Quantcast
Channel: Condeiul Ardelean
Viewing all 3150 articles
Browse latest View live

GĂLĂUŢAŞUL ÎN SĂRBĂTOARE

0
0

O manifestare câmpenească tradiţională, ajunsă la cea de-a XVIII-a ediţie

Ziua de 15 august a.c., a Sfintei Mării, a fost una încărcată pentru noi, cei de la „Condeiul ardelean”. După ce dimineaţă am participat la hramul Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul-Mureşului, comuna Voşlăbeni (vezi paginile 4-5), drumul nostru prin ţinuturile româneşti ale Harghitei, pe DN 12, a continuat spre nordul judeţului, cu „capăt de linie”, de data aceasta, în comuna Gălăuţaş, situată la sud-est de Topliţa, foarte aproape de intrarea în municipiu. De ce? Pentru că în urmă cu ceva vreme, la începutul verii, am făcut o promisiune pe care am dorit să o vedem îndeplinită, aşa cum este absolut firesc. Şi anume, i-am promis edilului comunei, Radu Ţăran, că vom fi prezenţi la „zilele comunei Gălăuţaş”, intitulate generic şi sugestiv „Gălăuţaşul în sărbătoare”. Manifestarea, organizată de Primăria şi Consiliul Local Gălăuţaş, ajunsă la cea de-a XVIII-a ediţie, era în toi atunci când am păşit în incinta Bazei de Agrement a localităţii, o suprafaţă amenajată special pentru activităţi turistice şi sportive, cu care gazdele, autorităţi şi localnici, se mândresc. Iar asta pe bună dreptate, căci locul arată minunat, atât ca situare din punct de vedere peisagistic, cât şi la capitolul amenajări.
Luni, pe 14 august, au avut loc, în preambul, manifestările sportive. Astfel, pe durata întregii zile, pasionaţii diferitor sporturi, din localitate şi din împrejurimi, s-au întrecut în competiţii de cross, trasul buşteanului cu caii, minifotbal, table, tenis de masă, skanderbeg şi trasul frânghiei, delectându-se într-o atmosferă de fair-play şi creând avanpremiera necesară celei de-a doua zile.
Marţi, evenimentul a debutat printr-un salut de bun venit adresat de primarul comunei Gălăuţaş, Radu Ţăran, care a îndemnat lumea să participe cu voie bună la o zi de serbare câmpenească pe care o merită fiecare, localnic ori invitat. Ingredientul principal a fost - nu se putea altfel! - muzica populară tradiţională românească, „asortată” fireşte cu binemeritata şi nelipsita porţie de mititei cu bere. Zis şi făcut. Ansamblurile şi interpreţii de muzică populară au şi apărut pe scenă, iar auditoriul s-a bucurat de talentul şi dragostea lor faţă de tradiţie şi obiceiul autentic românesc. Aşa încât, rând pe rând, au cântat şi au jucat pe scena ediţiei 2017 a sărbătorii „Gălăuţaşul în sărbătoare” Ansamblul „Izvoraşul” din Gălăuţaş-Pârâu, Ansamblul „Floricica” din Gălăuţaş şi Mălina Cioloca, Ansamblul „Doruleţul” din Platoneşti şi Georgiana Suciu, Florina Sarosi, Vasile Pascu, Klara Ciocănia, Grupul Vocal „Flori Topliţene”, Ionela Moruţan, Ansamblul „Tenyeres Talpas” din Sândominic, Ansamblul Profesionist „Ansamblul Călimanilor” din Topliţa, Ciprian şi Mihaela Istrate, Ansamblul „Brâuleţul” al Căminului Cultural Trestioara, comuna Vâlcăneşti, judeţul Prahova, Ansamblul „Topliţeana” al Centrului Cultural Topliţa şi Formaţia „Daggu Project”. După o zi încărcată, seara a venit şi atractivul moment al focului de artificii, care a tras cortina peste cea de-a XVIII-a ediţie a manifestării.
La plecarea din Gălăuţaş mă încerca un sentiment aparte, de bucurie, pentru că am petrecut clipe minunate, ca de fiecare dată, în compania românilor harghiteni, care ne-au primit şi de această dată cu braţele deschise. Dar, şi mai mare mi-a fost satisfacţia pentru că am văzut doi primari, unul fost şi unul actual - i-am numit aici pe Traian Roandă şi respectiv, Radu Ţăran -, ambii apropiaţi, de-a lungul anilor, ai „Condeiul ardelean”, cum „vorbeau aceeaşi limbă” despre proiectele din trecut şi din prezent, şi despre cele necesare pentru viitor, ale comunei Gălăuţaş. Trebuie să recunosc că m-au impresionat la ambii dragostea şi devotamentul, şi de ce să n-o spun - priceperea, cu care îmi vorbeau despre comuna Gălăuţaş, şi faptul că lipsea din discursurile lor „sfânta bârfă românească” privind aruncarea vinei şi a nerealizărilor asupra celuilalt. Am simţit la edilul în funcţie, Radu Ţăran, satisfacţia de a putea veni astăzi în completarea celor făcute mandate la rând de fostul primar, Traian Roandă, ceea ce mă face să apreciez public o asemenea atitudine. Nu în ultimul rând, m-a bucurat revederea, tot aici la serbarea câmpenească a Gălăuţaşului, cu un alt edil de calitate dintre românii din Harghita, primarul comunei Tulgheş, Marcel Vancu, pe care, de asemenea, îl regăsiţi periodic în paginile publicaţiei noastre.
În final, pentru că am avut o scurtă convorbire cu primarul Radu Ţăran, aş dori să redau câteva dintre gândurile acestuia cu privire la ceea ce reprezintă cocheta Bază de Agrement a comunei Gălăuţaş:
„Ca de fiecare dată, mă bucur foarte mult că aţi revenit în comuna Gălăuţaş! Mă bucur că suntem căutaţi nu pentru că am vrea noi să ieşim în evidenţă cu orice chip, ci pentru că dorim ca lumea să ne cunoască şi să ştie despre noi că facem aici, în măsura puterilor noastre, lucruri minunate. Pentru că ne aflăm în ziua de 15 august, a Sfintei Mării, vreau să vă spun că în urmă cu 18 ani Consiliul Local de atunci al Gălăuţaşului a hotărât ca ziua comunei să se ţină la această dată, cu siguranţă şi pentru că această zi este şi cea a hramului Bisericii din localitatea noastră. După cum vedeţi şi dumneavoastră, ne aflăm într-o zonă mirifică, cu un peisaj excepţional, fiind oarecum poziţionaţi într-un fel de amfiteatru. Este un loc minunat acest teren achiziţionat de Primăria Gălăuţaş pentru ca să ţinem sărbătoarea noastră. Iar acum, după mai mulţi ani, am ajuns să avem şi condiţiile necesare pentru aceasta, adică să avem dotările necesare. Avem un teren de minifotbal, pe care se poate juca şi tenis de câmp, grupuri sanitare şi vestiare cu duşuri, pentru ca activităţile sportive să se poată desfăşura în condiţii adecvate. Apoi, pe partea cealaltă, avem filigorii şi locuri special amenajate pentru barbeque, dorind să respectăm astfel şi legea picnicului. Anul viitor va fi rândul renovării scenei, pentru că şi acolo trebuie lucrat atât la structura de rezistenţă, cât şi la dotări, ca artiştii să îşi poată desfăşura activitatea în condiţii optime. Ce vreau să vă spun este că în acest fel, Baza de Agrement de la Gălăuţaş este un loc în care se pot organiza eveniment atât publice, cât şi private, doritorii, localnici sau turişti, trebuind să achite nişte costuri mai mult modice pentru a se simţi bine pentru câteva zile în această locaţie destinată relaxării, destinderii”.
Felicitări pentru aceste realizări şi succes în continuare în folosul comunităţii din comuna Gălăuţaş, un loc în care vom reveni mereu cu drag!


Plăceri (uşor) „perverse”… În pat cu Securitatea

0
0

Politicieni, oameni de cultură, dar şi simpli cetăţeni supravegheaţi în cele mai intime momente ale existenţei lor. Securitatea - iar mai înaintea ei, Siguranţa Statului - reuşise să pătrundă chiar şi în dormitoarele acestora. „Secrete de alcov”, devenite mai apoi obiect de şantaj sau preţ al unor viitoare colaborări. Multe dintre aceste taine obţinute cu ajutorul unor informatori sau colaboratori. În numele unor pretinse „raţiuni de stat”, dreptul la intimitate - unul dintre drepturile fundamentale ale omului - era încălcat în cel mai grosolan mod. Nimeni, însă, nu avea să dea vreodată explicaţii. Ce a însemnat pentru noi, românii, flagelul delaţiunii ridicată la rang de datorie cetăţenească şi practicată la scara întregii societăţi? Incontestabil, teamă, suspiciune reciprocă, umilinţă şi, mai ales, multă suferinţă. Cu certitudine că nu ne putem construi viitorul fără a ne reevalua trecutul. În fond, aceasta înseamnă a ne asuma propria noastră istorie. O istorie sinceră, eliberată de falsele mituri şi prejudecăţi. Poate că pe marginea acestor aspecte, dar şi a altora, o dezbatere largă, de durată, deschisă şi sinceră, ar fi mai mult decât necesară: unde începe şi unde se termină datoria patriotică? Care sunt acele aspecte pe care orice cetăţean responsabil, trăitor în această Ţară şi cu conştiinţa de bun român ar trebui să le semnaleze organelor cu atribuţii în domeniu?

Teama ca stare permanentă

Instaurarea în forţă a comunismului cu sprijin sovietic, în România, după 23 august 1944, nu era suficientă. El trebuia consolidat. Aparatul poliţiei politice a avut, în aceste condiţii, un rol esenţial. În numele „ascuţirii luptei de clasă”, a organizării şi manifestării „dictaturii proletariatului”, au fost încălcate brutal drepturi şi libertăţi democratice elementare. Acuzaţiile de „trădare”, „sabotaj”, „agent al imperialismului”, erau cele mai frecvente în primele două decenii de după 1948. Principala atribuţie a Securităţii în acei ani de început ai comunismului în România, a fost aceea de a inocula şi administra populaţiei un sentiment de frică permanentă. Aşa cum spunea Lenin, dictatura proletariatului însemna în fapt: „Puterea neîngrădită de niciun fel de lege sau regulament şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”. Mijloacele de teroare utilizate de Securitate (acuzaţii publice în procesele - spectacol, arestări în miez de noapte, bătăile din anchete sau execuţiile sub pretextul încercării de evadare) au urmărit menţinerea fricii în rândurile populaţiei. Având la dispoziţie o justiţie obedientă, care nu făcea altceva decât să confirme pedepse prestabilite de Securitate, pe baza unor dosare instrumentate sub tortură, la mijlocul anilor '60, rezistenţa anticomunistă din România era practic anihilată, elitele politice şi culturale distruse, iar regimul comunist acceptat aproape cu resemnare de populaţie. Aşa cum scrie Marius Oprea în cartea sa „Banalitatea răului - O istorie a Securităţii în documente 1949-1989”, citez: „Represiunea impregnase cotidianul şi nu mai ieşea în evidenţă. Răul se banalizase, la capătul a două decenii de administrare a fricii cu o rigoare ştiinţifică”. Frica în stare difuză a fost mai întâi cultivată şi apoi doar întreţinută constant. Securitatea - care era asociată de omul de rând cu o imensă frică - reuşise performanţa de a pătrunde chiar şi în cele mai intime aspecte ale vieţii domestice.

Cine cu cine se culcă?

Prim-ministrul comunist Petru Groza, abia instalat la putere în 1945, sportiva Iolanda Balaş, marea cântăreaţă Maria Tănase, naistul Gheorghe Zamfir, istoricul Ştefan Pascu, dar şi multe alte personalităţi, mai mult sau mai puţin cunoscute, au făcut obiectul unei supravegheri discrete, în cele mai amănunţite amănunte ale vieţii lor intime. Despre tabieturile de zi cu zi ale celui mai important om din stat, din anul 1945, dr. Petru Groza, aflăm amănunte interesante. Iată, spre exemplu, ce scria în nota informativă un agent care-l avea în primire pe prim-ministru: „… La ora 13.40 a plecat de la adresa… ca să ia masa la dl. Meteş, pe strada domniţa Anastasia, nr. 8, unde a stat până la ora 18.45 când a plecat la cluburile Metropol şi Jokey Club. Acolo s-a întâlnit cu prinţul şi prinţesa Racoviţă… La ora 21.15 a trimis maşina să aducă o doamnă al cărui nume îl voi da ulterior şi care a rămas acasă cu dl. doctor”. Tot un agent de Siguranţă, într-o notă raport referitoare la cântăreaţa Maria Tănase, scria: „… a întreţinut relaţii cu Maurice Negrea, fost ataşat de presă al Agenţiei franceze Havas…”. Mai târziu, Securitatea are grijă să-şi „reactualizeze” informaţiile despre viaţa privată a artistei. „Mai este cunoscut faptul - se preciza într-un alt raport - că a fost amanta cunoscutului spion englez Negru Henri şi a avut legatură şi cu căpitanul Meţianu, de la Misiunea Britanică din Bucureşti…” Nici soţia marelui violonist Ion Voicu nu se încadra în normele moralei proletare. „Violonistul Ion Voicu - se menţiona într-un raport informativ - s-a recăsătorit cu actuala soţie, Creţu Maria Magdalena, un element uşuratic ce provine dintr-o familie de exploatatori.” „… în anul 1954 - scria un informator referitor la Zenaida Palli, cunoscută artistă lirică - a avut manifestări duşmănoase la adresa URSS. În prezent trăieşte în concubinaj cu numitul Garbis Zibian.” Din aceste amănunte, ca şi din altele, descoperim o instituţie bârfitoare care se uita prin „gaura cheii” căutând în mizeriile vieţii cotidiene. Doar că Securitatea nu spunea în gura mare ceea ce afla. Contabiliza, însă, totul în dosare bine păstrate în arhive. Pentru orice eventualitate…

Operaţiunea „Haos”. Cine controlează trecutul, controlează şi viitorul

În noile condiţii impuse de accederea în NATO şi atât de dorita şi clamata integrare în Uniunea Europeană, volens-nolens, România a trebuit să se conformeze cerinţelor ce vizau o reforma reală a întregului sistem. Dacă despre Securitate ca poliţie politică se vorbeşte tot mai mult, despre foştii activişti de partid (şi puii lor) „reciclaţi” după 1989, recuperaţi şi integraţi în mai toate structurile de putere şi decizie, se vorbeşte mult mai puţin. Drumul spre normalitate e încă lung şi cu foarte multe sincope. Toate partidele politice care s-au succedat la putere după 1989 au fost şi sunt legate ombilical de trecutul comunist pe care, prin diferite mijloace, mai mult sau mai puţin „ortodoxe”, încearcă să-l controleze, să-l escamoteze şi să-l rescrie după un „reţetar” propriu. În romanul „1984”, George Orwell spunea profetic: „Cine controlează trecutul, controlează şi viitorul… Rescrierea continuă a trecutului şi embargoul asupra informaţiei reale face parte din însăşi logica sistemului”. Aş vrea să cred că Orwell s-a înşelat, dar evoluţiile de pe scena politică românească par să-i dea dreptate. În fond, cine are informaţia are puterea, iar informaţiile se obţin întotdeauna prin oameni care sunt dispuşi să le ofere. Totul depinde doar de modalitatea prin care se obţin: bani, şantaj sau colaborare benevolă. Denunţurile sau delaţiunile nu sunt o invenţie a regimului trecut, dar ele au ajuns să cunoască un grad înalt de perfecţionare în timpul lui Nicolae Ceauşescu. „Cosmetizate” sub denumirea de „datorie de onoare” sau de „vigilenţă revoluţionară”, delaţiunile sau denunţurile trebuiau să probeze ataşamentul faţă de cei aflaţi la guvernare. Avalanşa de deconspirări din ultimul timp - devenită o adevarată isterie naţională ce seamănă din ce în ce mai mult cu „demascările” anilor '50 -, în care abundă informatori şi colaboratori ai Securităţii dovediţi, unii dintre ei nume până nu demult respectabile, ne arată, în primul rând, dimensiunea de-a dreptul halucinantă a fenomenului de poliţie politică din România comunistă. Ne arată, însă, şi multe aspecte sordide ale existenţei de zi cu zi. Tot în acest context, decredibilizarea unor categorii sociale, precum magistraţii, medicii, jurnaliştii, profesorii, militarii s.a. - prin inducerea în subliminal a neîncrederii şi dispreţului faţă de acestea -, nu poate să nu te pună pe gânduri. Cine stă de fapt în spatele acestui plan diabolic de discreditare naţională şi, mai ales, ce va urma? Nu uitaţi că dictaturile au apărut pe un fond de anarhie şi neîncredere, dar mai ales pe un fond de aşteptare a unei stări de normalitate ce întârzie să se aşeze în România. Orice s-ar spune însă, o democraţie chiar imperfectă este de preferat unei dictaturi cu pretins rol salvator.

Categorie:

MUZEUL BUCIUMANILOR

0
0

În ziua de sâmbătă, 12 august 2017, în satul Bucium Poieni, din comuna Bucium, judeţul Alba, a avut loc inaugurarea „Muzeului Buciumanilor” (clădire, instalaţii şi exponate), o investiţie de o complexitate şi o anvergură sufletească, culturală, socială, profesională şi financiară de excepţie. Realizatorii - membrii şi susţinătorii Asociaţiei non-profit „Baia Domnilor”, al cărei preşedinte fondator este ing. Nicolae Ţandrău, buciuman de obârşie.
Festivitatea, începută cu intonarea Imnului Minerilor, a ocazionat evocarea muncii şi luptei buciumanilor în decursul vremurilor; evocarea unor personalităţi locale (ca cea a prof. univ. dr. Nicolae Jurca, cu un apreciat Laudatio susţinut de prof. dr. Mirela Crâsnic); lansarea volumului „Aurarii din Munţii Apuseni” (autori: ing. Aurel Sîntimbrean, Volker Wollmann, ambii prezenţi, împreună cu regretatul Bazil Roman, fotograful minerilor), cu o prezentare excepţională făcută de conf. dr. Horia Ciugudean.
Au fost declaraţi cu această ocazie „Cetăţeni de Onoare ai comunei Bucium”: ing. Nicolae Ţandrău, prof. Ioan Bembea şi prof. univ. dr. Nicolae Jurca (postmortem).
Felicitări şi succese în continuare organizatorilor, realizatorilor şi sponsorilor minunatului edificiu!

