Quantcast
Channel: Condeiul Ardelean
Viewing all 3150 articles
Browse latest View live

Protest privind expoziţia cu coroana Ungariei de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca

0
0

Societăţile cultural-patriotice mai jos semnate au luat act cu indignare de faptul că la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din municipiul Cluj-Napoca s-a organizat o expoziţie intitulată „Coronatus in Regem Hungariae”, în colaborare cu Muzeul Naţional al Ungariei, faptul fiind perceput ca o sfidare jignitoare la adresa românilor, chiar în preajma sărbătorii naţionale a României şi a debutului sărbătoririi Centenarului Marii Uniri. Există, aşadar, o serie de întreprinderi care în anumite contexte nu pot fi percepute decât în mod clar o ofensă la adresa sensibilităţii naţionale. Este ca şi cum chiar de ziua naţională a Ungariei, noi, românii, am organiza la Budapesta o expoziţie cu ocuparea Budapestei de către Armata Română în 1919. De aceea, afirmaţia organizatorilor cum că „Expoziţia este o manifestare multiculturală de excepţie pentru istoria Europei Centrale în ultimul mileniu, iar realizarea şi itinerarea ei reflectă relaţiile cordiale între instituţiile de cultură implicate…” este cel puţin ridicolă şi goală de conţinut. Relaţiile cordiale între aceste instituţii ar fi avut acoperire dacă Muzeul Naţional al Ungariei ar fi colaborat, acum, în preajma Zilei Naţionale a României, la o expoziţie cu acest eveniment care reprezintă un act măreţ al statalităţii noastre. Şi Ungaria are atâtea documente care ar reflecta momentul Marii Uniri de la 1918, documente care să reflecte adevărul istoric şi nu adevărul măsluit, cum s-a organizat nu demult la Budapesta (şi poate fi văzută) o expoziţie care glorifică acţiunile Diviziei Secuieşti în Transilvania anului 1919, fără a arăta numeroasele atrocităţi săvârşite de această formaţiune armată în Transilvania. Ungaria încearcă astfel să lupte din răsputeri nu pentru un viitor mai bun, ci pentru un… trecut mai bun.
Faptul că o instituţie importantă a Statului Român nu dă startul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri cu o expoziţie pe măsura acestui eveniment, ci cu un pas care loveşte în însăşi demnitatea pe care o dorim desfăşurării acestui Centenar, reflectă, din păcate, imaginea jalnică a unei instituţii româneşti de stat în derivă. Cine şi-ar fi putut închipui acest demers, chiar de la o instituţie care îşi are ca patron Istoria? Privind mai departe, această stare de lucruri reflectă şi deriva în care se află guvernarea Ţării, cu asigurarea unor astfel de instituţii cu fonduri pentru (re)organizare şi (re)construcţie şi cu personalităţi veritabile şi competente la conducerea lor.
Protestăm împotriva acestei ofense şi solicităm Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca să retragă imediat această expoziţie şi să organizeze alta, dedicată Marii Uniri, eventual chiar cu colaborarea Muzeului Naţional al Ungariei, instituţie de altfel onorabilă şi de la care aşteptăm paşi de adevărată cordialitate.
Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” din România
Societatea Cultural-Ştiinţifică „Virtus Romana Rediviva”
Societatea Culturală PRO Maramureş „Dragoş Vodă”
Fundaţia Culturală „Carpatica”

Categorie:


De ce?

