în Europa. Mai avem de lucru la partea de ghizi şi la cazări, dar se vor rezolva. Vrem să ajungem acolo că, dacă spui Pădurea Craiului în Viena, la un târg de turism, lumea să zică: „Ah, ăia cu peşterile!”, a mai spus Paul Iacobaş.
Proiectul are o valoare totală de 84.387 franci elveţieni şi a fost finanţat prin intermediul Contribuţiei Elveţiei pentru Uniunea Europeană Extinsă.

Sibiu
Biserica Evanghelică din România anunţă că nu îşi vinde lăcaşurile de cult
Biserica Evanghelică C.A. din România (BECAR) a anunţat marţi (1 august 2017 - n.n.), printr-un comunicat de presă, că niciuna din cele peste 200 de lăcaşurile de cult ale sale nu este de vânzare.
„Bisericile şi bisericile fortificate ardelene rămân în patrimoniul Bisericii Evanghelice C.A. din România (BECAR) şi ale comunităţilor ei. În ultimele zile şi săptămâni, au fost lansate diverse ştiri despre oferte de vânzare, ducând la o percepţie greşită a situaţiei. De foarte multă vreme politica conducerii BECAR este orientată spre menţinerea lăcaşurilor de cult în propriul patrimoniu, ceea ce nu se va schimba nici în viitor”, se arată în comunicat.
Majoritatea celor 200 de biserici evanghelice au fost construite în Evul Mediu şi sunt greu de întreţinut de cei 12.000 de saşi rămaşi în România.
„Înstrăinarea unei biserici nu este o premisă pentru o astfel de cooperare, motiv pentru care începând din 1990 până acum au existat doar două cazuri (Retiş şi Caransebeş, care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română). Contracte de închiriere, de arendă sau de comodat s-au dovedit a fi soluţii bune. Prin astfel de proceduri, multe biserici săseşti au fost salvate în ultimii ani, mai ales în anii ’70 şi ’80 în Ardealul de Nord şi Bucovina de Sud. Este esenţial pentru BECAR ca bisericile să poată fi folosite şi în continuare ca lăcaşuri de cult sau pentru evenimente culturale sau turistice. În acest context, comunele, în special, sunt o variantă inspirată ca parteneri”, se mai arată în comunicat.

Aşa cum seva Unirii românilor se ridică în fiinţa naţiunii noastre tot din Moldova, de la evenimentul care, timp de 59 de ani, a tot mocnit spre încolţire ideea Marii Uniri, momentul izbânzii de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz stă înscris cu litere de aur pe crucea sacrificiilor pentru o Românie liberă, independentă, vrednică de înaltă admiraţie în lume.
Cu sentimentul de mândrie naţională şi de plecăciune în faţa hotărârii românilor de a-şi instaura puterea deplină în Ţară, completez afirmaţia profesorului Mihai Romanu din publicaţia „Ziarul de Vrancea”: „… numele unor generali ca Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu reprezintă mai mult decât numele lui Alexandru Macedon, Hanibal sau Cezar. Aceştia sunt eroii lumii, timp în care cei dintâi sunt eroii României, care au pregătit Marea Unire din 1918” („Ziarul de Vrancea”, 7 august 2017, pag. 6), cu opinia asupra unui adevăr sfânt: cei trei ai antichităţii sunt recunoscuţi drept eroi ai cuceririlor, în timp ce ai României sunt eroii apărării, pentru că aşa se explică învăţătura din şirul lung din istorie al izbânzilor strămoşilor noştri în confruntările cu faimoşi conducători de armate mai puternice.
Dacă atunci românii i-au spart frontul lui Mackenzen, care, la Mărăşeşti, s-a lovit de baricada eroismului românesc şi şi-a întors, spăşit, rămăşiţele spre ţara sa, tot românii l-au cotonogit şi pe Hitler, cu câţiva ani mai târziu, grăbindu-i sfârşitul, chiar dacă acest merit al Armatei Române a fost trecut în nerecunoaştere. Dovadă că Eremia Grigorescu a avut dreptate când a înscris pe ordinul de zi că „Mărăşeşti a fost mormântul iluziilor germane” (idem) se confirmă prin puterea dobândită de români de a-şi menţine statutul de Ţară independentă, reîntregită tocmai de meritele Armatei Române, care a continuat eliberarea de germani până în inima Berlinului, 1945.
În desfăşurarea sărbătorilor dublului Centenar: de victorie împotriva germanilor şi de ştergere din viaţa noastră a asupririi austro-ungare, trebuie să primeze dreptatea Poporului Român, înscrisă în paginile istoriei Europei, ale cărei state ne-au recunoscut dreptul de stat independent, în 1920 la Trianon, şi „confirmat şi de Tratatul de la Paris în 1947, după Al Doilea Război Mondial” (idem).
Şi, de atunci, pe cerul României „e scris cu stele destinul Ţării mele” (cântec popular), şi astfel durăm prin veacuri, pentru că noi n-am luat nimic de la nimeni, am apărat ce este al nostru, iar cei care au urmărit umilirea Neamului Românesc şi-au meritat moartea pe care le-am dat-o, nu pentru că ne stă în obicei, ci pentru că aşa a fost drept.
Ca o nouă pecete peste veac, Ambasadele Franţei, Rusiei şi Angliei au depus coroane de flori cu ocazia măreţei festivităţi a Centenarului de la Monumentul „ÎNTRU SLAVA EROILOR NEAMULUI!” de la Mărăşeşti.
Traversând creasta Carpaţilor până în Transilvania, ziaristul publicaţiei „Ziarul de Vrancea” exprimă vibranta propunere ca „Centenarul Marii Uniri să devină o amplă manifestare naţională cu numeroase activităţi pe tot parcursul anului 2018”.