Categorie:

Lecţia de istorie de la Monumentul Eroilor din Strâmbu - Vama-Buzăului

0
0

Motto: „Un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”
(Nicolae Iorga)

Cu un an în urmă, în ziua de 14 august 2016, mă aflam pe acelaşi loc încărcat de Istorie Naţională, sânge şi eroism românesc numit Stâmbu, aflat de-a lungul renumitului drum ce străbate Pasul Tabla Buţii spre localitatea Vama-Buzăului, judeţul Braşov. Acest drum a fost călcat de oştile gloriosului Mihai, în septembrie 1599, în temerara întreprindere de Unire a Poporului Român într-un singur stat, drum pe care au luptat unităţile Armatei Române, acum 101 ani, când au declanşat Marele Război de Reîntregire Naţională. Atunci, aici, preşedintele Asociaţiunii locale, prof. Corina Bărăgan Sporea, spunea: „Despărţământul ASTRA „Buzăul Ardelean”, înţelegând misiunea patriotică ce o are, acum la prăznuirea unui veac de la trecerea batalioanelor române peste Carpaţi pentru dezrobirea Ardealului, a ridicat un monument pe locul luptelor din anul 1916”. Lăudam atunci nu numai iniţiativa edificării acestui Monument Comemorativ, cât mai cu seamă ştiinţa, dar şi eforturile material-umane, depuse de „trinomul profesor-primar-preot” (nominalizând aici pe profesoara Corina Bărăgan Sporea, edilul Tiberiu Nicolae Chirilaş şi părintele Nicu Lazăr), de atragere şi mobilizare a tuturor factorilor capabili a contribuii la „înălţarea acestuia în încercarea obştii noastre de a da nemurire faptelor eroilor”, precum afirma primarul comunei Vama-Buzăului. Că eforturile „de a da nemurire faptelor eroilor” nu au rămas la stadiul anului precedent au dovedit-o liderii comunităţii locale şi în acest an, implicându-se fără rezerve în organizarea manifestării de comemorare a eroilor noştri din războiul de reîntregire. Astfel, au fost în mijlocul comunităţii vămăşene şi a celor veniţi din alte zone limitrofe - municipiul Braşov, judeţele Covasna şi Prahova: „sufletul acţiunii” prof. de istorie Corina Bărăgan Sporea, primarul Tiberiu Nicolae Chirilaş, prof. Alexandra Ionaşcu - directorul Şcolii Gimnaziale, prof. Mircea Haas, preotul Ciprian Pintilie, Geta Bană - fost primar al localităţii, ing. Horia Hermenean şi prof. Monica Hermenean din Acriş, ec. Fabian Roth - managerul Rezervaţiei de Zimbrii, prof. Ciprian Popica - vicepreşedintele Despărţământului ASTRA „Buzăul Ardelean”, prof. Silvia Popica, silvicultorul Gheorghe Negoş, Maria şi Dorel Savin, Fam. Stoe şi mulţi alţii.
În deschiderea manifestării comemorative, preoţii Nicu Lazăr şi Ciprian Pintilie au oficiat parastasul de pomenire a eroilor, după care, preşedintele Despărţământului ASTRA „Buzăul Ardelean”, prof. Corina Bărăgan Sporea, a urat un bun venit, din partea Asociaţiunii, participanţilor la manifestarea comemorativă de la Monumentul Strâmbu, a arătat scopul şi semnificaţia întâlnirii şi a prezentat vămaşilor persoanele invitate.
Pentru început, l-a rugat să ia cuvântul pe primarul comunei Vama-Buzăului, ing. Tiberiu Nicolae Chirilaş, totodată şi unul dintre principalii organizatori ai manifestării, care a ţinut să mulţumească locuitorilor, profesorilor, elevilor de la Şcoala Gimnazială, celor veniţi din alte părţi ale Ţării pentru faptul că şi-au rupt din timpul destinat sărbătoririi Sfintei Marii (Adormirea Maicii Domnului), una dintre cele mai mari sărbători creştine, „pentru a aduce prinos de recunoştinţă celor ce s-au jertfit în luptele purtate pe aceste meleaguri pentru unitatea şi identitatea noastră naţională. Dacă în secolele de asuprire străină din trecut nu ne-am „ungurizat sau turcit”, aşa cum spunea doamna profesoară Corina Bărăgan Sporea, acum când facem parte din Uniunea Europeană, mai mult decât oricând în trecut, nu trebuie să devenim „un tot”, ci fiecare naţie din această Uniune trebuie să-şi păstreze identitatea şi demnitatea sa, specificul său - tradiţiile, limba, credinţa şi istoria sa… Trebuie să ne plecăm adânc capul în faţa acestui monument comemorativ, simbol al sacrificiilor înaintaşilor noştri, iar gândurile noastre să le îndreptăm spre moşii şi strămoşii care ne-au dăruit independenţa şi unitatea naţională, acei eroi existenţi în fiecare dintre familiile noastre pe care mamele şi bunicile i-au amintit şi plâns în copilăria noastră. Să ne oprim un pic şi să ne gândim la faptele şi învăţămintele istoriei, la ceea ce ne atrăgea atenţia marele savant şi istoric român, Nicolae Iorga: „Un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”, şi trebuie ţinut minte că „Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. De aceia sunt necesare asemenea momente comemorative. Pentru a nu uita istoria şi a repeta astfel greşelile trecutului”.
Apoi, au vorbit profesorii de istorie Traian Cepoiu şi subsemnatul, despre marile lupte desfăşurate acum 100 de ani la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, precum şi despre luptele desfăşurate, în anul 1916, în Pasul Tabla Buţii şi localitatea Vama-Buzăului, evidenţiind, într-o adevărată lecţie de istorie desfăşurată la locul luptelor, faptele de arme ale ostaşilor din Regimentele 8, 24 şi 28 Infanterie ale Armatei Române.
În continuarea evocărilor, poetul, avocatul şi reprezentantul Despărţământului ASTRA Braşov, George Echim, îmbrăcat într-un frumos costum popular, a ţinut să transmită din partea Asociaţiunii de la poalele Tâmpei felicitări pentru organizatori şi salutul său respectos pentru promovarea unor asemenea manifestări de suflet. „Aceasta o spun - a continuat vorbitorul - pentru faptul că, nimic şi niciodată nu este prea mult şi prea des pentru a evoca memoria eroilor noştri care au făcut posibilă reîntregirea Neamului Românesc şi a Ţării lor. În fapt, pe acest loc din faţa acestui monument comemorativ simt că s-a legat un dialog între NOI, pe de o parte, care am gravat pe acest obelisc memorabilele cuvinte „Recunoştinţă eternă eroilor din războiul reîntregirii Ţării” şi, pe de altă parte, EI, care ne spun: „Cinste vouă că nu ne-aţi uitat!”. Şi, totodată, mai ţin să adresez cuvintele „cinste vouă” profesorilor şi acestor copii care sunt aici şi aţi asistat într-o pioasă tăcere la lecţiile susţinute de stimaţii profesori, eu considerându-le, la ora actuală, ca fiind strict necesare afirmării şi reafirmării perpetue a elementelor de identitate ale Neamului Românesc pentru ştiinţa tuturor.”
Au urmat glasurile cristaline ale „celor mici”, care, sub îndrumarea profesoarei Anca Ionescu, au cântat şi au recitat cântece şi poezii adecvate momentului. Manifestarea s-a încheiat cu depunerea de coroane la baza Monumentului Comemorativ Strâmbu de către reprezentanţii Primăriei, ai Şcolii Gimnaziale din localitate, cât şi ai Despărţământului ASTRA „Buzăul Ardelean”.

Categorie:

Forumul „Transilvania Furată”, o nouă ediţie în programul Universităţii de Vară de la Izvorul-Mureşului, 2017

0
0

În cadrul Forumului „Transilvania Furată”, ediţia din programul Universităţii de Vară Izvorul-Mureşului, 2017, au fost trecute în revistă şi reamintite temele discutate la ediţiile precedente, unele având ca efect rezolvarea pozitivă sau măcar parţială a demersurilor iniţiate de acest forum.
Forumul „Transilvania Furată”, coordonat de fondatorii săi, Ioan Sabău-Pop şi Marcel Bărbătei, a adus în dezbatere probleme de actualitate a apărării patrimoniului economic naţional puse în legătură directă cu retrocedările frauduloase şi ilegale de clădiri, păduri, păşuni, terenuri agricole în Transilvania către entităţi dubioase sau persoane neîndreptăţite, provenind din interpretarea absolut greşită a unor aşa-zise drepturi istorice care nu mai există în nicio altă ţară din Uniunea Europeană.
Astfel se scurge patrimoniul economic naţional spre urmaşi ai „optanţilor unguri”, spre organisme anume înfiinţate pentru a fura, pur şi simplu, din avuţia Ţării cu concursul larg al autorităţilor româneşti, ca, de exemplu, „Statusul Romano-Catolic”, care devalizează prin preluare clădiri istorice şi proprietăţi din Transilvania şi care aduc foloase fabuloase celor ce le pretind şi pe care le primesc cu o largheţe inexplicabilă.
Forumul a reiterat faptul deja constatat şi dovedit că autorităţile judiciare şi administrative, în special parchetul (DNA), nu se sesizează şi nu sunt luate la timp măsuri legale cu mai multă operativitate pentru a restabili aceste aspecte în sensul de a restitui Poporului Român aceste elemente patrimoniale care fac parte din averea naţională.
În acest sens, au fost exemplificate multiple cazuri de restituiri nelegale, frauduloase, cu complicitatea şi/sau dezinteresul unor reprezentanţi ai autorităţilor aflaţi sub dispoziţiile date de UDMR, cum sunt: cazul Urmanczi - Topliţa, Clădirea Colegiului „Unirea” – Târgu-Mureş, Liceul Piarist din Cluj-Napoca, Centru Clujului complet înstrăinat, la fel clădiri din Sibiu, proprietăţi funciare şi terenuri din Valea-Mare, judeţul Covasna, unde sătenii sunt jefuiţi în văzul autorităţilor de pretinşi urmaşi ai unui fost grof local, caz asemănător cu cel de la Nadăş, judeţul Arad, situaţia fiind de-a dreptul explozivă.
S-au făcut la Forum propuneri concrete care să determine decisiv pe legiuitor şi alte autorităţi cu competenţe decizionale în materie de a se dispune grabnic măsuri atât potrivit legilor existente, cât şi să se facă lumină prin noi reglementări cum sunt:
A. Să fie modificate legile de restituire, prin stabilirea unei date de la care să se poată formula pretenţii, dar numai care sunt reale şi restituibile, ca să nu ne întoarcem la rânduieli feudale existente cu secole în urmă, cum se urmăreşte în Transilvania.
B. Să se sesizeze şi să se ancheteze cu celeritate cazurile semnalate în public de către Forum, sau de către comunităţi grosso-modo jefuite şi care sunt fapte grave prin amploarea fenomenului şi încrengătura complicităţilor din rândul decidenţilor.
C. Să fie supuse revizuirii în termen de un an, printr-o normă legislativă de modificare, toate restituirile asupra cărora există bănuieli de fraudă şi enunţate autorităţile care să o facă prin lege, pentru a nu se delega de la una la alta această atribuţie şi să se fugă de răspundere.
D. Să fie reluată reocuparea existentă încă din 2012 şi emisă o OUG de către Guvernul României, prin care să se dispună imperativ:
d1) Sistarea temporară a exporturilor de masă lemnoasă şi semi-produse de cherestea, urmată de dirijarea acestora spre societăţile comerciale din economia naţională a României.
d2) Să se sisteze exploatările forestiere pe un termen rezonabil şi să se interzică, în termeni imperativi, orice tăieri cu excepţia arborilor căzuţi prin fenomene naturale. În acest răstimp, să se aducă reglementări adecvate, menite a elimina dezastrul tăierilor de păduri, diminuarea arilor protejate, nimicirea munţilor, a distrugerii florii şi faunei, având în prezent efecte dezastruoase, inclusiv în mişcările naturale ale marilor carnivore, datorate iresponsabilităţii celor chemaţi să protejeze pădurile, în special autorităţile silvice.
d3) Masa lemnoasă deja exploatată şi care se află trasă din păduri şi/sau depozitată, să fie în termen de 3 zile inventariată şi întocmită o balanţă a acesteia, după care să fie repartizată agenţilor economici naţionali de profil, în sensul că toţi agenţii economici autohtoni care sunt interesaţi şi desfăşoară activităţi industriale în domeniul prelucrării lemnului să poată face solicitări şi să li se repartizeze material lemnos pe baza unor criterii concrete stabilite administrativ prin extrasul de balanţă atribuit fiecăruia din masa lemnoasă.
Precizăm ca măsurile propuse să fie luate temporar, pe un termen de până la 2 ani şi din masa lemnoasă deja exploatată - cu interdicţia legală, stabilire de dispoziţii imperative cu sancţiuni inclusiv penale pentru noi tăieri/exploatări după emiterea OUG, care să intre în vigoare în 3 zile de la publicare.
E. Măsuri similare, cu criterii de armonizare între interesele locale cetăţeneşti, economice, de respectare a tradiţiei în zonele de prelucrare a lemnului şi unde populaţia este în principal preocupată de exploatarea lemnului, dar în primul rând de interesele economice naţionale, primordiale, să fie luate în materia administrării pădurilor şi, de asemenea, în domeniul ocupaţiilor păstoritului şi vânatului, pentru a se elimina multele anomalii care au fost semnalate. Pentru populaţia care ar fi afectată de măsuri restricţioniste, să fie alocate fonduri guvernamentale pentru munca în domeniul ameliorării zonelor forestiere defrişate.
F. Să fie consultaţi în măsurile luate adevăraţii şi autenticii specialişti, cei de bună-credinţă, recomandaţi de instituţiile profesioniste din domeniu, inclusiv reprezentanţi ai Forumului „Transilvania Furată”.

Categorie:

Rezoluţia Universităţii de Vară de la Izvorul-Mureşului

0
0

Ediţia a XV-a, Anul 2017

Participanţii la Universitatea de Vară de la Izvorul-Mureşului (organizată de Centrul Cultural Topliţa, împreună cu Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, cu sprijinul financiar al Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Institutului Cultural Român, Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în parteneriat cu Platforma Unionistă „Acţiunea 2012”, Asociaţia „Răsăritul Românesc”, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, Complexul Naţional Sportiv Izvorul-Mureşului, Primăria şi Consiliul Local Voşlăbeni), ediţia a XV-a, cu genericul „2000 de ani de continuitate românească. De la Prima Unire la Marea Unire. România şi românii de pretutindeni, încotro?”, desfăşurată în perioada 13-18 august 2017, la finalul dezbaterilor, au formulat următoarea rezoluţie ce este adresată Parlamentului României, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului României şi partidelor parlamentare şi neparlamentare.

Constatând că:
Marea Unire de la 1918 reprezintă pentru toţi românii, oriunde s-ar afla, un moment de referinţă şi un reper în devenirea Naţiunii Române. Împlinirea destinului istoric al Basarabiei se poate realiza doar prin reunirea acesteia cu Patria-mamă România. Marcarea Centenarului Marii Uniri trebuie să constituie o prioritate pe ambele maluri ale Prutului;
Comunităţile istorice româneşti din jurul frontierelor României şi din Balcani sunt supuse unui proces agresiv de aculturaţie şi asimilare, unele dintre acestea fără a beneficia de drepturile impuse de standardele europene pentru minorităţi naţionale;
Instituţiile Statului Român chemate să acorde sprijin acestor comunităţi se dovedesc în continuare ineficiente;
Românii din judeţele Covasna, Harghita şi, parţial, Mureş sunt expuşi sistematic unui proces continuu şi susţinut de deznaţionalizare, din cauza politicii autorităţilor locale, dar şi ca urmare a dezinteresului autorităţilor Statului Român;
Românii de confesiune romano-catolică din Bacău, Iaşi şi Neamţ sunt supuşi unui proces de maghiarizare prin care numeroase familii de români sunt determinate prin mijloace diverse să-şi schimbe identitatea. Acest lucru se face cu complicitatea unor politicieni care au impus autorităţilor locale deschiderea de clase cu predare în limba maghiară, cu toate că 98% dintre romano-catolicii din aceste judeţe se declară români;
Bugetul Ministerului Românilor de Pretutindeni, menit să acopere necesităţile de păstrare a identităţii a 10 milioane de români de pretutindeni, este derizoriu,

Înaintează următoarele solicitări:

Românii de pretutindeni
• Regândirea structurală, în ansamblu, a instituţiilor abilitate să gestioneze relaţia cu românii de pretutindeni, pentru ca acestea să poată răspunde rapid şi eficient nevoilor majore de natură identitară, educaţională, administrativă şi spirituală ale comunităţilor de români din afara frontierelor;
• Alocarea unui număr de cel puţin 100 de posturi Ministerului Românilor de Pretutindeni (MRP), profesionalizarea personalului din MRP, debirocratizarea legislaţiei şi procedurilor privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni şi alocarea MRP a unui buget de 50 de milioane de euro;
• Alocarea unei finanţări de cel puţin 300 de milioane de euro Departamentului Centenar şi coordonarea acestui Departament de către academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca;
• Adoptarea legii privind statutul, rolul şi funcţiile limbii române ca limbă oficială a României, pe modelul altor state membre UE;
• Asumarea de către partidele politice româneşti de pe cele două maluri ale Prutului a unui Acord pentru Reunire, care să ducă la reunirea Republicii Moldova cu România;
• Reînfiinţarea Oficiului pentru Republica Moldova în subordinea Primului Ministru;
• Înfiinţarea unei circumscripţii electorale distincte pentru cetăţenii români din Republica Moldova, conform criteriilor de reprezentare pentru alegătorii din interiorul Ţării, astfel încât cetăţenii români din Basarabia să fie reprezentaţi în Camera Deputaţilor şi Senat, proporţional cu numărul lor;
• Asigurarea unui număr suficient de secţii de votare peste hotare, ţinând cont de numărul real al cetăţenilor români cu drept de vot, precum şi de numărul de secţii de votare organizate în scrutinele anterioare;
• Punerea în aplicare a prevederilor HG nr. 492/2004 prin înfiinţarea ICR Kiev, cu filială la Cernăuţi, ICR Moscova, ICR Belgrad, ICR Atena;
• Completarea HG nr. 492/2004 cu noi prevederi despre înfiinţarea ICR Sofia şi ICR Tirana, cu filială la Saranda, şi înfiinţarea unor filiale ICR la Bălţi şi Cahul;
• Punerea în aplicare a prevederilor articolului 11 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni privind înfiinţarea Muzeului Românilor de Pretutindeni şi alocarea unui sediu adecvat în incinta Parlamentului României (Camera Deputaţilor);
• Elaborarea de către Ministerul Românilor de Pretutindeni a unei Hărţi electronice a tuturor zonelor locuite de români;
• Punerea în aplicare a ordonanţei de guvern privind reparaţia Casei Memoriale „Aron Pumnul” din Cernăuţi, ca sediu al Muzeului „Mihai Eminescu”;
• Inventarierea situaţiilor de încălcare de către Ucraina a Tratatului Bilateral din 1997 în partea referitoare la asigurarea drepturilor naţionale ale etnicilor români;
• Aplicarea în regim de urgenţă a Strategiei naţionale pentru românii de pretutindeni pentru perioada 2017-2020, prin care comunităţilor româneşti din vecinătate şi Balcani trebuie să le fie asigurate mijloacele necesare păstrării identităţii naţionale, iar Federaţia Organizaţiilor Româneşti din Centrul şi Sud-Estul Europei să devină principalul partener de consultare al instituţiilor Statului Român în implementarea Strategiei;
• Identificarea mecanismelor necesare prin care să fie aplicat principiul reciprocităţii în materie de respectare a drepturilor minorităţilor naţionale cu statele care au minorităţi pe teritoriul României;
• Modificarea metodologiei de selecţie a bursierilor;
• Modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, astfel încât aceasta să prevadă recunoaşterea ca modalitate de dobândire a cetăţeniei române de către românii din teritoriile României anexate de către fosta URSS, precum şi acordarea cetăţeniei române, la cerere, în procedură simplificată, persoanelor aparţinând filonului cultural şi istoric românesc;
• Alocarea a 61 de posturi Comisiei Naţionale pentru Cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie;
• Adoptarea unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, în vederea măririi termenului de valabilitate a paşapoartelor simple electronice româneşti de la 5 la 10 ani, conform bunelor practici din majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene;
• Adoptarea unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei române, care să rezolve problema zecilor de mii de tineri cetăţeni români care sunt trataţi abuziv drept „non-cetăţeni” de către reprezentanţii unor autorităţi române;
• Monitorizarea respectării şi implementării Recomandării APCE nr. 1845 (2008) privind situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia;
• Stoparea procesului de maghiarizare a românilor romano-catolici din judeţele din Moldova şi sprijinirea păstrării identităţii româneşti a acestora;
• Înfiinţarea unei Agenţii naţionale pentru repatrierea şi reintegrarea în societate a românilor plecaţi în străinătate.