0
0

După cum aţi aflat, Consiliul de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României” a decis, cu cinci voturi şi o abţinere, retragerea distincţiei acordate preşedintelui UDMR, Kelemen Hunor, „ca urmare a faptului că, într-un interviu acordat, recent, cotidianului clujean de limbă maghiară - «Szabadsag», acesta a afirmat că reprezentanţii Uniunii şi maghiarii nu au de ce sărbători cu ocazia Centenarului Unirii”. Aceasta este declaraţia lui Mircea Geoană, membru al acestui for decizional.
Decizia pentru retragerea Ordinului „Steaua României” în grad de Comandor va fi înaintată preşedintelui Klaus Iohannis, care va hotărî dacă retrage sau nu distincţia, prin Decret prezidenţial.
Preşedintele Coaliţiei Naţionale pentru Modernizarea României (CNMR), Alexandru Cumpănaşu, califică gestul retragerii Ordinului „Steaua României”, liderului UDMR, de către Consiliul de Onoare al Ordinului Naţional „Steaua României”, drept „hotărâre istorică pentru Poporul Român şi pentru apărarea demnităţii naţionale”. „Hotărârea, de astăzi, a Consiliului de Onoare al Ordinului „Steaua României” - spune Cumpănaşu, printr-un comunicat transmis Agerpres - este una istorică pentru Poporul Român şi pentru apărarea demnităţii naţionale, a istoriei şi jertfelor unor generaţii întregi de români, care s-au sacrificat pentru a ajunge la momentul 1 Decembrie 1918. Declaraţiile lui Kelemen Hunor, cu privire la Ziua Naţională a României, dar şi declaraţiile şi gesturile altor lideri ai UDMR se constituie într-o ofensă gravă adusă Poporului Român, iar decizia de astăzi este, în viziunea mea, primul gest de răspuns la obrăzniciile şi lipsa de respect faţă de simbolurile şi momentele istorice ale naţiunii. Felicit Consiliul de Onoare pentru decizia luată şi-i asigur pe toţi cetăţenii României că vom continua, prin intermediul Consiliului Naţional pentru Modernizarea României (CNMR), să luptăm împotriva oricărui abuz sau exagerări extremiste în raport cu cetăţenii României”.
Pentru care păcate, pentru care obrăznicie, pentru care luare de-a dreptul pe arătură s-a propus retragerea distincţiei „Steaua României” liderului UDMR? Mai întâi o necesară precizare! Ar fi prea simplu, ar fi chiar regretabil să fie amintit şi acceptat doar acel interviu al lui Kelemen Hunor, apărut în ziarul clujean „Szabadsag”, atac mizerabil împotriva României, a marii sărbători a românilor - Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, moment al făuririi României Mari. Kelemen Hunor încă demult susţinea, cu diverse prilejuri, inclusiv la Zalău, la o manifestare politică a UDMR, că „reprezentanţii Uniunii nu au ce sărbători cu ocazia Centenarului Unirii Transilvaniei cu România şi că se teme că, în lipsa realizărilor din ultimii 100 de ani, politicienii români vor recurge la discursuri naţionaliste!”.
Întrebarea: de ce s-a luat (mai ales abia acum?) decizia de a i se retrage Ordinul „Steaua României”? Ea are mai multe răspunsuri. Aşadar, chiar, de ce? Pentru că toate au o limită! Românii ardeleni s-au săturat să-i vadă pe supuşii lui Kelemen Hunor mereu pregătind canistra cu benzină, pentru a fi turnată, iresponsabil, pe focul mocnit de la Târgu-Mureş, de ei stârnit, în martie 1990, din ambiţia eşuată de a reface, în Transilvania, acea Regiune Autonomă Maghiară, de tristă amintire pentru români. Kelemen Hunor n-a ratat, până acum, niciun prilej să-şi manifeste acea pornire antiromânească, încă de pe vremea în care era vicepremier şi ministru în Guvernul de la Bucureşti, nu în cel de la Budapesta!
El mereu dorea să vadă o Transilvanie urcând pe cruce, privind-o cu răutate, cu dispreţ, cu băţoşenie tipică, nemeşească, deoarece, după Primul Război Mondial şi după Tratatul de Pace de la Trianon, partea aceasta, dintotdeauna românească, s-a unit cu Ţara-Mamă România!
Kelemen Hunor a fost, este şi va fi un detractor periculos, în acest hotar statornic al Ardealului, unde, din păcate, el s-a transformat într-o maşină de scuipat ocări, pe o scenă a scenariilor stupide, rocamboleşti. Să te mai miri că, de 27 de ani, ziua naţională a Ungariei, minoritarii unguri o sărbătoresc în România? Kelemen Hunor şi ai lui contoraşi, îmboldiţi de revizionismul din culisele „nedreptăţilor Trianonului”, mereu cerând drepturi, uitând că au şi datorii, chiar obligaţii, faţă de Statul Român, că au mai multe drepturi chiar decât aveau în Regiunea Autonomă Maghiară, mereu practică regretabila, penibila înjosire a demnităţii româneşti.
El, Kelemen Hunor, este liderul zăltaţilor cu stagii de pregătire la Budapesta, slugile care cică ar fi, în România, „cetăţeni de rangul doi”, după ce au fost vicepremieri, miniştri, secretari de stat, mari directori prin ministere, prezenţi în Parlamentul de la Bucureşti, cu senatori şi deputaţi. Să tot fii „cetăţean de rangul doi”!
Kelemen Hunor, cu ai lui trepăduşi şi demolatori de stat român, aleargă, cu limba scoasă, după autonomia teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc, ameţiţi de o gândire de-a dreptul periculoasă.
Kelemen Hunor şi ai lui piţărăi au profitat, prin abuzuri, de proprietăţi ilegal dobândite, sub sloganul „Restitutio in integrum”. Ei sunt cei care mereu ne vor sub viscolul răutăţilor lor şi al nefastelor întâmplări de ei puse la cale.
Şi ne întrebăm, şi-i întrebăm şi pe guvernanţii români: oare nu-i destulă drama Ardealului, cu martirii lui din anii 1848-1849, 1940-1944? De ce, oare, guvernanţii români dau dovadă de aceste compromisuri costisitoare, prin tăcerea lor păguboasă? Ei, puternicii clipei postdecembriste, nu o dată i-au mângâiat şi i-au pupat pe cap. Şi iată, din păcate, unde s-a ajuns! S-a cedat prea mult! Acesta-i adevărul! Oare de ce guvernanţii români nu le răspund detractorilor, duşmanilor tradiţionali, prin acel categoric „NU”, acum când elucubraţiile lui Tokes Laszlo şi ale premierului Ungariei, Orban Viktor, iau amploare? Chiar, de ce guvernanţii români, care, în secret, dau mâna cu Kelemen Hunor şi cu Iuda, nu le arată obrazul şi să le spună, cu tărie: caracterul minoritar nu creează, niciodată, legitimitate istorică?!