2017
COMUNICAT

După precedentele paisprezece ediţii, Universitatea de Vară Izvoru-Mureşului, organizată de Centrul Cultural Topliţa, împreună cu Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni (Bucureşti), Centrul European de Studii Covasna-Harghita (Sfântu-Gheorghe), cu sprijinul financiar al Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Institutului Cultural Român, Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în parteneriat cu Platforma Unionistă „Acţiunea 2012”, Asociaţia „Răsăritul Românesc”, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), Complexul Sportiv Naţional Izvoru-Mureşului, Primăria şi Consiliul Local Voşlăbeni, a intrat ca un proiect cultural la scară naţională în conştiinţa publică, constituindu-se într-un veritabil „parteneriat româno-român” atât prin participanţi (tineri din afara hotarelor Ţării şi din Ţară), prin temele abordate, cât şi prin corpul conferenţiarilor format din elita universitară şi culturală românească, dar şi prin prezenţa unor importanţi oameni politici din România.
Ediţiile din anii precedenţi s-au bucurat de o puternică mediatizare din partea presei scrise şi electronice naţionale şi din ţările vecine.
Ediţia din acest an a Universităţii de Vară Izvoru-Mureşului, cu tema „DE LA PRIMA UNIRE LA MAREA UNIRE. ROMÂNIA ŞI ROMÂNII DE PRETUTINDENI, ÎNCOTRO?”, se va desfăşura în perioada 13-18 august 2017, la Complexul Sportiv Naţional Izvoru-Mureşului, judeţul Harghita.

Programul Universităţii va cuprinde teme precum:
- Reunirea Basarabiei cu România, obiectiv naţional al românilor pentru 2018. Evoluţii geopolitice şi interesul naţional românesc
- Drepturile românilor din comunităţile istorice din jurul frontierelor şi Balcani, între promisiuni şi realitatea asimilării. Drama românilor autohtoni din Serbia, Ucraina, Bulgaria, Macedonia, Albania, Grecia, Ungaria şi Croaţia
- Cât de interesată este România de diaspora sa? Dacă da, cu ce buget şi cu ce strategie? Educaţia în limba maternă, prioritate a românilor de pretutindeni. Constituie emigrarea românilor o problemă de interes naţional?
- Situaţia românilor din spaţiul ex-sovietic
- Priorităţi privind păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a românilor din judeţele Covasna şi Harghita
- Identitatea românească a romano-catolicilor din Moldova; istorie şi actualitate
- Transilvania furată. Probleme ale retrocedărilor ilegale de proprietăţi în Transilvania. Tăierea ilegală a fondului forestier, o problemă de securitate naţională
- Acţiuni, manifestări şi proiecte coordonate de Departamentul Centenar, din cadrul Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, referitoare la aniversarea Centenarului Marii Uniri. Sunt acestea pe măsura marelui eveniment? Care este bugetul alocat?