Românii din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş
• Elaborarea şi aprobarea unei Strategii naţionale pentru asigurarea respectării dreptului constituţional la identitate naţională şi a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor de naţionalitate română din unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia sunt numeric minoritari, precum şi pentru dezvoltare economică, prioritară pentru zona Covasna-Harghita, cu finalitate în crearea unor noi locuri de muncă şi menţinerea celor existente, componenta economică fiind principala cale de estompare a asperităţilor interetnice, de eliminare a exodului populaţiei româneşti din zonă şi de reafluire a generaţiilor tinere spre locurile natale;
• Înfiinţarea unui Departament pentru comunităţile româneşti minoritare numeric, structură consultativă, care să aibă ca obiect de activitate problematica sprijinirii comunităţilor româneşti numeric minoritare, să faciliteze accesul şi relaţiile directe între organele administraţiei centrale şi societatea civilă ca reprezentantă a intereselor şi cerinţelor comunităţii româneşti din aceste judeţe şi care să asigure coerenţa şi continuitatea preocupărilor autorităţilor centrale faţă de problematica zonei, în elaborarea si aplicarea strategiilor mai sus amintite;
• Numirea unui consilier prezidenţial, respectiv, guvernamental, care să monitorizeze situaţia comunităţilor româneşti numeric minoritare şi să coordoneze politicile guvernamentale privind românilor aflaţi în dificultate culturală şi identitară;
• Înfiinţarea unei filiale a Academiei Române la Sfântu-Gheorghe;
• Asigurarea respectării statutului limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale, inclusiv prin amendarea normelor care aduc atingere acestui statut în teritoriu;
• Stabilirea prin lege a unor garanţii în procesul de descentralizare, care să evite abuzurile şi discriminările românilor numeric minoritari de către autorităţile locale, precum şi cele privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei româneşti din zonă, în structurile decizionale legislative şi administrative locale şi centrale;
• Alocarea fondurilor necesare pentru începerea lucrărilor de amenajare a Muzeului în aer liber, din Voineşti-Covasna, din cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni;
• Reabilitarea unor clădiri ale Complexului Sportiv Naţional „Izvorul Mureşului”, aflat în administrarea Autorităţii Naţionale pentru Sport (reconstrucţia sălii de sport, construirea unor săli de antrenamente, a unei baze de recuperare intensivă pentru sportivi), pentru a atrage sportivi din loturi naţionale şi internaţionale pe tot parcursul anului;
• Formularea de către autorităţile Statului Român a unor reacţii ferme de respingere şi de condamnare a imixtiunilor Guvernului de la Budapesta în problemele interne ale României, şi să solicite respectarea prevederilor Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria;
• Anchetarea şi anularea restituirilor ilegale de clădiri ce au aparţinut Statului Român din anul 1920, precum şi adoptarea unei legi care să permită îndreptarea abuzurilor care au avut loc privind retrocedarea ilegală a unor proprietăţi agricole, forestiere şi imobiliare din Transilvania;
• Interzicerea finanţării din bani publici sau orice altă formă de sprijin a manifestărilor, programelor, proiectelor sau a acţiunilor de orice natură, care contravin intereselor naţionale ale Poporului Român, Constituţiei şi legilor Ţării, culturii şi tradiţiilor istorice, precum şi bunei convieţuiri;
• Finanţarea lucrărilor de reabilitare a cimitirelor şi monumentelor eroilor români din localităţile judeţelor Covasna şi Harghita, cu prioritate a cimitirele eroilor din Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Dobolii de Jos, Breţcu,Valea Uzului ş.a..

Izvorul-Mureşului, judeţul Harghita, România

Semnează:
Platforma Civică „Acţiunea 2012” (circa 80 de organizaţii), România / Republica Moldova

Blocul Unităţii Naţionale, Republica Moldova

Asociaţia „Răsăritul Românesc”, Republica Moldova

Mişcarea Civică „Tinerii Moldovei”, Republica Moldova

Uniunea Interregională „Comunitatea Românească” (27 asociaţii), Ucraina

Asociaţia Cultural-Naţională a Românilor „Valul lui Traian”, Tatarbunar, regiunea Odesa, Ucraina

Comunitatea Românilor din Serbia (26 de filiale în Voivodina)

Partidul Neamului Rumânesc, Timoc, Serbia

Asociaţia pentru Cultura Românilor/Vlahilor din Serbia, „Ariadnae Filum”, Timoc, Serbia

Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria

Asociaţia Românilor din Italia (Milano)

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (32 de asociaţii), România

Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, România

Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, România

Centrul Cultural Topliţa

Forumul „Transilvania Furată”

Categorie:

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU EROII NEAMULUI

0
0

De curând am comemorat primul centenar de la eroicele lupte de la Mărăşeşti. După câte se petrec, mă îndoiam să se realizeze ceva deosebit, dar mă bucur că m-am înşelat.
Înainte de ceremonie, domnul Tabără a realizat un interesant interviu cu trei persoane de diferite vârste. M-a impresionat îndeosebi tânărul în jur de 30 de ani prin răspunsurile chibzuite, gândindu-mă că speranţele noastre nu sunt pierdute dacă avem astfel de tineri. Întrebat, printre altele, dacă crede că ar acţiona la fel într-o situaţie asemănătoare Mărăşeştilor, a răspuns după un moment: - „Cred că da, şi mai cred că n-aş fi singur, ci împreună cu jumătatea mea”…
A urmat ceremonia propriu-zisă. S-a trecut în revistă Garda de Onoare, s-a intonat Imnul de Stat, s-au tras 21 de salve de tun în memoria eroilor, s-au decorat drapelele de luptă, s-a făcut serviciul religios, s-au presărat „ale laurilor flori, spre a fi mai dulce somnul fericiţilor eroi…”.
Ce coincidenţe! Ce ironie a sorţii! Prima coroană a recunoştinţei pentru eroii care au reuşit să înfrângă armata germană la Mărăşeşti, a fost depusă de preşedintele Ţării, Klaus Werner Iohannis, etnic german de cetăţenie română. Să ne reamintim că şi cel care a încuviinţat intrarea României în război alături de Antanta, urmând să lupte împotriva Puterilor Centrale, deci şi împotriva Germaniei (călcându-şi pe inimă, dar făcându-şi datoria de suveran), a fost tot un etnic german, regele Ferdinand I de Hohenzollern Sigmaringen, care şi-a pus astfel semnătura pe crearea României Mari.
A urmat, apoi, cuvântul personalităţilor.
Păcat că suntem reprezentaţi şi de unii penali, cu sau fără suspendare, care nu reprezintă decât propriile lor interese meschine şi egoiste, ceea ce este o adevărată blasfemie!!! Dacă ştafeta este pusă în mâinile lor, atunci jertfa înaintaşilor a fost în zadar! Oare sunt penalii atât de indispensabili? Oare s-au terminat cetăţenii oneşti din România? Au mărit pensiile, măsură populistă şi, în acelaşi timp, de autoasigurare… Nu trebuia, deoarece nu suntem în stare să plătim salarii şi pensii decât cu bani din împrumut străin! Urmează inflaţia şi o foame cumplită de bani! Mai bine adunau bănuţii să facă pentru început o făbricuţă de potcoave şi cuie, să aibă ţăranii cu ce potcovi puţinii cai ce le-au mai rămas şi cu care să îşi transporte amarul… Producţia este aceea care aduce bunăstare, nu consumul pe bani împrumutaţi!
Pentru un scop nobil am mai fi răbdat, dacă ar fi fost pentru binele poporului, nu pentru buzunarele unora. Noi , „opinca”, suntem antrenaţi cu „răbdări prăjite” de când ne ştim…, inclusiv de pe vremea când aveam pâine cu porţia şi frig din belşug, şi ne aşezam din instinct cu spatele la sobele îngheţate. Măcar să se fi încheiat cu noi, să nu mai plătească datorii şi urmaşii noştri, iar noi să nu avem linişte nici în mormânt. Pensiile mici, de 4-500 de lei, nu le-au mărit cu niciun bănuţ! Păi, nu se putea, că nu mai rămâneau bani pentru pensiile nesimţite şi speciale. Ce au făcut ei, în mod special, după aşa-zisa revoluţie? Ne îngroapă de vii ca să se poată căţăra pe umerii noştri şi calcă peste ţestele noastre ca să se poată cocoţa în vârf. Se vânzolesc precum viermii, unii peste alţii, pentru o bucăţică mai bună sau pentru un loc mai confortabil, în timp ce amărâţii îşi numără necazurile care li s-au înmulţit şi nu le mai dau de capăt. Şi asta în timp ce dumnealor sunt „stresaţi” neprididind să-şi numere banii şi averile. Păi, dacă tot s-a întrerupt vacanţa parlamentară în august, ar trebui să se dea urgent o lege să li se asigure în mod gratuit şi nişte contabili care să-i ajute la numărat… SĂRACII!!
- RUŞINE! RUŞINE! MARE RUŞINE!!! Doar că ruşinea nu se mai poartă. Nesimţirea se afişeaza, în schimb, cu ostentaţie, precum păduchii care se urcă la vedere în vârful capului!
Se zice că trebuie să le acordăm salarii mari celor cu funcţii mari pentru a nu fi tentaţi să îşi însuşească plusuri; pentru a-i determina să fie corecţi, cinstiţi. Dar ţineţi minte, oameni buni, CINSTEA NU SE POATE CUMPĂRA CU NIMIC! CINSTEA, pur şi simplu, EXISTĂ! SAU NU EXISTĂ! Numai necinstea se cumpăra, se plăteşte. Cu cât? Cei din categoria fără cinste nu vor zice niciodată „stop”! Ei nu au limite. În copilărie, când mergeam pe câmp cu bunica, îmi arăta inflorescenţele de morcov sălbatic, cu floricele albe la margine şi negre în mijloc. Cele negre reprezentau ruşinea. Ea îmi zicea aşa: „Ia aminte ce-ţi spun! Când morcovul nu va mai avea floricele negre în mijloc, atunci nu va mai exista ruşine!”. Interesant! Acel timp a sosit! Acum inflorescenţa de morcov sălbatic nu mai are floricele negre la mijloc. Toate sunt albe complet! Cele negre, cu ruşinea, nu mai sunt. Toţi şefii mari ar trebui puşi să trăiască, cu familiile lor, din 400 de lei pe lună. Oare ce ar face? Ţara arde şi baba se piaptănă.
Poate unii spun că n-ar fi fost locul potrivit pentru această paranteză. Consider, dimpotrivă! Trebuie să radiografiem realitatea. Să conştientizăm pentru ce s-au sacrificat înaintaşii noştri. Să luăm atitudine pentru a le îndeplini visurile şi să transmitem ştafeta la urmaşi. Greul a fost şi este dus întotdeauna de mulţimea de jos, după cum se întâmplă şi pe câmpul de luptă, după cum s-a întâmplat şi la Mărăşeşti: majoritatea ţărani, încălţaţi cu opinci, unii chiar şi fără uniformă de soldat. Statul nu avea posibilităţi. Două treimi din suprafaţa Ţării era ocupată. Conducerea şi familia regală s-au refugiat la Iaşi. Încrederea şi speranţa ce mai licăreau, erau numai în aceşti amărâţi! ZIUA ATACULUI DECISIV A FOST ÎN 6 AUGUST 1917. În Biserica Ortodoxă era „Schimbarea la Faţă”! Să fi fost o coincidenţă??
O parte din soldaţii români erau pe malul Siretului şi profitând de câteva clipe de acalmie, s-au îmbăiat în Siret. Şi-ar fi spălat şi durerile sufleteşti, dar din păcate nu s-a putut: aşa i-a surprins atacul! Fără să aibă timp să se îmbrace, AU PUS MÂNA PE ARME ŞI AU SĂRIT CA NIŞTE PUI DE LEI, DIN BAIA DE APĂ ÎN BAIA DE SÂNGE!!! ŞI CU PIEPTURILE GOALE ÎN FAŢA GLOANŢELOR NEMŢEŞTI, AU STRIGAT: „PE AICI NU SE TRECE!!!”. ŞI NU S-A TRECUT! S-au aruncat în luptă cu preţul vieţii! Au spus „mai bine murim decât să lăsăm Ţara pradă sub talpă străină! Şi a meritat! Regele le promisese pământ, şi s-a ţinut de cuvânt, dar pentru cei mai mulţi, primul pamânt de care au avut parte, a fost cel din care au muşcat cu gura însângerată în ultimele lor clipe. Jertfele acestor eroi de la Mărăşeşti ne-au salvat! De n-ar fi fost sângeroasa victorie de la Mărăşeşti, n-am mai fi fost nici noi, cei de azi!!! Conform pactului din martie 1917, în cazul în care Armata Română ar fi fost înfrântă la Mărăşeşti, nu Transilvania, ci întreaga Românie ar fi fost dată Austro-ungariei, deci ştearsă de pe harta lumii, iar Neamul Românesc ar fi fost desfiinţat, împrăştiat printre alte popoare şi ar fi rămas un avorton în negura istoriei. Iată ce importanță magistrală a avut jertfa eroilor de la Mărăşeşti!
Nu uita, Ioane! Nu uita, Vasile! Nu uita, Ileano! Nu uita, copile! Nu uita!!!
Nu uitaţi niciodată epopeea Mărăşeştilor!!!
A urmat programul artistic, frumos, de esentă, măreţ! Nu e uşor să organizezi comemorarea unui eveniment de aşa importanţă! Poate exista tentaţia spre sofisticat care duce la pompos, artificial, inclusiv în exprimarea sentimentelor.
Dar organizatorii au avut ideea genială să înceapă programul cu taragotul fermecat al lui Dumitru Fărcaş! Nu se putea nimic mai potrivit! Dumitru Fărcaş este un „brend de Ţară”. Dumitru Fărcaş este simbolul exisţentei noastre trecute, prezente şi viitoare, cu bucurii, satisfacţii şi dureri deopotrivă. Iar jalea, durerea, nu putea fi exprimată de nimic mai profund, până la paroxism chiar, decât de naiul lui Gheorghe Zamfir, acest rege mondial al naiului, admirat în întreaga lume (dar pentru care în Ţara lui - România - nu a existat un post la catedră la Conservator, pentru a transmite şi o astfel de ştafetă…)! Cu astfel de rapsozi, la centenarul eroicelor lupte de la Mărăşeşti au vibrat nu numai sufletele noastre, ci şi pietrele funerare…
Au urmat, apoi, pe scenă „doi brazi falnici de munte ”, rapsozii noştri de folclor, Furdui-tatăl şi Furdui-fiul, care ne încălzesc şi ei de fiecare dată inimile cu cântecele lor, şi care exprimă cum nu se poate mai frumos simbolul transmiterii ştafetei de la senior la junior, de la înaintaş la urmaş.
Momentul cu marioneta soldatului a fost, de asemenea, foarte sugestiv. Soldatul atins de gloanţele morţii, se târăşte şi se ridică cu ultimele lui puteri, pentru a mai fi încă o dată un obstacol în calea duşmanului.
Ce să spunem de Paula Seling? Ea a fost o rază de gingăşie în mijlocul luptei dure, rezervată de regulă bărbaţilor.
A urmat, în continuare, celesta „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu, ce s-a revărsat de sus ca un pârâu cristalin, când jucăuş, când maiestuos, mângâind pietrele tăcute, mărturii peste timp… Într-un cuvânt, festivitatea de comemorare a fost la înălţime.
Aşa a trecut, cu bune şi cu rele, COMEMORAREA PRIMULUI CENTENAR AL EROICELOR LUPTE DE LA MĂRĂŞEŞTI, CARE AU ÎNSEMNAT NAŞTEREA DIN NOU A NEAMULUI ROMÂNESC, CEA MAI SFÂNTĂ SĂRBĂTOARE, CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU SOMNUL CELOR CE S-AU SACRIFICAT PE ALTARUL PĂMÂNTULUI STRĂMOŞESC!
Noi suntem efemeri, dar eroii trăiesc veşnic în conştiinţa neamului. SLAVĂ ŞI MÂNGÂIERE VEŞNICĂ SUFLETELOR EROILOR NEAMULUI!!!
Iar nouă, Doamne, te rugăm, dă-ne „mintea românului cea de pe urmă”, care să ne deschidă uşa izbăvirii.
Mi-a plăcut şi muzica modernă cu avântul ei tineresc, care a încheiat frumos programul:
„FIŢI CU TOŢII, ORICE-AR FI,
PENTRU ROMÂNIA! PENTRU ROMÂNIA!
FIŢI CA UNUL, ORICE-AR FI,
PENTRU ROMÂNIA! PENTRU ROMÂNIA!”.
Doamne, ocroteşte-i pe români!
prof. Virginia Ardelean Niculescu,
una din babele pensionare ale României
(comuna Lunca-Mureşului, judeţul Alba)

Categorie:

Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către soţia Maria, înainte de execuţie: „Ultima mea dorinţă este ca tu să trăieşti”

0
0

Spre aducere aminte

Este aproape incredibil pentru noi, ce-i de azi, cu câtă claritate şi clarviziune gândea Mareşalul Ion Antonescu în faţa morţii, dragostea faţă de Credinţa străbună, de Ţară, de Poporul Român, de aproapele şi de soţia sa înobilându-i sufletul şi încadrându-l pentru eternitate în galeria Marilor Eroi ai României. Asta chiar dacă nişte indolenţi vânduţi, ticăloşi şi trădători de Neam şi Ţară vor astăzi să îl „vopsească” altfel. În Împărăţia lui Dumnezeu el este sigur cu drepţii, iar Istoria Românilor îl va plasa, cu timpul, la locul de cinste cuvenit

Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către soţia Maria, înainte de execuţie: „Ultima mea dorinţă este ca tu să trăieşti”

Autorităţile judiciare i-au permis Mareşalului Ion Antonescu (foto) să-i trimită o scrisoare soţiei sale, înainte de a-l duce în faţa plutonului de execuţie.
Procesul în care Mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte a fost denumit de regimul comunist „Procesul marilor criminali de război”. Procedura judiciară a început pe 1 mai 1946 şi a durat până la 17 mai, când a fost pronunţată sentinţa prin care Mareşalul Antonescu a fost condamnat la moarte.
Graţierea i-a fost refuzată, iar execuţia a fost stabilită pentru data de 1 iunie 1946.
Soţia sa, Maria, se afla şi ea după gratii. Fusese arestată imediat după întemniţarea Mareşalului. A fost dusă, iniţial, în celebra închisoare a NKVD-ului de la Lublianka. Maria Antonescu a fost adusă în Ţară în acelaşi tren cu soţul ei, după care a fost întemniţată în subsolul doi al Ministerului de Interne, care se transformase în închisoare pentru deţinuţii mai importanţi.

Ultima dorinţă înainte de execuţie

Înainte de a fi executat, Mareşalului Ion Antonescu i se îndeplineşte o ultimă dorinţă: o întâlnire cu soţia sa, pe care o alinta Rica. Mareşalul a încercat să-şi limpezească gândurile şi le-a aşternut într-o scrisoare. I-a repetat soţiei sale conţinutul scrisorii la ultima întâlnire dintre cei doi la fortul Jilava. În scrisoarea adresată soţiei sale, Ion Antonescu vorbeşte despre dragostea de Ţară şi-i explică soţiei sale decizia de a fi îngropat în locul natal, alături de cei din familia sa. De asemenea, Mareşalul îi recomandă Ricăi să se retragă într-o mănăstire:

„Scumpa mea Rica,
Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi în faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu. Nimeni în această Ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet, la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.
Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem Ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorinţă este ca tu să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.
Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţişez cu dragoste.
Nici o lacrimă!
Ion”
(Articol preluat de pe www.adevarul.ro, din data de 15 august 2017. Comentariul din supratitlu aparține redacției „Condeiul ardelean”)

Categorie:


Cuibul de vipere!