Categorie:

Ce fel de stat struţo-cămilă vor să facă Dragnea şi Tăriceanu în/cu România

0
0

Se ştie că şi Franţa, şi Germania - ca să dăm ca exemplu doar două state foarte puternice europene -, au fost monarhii, dar nu se agaţă acum de urmaşi ai foştilor regi ai lor pentru a-i pune drept atele în relaţiile lor cu monarhiile europene. Sunt peste cap de puternice şi cu personalitate serioasă şi matură pentru a nu apela la astfel de propteli ale demnităţii lor de republici-republici, şi nu struţo-cămile de tip republică -„casă (scuzaţi cacofonia) regală”, cum se propune la noi. Nici nu-şi permit să disloce sume enorme pentru întreţinerea „casei regale”, bani extrem de necesari spitalelor de copii, în primul rând. Binomul Dragnea - Tăriceanu îi sfidează încă o dată pe români, impunând Parlamentului votarea de urgenţă a acestui proiect de lege de creare în România a statului struţo-cămilă, în timp ce legi serioase, extrem de necesare bunului mers al statului, sunt amânate ani şi ani. Iliescu a vrut să disloce drumul spre normalitate al României creând sintagma de „democraţie originală”. De acest blestem la adresa Naţiunii Române se vede că nu putem scăpa. „Democraţia originală” continuă să ne abată de la normalitate.
Ce se scrie în expunerea de motive a acestui proiect de lege: „Casa Regală a României este păstrătoarea valorilor şi tradiţiilor statale ale Coroanei Române…”. Care „Casă Regală a României”, că în Constituţia României de astăzi nu se vorbeşte de aşa ceva. Care „Coroană Română” - vorbindu-se aici la prezent? Nu mai avem Constituţie? Chiar se poate experimenta orice pe această Ţară? Se arată că această „Casă Regală”, în prezent „are o activitate susţinută…”! Iată că un frumos limbaj de lemn comunist susţine un proiect de lege pentru statul struţo-cămilă. Aflăm că „Un rol esenţial al Coroanei este recunoaşterea valorilor reale ale societăţii româneşti, fie ele persoane, idei, proiecte, evenimente sau grupări organizate în scopuri meritorii”. Dar, domnilor parlamentari care aţi creat aceste formulări de clasa a patra, Academia Română nu are acest rol de recunoaştere şi inclusiv de atestare a „valorilor reale ale societăţii româneşti”? Dar statul, conform Constituţiei republicane, nu are acest rol? Se degrevează de el statul, de acum înainte? Se anulează toate distincţiile şi ordinele republicane, aruncându-se peste bord, urmând să fie valabile doar distincţiile „princiare”? Dar ceea ce-i mai uluitor este faptul că expunerea de motive plânge amarnic pentru că activităţile publice ale „Casei Regale” sunt nevoite să se susţină „din fonduri proprii şi în secundar din atragerea de fonduri private, precum şi cu ajutorul în natură al unor instituţii de stat”. (O dată că trebuie anchetat de Justiţie acest ajutor în natură al unor instituţii de stat.) Dar plângerea în hohote de acum vine mai amarnic, pentru că această realitate face „dezirabilă crearea posibilităţii de finanţare a acestora şi din fonduri publice, ca şi a aparatului administrativ afectat îndeplinirii lor”. Este uluitor! Domnilor, acordarea de sume necesare spitalelor nu este dezirabilă, aşa că priviţi într-acolo!? Atâtea spitale duc lipsuri enorme, de la materiale de minimă necesitate, la (re)construcţie şi achiziţionare de utilaje de ultimă generaţie. Sau poate se vrea ca din banii daţi „Casei Regale”, aceasta să se implice să dea, cu generozitate bine regizată, unele donaţii „princiare” spitalelor? Am intra în domeniul absurdului. Iată ce proiect impune în regim de urgenţă binomul Dragnea - Tăriceanu, mari monarhişti-comunişti. Mai mult, se vrea o legalizare a atribuirii Palatului Elisabeta, al republicii România, ca sediu „legalizat” al „Casei Regale”.