În program sunt prevăzute şi alte activităţi: lansări de cărţi şi publicaţii, expoziţie de carte cu vânzare, dezbateri libere, spectacol folcloric etc.. Marţi, 15 august, după participarea la Sfânta Liturghie Arhierească, săvârşită de Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, cu ocazia hramului Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului”, programul se va desfăşura în comun cu participanţii la Tabăra Internaţională de Tineret „Proiect de ţară - România mea”, de la Pădureni, judeţul Covasna.
La cursurile Universităţii vor participa tineri din Ţară şi de peste hotare (Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia), precum şi conferenţiari din principalele centre universitare ale României şi din străinătate.
Au fost invitaţi, ca şi la ediţiile precedente, conducătorii Statului Român, miniştri, parlamentari reprezentând spectrul politic românesc.
Tinerii studenţi, profesori, masteranzi, doctoranzi cu preocupări privind promovarea valorilor naţionale, convieţuirea interetnică şi afirmarea identităţii culturale, lingvistice şi confesionale în medii multietnice vor dezbate tematica mai sus enunţată.
La lucrări pot participa şi români din diasporă sau din România. Participarea este liberă, trebuind doar achitată cazarea şi masa la pensiunile din Izvoru-Mureşului.
Parteneri media: Agenţia Naţională de Presă Agerpres, Agenţia de Presă Romanian Global News, TVR, Timoc Press, Radio România Actualităţi, Radio Târgu-Mureş, Radio şi TV Trinitas, Informaţia Harghitei, Condeiul Ardelean, Cuvântul Liber, Mesagerul de Covasna.