0
0

An după an, mai ales după plecarea Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscop al Harghitei şi Covasnei, supranumit „Ioan al Munţilor”, devenit acum Mitropolit al Banatului, un luptător, un român iubitor de Ţară, Neam, Credinţă Strămoşească şi Tricolor (pe care-l vedeam, la o întâlnire de la Mănăstirea Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, cu crucea în mâna dreaptă, în cea stângă cu sabia voievodală de odinioară), constatăm, cu îngrijorare, cum se adună, tot mai grei, tot mai negri şi ameninţători, norii autonomişti în această de unii închipuită deja „Insulă a Şerpilor” în inimă de Românie.
Pe măsură ce timpul ne poartă spre Centenarul făuririi Marii Uniri şi a României Mari, prin Harghita şi Covasna numai despre pace, numai despre liniştea dorită de români nu mai poate fi vorba. Scenariile antiromâneşti, unele puse la cale la Budapesta, privind autonomia teritorială a aşa-zisului ţinut secuiesc, drepturile aberante, confundate cu privilegiile şi imposibilele supradrepturi, ale duşmanilor Statului Român, au început să întunece, normalitatea unei vieţi în această parte a României, aşa cum se întâmplă lucrurile pe aici, încă din decembrie 1989, când românii au fost alungaţi dintr-un teritoriu al Ţării lor. Toată lumea vede, numai chiorii, trădătorii, orbii noştri guvernanţi nu văd ce pe aici se petrece împotriva românilor, împotriva acestei Ţări care tolerează, nepermis, manifestările potrivnice ale unei minorităţi arogante, arţăgoase şi gălăgioase, dornice să rupă, să destructureze România făurită la 1 Decembrie 1918, s-o transforme în federaţie, prin acel total dispreţ al articolului 1 din Constituţie: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, precizând, prin alineatul 5: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Deci, o respectare obligatorie a Constituţiei, a legilor Ţării!
Numai asta nu vor s-o recunoască cei care au refuzat să semneze, nu întâmplător, Constituţia României. Atunci trebuia votată, imediat, o lege urgentă, conform căreia, cei care nu recunosc Legea fundamentală a Ţării în care s-au născut şi a cărei pâine o mănâncă, nu respectă nici legile obligatorii pentru toţi cetăţenii ei, să plece! Să plece acolo unde consideră ei că li-i bine şi-i ţara lor! De 27 de ani ei dau vârtos cu târnăcopul la temelia acestei Românii, pe care o vor destructurată, federalizată, luptând împotriva integrităţii statale, a interesului naţional şi a siguranţei naţionale ale unei patrii comune.
Sunt suficiente câteva cazuri recente. La Zalău, la o mare întrunire UDMR-istă, Marko Bela, fostul lider al struţo-cămilei, pe scaun de ministru şi de vicepremier al Guvernului României, acum preşedinte al Filialei mureşene a Uniunii Scriitorilor Români, cel care, cu ani în urmă, cerea, zgomotos, „patria înapoi” („patria dinainte de 1 Decembrie 1918!”), se declara total împotriva sărbătoririi Centenarului Marii Uniri şi făuririi României Mari, considerând, într-un fel, normal gestul acelui senator udemerist, care, tocmai de Ziua Naţională a României, cu prilejul adunării festive, purta pe coridoarele Parlamentului de la Bucureşti, o banderolă neagră la braţ, susţinând că, pentru ei, maghiarii, acest moment constituie „o zi de doliu”!
Invitat în judeţele Harghita şi Covasna, preşedintele României, Klaus Iohannis, a efectuat o vizită oficială în zonă. Mare i-a fost, însă, surpriza, bineînţeles neplăcută, când, imediat după intonarea Imnului de Stat al României, a fost intonat şi imnul ţinutului secuiesc, al unui ţinut care, de fapt, nu există. Imn al ţinutului secuiesc, imn separatist, cântat, în stânga şi în dreapta lui Iohannis, de cei care l-au invitat, preşedinţii consiliilor judeţene Harghita şi Covasna, Borboly Csaba şi respectiv, Tamas Sandor, împreună cu întreaga sală. O sfidare! O insultă adusă preşedintelui României. Ce ar fi fost absolut normal să facă, în acel moment, şeful Statului Român? Să le întoarcă spatele prezidenţial şi să-i lase acolo să fiarbă mărgeaua lor şerpească, de ură, din cuibul viperelor şi să plece, spunându-le: „Cântaţi-vă voi, până leşinaţi, imnul secuiesc, neisprăviţilor!”. Dar n-a făcut-o! Din păcate, a înghiţit jignirea, lipsa de respect faţă de şeful Statului Român, statul în care ei, autonomiştii, se află. Ba mai mult, a acceptat să ia parte la o nouă insultă! Raduly Robert Kalman, primarul din Miercurea-Ciuc, un iredentist şi un antiromân notoriu, i-a înmânat preşedintelui, desfăşurându-l, un steag secuiesc, tot al acelui ţinut care nu există. În replică, Klaus Iohannis i-a dat un Tricolor, „steagul României”, cum îi spunea ticălosului.
La Universitatea de Vară şi la Tabăra Studenţească de la Băile-Tuşnad (vezi, Doamne, azi, pentru ei, doar Tusvanyos!), la cea de-a 28-a ediţie, atitudinea antiromânească s-a remarcat, din nou, prin acea grandomanie nemeşească şi printr-o vădită defăimare a adevărului şi a istoriei reale. Or, se ştie, defăimarea istoriei devine, oriunde şi oricând prin această lume, o clară insultă. Premierul Ungariei, prezent cam la fiecare ediţie, nu şi-a putut suprima, nici de data aceasta, acea mâncărime de limbă şi, bătând câmpii cu graţie, luând-o razna peste arătură, se umfla în pene: „Am crezut, cândva, că viitorul este Europa. Azi, noi, cei din Grupul de la Vişegrad (Ungaria, Slovacia, Polonia şi Cehia), suntem valul Europei!”. Orban Viktor a început să împrumute, din păcate, mai ales după legăturile lui strânse cu Moscova lui Putin, metode propagandistice de pe vremea acelei Germanii naziste, privind periculosul cult al personalităţii. Întrebat care-i poziţia lui faţă de autonomia teritorială, Orban Viktor a dat un răspuns sibilinic: „Sprijin autonomia, în loc de ceva mai bun!”. Oare ce ar fi, ce ar însemna acel „ceva mai bun?”. Nu cumva vreun alt Dictat de la Viena, din 30 august 1940? Prezent, şi el, la fierberea mărgelei şerpeşti din cuibul viperelor, vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, contoraşul lui Orban, îşi dădea şi el cu părerea: „Românii sunt incapabili să garanteze autonomia culturală!”. Din gura mincinoasă, însă, îi zboară un negru porumbel, cel al neadevărului. Despre ce fel de „autonomie” vorbeşte el? Despre cea „culturală”? Minoritarii maghiari o au demult. Şi de ce, oare, ar fi „incapabili” românii? Că ei nu acceptă minciuna sfruntată? Şi el ştie, şi încă prea bine, că-i vorba despre un alt fel de autonomie, cea teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc, nu despre cea culturală! Asta, însă, e cu totul altceva: o altă Marika cu altă pălărie!
Cum ai putea considera decât clară insultă scrisoarea lui Szilagy Zsolt, preşedintele Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT), adresată lui Klaus Iohannis, cerându-i preşedintelui României „să iniţieze şi să modereze un dialog româno-maghiar despre formele de autonomie teritorială”. Scrisoare deschisă în care insul, hrănit la ţâţa Budapestei, afirmă că „Transilvania consideră Bucureştiul (corect Bucureştii - n.n.) un centru corupt şi ineficient, de putere”. „Este nevoie de o reformă - spune el - bazată pe descentralizare, după modelul federal german, care ar face statul român mult mai eficient. (…) O reformă cu regiuni în stare să se autoguverneze şi să se autoadministreze. (…) România federală ar fi un stat mai eficient decât statul actual, care este, în continuare, ineficient, centralizat şi corupt. Din nefericire, însă, nu există un dialog sincer şi organizat pe această temă. La fel cum nu există dialog nici despre rolul, situaţia şi viitorul comunităţilor naţionale autohtone (…), iar legislaţia şi practica, de zi cu zi, ne consideră cetăţeni de rangul doi”. Încă o minciună cu ecou, din cuibul de vipere. Adevărul e că liderii separatişti refuză, categoric, orice dialog real: ei vor doar autonomie teritorială, supradrepturi, privilegii, să fie mai egali ca alţii. Iar pentru acest Szilagy Zsolt „reforma” înseamnă federalizarea României şi autonomie teritorială pe criterii etnice. Deci, separare etnică!
Nu mai e chiar atât de mult până la 1 Decembrie 2018, când românii vor trăi cea mai mare sărbătoare a Neamului nostru - Centenarul făuririi Marii Uniri şi a României Mari! Iar duşmanii noştri, adunaţi, din nou, în cuibul lor, colcăitor, de vipere veninoase, au şi început seria manifestărilor antiromâneşti, de multe ori după scenarii de la Budapesta, capitala unei Ungarii, ţară învinsă în Primul Război Mondial, care, şi azi, refuză să se supună prevederilor Tratatului de Pace de la Trianon (4 iunie 1920). Ungaria Mare, visată de nostalgici, nu mai există şi nici nu va mai exista vreodată! Avea dreptate acel Ottokar Czernin, ministrul de Externe austro-ungar, când spunea, în anul 1917, despre luptele de pe frontul din Moldova, din Primul Război Mondial: „Războiul acesta va fi un război de exterminare! Dacă suntem noi învingători, desfiinţăm România! Dacă suntem învinşi, nu va mai exista nicio Austro-Ungarie!”. Şi aşa a fost! Austro-Ungaria a fost învinsă! Şi a dispărut. Învinsă fiind şi în cel de Al Doilea Război Mondial, iar după Pacea de la Paris (1947), Ungaria a pierdut întreaga Transilvanie, fiind înlăturat şi Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. Din păcate, dăinuie gândul ascuns al unor nemernici din cuibul viperelor, gând al refacerii unei Ungarii Mari, imposibilă, din toate punctele de vedere.
Asistăm, din 1990 încoace, la o radicalizare a antiromânismului, a unei uri viscerale. Iată ce declara, recent, europarlamentarul Tokes Laszlo, ajuns în Parlamentul Europei pe lista FIDESZ, partidul lui Orban Viktor: „Genocidul maghiarilor din Transilvania a început odată cu Trianonul! Acum e momentul autonomiei teritoriale şi al independenţei totale a Ardealului şi Partiumului. (…) Timpul nostru e acum. Acum trebuie să acţionăm. (…) Doar independenţa naţională totală poate aduce înălţarea pentru maghiarime (…) Autonomia teritorială a Ardealului şi a Partiumului trebuie să se îndeplinească, iar unitatea militară secuiască, înfiinţată în timpul lui Bela Khun, să ne fie exemplu la nevoie!”. Şi nimeni nu-i dă ticălosului, acestei Iude, peste gură? Care „genocid”? Care „independenţă naţională”? Uită el barbaria din anii 1848-1849, apoi din timpul Dictatului de la Viena (Ip, Trăznea, Sărmaşu, Moisei, Aita-Seacă, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Turda, Huedin, din alte foarte multe localităţi ardelene)? Lui îi este dor de Bela Khun şi de Divizia Secuiască, cea mai sângeroasă şi criminală divizie, care, în anul 1919, atacând tânăra Românie Mare, împreună cu bandele lui Bela Khun ale Republicii Sovietice Ungare a Sfaturilor, a comis atâtea crime abominabile, atâtea atrocităţi împotriva românilor!
Din păcate, ziare ungureşti, tipărite pe pământul Transilvaniei, gazetari maghiari din Cluj-Napoca devin propagandişti ai politicii revizioniste! Este cazul ziarelor „Erdelyi Naplo” şi „Kronika”, ziare care găzduiesc un interviu cu un fanatic horthyist, istoricul Raffay Erno, care consideră că guvernatorului Ungariei (1920-1944), Horthy Miklos, supusul lui Hitler, merită să-i fie înălţată o statuie, pe cal alb, în uniformă de contraamiral, în faţa Parlamentului din Budapesta! Raffay Erno, cel care şi-a permis obrăznicia să aducă şi să ruleze, în oraşe din Ardeal, din România de azi, acel film al „primirii entuziaste” a lui Horthy Miklos, călare pe cal alb, în acele localităţi cedate Ungariei horthyiste şi fasciste, prin Dictatul de la Viena. Autor al cărţii „Transilvania: 1916-1944”, un falsificator al istoriei acestor meleaguri româneşti, admirator al regimului horthyisto-fascist, el aduce un elogiu nostalgic, o ridicare în slăvi lui Horthy, uitând genocidul horthyist, paginile de sânge din perioada 1940-1944, crimele abominabile comise împotriva românilor sub acel dictat! Fanaticul horthyist este cel care, la o întâlnire cu iredentiştii şi neorevizioniştii unguri, susţinea că trupele ungare ar fi trebuit să atace România şi să ocupe Transilvania: în decembrie 1989, apoi în momentul dezmembrării Cehoslovaciei, precum şi la bombardarea Serbiei de armata americană. Iată pe cine găzduiesc unele ziare de limbă maghiară din România! Tocmai în Ardeal!
Atac la marea sărbătoare a românilor a dat şi Kelemen Hunor, preşedintele struţo-cămilei, şi el fost vicepremier şi ministru al Culturii în Guvernul de la Bucureşti, nu în cel de la Budapesta: „Noi nu vrem să sărbătorim, în 2018, Centenarul Unirii, fiind vorba despre un naţionalism de prost-gust”. El anunţă, însă, pentru 2018, proiectul UDMR-ist „O mie de ani, în Ardeal, o sută în România”. Adică, mai pe înţelesul tuturor, ei au trăit o mie de ani în Ardealul întotdeauna majoritar românesc, şi, după stupida lor ură, doar o sută de ani în România! Deci, iată pe unde le zboară lor gândul ticălos! Ungaria este considerată „victimă a Trianonului”, la Budapesta ia fiinţă organizaţia „Trianon 100”, tocmai pentru lovirea, sistematică, a Centenarului făuririi Marii Uniri şi a României Mari. Iar într-un articol din „Magyar Idok”, Mica Antantă (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) este numită o „adunătură de hiene”.
Pe aici, pe la noi, mai dăinuie, până ce şi răbdarea asta românească va dovedi că are, şi ea, o limită, statuia Ungariei Milenare, a urii şi intoleranţei, care continuă să ne sfideze de la Arad. Acolo unde premierul Adrian Năstase, şeful Guvernului PSD-ist de atunci, a amplasat-o, fără să-i întrebe pe români, pe un teritoriu românesc, în loc s-o scoată de pe acest pământ udat cu sânge şi cu lacrimi, prin zbuciumata, prea încercata noastră istorie, şi s-o expedieze în Ungaria, acolo unde-i era locul. Nu aici, pe pământul românesc este locul ei!
Iar celor care se zvârcolesc în cuibul acela de vipere, le mai spunem, din nou, că şi răbdarea românească, toleranţa păguboasă a unui neam, toate au, şi ele, o limită! Timpul, nemilosul timp, este cel care, pe fiecare, în parte, îl judecă. Nici dornicii imposibilului aşa-zis ţinut secuiesc, nici colcăitorii prin cuibul viperelor, nici Orban Viktor, Semjen Zsolt, Kelemen Hunor, Tokes Laszlo, Marko Bela, Raduly Robert nu vor scăpa de aspra lui judecată!

Categorie:

Mănăstirea Românilor de Pretutindeni de la Izvorul-Mureşului, în sărbătoare

0
0

Adormirea Maicii Domnului (15 august) este penultima mare sărbătoare din Anul Bisericesc, care acum, odată cu praznicul Tăierii Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (29 august), stă să se încheie. Am participat, alături de mii de pelirini, şi în acest an, ca de fiecare dată, la hramul Sfintei Mănăstiri a Românilor de Pretutindeni din staţiunea Izvorul-Mureşului, comuna Voşlăbeni, judeţul Harghita. Mare mi-a fost bucuria să văd şi de astă dată că, asemenea altor sfinte lăcaşe monahale din România care se află sub ocrotirea Maicii Domnului, acestei Sfinte Mănăstiri a noastre din centrul Eparhiei Covasnei şi Harghitei - ctitorie a Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, pe atunci chiriarh al acestor binecuvântate locuri - i-au trecut pragul, spre a se ruga în comuniune şi spre a se împărtăşi în Sfânta Tradiţie Ortodoxă, mii de credincioşi, harghiteni şi covăsneni, români veniţi din toate colţurile Ţării, din ţinuturile istorice de la hotarele actuale ale Statului Român, dar şi din mai îndepărtata diasporă. Aşadar, ca la un semn, românii de pretutindeni s-au strâns la Mănăstirea lor de suflet din inima Ţării, spre a o slăvi, în chip cinstit, pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Universitatea de Vară de la Izvorul-Mureşului sau locul în care românii stau la sfat despre problemele prioritare ale Ţării
Şi, pentru că în fiecare an în această perioadă de la jumătatea lunii august se organizează lucrările Universităţii de Vară de la Izvorul-Mureşului, ajunsă în 2017 la cea de-a XV-a ediţie, reprezentanţii românilor din Serbia, Ucraina, Bulgaria, Macedonia, Croaţia, Albania, Grecia, Ungaria, Republica Moldova şi din alte state de pe Bătrânul Contident unde trăiesc mari comunităţi de concetăţeni de-ai noştri, la care se adaugă românii, umiliţi în mijlocul propriului lor stat, din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, s-au strâns în acest binecuvântat colţ de rai din Grădina Maicii Domnului - România, pentru a sta la sfat şi a vedea ce este de făcut cu Ţara şi cu Poporul, acum, când Centernarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 se apropie cu paşi repezi. În acest context, în prezenţa mai multor autorităţi centrale, participanţii la Universitatea de Vară au atras atenţia Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului că problemele românilor din statele de la frontiera României, din Balcani, din diaspora şi chiar din inima Ţării sunt departe de a fi rezolvate, ba mai mult, Unirea celor două state româneşti, deşi este cerută cu insistenţă deja de ani de zile, pare parcă tot mai îndepărtată, factorul principal al nerealizării acestui deziderat naţional fiind indolenţa şi dezinteresul politicienilor, atât de la Bucureşti cât şi de la Chişinău.
Mariana Anghel i-a încântat pe români, care au ascultat-o în linişte sfântă
Revenind la praznicul Adormirii Maicii Domnului de marţi, 15 august a.c. - o zi în care timpul a ţinut cu pelerinii, fiind o vreme foarte plăcută în care canicula nu şi-a făcut apariţia -, trebuie spus că Sfânta Liturghie Arhierească a fost ţinută de Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, şi de Preasfinţitul Părinte Ignatie Mureşanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, un ierarh plecat să slujească în occident tocmai de pe aceste meleaguri, de pământ fiind din comuna Bilbor, judeţul Harghita. Un numeros sobor de preoţi şi monahi le-a fost alături celor doi ierarhi, în frunte cu părintele Florin Tohănean, protopop de Întorsura-Buzăului, părintele Dumitru Apostol, protopop de Călimani, părintele Ionel Păncescu, protopop de Miercurea-Ciuc, părintele Emilian, stareţul Mănăstirii „Sfântul Ilie” de la Topliţa, părintele Ghelasie, stareţul Mănăstirii Făgeţel, şi, în calitate de gazdă, primitoare ca de fiecare dată, maica stavroforă Miriam, stareţa Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul-Mureşului. De asemenea, trebuie menţionat faptul că, tot cu prilejul acestui sfânt praznic, teologul Dumitru Trofin, din Sfântu-Gheorghe, a fost hirotonit diacon pe seama Paraclisului Episcopal cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sfântul Ierarh Nicolae” din municipiul reşedinţă al judeţului Covasna. În mijlocul credincioşilor s-au aflat numeroase autorităţi centrale şi locale, prezente, cum spuneam, şi la lucrările Universităţii de Vară, desfăşurate în vecinătate, în incinta Complexului Naţional Sportiv Izvorul-Mureşului. Răspunsurile de la strană au fost date de un minunat cor format din studenţii de la Facultatea de Medicină din Târgu-Mureş. Nu în ultimul rând, este important de amintit câtă emoţie a putut aduce în sufletele românilor îndrăgita interpretă de muzică populară şi psaltică Mariana Anghel, care a ţinut, după slujbă, un adevărat recital, ascultat în linişte sfântă de credincioşi, pe care i-a încântat până la lacrimi şi care au răsplătit-o cu foarte multă dragoste şi cu aplauze prelungite.
PS Ignatie: „Vor să ne discrediteze credinţa şi valorile naţionale. Familia nu poate fi decât mamă, tată şi copii”
Cuvântul de învăţătură al Preasfinţitului Părinte Ignatie Mureşanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe a Spaniei şi Portugaliei, a fost unul fabulos, care a emanat multă blândeţe, dar care, în acelaşi timp, a făcut o radiografie pertinentă a vremurilor triste pe care le trăim, ierarhul fiind aspru pe alocuri, cum, în opinia mea, trebuie să fie toţi membrii Sfântului Sinod atunci când Biserica noastră strămoşească este atacată, concertat, din toate părţile, aşa cum se întâmplă în zilele noastre. Motiv pentru care redăm, în „Condeiul ardelean”, publicaţie creştin-ortodoxă şi de atitudine a românilor, o mare parte a cuvântului rostit de PS Ignatie:
„Sfânta Liturghie din această zi de sărbătoare este cea care ne-a introdus în atmosfera duhovnicească pe care au trăit-o toţi apostolii în satul Ghetsimani, aproape de Maica Domnului. Şi noi venim la Sfânta Mănăstire ca să trăim aceleaşi stări de mare har şi de mare binecuvântare, aici, în casa Maicii Domnului. Ne-am străduit fiecare dintre noi ca, timp de două săptămâni, să adâncim această taină a Maicii Născătoare de Dumnezeu. Şi este o bună rânduială, cu precădere în Ardeal, ca seară de seară să ne rugăm Maicii Domnului slujind şi citind paraclisul ei. Într-o însemnare, se spune că această rugăciune se face la vreme de necaz şi suferinţă. Prin urmare, în această perioadă ne-am gândit la toţi cei care sunt suferinzi, la toţi cei care sunt amărâţi în lumea aceasta. Să ştiţi că erau părinţi ai Bisericii care atunci când rosteau cuvântul Maicii Domnului, plângeau. De ce? Pentru că acest cuvânt cuprinde în sinea sa toată iconomia mântuirii noastre şi, mai mult decât atâta, părinţii Bisericii erau conştienţi de nevrednicia lor ori de câte ori rosteau cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru că acest nume cuprinde foarte multă curăţie. Să ştiţi că Maica Domnului concentrează, întrupează tot ceea ce lumea asta agresivă a pierdut. Şi anume, în Maica Domnului găsim compasiune, găsim smerenie, delicateţe şi foarte multă discreţie. Eu aş vrea să mă opresc asupra ultimei virtuţi: discreţia. Este aproape o constatare banală: trăim într-o lume în care vrem să fim în prim planul vieţii sociale, toţi încercăm să ne arătăm calităţile şi, mai grav decât atâta, toţi vrem să fim în centrul atenţiei, să fim adulaţi, să ni se cânte osanale, şi ne supărăm atunci când nu ne sunt recunoscute anumite merite. Dacă suntem într-o asemenea situaţie, înseamnă că este mare mândrie în noi şi nu avem nimic în comun cu Maica Domnului. Maica Domnului a fost foarte discretă, cea mai delicată dintre toate fiinţele pământeşti. De ce? Ea nu are o biografie, nu veţi găsi nicăieri detalii foarte amănunţite din punct de vedere cronologic. Iar biografiile ulterioare, sunt cele care se axează pe viaţa duhovnicească. Ştiţi de ce? Pentru că viaţa Maicii Domnului s-a identificat cu viaţa lui Hristos. Când iubeşti pe cineva, când face parte din universul tău interior, viaţa ta devine viaţa celui drag şi viaţa celui drag devine viaţa ta. Conţinutul vieţii celuilalt devine conţinutul vieţii tale. Tu nu mai trăieşti pentru tine. Sfântul Apostol Pavel a surprins foarte bine această stare pe care Maica Domnului a trăit-o cel mai minunat: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Cu alte cuvinte, eu nu mai am viaţa mea personală, viaţa mea este viaţa lui Hristos. Şi aşa a trăit ea, a trăit în umbra lui Hristos, în smerenie totală, fără să facă din acest lucru caz. Ce minunat ar fi ca şi noi să trăim aceleaşi stări, viaţa noastră să se identifice cu viaţa lui Hristos. Astăzi este o explozie a ceea ce înseamnă biografii, memorii, ai acces la viaţa personală, intimă, a fiecărui om, este aproape la modă se ne scriem jurnalele. Maica Domnului n-a căutat nimic din ceea ce ţine de celebritate, n-a căutat nimic din ceea ce înseamnă a-ţi consuma viaţa sub reflectoarele acestea ale vieţii publice. Apoi, Maica Domnului n-a vorbit mult, a vorbit foarte puţin. Doar l-a slăvit pe Dumnezeu. Acum asistăm la ceea ce înseamnă inflaţia vorbirii, vorbim foarte mult şi inconsistent. Omul care tace este omul care întotdeauna cântăreşte, gestionează bine tot ceea ce spune. Şi câtă nevoie avem de oameni de felul acesta! Ea însăşi a devenit o scriptură vie. Inima ei a fost ca un teasc în care se zdrobea, se măcina cuvântul lui Dumnezeu. Toate cuvintele le păstra în inima ei. Nu poţi păstra ceva în inima ta dacă eşti un vorbăreţ, un hrăpăreţ. Omul mândru vrea să vorbească întotdeauna, să fie în centrul atenţiei, să atragă întotdeauna privirile. Omul smerit nu face niciodată caz de lucrurile acestea. Să vă îndoiţi de inteligenţa cuiva când el face caz din aşa ceva. Un om inteligent este un om înţelept, îţi dai seama de aceasta din ceea ce vorbeşte, din tăcerea lui, din smerenia lui. Pentru că el stă şi toate cuvintele acelea le dospeşte în inima lui şi nu le lasă să iasă oricum, într-un răspăr. Cuvintele sfinţilor, ale celor înduhovniciţi au o putere extraordinară, conţin în sinea lor o energie în stare să disloce, să rupă foarte multe inerţii. Noi astăzi vorbim enorm de mult, nu mai ştim să dialogăm. Uitaţi-vă în mass-media. Înainte, în vechime, prin vorbirea lor, oamenii se comunicau pe ei înşişi. Prin tot ceea ce vorbeau, ei se reprezentau. Astăzi nu mai este nimic din toate acestea. Este o sărăcie, un vid de conţinut în ceea ce priveşte ceea ce transmiţi. Maica Domnului ne învaţă că e atât de important să ştim când să vorbim şi când să tăcem. Tăcem atunci când ar trebui să vorbim şi vorbim atunci când ar trebui să tăcem. Şi un al treilea lucru din care ne dăm seama că Maica Domnului a fost atât de discretă, a trăit într-un anonimat, dacă vreţi. Cum adică să trăieşti în anonimat? Pe noi ne sperie anonimatul, noi trebuie să intrăm întotdeauna în centrul atenţiei. Deci al treilea lucru este delicateţea, nobleţea. Poţi fi un om extrem de manierat, dar să nu ai înţelepciunea; de acolo îţi dai seama că ai o viaţă lăuntrică, atunci când cuvintele tale transmit mai multă stare decât vorbărie. Când un om vorbeşte frumos, parcă nu eşti atent la ce spune, ci la farmecul şi la ticul pe care îl transmite. (…)
A avea credinţă înseamnă a avea ascultare şi slujire. Credinţa nu este ideologie; noi avem tendinţa astăzi de a transforma credinţa în ideologie, şi ne costă acest lucru. Uitaţi-vă în occident, ideologiile sunt agresive. Şi noi suntem agresaţi de ideologiile lumii; vai de noi dacă transformăm credinţa în ideologie şi nu ne dăm seama că, de fapt, credinţa este întâlnirea cu Dumnezeu, conştientă; să ştii de ce vii la Liturghie, pentru ce te spovedeşti, pentru că dacă nu ştii lucrurile acestea, nu le poţi transmite mai departe. Eu le spun credincioşilor din occident: „Uitaţi-vă, sunt biserici frumoase care devin muzee, sau cluburi de noapte, pentru că am pierdut dimensiunea acesta a credinţei vii, a întâlnirii discrete cu Dumnezeu”. Dacă nu vom fi atenţi, noi episcopii, preoţii, vom trăi aceeaşi experienţă cu occidentul. Vom închide bisericile şi nu vom mai avea unde să slujim. Şi ce vom face cu ele? Dacă nu transmitem copiilor noştri credinţa şi nu le vorbim frumos despre Dumnezeu, nu este suficient să-i aducem la împărtăşit duminica. Unde aprofundăm noi credinţa? În familie. Cu ce ne ducem noi în lumea largă? Cu credinţa şi cu omenia. Astea le-am învăţat în familie. Voi trage un semnal de alarmă, ca să fim foarte atenţi în ce lume zăpăcită, în ce degringoladă trăim. Toţi vor să ne discrediteze credinţa, să ne discrediteze valorile noastre naţionale. Uitaţi-vă la progresiştii liberali - ce vor? Vor să fie discreditată Biserica, să smulgă credinţa din sufletul oamenilor şi să dinamiteze familia. Asta vor. Cu alte cuvinte, tot ce ţine de valoare spirituală, evanghelică, naţională trebuie împins la periferie, ca să intre ei în centru. Nu avem nevoie de lucrul acesta. Şi dacă nu suntem conştienţi şi nu trăim credinţa aşa cum trebuie, ca întâlnire vie cu Dumnezeu, vom pierde această bătălie. Sigur că Dumnezeu are grijă de Biserica lui, dar şi noi trebuie să ne punem în slujba aceasta şi să conştientizăm, căci vedeţi, bătălia aceasta este mai mult pe plan ideologic. Deci transmiteţi-le credinţa copiilor voştri. Unii vor să redefinească familia. Cum să redefineşti familia, că n-ai cum altfel…?! Familia nu poate fi decât mamă, tată şi copii. Familia nu este o chestiune care ţine de social, un contract social. Cum poţi să schimbi nişte realităţi care sunt date?!
Maica Domnului a trăit o credinţă frumoasă, statornică, vie cu Dumnezeu. Noi astăzi trăim în totalitarism, dar este totalitarismul anticreştin şi cristofob. Puţini mai vin la Biserică, şi mulţi se hrănesc din reţelele de socializare. Şi noi ce facem, Biserica? Ce răspuns le dăm mamelor? Noi suntem puşi să slujim, să aducem credinţa în viaţa oamenilor, să-l aducem pe Dumnezeu prin tot ceea ce facem. În cazul „Colectiv” a ieşit o marotă şi n-a dat nimeni niciun răspuns: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Păi Biserica nu vrea spitale? Păi Biserica, ea însăşi are spitalele ei. Tinerii sunt manipulaţi. Se dau tot felul de statistici pe care nu le verificăm. Se zice că în Ţara asta sunt foarte puţine spitale în comparaţie cu câte biserici se construiesc. Nu avem nevoie de atâtea biserici. De ce nu avem nevoie?! Pentru că Biserica este locul unde îţi trăieşti tu credinţa şi valorile şi demnitatea ta, ca neam. Astăzi se urmăreşte o uniformizare, un ghiveci. Renunţăm la tradiţii, renunţăm la tot, noi nu avem nevoie de nimic. Şi câţi dăm răspunsul că Biserica este prima preocupată că este nevoie şi de îngrijire, numai că sistemul medical nu suferă pentru că se construiesc biserici, sau Catedrala Mântuirii Neamului, ci din cauza corupţiei?! Vedeţi că acum se vorbeşte foarte mult de anticorupţie. Ştiţi de ce? Pentru a se trece pe plan secund problema familiei. În occident când veniţi, căci acum se circulă foarte uşor - ce vizitaţi? La Paris, Notre Damme. La Milano, Domul din Milano. Deci vizitaţi simbolurile, nu spitalele. Trăiesc o mare dezamăgire. Câţi oameni mai vin la hram? An de an se rarefiază lumea, nu mai există o sensibilitate faţă de tot ce ţine de dragostea de Neam şi Ţară. Şi noi avem o vină, cei care suntem maturi, pentru că nu reuşim să-i conştientizăm pe tineri să trăiască la modul plenar cu toată fiinţa lor, să ştie ce înseamnă Biserica, Credinţa şi demnitatea naţională”.
PS Andrei: „Pe Născătoarea de Dumnezeu o lăudăm în cântări de smerenie, de laudă şi preamărire”
Apoi, chiriarhul locului, PS Andrei, a conchis cu privire la semnificaţia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului:
„Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Preamărim astăzi pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica luminii, în cântări de laudă, pentru că s-a mutat de pe pământ la ceruri ca să fie aproape de cel ce dă viaţă la tot; Omul care vine în lume şi, aşa cum ne rugăm în Acatistul Acoperământului, vine să mijlocească pentru întreg neamul omenesc. De reţinut faptul că Maica lui Dumnezeu a murit cu adevărat, dar nu a murit cum mor toţi oamenii, ci moartea ei a fost ultima treaptă a urcuşului său duhovnicesc, şi anume îndumnezeirea la care sunt chemaţi toţi fiii Bisericii noastre strămoşeşti. Preamărirea numelui Maicii lui Dumnezeu pentru credincioşi are o importanţă deosebită. Adesea constatăm în rugăciunile Bisericii, când pomenim pe Maica lui Dumnezeu, că se vorbeşte despre mama mamelor noastre şi a noastră, a tuturor; avem tendinţa să ne închinăm, ne facem cruce pentru că Maica lui Dumnezeu este cea care mijloceşte la Fiul ei mântuirea noastră. Aşezarea ei în ceruri alături de cetele îngereşti, sau mai presus decât ele, sintetizează troparul praznicului de astăzi, care încheie arcul liturgic al prazniceşlor împărăteşti. Maica lui Dumnezeu a adormit aproape de Ghetsimani, în Ierusalim, dar s-a mutat lângă Fiul ei, aproape de Tronul dumnezeiesc, ca să fie mai aproape de Cel la care ea I-a dat viaţă, să ne îndumnezeiască şi să ne tragă şi pe noi acolo unde este bucuria veşnică. De aceea, pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica luminii o lăudăm în cântări de smerenie, în cântări de laudă şi preamărire”.
În final, Episcopul Covasnei şi Harghitei a mulţumit Preasfinţitului Ignatie pentru dragostea cu care îi răspunde ori de câte ori poate invitaţiilor, maicii stareţe Miriam pentru străduiala de a fi mereu o bună gazdă, autorităţilor centrale şi locale pentru prezenţă, prefecţilor judeţelor Harghita şi Covasna, Adrian Jean Andrei şi respectiv, Sebastian Cucu, pentru permanenta colaborare cu Biserica, comandanţilor unităţilor militare din cadrul MAI şi MApN pentru sprijinul acordat de militari la desfăşurarea în bune condiţii a fiecărui eveniment şi, nu în ultimul rând, organizatorilor Universităţii de Vară a Românilor de Pretutindeni, în frunte cu prof. dr. Costel Cristian Lazăr, directorul Centrului Cultural Topliţa, şi Pr. dr. Sebastian Pârvu, directorul Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe.
Hramul Sfintei Mănăstiri „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul-Mureşului s-a încheiat cu tradiţionala, frăţeasca agapă creştinească.

Categorie:

Gânduri pentru un simbol național!

0
0

În numărul din „Federațiunea” (1872), cu necrologul lui Avram Iancu, citim: „Monumentulu' celu' mai puternicu tu l-ai plantat în piepturi. Memoria ta dulce în veci ni va fi scumpă”.
Îmi petrec ochii pe slova veche și parcă aud, ca un ecou, fluierul lui, răsunând prin munții de piatră. Tânguitul fluierului, dar fără Iancu.
Privesc și o fotografie de la 1870. Ultimul chip al Iancului. Păr și barbă albe. Mustăți stufoase. Albe și ele. Un chip al suferinței, al intensei trăiri și dezamăgiri după 1848-1849. Mândrul crai al munților mi-a tutelat, ca multor altor copii ardeleni, copilăria. Cu demnitatea. Cu îndârjirea. Cu sufletul dăruirii totale și cu mândria lui.
Așa îl prezentam pe Craiul Munților, comandant de oaste la 24 de ani, în cetatea de cremene a Apusenilor, în volumul colectiv de eseu-reportaj „Cartea Mureșului”, apărută în anul 1986, la Editura Eminescu.
Am redat toate aceste rânduri, tocmai pentru a arăta cât de trecători suntem în această lume, ca firișoare de nisip, ca secunde de pământ. Noi îmbătrânim și ne ducem. Ei, înaintemergătorii luptători, vor rămâne veșnic în inimile noastre. Și în pagina istoriei. Va rămâne și sfântul nostru luptător, cancelist la Tabla Regească din Târgu-Mureș, implicat în mișcarea națională a românilor ardeleni, Avram Iancu, prefect general, prefect al Legiunii „Auraria Gemina”.
Celor care n-au citit nici măcar un rând din pagina istoriei zbuciumate a Ardealului, printre ei numărându-se și derbedeul Csiki Barna, ajuns, azi, pe la Budapesta, după ce și-a permis neobrăzarea de neiertat să-l spânzure, simbolic, pe eroul nostru național, le aducem la cunoștință conținutul unui document al vremii, demn de luat în seamă în toate privințele. Baronul de Wohlegemuth, guvernator civil și militar al Transilvaniei, cere căpitanului austriac Gratze un raport privindu-l pe Avram Iancu și pe ceilalți prefecți participanți la luptele din 1848-1849. Conformându-se ordinului nr. 3013, din 9 decembrie 1849, căpitanul Gratze culege informații asupra lui Avram Iancu, dar și a altor conducători români, aflați sub ordinul căpitanului austriac. În raportul întocmit la Orlat, la 10 ianuarie 1850, acesta scria: „Am avut sub ordinele mele, în timpul operațiunilor pe malul drept al Mureșului, în noiembrie 1848, pe prefecții Iancu, Buteanu, Axente și Popovici. (…) S-au supus, întotdeauna, total, ordinelor mele, iar în cazuri de acțiuni independente, purtarea lor a fost, neîncetat, în sensul înaltelor ordine (…), evitând, astfel, orice violență și jafuri. Ei și-au îndeplinit, cu toții, datoria, în modul cel mai conștiincios, iar prefectul Iancu și-a câștigat - după convingerea mea - merite nepieritoare, pe care îmi iau libertatea să vi le arăt în cele următoare. Este meritul lui Iancu faptul că milițiile românești s-au adunat în număr atât de mare, în special în Munții Apuseni, pe câmpia de la Cricău, și numai extraordinara sa influență, activitatea sa și entuziasmul său (…) au putut să înlăture lipsurile înarmării, îmbrăcămintei și să mențină totul în ordine”. Luând, la 5 noiembrie 1848, comanda celor 20.000 de moți, înarmați doar cu lănci, cu foarte puține puști, căpitanul Gratze i-a împărțit în batalioane și companii, chiar în fața inamicului care atacase, din Abrudul întărit, avanposturile moților. „Și aici - continuă căpitanul Gratze - a arătat prefectul Iancu acea inteligență superioară, care ne-a permis să efectuăm împărțirea și să aranjăm, încă de la 6 noiembrie, avanposturile noastre în poziția de la Teiuș, după preceptele militare. Prefectul Iancu a mai fost la înălțime și în ziua de 20 noiembrie, când am ocupat orașul Aiud, care nu s-a predat fără condițiuni, prin purtarea sa ireproșabilă și prin o justă recunoaștere dintre dușmanul armat și nearmat. Pe când coloanele, înconjurând orașul, erau duse în pozițiunile anterioare, coloana lui Iancu avea ordin să defileze prin oraș și să formeze ariergarda corpului. Fără ca un om să fi ieșit din rânduri, Iancu a condus coloana sa prin mijlocul orașului și a ocupat împrejurimile, astfel că nu numai că nu s-a produs niciun act de violență, dar s-au evitat și orice jafuri.” Tot așa s-au petrecut lucrurile - conform raportului căpitanului Gratze - și la 10 noiembrie 1848, când a fost ocupat orașul Turda, când moții au demonstrat populației că „românii aveau un scop mai înalt decât setea de jaf”. „Având cartierul general în oraș, iar trupa în biuvac pe miriștile de pe malul drept al Arieșului, nici măcar un om nu și-a permis să încalce ordinele și să intre în oraș! (…) Nici în acest oraș nu s-a comis niciun fel de jefuiri și de violență pe tot timpul, destul de îndelungat, al șederii noastre acolo. Mărturisesc sincer - scria căpitanul Gratze - că dispozițiunile mele n-ar fi avut acele fericite succese, dacă nu era Iancu, spiritul care-i înviora pe toți, omul de o popularitate fără margini, însuflețit de nobilul gând să câștige, printr-o credință plină de sacrificii.” Însoțit de înaltul gând al binelui națiunii sale, Iancu a dat dovadă, cu „meticuloasă îngrijire și cu jertfire de sine, până în cele mai mici amănunte”, cei din jurul său având prilejul să vadă, să constate care-i caracterul Iancului, animat de un singur gând: „egala îndreptățire a națiunii sale”. „Sunt, prin urmare, moralmente convins - preciza căpitanul Gratze, în raportul lui din 10 ianuarie 1850 - că, din știința lui și în urma dispozițiilor sale, nu a suferit nimeni vreo nedreptate.”
În finalul raportului amintit, în măsură să spună totul despre eroul nostru național, luptătorul, strategul militar Avram Iancu, căpitanul Gratze completa: „Îndrăznesc, deci, să rog pe Excelența Voastră, să binevoiți a acorda fostului prefect Iancu, pentru activitatea sa plină de jertfire în înțelesul cauzei celei bune, pentru vitejia sa, de atâtea ori arătată și pentru atitudinea sa cinstită, fără greșeală în toate ocaziunile, atât de umană, o distincțiune publică”.
Tot ce-i cuprins în acel raport nu sunt cuvintele de laudă ale vreunui român, ci ale unui militar străin - căpitanul austriac Gratze -, înlăturată fiind, astfel, orice suspiciune de subiectivism, atunci când vine vorba despre Avram Iancu, conducător de oști, la 24 de ani, care, prin inteligență, a avut grijă ca, la Teiuș, Aiud, Abrud, Zarand și Turda, „să nu fie comise niciun fel de jafuri și violențe”. Omul de o „popularitate fără margini", cu gândul la acel „sacrificiu pentru binele națiunii”, în ultima dorință își exprima acel gând testamentar: să-și vadă națiunea fericită! Iancu n-a acceptat violența, nici jaful. În schimb, în acele vremuri, „tribunalele de sânge” ale lui Kossuth au ucis 40.000 de români ardeleni, au ars și au ras de pe fața pământului 300 de sate, biserici și mănăstiri ale românilor. Au fost uciși cei patru prefecți: Bătrâneanu, Petru Dobra, Ioan Buteanu, Constantin Romanu-Vivu (torturat și ucis, în chinurile cele mai groaznice, în dealul de la Sângeorgiu de Mureș), subprefectul Vasile Simonis (spânzurat la Cluj), alți tribuni, centurioni și decurioni, spânzurați la Târgu-Mureș, Sibiu, Zarand, Mănărade, Teiuș, Ogra, Iernut, Dej, Odorhei, Turda, Cluj, Hodac, Ibănești, Rus, Dumbrava, Monor, Sânger, Șieuț, Sâncrai-Mureș, prin alte multe sate românești din Ardeal; într-o foarte scurtă perioadă au fost uciși vreo 1.250 de români ardeleni, printre care și preotul Ioan Papiu, din Budiul de Câmpie, tatăl istoricului Alexandru Papiu Ilarian. Este nevoie de aceste comparații, pentru a dovedi cine au fost cei care au dat dovadă de omenia Iancului, și care, la 1848-1849, au fost barbarii! Iancu - spunea căpitanul Gratze, în raportul lui -, cu „merite nepieritoare”, a evitat „orice violență și jafuri”.
În privința acelei propuneri de a fi decorat, poziția fermă și demnă a Iancului este cunoscută, el nealergând vreodată după onoruri de niciun fel. N-a urmărit nici glorie, nici măriri. A făcut totul pentru neamul lui, fiind cunoscută și atitudinea lui față de împăratul de la Viena, pe care-l considera un mincinos, un hoț!
Ne-au rămas, pentru veșnicie, acele nemuritoare spuse ale Iancului: „Nu cu argumente filosofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea”; „Uitați-vă pe câmp, românilor, suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi”; „Noi suntem oamenii libertății! Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat sângele și suntem hotărâți a ne vărsa sângele până la ultimul român”; „Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat până acum. Durere, fără mult succes, ba togma acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic”.
În anul 2015, ne îmbrăca în „Mantaua Iancului” Valentin Hossu-Longin, scriitorul urmaș al unor luptători moți din Apuseni, care dedică o carte Crăișorului din Țara de Piatră. Trăgându-se din cei trași pe roată, Iancu, simbolul luptei pentru un țel măreț, aflăm că a fost întemnițat „pentru ofensă adusă stemei imperiale”, întrebându-se, revoltat, „de ce-i pusă Transilvania lângă Ungaria?”. Pentru că a protestat, este arestat și dus la Alba-Iulia, legat fedeleș, cu mâna la picior. Este brutalizat de un ofițer ungur, legat în lanțuri și pălmuit. Eliberat prin intervenția Mitropolitului Andrei Șaguna, începea prigoana împotriva lui Avram Iancu! După răul decepțiilor din anul 1852, Iancu refuză decorațiile și onorurile împărătești, refuză să se întâlnească cu împăratul Francisc Iosif I, aflat în vizită prin Transilvania, deoarece acesta nu și-a respectat promisiunea privind drepturile moților asupra pădurilor. Pentru Iancu, pentru moți, „tătucu' de împărat” era un mincinos, un fățarnic!
Moartea lui Iancu, din anul 1872, a acelui rege, cu adevărat, al Apusenilor, lasă, totuși, o întrebare: ce s-a întâmplat în cei 20 de ani ai rătăcirilor prin păduri și munți, de la Abrud la Baia de Criș, acolo doar găsindu-și liniștea și refugiul? Moții îl iubeau, unii îi sărutau mâna ca unui patriarh. El este așezat, de românii ardeleni, într-o aură de legendă, cea a iubirii, admirației și respectului pentru un înaintemergător. Demnă de o extraordinară secvență cinematografică este acea întâmplare, cuprinsă, de Valentin Hossu-Longin, în povestirea „Mantaua Iancului” din cartea cu acest titlu. Era într-o zi cu zăpadă, într-un moment de rătăcire a Iancului prin păduri și munți. Zărește o femeie plăpândă, urcând prin nămeți. „Cu brațele îndoite pe lângă trupul subțirel”, trăgea după ea o sanie cu crenguțe, cu vreascuri pentru foc. Recunoscându-l, femeia i s-a adresat pe nume: „Iancule, Crăișorul nostru!”. La care Iancu răspunde: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu! Iancu e mort!”. Abia atunci Iancu își dă seama că, în sanie, era un copilaș zgribulit de frig. Un firișor de viață. Un licăr de speranță. O mână de om. Cu cuțitul, Iancu taie o bucată mare din pulpana hainei lui lungi (mantaua) și învelește cu ea pruncuțul. „Gest care vorbește, de la sine, mai cuprinzător decât orice biografie.” O învățătoare din Vidra cunoștea cele petrecute, ea fiind o strănepoată a femeii cu copilul.
Toate acestea trebuie știute de cei care îmbrăcăm, zilnic și veșnic, steagul național, Tricolorul din Biserica din Țebea, în apropierea căreia Iancu își duce somnul.
Iancu și-a dat obștescul sfârșit pe prispa unei case din Baia de Criș, a unui sat al Apusenilor, asupra lui găsindu-se „averea” lui: jalba, mototolită, către împăratul de la Viena, o basma înflorată, probabil de la o femeie cândva iubită, și fluierul cu care rătăcea prin munți, înfiorându-i.
Pentru conștiința vie a eroismului lui, pentru gândul lui, de luptător, de înălțare a Neamului și de înfăptuire a idealului național, să ne închinăm strălucitului viteaz, martir al românilor ardeleni. Lui și celor jertfiți în numele lui să ne închinăm, aducându-le un pios omagiu și veșnică recunoștință.
„În fața mormântului de la Țebea - spunea Octavian Goga - se închină o Românie!”