Tot prin acest proiect de lege se impune republicii România să aibă un „Şef (cu Ş mare) al Casei Regale a României”, această poziţie să fie în nomenclatura Republicii „ca poziţie de demnitate publică”, desigur, cu banii publici aferenţi acestui „Şef”. Vom avea astfel doi şefi de stat concomitent în România!!! (Să fie aceasta intenţia unui atac mascat la instituţia Preşedinţiei republicii?) Şi aceasta nu este suficient. Se instituie pe bani publici şi „un serviciu administrativ al Casei Regale”, care să fie „finanţat de la bugetul de stat”. Bravo republică! Bravo stat struţo-cămilă din proiectul lui Dragnea - Tăriceanu!
Se motivează toate aceste cedări de averi publice, deturnate de la copiii şi bolnavii Ţării, că ar fi „necesare pentru asigurarea continuităţii unei instituţii-simbol al cărui conducător a fost Şef al Statului timp de 81 de ani”!!! Dar domnilor monarhişti-comunişti Dragnea şi Tăriceanu, Franţa are sute de ani de regalitate în istoria ei şi nu plânge deloc pentru continuitatea ei, pentru că este un stat cu scaun la cap (nu cu jilţ/tron regal la cap, cum se prevede pentru români).
Mă tem cel mai mult că dacă onoratul Parlament al Românei va vota acest proiect de lege, se vor contamina şi alţii de exemplul de la noi. Mă tem, de asemenea, de Statele Unite ale Americii, care stat l-am idolatrizat încă din comunism pentru democraţia lui veritabilă, percepută desigur din filmele americane minunate pe care le-am văzut, cu actorii lor celebri care ne-au format în acei ani ca oameni, pentru că nu ne-a format nicidecum comunismul cu filmele lui „bune, rele şi sovietice”. Nu ne-a spălat nimeni creierul, cum afirmă dragii noştri de monarhişti. Vina pentru democraţia din capul nostru cu creier „nespălat” o au filmele americane. Îmi amintesc de faptul că am fost profund dezgustat când Ceauşescu s-a pus preşedinte al României şi s-a ornat grotesc cu o „tichie de mărgăritar”, mai exact cu un sceptru de tip regal în mână. Numai asta-i mai lipsea. Mă tem că auzind de proiectul Dragnea - Tăricanu, Statele Unite ale Americii vor ceda şi vor constata că fără proptele regale nu mai au practic onoare şi vor căuta disperate să achiziţioneze prinţi şi principese de pe aiurea pentru a-şi recupera demnitatea politică pierdută.
Fac un respectuos apel parlamentarilor, Guvernului şi Preşedinţiei României pentru a nu abate România de la normalitate, pentru a nu traduce în fapt blestemul lansat de Iliescu pentru România, de „democraţie originală”. Faceţi din republica România un stat puternic, fără proptele „originale”, şi creaţi politicieni de elită republicani, care să reprezinte România cu demnitate inclusiv în raporturile cu respectabilele ţări monarhii. Eu cred cu tărie că există tineri români valoroşi şi patrioţi, oneşti şi frumoşi moral, licenţiaţi ai unor facultăţi de ştiinţe politice din Ţară şi străinătate ce predau studii de ultimă generaţie în materie de politică şi administraţie, care vor putea sta demni în faţa oricărui politician european de elită.