Topliţa - Bucureşti - Sfântu-Gheorghe,
2 august 2017,
Biroul de presă al UVIM

Duminică, 6 august, în mijlocul Postului Adormirii Maicii Domnului, multe sfinte lăcaşe (biserici, mănăstiri şi schituri) din Ţara noastră - frumos descrisă la vizita sa istorică în România, în anul 1999, de Papa Ioan Paul al II-lea, ca fiind Grădina Maicii Domnului - şi-au sărbătorit hramul Schimbării la Faţă a Domnului.
O astfel de zi binecuvântată au trăit şi pelerinii - din localitate, din împrejurimi şi chiar din judeţe limitrofe sau mai îndepărtate - care au păşit pe frumoasele plaiuri pe care este aşezată Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” de la Sita-Buzăului, „Taborul Sfintei noastre Episcopii Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei”, cum frumos o numea chiriarhul locului, Preasfinţitul Părinte Episcop Andrei. Sute, poate mii de credincioşi cu dragoste faţă de bunul şi milostivul Dumnezeu şi-au îndreptat, aşadar, paşii către Sfânta Mănăstire, pentru a fi prezenţi la Sfânta Liturghie Arhierească ţinută de PS Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, dimpreună cu un numeros sobor de preoţi şi călugări, în frunte cu protopopii de Întorsura-Buzăului şi Sfântu-Gheorghe, părintele Florin Tohănean şi respectiv, părintele Ioan Bercu, dar şi având alături gazdele, pe Maica Stareţă Loida Iovănesc şi părintele duhovnic Ghenadie Trif. La eveniment, în rândurile dreptcredincioşilor, au fost prezenţi atât prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, cât şi primarul comunei Sita-Buzăului, Nicolae Stoica.
La finalul Sfintei Liturghii, am reţinut pentru dumneavoastră, dragii cititori ai „Condeiului ardelean”, publicaţia noastră de cuget şi simţire românească, câteva gânduri ale Preasfinţitului Părinte Andrei exprimate în cuvântul său de învăţătură cu privire la semnificaţia acestei mari sărbători a Ortodoxiei:
„Slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit şi anul acesta să ajungem la praznicul Schimbării la Faţă. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: Care praznic credeţi că este mai mare, Învierea Domnului sau Schimbarea la Faţă? Răspunsul corect, dragii mei, este că amândouă au aceeaşi însemnătate. Învierea a făcut-o Domnul cu sine pentru noi, ca să credem în înviere, iar Schimbarea la Faţă a făcut-o ca să credem în dumnezeirea lui. De aceea, sfinţii evanghelişti aduc mărturii că Mântuitorul a săvârşit trei categorii de minuni: asupra naturii înconjurătoare, asupra omului şi asupra Lui însuşi. Prin aceste minuni, iubiţi fraţi şi surori, şi-a arătat marea lui dragoste faţă de Creatură şi faţă de dumnezeirea Sa. Ne spune Evanghelistul Matei, la capitolele 16 şi 17, că Mântuitorul, aflat în Cezareea lui Filip, l-a întrebat pe Petru, pentru că el avea dreptul să vorbească în adunare: „Cine zic oamenii că sunt eu?”. Şi atunci apostolii i-au răspuns: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii zic că eşti Ilie, alţii Eremia sau unul dintre prooroci”. Şi a întrebat Domnul Iisus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”. Şi ne spune Evanghelistul: „A răspuns Simon Petrul şi a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. După această convorbire, ne prevesteşte pentru prima oară înfricoşătoarele patimi, care sunt mântuitoare. Şi urcă Domnul Iisus cu trei dintre cei mai fideli apostoli, cu Simon Petru, şi I-a luat pe Iacob şi pe Ioan, care erau copiii lui Zevedei. Dragii mei, spune Evanghelistul că a urcat Domnul Iisus cu ei, cu fidelii Lui apostoli, ca să se roage pe Muntele Taborului. Şi mai ştim din Evanghelie că atunci când s-au rugat, au venit de faţă cei doi proroci mari ai vechiului testament. Au venit Moise şi Ilie, şi li S-a arătat apostolilor, şi a vorbit cu ei. Al doilea scop pentru care Domnul Iisus a urcat pe Tabor a fost ca să le dea un răspuns apostolilor, că nu este nici prorocul Ilie, nici Moise, nici Eremia sau unul dintre proroci, cum vorbesc oamenii. Deci, Domnul Iisus a urcat cu ei ca să le întărească lor credinţa, îndumnezeirea Sa, şi să îi convingă încă o dată că El este fiul lui Dumnezeu cel viu. (…)
Iată iubiţi fraţi şi surori, de ce ne-am urcat noi pe Taborul Episcopiei noastre, la Sita-Buzăului, la Mănăstirea de maici de aici. Ca să înţelegem încă o dată că cine nu ascultă de Biserică şi de rânduiala bisericească, se desparte de viu de Dumnezeu! Chiar dacă unii slujitori ai Sfintelor Altare caută senzaţionalul din sufletele oamenilor, … merg în iad cu toţii. Reţineţi fraţilor şi surorilor, apostolii Petru, Iacob şi Ioan au fost cei mai fideli apostoli. Dumnezeu i-a urcat pe Tabor ca să vadă slava dumnezeirii Lui. Nu s-a schimbat la faţă Dumnezeu, ci apostolii s-au întărit în credinţă şi au văzut slava dumnezeirii Lui. Deci, iată ce promite Dumnezeu celor care ascultă de Biserică: Împărăţia Cerurilor. Ce este mai frumos decât să trăieşti cu Dumnezeu încă de pe pământ? Nimic. Vedeţi dumneavoastră, câte necazuri se abat asupra omenirii, câte neajunsuri? Dar orgoliile din sufletele multora nu lasă inima să se ridice la Dumnezeu şi să meargă la scaunul de spovedanie, la scaunul smereniei. Ne aşezăm în genunchi când ne spovedim pentru că ne plecăm în faţa dumnezeirii, ne plecăm pentru că de la Dumnezeu vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit. Dragii mei, ucenicii au căzut cu faţa la pământ când au văzut slava dumnezeirii. Şi s-au înspăimântat foarte tare. Noi nu ne mai înspăimântăm nici de episcop, nici de călugăr şi orgoliile, repet, mândria drăcească din suflete iese la iveală şi nu face altceva decât răzbunare, iar răzbunarea ştim a cui armă este. De aceea, cei care aţi venit astăzi la Sfânta Mănăstire sunt convins că sunteţi dintre cei mai credincioşi din satele din care veniţi, şi de aceea aş dori să vă fac apostoli: să mergeţi în familiile frăţiilor voastre şi să le spuneţi cât bine face Dumnezeu omenirii. Dumnezeu S-a arătat în slavă, a luat chip de om, ca pe om să-l îndumnezeiască, să-l ducă curăţit în faţa Tatălui ceresc. De aceea, Dumnezeu, din înălţimea slavei Sale, dă mărturie despre Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos: „Acesta este Fiul Meu, pe acesta să-L ascultaţi”. (…)
De aceea, dragii mei, să coborâm de pe acest Tabor al Neamului nostru Românesc, care este Mănăstirea de la Sita-Buzăului, şi să ne înălţăm la ceruri, pentru că Dumnezeu pe cei smeriţi şi înfrânţi a venit ca să-i înviforeze. Pe cei cu duhul umilit să-i îmbărbăteze, iar pe cei cu inima frântă să le-o cureţe. Să ne ajute bunul Dumnezeu ca sărbătoarea şi praznicul de astăzi să ne apropie mai mult de bunul Dumnezeu, de Sfânta Sa Maică, de Biserică, de Taine, mai ales în perioada aceasta când suntem în Postul Sfintei Marii. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!”.
Amin.