Categorie:

Foamea de valori umane a societăţii româneşti

0
0

Dintre toate forţele acuzate de omogenizarea minţii actuale a românilor, mass-media a fost şi este cel mai mult criticată. Nu cred că un adevărat intelectual român cu circumvoluţiuni cerebrale adânci nu incriminează, mai ales televiziunile, de standardizarea vorbirii, a obiceiurilor sau pervertirea gusturilor. Unele programe de televiziune sunt ca un tăvălug ce striveşte creierul românilor şi îl transformă într-o foaie de hârtie netedă, fără valoare. Televiziunile au ajuns să producă un număr destul de mare de „specialişti ai timpului liber”, tipurile de discuţie fiind mai rele decât limbajul de lemn sec al propagandiştilor de partid, provocând valuri îndoielnice de aşa-zise vedete pe care, personal, le consider şi le numesc „vedete de mucava”. Numărul amuzamentelor, jocurilor, hobby-urilor pe sticla televizorului apar spontan şi rapid, dând naştere unei subculturi în care stai la televizor şi admiri, de exemplu în serialul „Temptation Island - Insula iubirii”, trupuri bine lucrate, aproape goale şi cu tatuaje peste tot, mai ales în zonele intime, dar cu „creierul de găină beată”, în cel mai fericit caz. Când vezi asemenea analfabeţi prezentaţi ca mari vedete, te cuprind frigurile, mai ales când răspund la orice întrebare mono sau bi-silabic: „Ok” sau „Totul este ok”.
În trecut, un om ce trăia într-o societate fie ea capitalistă sau socialistă, putea să spere că sistemul de valori publice va rămâne acelaşi cel puţin pentru o viaţă de om, acum acest lucru nu mai este valabil. După 1989, au intrat şi în cinematografele şi televiziunile noastre filmele americane. Desigur că undeva la Holywood se creau adevăraţi eroi legendari, dar care, totuşi, să recunoaştem, au rezistat timpului. Astfel, James Dean a reprezentat pentru multă vreme adolescentul răzvrătit împotriva unei societăţi alienate a capitalismului sălbatic. De asemenea, Elvis Presley, regele rock-and-roll-ului, uimea Statele Unite ale Americii cu cântecele sale, urmat apoi în Europa de formaţia Beatles, cu coafuri extravagante şi costume exotice, dar şi cu melodii nemuritoare. A venit vremea ulterior, pe la sfârşitul anilor ’60, altor eroi legendari, Che Guevara, veşnicul revoluţionar, Bob Dylan, Joan Baez şi multor altora.
În România anilor trecuţi am avut modele extraordinare de urmat, de exemplu actorii: Florin Piersic, Draga Olteanu Matei, Adela Mărculescu ş.a.m.d., care trăiesc şi astăzi şi ne mândrim cu ei. Astăzi căutăm - sau mai corect spus, tinerii caută - eroi sau modele de viaţă la televizor, iar când butonăm televizorul observăm că ne inundă micile ecrane cel mai adesea emisiuni ca: „Roata Norocului”, „Bravo, ai stil”, „Insula iubirii”, „Ferma vedetelor”, „Burlacul”, „Fermier, caut nevastă” şi multe alte asemenea, de prost gust, majoritatea inspirate din emisiunile din occident. Această abundenţă de „nimic” pe sticla televizorului ne molipseşte tinerii de cea mai răspândită boală contemporană, care este mai periculoasă decât cancerul, şi care este „criza de identitate”. Din păcate, societatea nou creată în România după 1989, societatea capitalistă, oferă din ce în ce mai puţine „rădăcini” pentru tineretul nostru de a descoperi şi dezvolta adevăruri durabile şi nobile.
L-am întrebat, nu demult, pe marele actor Florin Piersic cum, sau prin ce metodă, putem deschide gustul pentru frumos al tinerilor noştri ori cum să-i iniţiem în înţelegerea actului artistic? Răspunsul a fost categoric: revenirea la adevăratele valori naţionale. Şi este clar că are dreptate, dar cu aceste emisiuni la televizor, de genul „Insula iubirii”, nu se poate face acest lucru; şi din păcate, constatăm pe zi ce trece că tot mai mulţi tineri sunt rupţi de rădăcini şi-şi pierd orice apartenenţă la valorile naţionale ale Poporului Român. Vizionând aceste emisiuni „de doi lei”, tinerii români trăiesc într-un mare stil fals, fiţos, dar fără nici cea mai mică urmă de valoare umană şi naţională. Atenţie, tineri români, nu consumaţi stilul de viaţă expus la televizor! Este pericol de moarte; moarte a sufletului!

Categorie:

PÂNĂ CÂND CONTINUĂM TOLERANŢA FAŢĂ DE MAGHIARII REVANŞARZI?

0
0

Sunt supăraţi ungurii că noi vom celebra 100 de ani de când am dobândit ziua sfântă a libertăţii noastre, în acest spaţiu în care viaţa ne-a fost înrobită mulţi ani de imperiali şi nomazi barbari. Ni se aruncă acuze că, în cei 100 de ani Statul Român a încercat să-i asimileze pe maghiarii rămaşi în teritoriul românesc. Puşchea pe limbă! - ar spune badea Gheorghe. Cum, adică, să ne otrăvim naţia cu picături de venin unguresc? Să plantăm în straturile hranei noastre sufleteşti pornirile criminale care s-au abătut asupra locuitorilor români majoritari, stăpâni de drept ai teritoriului strămoşesc dacic, în care s-au instalat ca deţinători venetici asiatici?
Nici n-am intrat în anul Centenarului şi se grăbesc să ne anunţe că ei nu vor sărbători alături de noi ziua Marii Uniri a românilor. E mai bine să stea deoparte, decât să stea alături de noi clocotind de ură, de duşmănie, animaţi de nestinsele aspiraţii revanşarde. Ziua Centenarului Unirii e prea sfântă pentru noi şi nu vrem să avem în preajmă cetăţeni degradaţi, netreziţi din trăirile animalice cu care au ucis în răstimpul celor 100 de ani. Se tem că ne vom număra morţii pe care i-au semănat în spaţiul transilvan, în care se reinstalaseră şi pe care l-au stăpânit timp de patru ani în regimul horthyisto-fascist. Este motiv de îngrijorare pentru ei, aşa cum este sursă de descurajare nesusţinerea cerinţelor lor de autonomie de către niciun stat dintre cele cărora li s-au adresat. Noi nu ne bucurăm că pentru maghiari se împlineşte un centenar trist, văzut ca o tragedie a încetării statutului de stăpâni asupritori. Le este greu să înţeleagă că a fost o treaptă a istoriei de restaurare a unor drepturi ale românilor pe care ei şi le însuşiseră abuziv.
Din câte se ştie, maghiarii au fost aliaţi de rangul doi ai austriecilor, care le-a dat sceptrul de administrator al Ardealului, dar ei şi faţă de stăpânii lor au încercat o autonomizare, impunându-şi modul propriu de asuprire asupra majorităţii populaţiei româneşti. Simţeau ei că aici începe să fiarbă dorul de libertate, iar ştiindu-se străini şi în minoritate, au recurs la cele mai barbare procedee de intimidare a răsculaţilor spre a-şi instaura regimul de teroare. Cunoscându-se această realitate despre vremurile împărăţiei, constatăm că, din 1918, Austria s-a retras în carapacea sa, renunţând la invazii şi înrobiri de naţii străine, îşi vede de viaţa paşnică, ducând în timp alura unui stat de prestigiu, bucurându-se de evaluarea culturii înalte, de preţuirea ca naţie de distinsă civilizaţie. În schimb, aliatul colţos, înzestrat cu ce nu i se cuvenea, continuă să revendice Transilvania, aparţinătoare de milenii vechii Dacii, cu mult înainte de a se instala hunii în meleagul european, unde au rădăcini prea scurte, dar dorinţă de acaparare precum sălbăticiunile care îşi asumă prin forţă un spaţiu al lor. E de crezut că Austria se ruşinează de fosta ei aliată, care a rămas o naţiune retardată.
Trăieşte în România un maghiar, monument al omeniei şi al înţelepciunii, Hajdu Gyozo. În revista „Flacăra” din 8-14 septembrie 2017, pagina 14, îi acuză pe cei din UDMR că „săvârşesc un mare păcat politic de neiertat prin neglijarea Centenarului Marii Uniri faţă de propria lor naţiune”. Cu starea sentimentală şi luciditatea oricărui român, Hajdu Gyozo condamnă intenţia lui Kelemen Hunor, „maghiar îndârjit şi îngâmfat”, de a arbora doliu pe lângă drapelul naţional al României, atrăgându-i atenţia că „face mai mult rău decât oricine maghiarilor din România”.
Cu o justeţe limpede, afirmă că declaraţia lui Kelemen Hunor despre faptul că „maghiarii din Transilvania nici nu putem şi nici nu vrem să sărbătorim anul 1918”, … „provoacă revolta populaţiei române majoritare, dar, după constatările mele, şi a multor compatrioţi ai mei de naţionalitate maghiară”. Ca un exponent justiţiar al populaţiei maghiare, desfiinţează supremaţia de conducător a politicianului surd şi orb, Kelemen Hunor, chemându-l la ordine: „Cum îndrăzneşte Hunor Kelemen să vorbească în numele întregii comunităţi maghiare?”. În plus, Kelemen Hunor primeşte o lecţie de istorie românească de la compatriotul său, întrucât consideră o blasfemie afirmaţia că întemeierea Statului Român modern „a fost o greşeală, a fost o aparenţă mincinoasă”, dezvăluindu-i măreţul sacrificiu al celor 335 de mii de ostaşi români care „au murit eroic pentru eliberarea fraţilor lor români din Transilvania, o majoritate din populaţia Transilvaniei, de sub supremaţia maghiară”.
În opinia publică românească, politicienii maghiari şi-au atras dezacordul până la revoltă, urmare obrăzniciei cu care îşi duc viaţa aici, în Ţara noastră. De aceea şi pare ieşită din acest comun oribil opinia maghiarului Hajdu Gyozo că „fapta lui Kelemen Hunor este considerată o atitudine incalificabilă, … un atac extremist şi şovin maghiar … care va fi resimţit cel mai puternic mulţi ani de-acum înainte de însăşi comunitatea maghiară din România”. Şi mai mult decât un simplu reproş, Hajdu Gyozo consideră că, prin asemenea conduită antiromânească, parlamentarii maghiari au încălcat „jurământul pe Constituţie” şi, drept urmare, „nu ar trebui să scape nepedepsiţi din cauza păcatului politic comis împotriva României şi propriei naţiuni”. Consideraţia lui Kelemen Hunor că „nu este obligatorie respectarea prevederilor constituţionale” îl determină pe Hajdu Gyozo să-l cheme din nou la bară să-i răspundă la întrebarea: „Ce caută aceşti «maghiari de mare onoare» în Parlament, în Guvernul României, în funcţii de primar, viceprimar şi în fruntea consiliilor judeţene?!”.
Cu o înaltă cuminţenie, maghiarul Hajdu Gyozo se adresează naţiunii maghiare din România, căreia îi atrage atenţia că „ar trebui să înţeleagă că liderii UDMR, pentru care nu este obligatorie respectarea prevederilor Constituţiei, nu pot fi în Parlament sau în Guvernul României, respectiv nu pot îndeplini funcţii de primar sau preşedinţi ai consiliilor judeţene”.
Ce mămică şi ce tătic au zămislit asemenea făptură de maghiar?! Iată eroul contemporaneităţii, căruia trebuie să i se facă statuie, şi nu criminalilor istoriei!
Că există şi asemenea conştiinţe printre maghiari, şi se naşte speranţa că rezolvarea acestui conflict poate să se manifeste chiar în rândurile lor, întrucât toleranţa noastră timp de 100 de ani nu a dat roadele scontate, adică oferirea îngăduinţei faţă de ura şi îngâmfarea lor a fost considerată drept slăbiciune, neputinţă, lipsă de curaj. De aceea, credem că a venit vremea să ne manifestăm dreptul de stăpâni ai teritoriului transilvan şi să ne manifestăm cu tărie şi prestanţă, asemenea comisarului poliţist român din Harghita, prefectului şi primarului din Târgu-Mureş. Constatăm că, fără cătuşe şi fără procedura închiderii după gratii, huliganismul ungurilor nu poate fi potolit.
Nici noi, românii, şi nici maghiarii paşnici nu vor să trăiască în teroare, în loc de bună înţelegere şi prietenie, într-o ţară liberă şi bine aşezată. De aceea, să luăm aminte că toleranţa noastră nu are efect educativ şi civilizator asupra unor conştiinţe întunecate.