Categorie:

Kelemen Hunor, despre Centenarul Marii Uniri: „Să se accepte ceea ce noi cerem!”

0
0

Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a declarat sâmbătă (26 noiembrie 2017 - n.n.), la Târgu-Mureş, referindu-se la Centenarul Marii Uniri, că românii trebuie să accepte respectarea promisiunilor din Rezoluţia de la Alba-Iulia, aşa cum cere minoritatea maghiară, informează Mediafax.
„Anul 2018 nu va cruţa comunitatea maghiară de manifestările antimaghiare şi naţionaliste. Noi trebuie să spunem foarte clar şi răspicat, Centenarul Unirii ar trebui să fie o perioadă în care majoritatea română să propună şi să accepte şi ceea ce noi cerem, să participe la un dialog, la finalul căruia vom avea o nouă relaţie, un nou cadru de colaborare între majoritate şi minoritate. Vrem respectarea promisiunilor din Rezoluţia de la Alba-Iulia, acestea să fie incluse în legislaţia actuală, transpuse într-un cadru juridic actual. Momentul anului 2018 va trece, însă nu putem să stăm precum ariciul şi să aşteptăm speriaţi finalul acestor evenimente. Maghiarii trebuie să demonstreze că sunt o comunitate care creează valori şi doresc să trăiască în continuare ca o comunitate generatoare de valori în România”, a declarat Kelemen Hunor, prezent la şedinţa delegaţilor Organizaţiei de Femei a UDMR.
(Fotografie postată de Radio Crazy)

Categorie:

O familie de ardeleni ca multe alte familii anonime

0
0

A fost odată, în comuna „Cucerdea”, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX (în actuala comună Lunca-Mureşului, judeţul Alba), o familie de truditori ai pământului, o familie ca multe alte familii anonime, luptătoare pentru ţelurile româneşti, pentru păstrarea sfântă a pământului Patriei şi a existenţei Neamului, prin vitregiile vremurilor. Se chemau Lazăr.
Aveau o casă de paiantă, acoperită cu paie, aşa cum erau la vremea aceea majoritatea caselor românilor. Sărăciseră, mai ales din vremea regelui ungar Andrei al III-lea, când zona acestei comune a fost colonizată cu secui aduşi din „Trei Scaune” şi cărora li s-au dat aici terenuri agricole roditoare drept recompensă pentru lupta împotriva tătarilor. Românii erau mulţi fără pamânt, slugi la ungurii avuţi sau pe moşia grofului Felszegy. Tânărul Lazăr Emanoil, român dornic de învăţătură, a urmat teologia, dar nu s-a hirotonit preot. S-a întors în sat, s-a căsătorit şi şi-a lucrat pământul. Era activ şi în viaţa bisericească. A fost cantor la bisericuţa de lemn, ortodoxă, din coasta dealului, construită în anul 1723, cea care le-a fost stâlp de rezistenţă prin negura vremurilor. Românii se rugau şi munceau…
În Cucerdea, pe lângă biserica reformată exista învăţământ confesional de prin anul 1700, care în anul 1884 s-a transformat în învăţământ de stat în limba maghiară. La marea adunare de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, românii au cerut şi învăţământ în limba română. Curtea imperială de la Viena a recomandat înfiinţarea de „şcoli primare” româneşti în Transilvania. În evidenţele statistice din 1858, judeţul Alba figurează cu 59 de şcoli primare în limba română. Dar în a doua jumătate a secolului XIX, şcoala confesională românească de pe lângă bisericuţa ortodoxă din coasta dealului, a fost desfiinţată. Acolo se învăţaseră scrisul şi cititul în limba română, religia şi cântecele bisericeşti. De-acum, românii erau nevoiţi să urmeze cursurile şcolilor maghiare, unde nu aveau voie să vorbească în limba română nici măcar în pauze. Cei care îndrăzneau să vorbească româneşte, erau pedepsiţi să stea în genunchi pe grăunţe. În aceste condiţii, Lazăr Manoilă a construit pe un teren separat o căsuţă de paiantă cu acoperiş de paie, numită de localnici „işcoală”, unde se adunau în timpul liber sătenii români şi mai vorbeau de una, de alta, iar Manoilă le citea şi comenta din gazetele vremii. În timp de iarnă, când nu era ocupat cu lucrul câmpului, Manoilă aduna aici copiii din sat şi îi învăţa să scrie şi să citească româneşte. Strada pe care a locuit Lazăr Emanoil a fost numită de săteni strada „Manoilă”.
Fiul lui Manoilă, Lazăr Simion, a urmat cursurile Şcolii Pedagogice de la Sibiu şi în anul 1905 a devenit învăţător. La început, acesta a instruit copiii românilor din comunele Măgina şi Ocoliş, unde drept recompensă a primit găzduire, hrană şi câţiva miei. În timpul Primului Război Mondial, tânărul învăţător Lazăr Simion a fost luat prizonier în Italia. Când a venit acasă, povestea, între altele, cum a rămas impresionat de cinstea locuitorilor italieni, care dacă aveau ceva de vândut, îşi puneau marfa la poartă, o măsuţă, un cântar, afişau preţul, iar ei îşi vedeau fiecare de munca lor. Cine dorea să cumpere ceva îşi cântărea singur marfa şi lăsa alăturat banii. În 1919, după Marea Unire, învăţătorul Lazăr Simion a pus umărul la înfiinţarea şcolilor cu predare în limba română. În Cucerdea a fost primul director al şcolii cu predare în limba română. Cei de vârsta părinţilor noştri povesteau că atunci când le preda, mai ales lecţiile de istorie, copiii îl ascultau vrăjiţi.
Tatăl lui Simion, Manoilă, a avut în total şapte copii: patru fete, care s-au căsătorit cu gospodari din zonă, şi trei băieţi. Unul din băieţi s-a ocupat şi el cu cultivarea pământului, altul, v-am povestit deja, devenise învăţător, iar cel mai mic, Lazăr Partenie, după Marea Unire, a activat ca voluntar (caporal) în Garda Naţională. Într-o zi a anului 1919, în timp ce era de serviciu în comuna vecină Vinţu de Sus (comuna Unirea I, de astăzi), a fost împuşcat şi a murit pe masa de operaţie în oraşul Turda. Manoilă, tatăl lui, a murit şi el, la scurtă vreme, de jalea fiului său. Sunt înmormântaţi împreună, Manoilă, soţia sa, Veronica, şi doi fii, Simion şi Partenie. Pe o parte a pietrei funerare stă scris: „JERTFINDU-VĂ, NE-AŢI ARĂTAT CALEA NEMURIRII”. Să ne amintim cu pioasă recunoştinţă de toţi înaintaşii, ştiuţi şi neştiuţi, care s-au străduit în vremuri vitrege, cu toată dăruirea, să ne netezească calea spre viitor!
Familia Lazăr a fost doar una din mulţimea de familii anonime care au avut partea lor de sacrificiu pentru Patrie şi pentru Neamul Românesc. Noi avem datoria sfântă să fim demni de sacrificiul înaintaşilor noştri, şi să îngenunchem în faţa gorganelor risipite pe suprafaţa Patriei!