Categorie:

AVRAM IANCU

0
0

ICOANELE SUFLETULUI ROMÂNESC

Trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre zilnicii, de laşităţi şi trădări, de insulte şi jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revărsă pe capul bietului şi răbdătorului Popor Român, care nu mai are de niciunde a căpăta o rază de speranţă. S-a întinat vâna neamului acestuia bun, cinstit şi milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme toţi cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de norod, făcându-şi mai degrabă aici pe pământ, raiul lor cel păcătos.
Aşadar, rugămu-ne Ţie, Doamne, să strângi laolaltă sufletul şi vrednicia bărbaţilor noştri cei mari făcători de înflăcărată şi adevărată istorie: Mircea, Ştefan, Mihai, Cuza şi pune din sufletul lor pe sufletele noastre, tărie şi speranţă, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul suferinţelor celor de pe urmă. Şi nu-l uita Doamne pe Avrămuţ, fără de care Ardealul ar fi searbăd şi fără speranţă. Că el, nemuritul nostru cel drag, şi-a tras tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne şi-ngloriate. Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai pus pe el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci.
Născut în binecuvântatul an 1824, la Vidra de Sus, în Cetatea de Piatră a Apusenilor cei presăraţi cu aurul născător de patimi şi suferinţi, Iancu a cunoscut, ca nimeni altul, amarul vieţii sub jug străin, umilitor. A avut însă norocul de a fi dornic de învăţătură, iar pe unde s-a şcolit, la Vidra, Câmpeni, Zlatna şi mai apoi la Cluj, unde şi-a luat Dreptul, a avut parte numai de dascăli buni şi întru toate vrednici. Cancelist fiind la Tabla Regească din Târgu-Mureş a avut norocul de prietenia unor tineri entuziaşti, pe care, anul binecuvântat 1848 i-a umplut de speranţe nebănuite. Simţind că ar putea să vină acea vreme norocoasă aşteptată de neamul său, care să-i scape pe români din strânsoare jugului străin, a purces de îndată spre Apuseni, pentru a-i lămuri şi a-i ridica la luptă pe obidiţii săi moţi. Ştiind că nimic nu se obţine fără luptă şi jertfă şi că hotărârile luate de el, şi de alţii ca el, pe Câmpia Blajului trebuiesc apărate chiar cu preţul vieţii, a înfiinţat de îndată Legiunea „Auraria Gemina’’ şi a numit prefecţi din rândul oamenilor săi cei mai de încredere.
Cu timpul, faima câştigată cu jertfă şi-n onoare l-a făcut cunoscut şi mai apoi temut chiar de aliaţii săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au minţit, că prea era mare şi ascultat de ai săi şi prea stătea în calea unor planuri şi înţelegeri neştiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Încercuit de trupele ungureşti, a rezistat în cetatea lui de piatră, ba a mai şi împuţinat şi îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins şi ridicat în ştreang. Soarta a vrut să fie altfel, iar după terminarea războiului a luat de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului drepturi şi dreptate, nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar naţiei sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit în schimb promisiuni deşarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât sufletul său mare şi bun. Înşelat în crezul său, dezamăgit şi dezgustat de viaţă, trist şi umilit, se retrage în locurile obârşiei sale.
Pierdut în nemărginimea gândului şi a sufletului său, cu dorul arzător la naţia lui pe care nu a putut să o vadă liberă şi fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viaţă la 10 septembrie 1872. Ţebea îl veşniceşte, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ţinem nemurit în inimi ca o icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârşit în scurta sa viaţă.
Într-u veşnica lui pomenire, aprindeţi candela sufletului vostru şi faceţi o rugă de ierare către Domnul Dumnezeul nostru, ca să-l veşnicească în largile Sale raiuri, alături de toţi jertfitorii neamului nostru românesc. Iar voi, pentru faptele sale demne de toată lauda, dintr-o tremurată geană lăsaţi să cadă o lacrimă fierbinte în ţărâna neuitării, acolo unde odihneşte sufletul lui bun, cinstit şi jertfitor.
Şi nu uitaţi, voi cei răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului. Aşteptaţi-o cu încredere!

IANCULE!
Icoana iertătorului nostru erou

Iancule, ţi-aducem astăzi la gorunul tău din deal
Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal,
Că în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti,
Nu ţi-am dus la capăt gândul din nălţimile-ţi cereşti.

Tot săraci suntem şi-acuma în bogata noastră Ţară,
Tot furaţi mai suntem încă de vecini ce ne-nconjoară,
Tot uitaţi în voia sorţii şi-n a vântului putere
Umiliţi de neromânii care-şi fac pe-aici avere.

Nu te-am meritat, Mărite, n-ai lăsat la următorii
Cel curaj avut în suflet, ca să poată viitorii
Să-mi adune, cum făcut-ai, românimea laolaltă
Şi cu lancea ta să-şi facă legea vrută, meritată.

E păcat că doar rămas-ai o icoană luminată,
Scrise rânduri într-o carte ce de-acuma e uitată,
Vise vagi la ceia care astăzi dacă-mi mai adună
Doar o mână de trudalnici, ce te simt o săptămână.

Suntem laşi, mărite Iancu, neuniţi de-a ta durere,
Toţi ne calcă şi ne spurcă după cum e a lor vrere,
Slabi ca mâna de femeie, cumpăraţi c-o vorbă dulce,
Iertători cu cei netrebnici, şi Cristoşi pe-a Ţării cruce.

De vei vrea, îmi ia cu tine moţii tăi neînfricaţi
Şi coboară la câmpie unde sunteţi aşteptaţi,
Să trezeşti încă-odată Ţara ce-i în amorţire
Cu speranţă-naripată în gândire şi-n simţire.

Că-i târziu, şi-i mincinoasă vremea asta ce-o trăim,
Iar de nu ţi-om fi oştire, şi la tine nu venim,
Stinge-n grabă pe mormântu-ţi însfinţita lumânare,
Lasă Ţebea şi Ardealul, şi te du în cea uitare.

Mircea Dorin Istrate

Categorie:

PS Andrei a sfinţit lucrările de la demisolul Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din Covasna

0
0

Ziua de 10 septembrie 2017, Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, a fost o zi de mare bucurie pentru credincioşii ortodocşi din oraşul-staţiune Covasna, sau oraşul celor 1.000 de izvoare, cum mai este supranumită localitatea balneo-climaterică, şi, în egală măsură, pentru turiştii aflaţi aici la tratament. A fost o zi minunată, atât afară, unde era un soare parcă de miez de vară, cât şi în inimile oamenilor, pentru că au avut prilejul, mulţi dintre ei pentru întâia oară, să participe la o Sfântă Liturghie Arhierească. Chiriarhul locului, Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a sosit încă de dimineaţă, fiind aşteptat de mulţime, dar şi de soborul de preoţi, în frunte cu părintele Ioan Bercu, protopop de Sfântu-Gheorghe, părintele protosinghel Andrei Jilcu, stareţul Mănăstirii „Prodromiţa” de la Comandău, judeţul Covasna, părintele Sebastian Pârvu, consilierul cultural al Eparhiei noastre, şi părintele Cristian Vlad Irimia, slujitor la acest sfânt lăcaş - Biserica „Izvorul Tămăduirii” din cadrul Parohiei oraşului Covasna.
Sfânta Liturghie Arhierească a adus liniştea în sufletele credincioşilor, ale căror chipuri, de la mic la mare, transmiteau această stare de bucurie creştinească şi pace. Preasfinţitul Părinte Episcop Andrei a ţinut, ca de fiecare dată, un bogat, rodnic şi ziditor cuvânt de învăţătură, de această dată despre semnificaţia Sfintei Cruci, aflându-ne în praznicul Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi al Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora. De asemenea, ierarhul locului a adus mulţumiri persoanelor care au sprijinit, de-a lungul timpului, realizarea lucrărilor de la această deosebită bisericuţă, fiind ctitorii şi binefăcătorii ei.
În continuare, părintele Cristian Vlad Irimia i-a mulţumit bunului Dumnezeu pentru toate realizările ce s-au făcut aici în ultimii 10 ani, apoi desigur, statului prentru sprijinul financiar acordat şi ierarhului locului pentru prezenţa în mijlocul poporului dreptcredincios din staţiunea Covasna, numindu-l simbolic „Episcopul românilor din toată Ţara”, pentru că în Sfânta Biserică se aflau, într-adevăr, români din toate colţurile României, iar ulterior, clerul şi o parte dintre au mireni au coborât la demisol pentru sfinţire. Preasfinţitul Andrei a sfinţit lucrările de amenajare şi modernizare, interioare şi exterioare, realizate, în ultimii ani, la Centrul Pastoral Român al Bisericii „Izvorul Tămăduirii” şi i-a mulţumit părintelui, cu cuvinte de aleasă consideraţie, pentru munca depusă în slujirea Bisericii şi a Neamului Românesc. A luat cuvântul, în continuare, părintele protopop Ioan Bercu, amintind despre istoricul sfântului lăcaş, despre cum a fost zidită şi sfinţită această biserică în timpul păstoririi aici a Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan, acum Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, dar mai ales despre vremurile de demult, din timpul Mitropolitului Andrei Şaguna, când, acesta, în 1863 venind în staţiunea Covasna, a făcut vorbire întâia dată despre necesitatea construirii ei, idee reluată după şapte decenii, în 1936, de Mitropolitul Nicolae Bălan, prezent şi el la tratament.
Evenimentul s-a încheiat cu o frăţească agapă creştinească la Hotelul „Bradul” din oraş, amplasament al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei.

Categorie:


COMUNICAT DE PRESĂ

0
0

Marţi, 5 septembrie 2017, în Comisia de muncă din Camera Deputaţilor s-a dat aviz favorabil proiectului de lege privind modificarea Legii 215, iniţiat de UDMR.
Iată cum românii din Covasna asistă, din nou neputincioşi, la ce sunt în stare să facă cei ce conduc Ţara în acest moment pentru a nu pierde puterea, aşa încât parlamentarii PSD şi ALDE au votat împreună cu cei de la UDMR şi au dat aviz favorabil acestui proiect.
Pentru majoritatea românilor acest vot dat pe 5 septembrie a rămas neobservat, dar pentru cei din Covasna este cât se poate de clar că sfidarea lor de către autorităţi nu are limite.
Scăderea pragului de la 20% la 10%, în ceea ce priveşte ponderea numărului de locuitori dintr-o localitate aparţinând minorităţilor, acordă cetăţenilor de etnie maghiară din aceste localităţi, dreptul de a vorbi în limba minorităţilor lor în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale. În 400 de localităţi noi autorităţile ar putea fi obligate să vorbească în limba maghiară, ceea ce dovedeşte că în fapt, se doreşte a se institui o formă de autonomie care duce inevitabil la acordarea de drepturi colective şi nu individuale. În disperarea sa de a rămâne la putere, PSD este în stare chiar să declare ziua de 15 martie zi de sărbătoare naţională.
PNL Covasna atrage atenţia că sunt trecute cu vederea mult prea uşor toate aceste răutăţi împotriva românilor din această zonă, românii din secuime fiind mereu cei care suportă consecinţele negocierilor UDMR-ului cu cei de la putere.
Preşedinte PNL Covasna,
Olimpiu Floroian

Categorie:

MIRACOLUL ROMÂNESC

0
0

Noi, românii, avem vreo câteva intervenţii în istorie, când toată suflarea şi toţi ochii oamenilor s-au îndreptat către Carpaţi cu admiraţie, consideraţie şi respect!!! Emil Cioran, până la vreo şaizeci de ani, era tare sceptic şi nu vedea niciun moment de înălţare, către cer, a vechilor daci. Dar, dacă vom contempla cu dreaptă socoteală, vom afla trei, ba chiar patru momente de iluminare divină, când românii au făcut şi pe alţii să se desprindă de condiţia de pământean.
Primul ar fi acela când, paradoxal, într-o mare perioadă de timp, geto-dacii, prin trăirea lor înaltă şi ascetică, au primit învăţătură din Revelaţie că dincolo de viaţa aceasta relativă este posibilă atingerea nemuririi. Singur, acest sentiment i-a ridicat pe geto-daci în minţile popoarelor civilizate ale antichităţii. Acolo este testamentul identităţii noastre perene, identificat de către marii istorici ai neamul nostru. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că neamul geto-dacilor era dezbinat, nimeni nu a reuşit să îi scoată din spaţiul hărăzit lor de către divinitate. De remarcat este faptul că astăzi românii trăiesc cam în acelaşi spaţiu matricial, cum a demonstrat poetul de la Lancrăm, Lucian Blaga. Deşi minţile bolnave de lăcomie şi mândrie a multor imperii au lovit necruţător neamul nostru, România rămâne o Ţară distinctă, originală, dar înainte de toate creştin-ortodoxă. Singura ţară latină ortodoxă. Este aceasta o virtute care face ca vocea României să fie ascultată de către toţi oamenii iubitori de Dumnezeu aflători pe pământ.
Al doilea moment, când de români s-a apropiat Lumina cea adevărată; a fost miracolul numit Moldova din timpul Sfântului Ştefan cel Mare. Orice comentariu ar fi de prisos, fiindcă toţi ştim câte ceva despre Ştefan cel Mare. Sigur, e bine să amintim că el a reuşit să facă din Moldova strălucitorul Bizanţ, dinaintea căderii Constantinopolului.
Al treilea moment - sigur, în ordine temporală şi spaţială petrecut înaintea celui de-al doilea -, este prima unire statală a românilor, care a fost lucrarea Sfântului domnitor Mihai Viteazul, în anul 1600. Este prima formă de catedrală bizantină a teritoriului viitoarei Românii, realizată în primii zori ai modernismului de către Mihai Viteazul şi Neamul Românesc. De multă vreme ochii românilor ardeleni priveau către viteazul Domn ca spre un mântuitor.
În fine, al patrulea moment sideral din istoria noastră este Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. După cum s-au desfăşurat şi precipitat evenimentele pe fronturile din România şi din Europa, toată suflarea a înţeles că României i s-a făcut dreptate de către însuşi Dumnezeu. Ne amintim cu durere că în 1917 am fost pur şi simplu aruncaţi peste Carpaţi şi… România abia îşi mai trăgea sufletul în vreo şase judeţe. Iar în 1918, pe 1 Decembrie, România avea la sânul ei aproape toate teritoriile.
Marii istorici şi patrioţi spun că fără o consolidare a conştiinţei naţionale este imposibil să înfruntăm veacurile. Desigur că nu m-ar fi frământat această temă - sau teamă -, dacă nu venea peste români acest vânt otrăvit şi iraţional al globalizării, care ne-a găsit, aproape pe toţi, foarte nepregătiţi după ieşirea din temniţele fără Dumnezeu ale comuniştilor. Globalizarea a reuşit, într-un timp fulgerător, să orbească minţile românilor şi să le devieze total de la contemplarea luminii dumnezeieşti. De aceea, bătălia cu globalizarea trebuie să fie prioritatea zero a vremurilor noastre. Dacă vom alerga cu umilinţă şi credinţă la Domnul Hristos, se va împlini vorba de Duh din popor că românul nu piere!

Categorie:

Regionalismul românesc transilvănean la începutul perioadei interbelice în ierarhia greco-catolică

0
0

La începutul perioadei interbelice a avut loc un fenomen ale cărui manifestări puteau să frâneze opera de închegare a României Mari. Este cunoscut sub numele de regionalism. S-a manifestat în toate regiunile unite cu România, dar mai ales în Transilvania. Îl întâlnim în plan cultural, bisericesc, politic. A avut o anume influenţă asupra relaţiilor dintre români şi unguri, cei din urmă încercând să-l stimuleze.
*
În plan bisericesc, după 1918, nu era vorba doar de necesara unire a unor organisme existente de o parte şi de alta a Carpaţilor, pentru a consolida România Mare şi a face faţă mai uşor ofensivei revizioniste, precum era în plan cultural. În domeniul bisericesc se puneau două probleme majore: unirea Bisericii Ortodoxe Române din Vechiul Regat cu acelea din Basarabia, Bucovina şi Transilvania; unirea celor două biserici româneşti din Transilvania - ortodoxă şi greco-catolică -, refăcând astfel unitatea religioasă a românilor transilvăneni, ruptă prin acte de forţă la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ortodocşii au înţeles necesitatea naţională a unirii lor, şi au pus această necesitate deasupra unor orgolii inerente. Conducător al Bisericii Ortodoxe unite a ajuns Episcopul transilvănean Miron Cristea, care va fi, din 1925, şi primul Patriarh al acesteia. Ortodocşii au dat dovadă, astfel, de patriotism, prin unirea lor reuşind să lupte mai cu eficienţă împotriva revizionismului unguresc în Transilvania sau a revizionismului rusesc în Basarabia. Greco-catolicii n-au înţeles, însă, că unirea şi în plan bisericesc este o necesitate naţională.
Unirea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Greco-Catolică Română era posibilă, în condiţiile în care Ungaria nu se mai putea opune. S-ar fi anulat, astfel, actul samavolnic - obţinut prin presiuni, falsuri şi promisiuni mincinoase - impus de Imperiul Habsburgic şi de Papalitate la sfârşitul secolului al XVII-lea. Scopul, pentru Viena, fusese acela de a-şi facilita stăpânirea Transilvaniei; scopul, pentru Roma, fusese acela de a-şi înlesni prozelitismul religios aducător şi de foloase materiale. Unitarismul nu a fost expresia voinţei românilor transilvăneni, ci s-a înfăptuit printr-o acţiune de forţă. Doar unii dintre protopopi l-au acceptat benevol, atraşi de avantajele materiale ce li s-au anunţat. Însăşi autenticitatea documentelor care consfinţeau Unirea cu Roma este pusă la îndoială. Fiind creată printr-un act de forţă şi printr-un fals, Uniaţia a fost respinsă de cea mai mare parte a românilor transilvăneni. De aceea, Imperiul Habsburgic s-a arătat foarte nemulţumit şi, de comun acord cu Papalitatea, a folosit chiar tunurile pentru distrugerea lăcaşelor de cult ortodoxe. În 1761, acţiunea de represiune condusă de generalul Bukow a pătruns în zonele montane unde erau ascunse biserici şi mănăstiri ortodoxe, care le erau indicate militarilor chiar de către seminarişti greco-catolici. Toate aceste fapte, Biserica Ortodoxă le-a înregistrat, ele contribuind la răceala stabilită între ea şi Biserica Greco-Catolică. Pe de altă parte, din punct de vedere al afirmării Naţiunii Române din Transilvania, uniţii au avut un rol foarte important, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, dezamăgindu-i pe cei care înfiinţaseră Biserica respectivă pentru a profita de ea; s-a ajuns chiar la represalii. Această evoluţie va apropia cele două biserici, la baza fenomenului stând faptul că amândouă erau româneşti şi se întâlneau pe tărâmul aspiraţiilor naţionale. S-a evidenţiat această apropiere în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, în perioada Dualismului Austro-Ungar, în 1918. La Alba-Iulia, pe 1 Decembrie 1918, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu s-au arătat împreună poporului, dând un mesaj de unitate.
După formarea României Mari se aştepta ca Uniaţia să fie anulată prin voinţa românilor transilvăneni. Faptul ar fi întărit lupta împotriva revizionismului Ungariei. Reunificarea într-o singură biserică a românilor ardeleni era facilitată, în acel moment, şi de faptul că ambele biserici nu aveau conducători supremi. Şi în Vechiul Regat nu mai exista un astfel de conducător, mitropolitul primat Conon fiind înlăturat datorită politicii sale filogermane din timpul războiului. Mitropolitul ortodox transilvănean care trădase cauza românilor, Vasile Mangra, murise în 1918, iar mitropolitul greco-catolic român, Victor Mihali de Apşa, murise tot în 1918. Deci, ambele scaune mitropolitane ardelene erau libere. În acest context, s-a făcut propunerea ca vicarul unit de Blaj, Vasile Suciu, să fie ales mitropolit al tuturor românilor transilvăneni, ajungându-se astfel la reunificarea religioasă. Dar, Vasile Suciu şi conducerea Bisericii Greco-Catolice nu au acceptat ideea. A primat o socoteală meschină: dacă s-ar fi acceptat propunerea, un ierarh greco-catolic ar fi ajuns în fruntea tuturor românilor transilvăneni, ceea ce nu putea să nu le convină uniţilor; dar, în cadrul României Mari, ortodocşii transilvăneni nu puteau rămâne separaţi de cei din Vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina. Şi, acest bloc ortodox masiv - chiar în condiţiile în care Vasile Suciu ar fi acceptat propunerea de a-i conduce pe toţi românii transilvăneni - i-ar fi înghiţit practic pe greco-catolici. În urma acestui raţionament, avantajul naţional indiscutabil al propusei uniri nu a fost luat în seamă de conducerea de la Blaj.
S-a trecut la acţiuni pentru preîntâmpinarea unor presiuni unioniste din partea enoriaşilor entuziasmaţi de Hotărârea de la Alba-Iulia. În martie 1919 s-a refăcut Vicariatul Greco-Catolic din Secuime prin Adunarea de la Târgu-Mureş - consacrând desprinderea de Episcopia de Hajdudorogh, în care fusese înglobat forţat în 1912. În context, nu s-a spus nimic despre revizuirea şi a actului din 1700, deşi acesta fusese la fel de condamnabil ca acela din 1912. A urmat, la Cluj, în mai 1919, Congresul preoţilor greco-catolici din Arhidieceza Ardealului şi din cele trei dieceze subordonate. Puţin înainte apăruse ideea unui congres comun cu ortodocşii, în cadrul căruia s-ar fi putut lansa propunerea reunificării. Congresul comun nu a avut loc. Dar, s-a arătat din ambele părţi o simpatie bazată pe sentimente naţionale comune. La Cluj a fost subliniat rolul preoţilor în cadrul noului Stat: „Hotarele României Mari ni le-a câştigat Armata Română, dar hotarele sunt cadrele în care viaţa vie trebuie s-o dea oamenii, şi în primul rând preoţii.”. Noul Mitropolit ales, Vasile Suciu, va fi instalat la 1 ianuarie 1920, ca Arhiepiscop de Alba-Iulia şi Mitropolit al Blajului. Va acţiona foarte intens pentru reorganizarea şi întărirea Bisericii sale, respingând orice reunificare.
În ansamblu, Biserica Greco-Catolică s-a manifestat ca susţinătoare a României Mari. Şi-a păstrat rivalitatea cu Biserica Ortodoxă. Au urmat poziţiile în plan politic ale Partidului Naţional Român, condus majoritar de greco-catolici în frunte cu Iuliu Maniu, inclusiv acele poziţii politicianiste care puteau fi interpretate ca expresia unei aspiraţii regionaliste. A acceptat totdeauna politica Vaticanului, chiar dacă în multe cazuri acesta se plasa făţiş de partea revizionismului maghiar. Foarte criticată a fost atitudinea greco-catolicilor cu ocazia Încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la Alba-Iulia, în 15 octombrie 1922, moment care pentru România avea o simbolistică deosebită - consfinţirea actelor Unirii din 1918. PNR, datorită rivalităţii cu partidul de guvernământ, PNL, nu a participat. Şi Vaticanul considera că felul cum era organizată ceremonia ar fi statuat o întâietate ortodoxă. Ca urmare, Biserica Greco-Catolică s-a menţinut într-o poziţie demonstrativ retrasă, deşi reprezentanţii săi s-au dus la Alba-Iulia.
Poziţia adoptată de Biserica Greco-Catolică la Încoronare a fost aspru criticată de Nicolae Iorga, şi el opozant al Guvernului PNL, dar înţelegând marea semnificaţie naţională a evenimentului. Slujba din Catedrala Unirii a fost oficiată de patru mitropoliţi ortodocşi. A ieşit în evidenţă şi delegatul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, de asemenea, episcopul sas Teutsch, cel armean, rabinul şef Niemirower, muftiul mahomedanilor. „Şi Biserica Unită? - se întreba Nicolae Iorga - Biserica Blajului, care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea Neamului din robia a cărei sfărâmare se serbează aci? Ea care prin scriitorii ei profeţi a ţinut înaintea Naţiei stâlpul de foc prin care s-a îndreptat în cursul lungei ei rătăciri prin pustie? Această Biserică a cării legături însăşi cu Vechea Romă a avut o singură îndreptăţire: învierea amintirilor romane şi întărirea noastră naţională prin aceste amintiri? Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru Neam, a lui Samuil Clain, lui Gheorghe Şincai şi lui Petru Maior, chiar şi Şuluţ, frate în 1848 cu ortodoxul Şaguna, stă după uşă, înţelegeţi: după uşă, alături de Nunţiul [reprezentantul Papalităţii], un prieten desigur, dar căruia n-avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naţionale, şi alături de episcopul maghiar Majlath şi cu clericii lui. Afară, în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu ortodoxia care, religia atâtor milioane în România Unită, cutează a fi şi a voi să rămână Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă… Dar, de când Papa porunceşte în afaceri naţionale unei Biserici care întâi e a noastră şi apoi a lui, întrucât afară de recunoaşterea dogmei şi dreptul numirilor şi încă numai cu voia acestui Rege ofensat astfel? Şi cum nu s-a găsit unul care să frângă pe genunchi o cârjă care nu s-ar putea păstra fără a jigni Rege şi Popor în momentul supremei concentrări naţionale? Mult va apăsa asupra Bisericii Unite amintirea acestei neiertate greşeli care tinde a o izola în inima Neamului nostru care este una singură. O astfel de atitudine, când nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage şi sancţiuni. Căci niciun Stat n-are datoria de a susţine o Biserică în stare să-şi ia în asemenea chestiuni directive de aiurea.”
Teza lui Nicolae Iorga - a adoptării unei poziţii reţinute ostentativ din partea Bisericii Greco-Catolice, datorită unui ordin primit de la Roma - se confirmă: Pastorala Încoronării, adoptată la Blaj, în 28-29 septembrie 1922, nu indica nicio reţinere faţă de eveniment. Se considera că „Încoronarea pecetluieşte măreţul act al Unirii”; este „un act de importanţă capitală în viaţa Statului”; „Coroana României este un simbol şi o garanţie a unităţii şi a demnităţii noastre naţionale”. Şi-i îndemna pe credincioşii greco-catolici: „Să reînnoim acum […] expresiunea sentimentelor noastre de iubire şi loialitate faţă de Rege şi Dinastie”. După Pastorală intervenise o bruscă şi radicală schimbare de atitudine; o explica profesorul doctor (teolog) Alexandru Rusu: Biserica Greco-Catolică participă la Alba-Iulia, în frunte cu Mitropolitul său, la actul civil al Încoronării. Dar, constată că „partea ei bisericească a monopolizat-o ortodoxismul, pe care Partidul Liberal - contrar hotărârilor de la Alba-Iulia - vrea să-l menţină ca religie dominantă de Stat, şi de aceea, arhiereii noştri, neavând ce căuta în Catedrala Încoronării”, demonstrativ, „se vor aduna mâine în jurul mormântului marelui Arhiereu Athanasie Anghel, în timpul căruia s-a făcut Uniaţia, de la Maierul Albei-Iuliei, şi din colţul acesta ferit de zgomotul lumii, se vor ruga pentru suveranii sărbătoriţi ai zilei şi pentru ca pricina durerii dintre fraţi, cari toţi puteau şi trebuiau să se bucure de acest prilej împreună, să se ridice cât mai curând cu putinţă”.
Interesul naţional în legătură cu Încoronarea trebuia să demonstreze unitatea deplină a Poporului Român în jurul Familiei Regale, care-l simboliza. Ierarhii greco-catolici au pus deasupra acestui interes naţional, dorinţa lor meschină de a se evidenţia. Mai mult, au ales să stea „după uşă”, cum scria Nicolae Iorga, alături de conducătorii Bisericii Romano-Catolice Maghiare, înverşunaţi adversari ai Unirii Transilvaniei cu România şi susţinători ai revizionismului Budapestei. Cei care-i priveau pe ierarhii români greco-catolici, „după uşă” şi în compania ungurească, puteau trage concluzia unei solidarizări a celor două biserici împotriva Statului Român. Evident că ar fi fost greşită o atare concluzie, dar cei care o trăgeau nu puteau fi învinuiţi că au ajuns la ea; vina cădea asupra ierarhilor care creaseră această imagine de lipsă de solidaritate cu cauza naţională. Faptul că în acelaşi cadru apare şi Nunţiul Papal indică şi de unde venise ordinul; Blajul nu găsise decât pretextul. Roma, care iniţiase alături de Imperiul Austriac, actul samavolnic al Uniaţiei, şi-a dat seama că în România Mare, unde majoritatea populaţiei era ortodoxă, prozelitismul catolic nu mai avea nicio şansă. De aceea, Papalitatea se va situa ferm, în perioada interbelică, de partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania, ajutând-o în lupta ei împotriva Statului Român.
Reţinerea ostentativă la Încoronare, arătată de ierarhii greco-catolici, a fost privită cu regret de românii transilvăneni. - Într-o scrisoare către Nicolae Iorga, din noiembrie 1922 - Octavian Goga remarca faptul că retragerea Mitropolitului Vasile Suciu din postura de candidat la Conducerea ASTREI se datora ecoului atitudinii acestuia de la Alba-Iulia, „fiind astăzi foarte scăzute acţiunile uniţilor din Ardeal”. Încă odată, Papalitatea acţionase pentru a-i menţine dezbinaţi pe români, ceea ce folosea Ungariei revizioniste. Şi, de remarcat faptul că ierarhii greco-catolici români, ascultând ordinul Papei, au arătat că-l pun pe acesta deasupra interesului naţional românesc.
*Fragment din volumul Români şi unguri, I, 1918-1940, în curs de apariţie la Editura Enciclopedică, Bucureşti

Categorie:

Actualitatea Ardeleană

0
0

Autor:

Mureş
Fundaţia Statusul Romano-Catolic reziliază contractul de închiriere pe clădirea Colegiului Naţional „Unirea” Târgu-Mureş

Corpul de Curatori a Fundaţiei Statusul Romano-Catolic din Transilvania a anunţat, într-un comunicat de presă postat pe site-ul Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba-Iulia, că se reziliază contractul de închiriere încheiat cu Primăria Târgu-Mureş pentru imobilul în care funcţionează Colegiul Naţional „Unirea”.
„Având în vedere problemele legate de Liceul Teologic Romano-Catolic din Târgu-Mureş, Fundaţia Statusul Romano-Catolic din Transilvania, a analizat precizările contractului încheiat cu Municipiul Târgu-Mureş şi a constatat că nu au fost respectate prevederile art. 23, fapt pentru care se reziliază contractul. Pentru a nu pune elevii Colegiului Naţional „Unirea” în situaţia celor de la Liceul Teologic Romano-Catolic, Fundaţia Statusul Romano-Catolic din Transilvania invită Primăria Municipiului Târgu-Mureş să se prezinte în termen de 30 de zile la negocieri privind încheierea unui nou contract”, se arată în comunicatul postat pe site-ul Arhiepiscopiei.
În document se arată că se speră ca fundaţia şi municipalitatea să găsească rezolvarea atât pentru problemele legate de elevii Liceului Teologic Romano-Catolic, cât şi pentru cele privind elevii Colegiului Naţional „Unirea”. (...)
Purtătorul de cuvânt al Primăriei Târgu-Mureş, Cosmin Blaga, a declarat, luni (18 septembrie 2017 - n.n.), că la registratura instituţiei nu a fost înregistrată nicio adresă din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba-Iulia care să anunţe rezilierea contractului pentru închirierea clădirii în care funcţionează Colegiul Naţional „Unirea”.
Acesta a precizat că, în momentul în care se va primi o adresă oficială din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba-Iulia în acest sens, va fi analizată împreună cu serviciile de specialitate din cadrul Primăriei Târgu-Mureş, mai ales că deocamdată nu există o soluţie definitivă în instanţă, în privinţa înfiinţării Liceului Teologic Romano-Catolic.
Precizăm că Liceul Teologic Romano-Catolic, arondat acum la Liceul Teoretic „Bolyai Farkas”, şi Colegiul Naţional „Unirea” funcţionează a în aceeaşi curte, Liceul Teologic în Corpul B al clădirii, unde învaţă 362 de copii, iar „Unirea” în Corpul A, cu 980 de elevi.
Problemele privind funcţionarea Liceului Teologic Romano-Catolic din Târgu-Mureş au apărut în noiembrie 2016, după ce Direcţia Naţională Anticorupţie a început urmărirea penală împotriva fostului şef al Inspectoratului Şcolar Judeţean (ISJ) Mureş, Ştefan Someşan, şi a fostului director al liceului, Zsolt Jozsef Tamasi, pentru modul în care a fost înfiinţată unitatea de învăţământ.
În luna iunie 2017, Secţia de contencios administrativ a Tribunalului Mureş a anulat, în primă instanţă, decizia emisă de Inspectoratul Şcolar Judeţean (ISJ) prin care s-a înfiinţat Liceul Teologic Romano-Catolic din Târgu-Mureş şi prin care s-au transferat clase la această unitate şcolară de la alte două instituţii de învăţământ.
Tribunalul Mureş a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Municipiul Târgu-Mureş în contradictoriu cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş şi cu Liceul Teologic Romano-Catolic şi a anulat Decizia nr. 1385/31.08.2015 emisă de ISJ Mureş.
Hotărârea nr. 479/2017 a Tribunalului Mureş a fost atacată cu recurs, însă până la soluţionarea definitivă a cauzei, Decizia nr. 1385/31.08.2015 este suspendată, în urma unei hotărâri definitive a instanţei, din data de 2 august 2017.
Decizia nr. 1385/31.08.2015 emisă de ISJ Mureş prevede, la articolul 1, că, începând cu anul şcolar 2015-2016, se înfiinţează Liceul Teologic Romano-Catolic din Târgu-Mureş prin divizarea parţială a Liceului Teoretic „Bolyai Frakas” şi a Colegiului Naţional „Unirea”. La art. 2, acest document prevedea că, începând cu data emiterii documentului, filiera vocaţională romano-catolică de la Liceul „Bolyai Farkas” se transferă la acest liceu nou înfiinţat, precum şi clasele I-VIII cu predare în limba maghiară de la Colegiul Naţional „Unirea”.

Covasna
PNL cere amplasarea bustului Generalului Grigore Bălan pe un bulevard din Sfântu-Gheorghe

Liberalul Ion Gheorghe, consilier în cadrul Consiliului Local Sfântu-Gheorghe, a cerut, vineri (15 septembrie 2017 - n.n.), conducerii Primăriei să amplaseze un bust al Generalului Grigore Bălan pe bulevardul care poartă numele acestui erou, căzut în urmă cu 73 de ani în luptele pentru eliberare oraşului.
Ion Gheorghe a declarat, în cadrul şedinţei forului aleşilor locali, că în magazia Centrului Militar din Sfântu-Gheorghe există un bust al Generalului, prin urmare ar mai trebui găsit locul corespunzător şi realizat un soclu pentru expunerea acestuia în spaţiul public.
„Bustul există (…), e păcat să stea în magazia Centrului Militar şi să nu fie expus. (…) În oraş s-au tot pus tot felul de statui în ultima vreme, chiar şi pe trotuar, şi mă gândesc că ar fi bine dacă am cinsti în acest fel memoria acestui erou”, a declarat Ion Gheorghe.
El a amintit, totodată, că amplasarea în spaţiul public a unei statui a Generalului Grigore Bălan este o doleanţă mai veche a comunităţii româneşti din Sfântu-Gheorghe.
Viceprimarul municipiului, Toth Birtan Csaba, a declarat că nu a ştiut de existenţa acestui bust şi că a „notat ideea”.
„Nu am avut cunoştinţă de bust şi nu am avut în plan. (…) Noi vrem să facem un sens giratoriu în locul intersecţiei cu Bulevardul Grigore Bălan (…), dar am notat ideea”, a spus Toth Birtan Csaba.
Grigore Bălan, născut la 14 iunie 1896 în localitatea Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa-Năsăud, a fost primul general din Armata Română care a căzut în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în luptele pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţie fascisto-horthyistă.
Pe 9 septembrie 1944, acesta a fost surprins de un puternic bombardament în localitatea Arcuş, de lângă Sfântu-Gheorghe, şi a murit patru zile mai târziu la Spitalul din Sinaia.
În memoria sa, un bulevard din municipiul Sfântu-Gheorghe a primit numele „General Grigore Bălan”, iar în localitatea Arcuş a fost ridicată o troiţă în locul unde a fost rănit.

Covasna
Forumul Civic al Românilor cere Parlamentului să nu aprobe proiectul UDMR de modificare a Legii administraţiei publice locale

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, precum şi mai multe organizaţii nonguvernamentale din Ţară, cer Parlamentului României să nu aprobe proiectul Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR) de modificare a Legii administraţiei publice locale, care prevede scăderea de la 20% la 10% a pragului de folosire a limbii materne în instituţiile publice.
Acestea au transmis o scrisoare deschisă Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului şi Curţii Constituţionale a României, prin care avertizează că proiectul de lege propus de UDMR pentru modificarea şi completarea Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, reprezintă un „atentat fără precedent împotriva statului naţional, unitar şi suveran român”.
Potrivit semnatarilor, proiectul de lege „anulează practic caracterul limbii române de limbă oficială a Statului Român” şi înlocuieşte „administraţia românească (…) cu o administraţie statală maghiară, lovind în caracterul suveran şi unitar al Statului Român”.
„Atragem respectuos atenţia Parlamentului României că dacă votează acest proiect de lege este responsabil de crearea unei pepiniere de duşmani învederaţi ai limbii române din cetăţenii paşnici români de limbă maghiară, iar Constituţia României nu va mai avea niciun suport practic, fiind anulată de acest proiect duşmănos propus de UDMR. Sunt şi acum primari în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş care au suspendat caracterul oficial al limbii române, înlocuind-o cu limba maghiară. Întregul proiect demantelează administraţia românească în Transilvania, exact ca pe timpul Dictatului de la Viena şi al administraţiei sovietice de după cel de Al Doilea Război Mondial, care a alungat pe români din administraţie în perioada noiembrie 1944 - martie 1945, şi din timpul Regiunii Autonome Maghiare”, se arată în documentul citat.
În opinia semnatarilor, proiectul propus de UDMR este „nu numai un atentat asupra Constituţiei României şi asupra limbii române”, ci şi asupra „convieţuirii armonioase dintre cetăţenii Ţării noastre, români şi maghiari”.
„Solicităm Parlamentului României să respingă în totalitate acest proiect de lege ca antinaţional şi antieuropean, iar Guvernului României şi Preşedinţiei României, să vegheze asupra respectării Constituţiei României şi statalităţii noastre”, se mai arată în scrisoarea deschisă semnată de Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” din România, Despărţământul Cluj al ASTREI, Fundaţia Culturală „Carpatica”, Societatea Culturală Pro-Maramureş „Dragoş Vodă”, Societatea „Virtus Romana Rediviva”, Federaţia Românilor Persecutaţi Etnic şi Forumul Civic al Românilor din Harghita, Covasna şi Mureş, format din 44 de asociaţii ale românilor din cele trei judeţe.

În realizarea rubricii sunt folosite ştiri ale agenţiei naţionale de presă - AGERPRES

Categorie:

Drapelul Tricolor de pe turla Primăriei Sfântu-Gheorghe a fost înlăturat din nou!

0
0

NU BATJOCURII !!!

COMUNICAT

Asociaţiile, ligile şi fundaţiile din Sfântu-Gheorghe, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, au luat la cunoştinţă cu indignare de înlăturarea, din nou, a steagului tricolor de pe turla Primăriei municipiului, gest reprobabil şi jignitor la adresa memoriei eroilor Armatei Române care au luptat pentru eliberarea oraşului Sfântu-Gheorghe de sub dominaţia străină.
Este incalificabilă atitudinea primarului unui oraş din centrul României, care sub pretextul pretinsei respectări a legislaţiei în vigoare, batjocoreşte un însemn naţional şi umileşte comunitatea românească locală şi românii de pretutindeni. Îi reamintim pe această cale domnului primar, atât de preocupat de respectarea legalităţii la nivelul municipiului, că Drapelul Naţional, spre deosebire de alte drapele, potrivit aceleiaşi legislaţii, poate fi arborat oriunde pe teritoriul României şi că nu încalcă sub nicio formă vreo prevedere legală.
Ca reprezentanţi ai societăţii civile româneşti din municipiul Sfântu-Gheorghe, nu mai putem suporta asemenea gesturi cu semnificaţie nostalgică, neorevizionistă şi antiromânească. Pentru eliminarea grabnică a acestei stări de fapt, nefireşti şi de nepermis într-un stat european în care drepturile minorităţilor naţionale sunt respectate şi constituie model de bună practică, formulăm următoarele măsuri:
Solicităm imperativ domnului Liviu Dragnea, preşedintele Partidului Social Democrat, atât de preocupat de respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, să-l determine pe primarul municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, membru în conducerea UDMR, să respecte legile Ţării, simbolurile naţionale şi memoria colectivă a românilor.
Adresăm rugămintea tuturor primarilor oraşelor şi municipiilor din România să ia atitudine faţă de perpetuarea stării de umilire a memoriei eroilor Armatei Române şi românilor din Sfântu-Gheorghe, din judeţul Covasna şi din întreg spaţiul românesc.
În spiritul solidarităţii naţionale, ne adresăm societăţii civile româneşti din Ţară şi de peste hotare, liderilor de opinie, reprezentanţilor mass-media, să mediatizeze atitudinea sfidătoare a primarului şi consilierilor locali de etnie maghiară, pentru a-i determina să revină la starea normală de fapt (arborarea steagului tricolor pe turla Primăriei, acolo unde a fost înălţat pe data de 8 septembrie 1944).
Dacă steagul tricolor nu va reveni la locul lui firesc, ne rezervăm dreptul de a-l arbora noi înşine. Nu putem întâmpina Centenarul Marii Uniri umiliţi în propria Ţară! Ne obligă memoria înaintaşilor!

Sfântu-Gheorghe,
15 septembrie 2017

Semnează:

Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Filiala Covasna
Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” - Filiala Covasna
Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din MApN, MAI şi SRI, filialele Covasna
Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”
Fundaţia „Mihai Viteazul”
Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita
Centrul European de Studii Covasna-Harghita
Asociaţia Pedagogilor Români din Judeţul Covasna
Fundaţia Naţională „Neamul Românesc” - Filiala Covasna
Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni - Filiala Covasna

Categorie:

Viewing all 3150 articles
Browse latest View live