Cât tupeu pe minorităţi, să aniverseze la Sfântu-Gheorghe ocupaţia Ardealului de către Horthy Miklos!

Şi atunci, cum să nu ne deranjeze şi indigneze manifestări ca cea din municipiul Sfântu-Gheorghe din 15 noiembrie 2017? Cu câtă nesimţire şi obrăznicie, reprezentanţii UDMR (cei cărora Statul Român le alocă 5 milioane de lei anual pentru activitatea lor… - ce ironie!) au organizat aici, la Sfântu-Gheorghe, pe pământ românesc, agitând steagul ungar, aniversarea ocupaţiei Ardealului de către MIKLOS HORTHY, care a măcelărit populaţia română din satele transilvănene, uneori cu sprijinul populaţiei maghiare din zonă!!! E posibil să sărbătorim criminalii care ne-au ucis înaintaşii? Şi cu cât tupeu aceşti etnici maghiari, cetăţeni români, care mănâncă pâine românească, scandează: „Moarte Trianonului!”!!! Sunt pentru România sau împotriva ei? Cale de mijloc nu există! Deputatul UDMR care a susţinut această manifestare de aniversare trebuie pedepsit, în conformitate cu prevedrile legale, imediat!!! Se pare că suntem umiliţi şi de conducerea statului nostru, prin lipsa de atitudine fermă.
La noi, în comuna Lunca-Mureşului, după lovitura de stat din 1989, într-o seară, doi fraţi maghiari au anunţat în gura mare prin centrul comunei, că ei trebuie să omoare un român în seara aceea! Românii care i-au auzit nu i-au luat în seamă. Respectivii maghiari au întâlnit un tânăr român singur şi l-au înjunghiat cu lovituri repetate, ca să fie siguri de rezultat, pentru singurul motiv că era român!!! Tânărul a fost operat şi, ca prin minune, a scăpat cu viaţă. Fraţii maghiari care l-au înjunghiat, la proces au cerut clemenţă (ce credeţi?!, culmea ironiei!) în numele prieteniei româno-maghiare!!! Unii maghiari când nu ne pot omorî, ni se declară prieteni…
Noi, românii, vrem să trăim în armonie cu toate minorităţile naţionale, cu condiţia să se manifeste ca cetăţeni români loiali acestui stat, nu ca duşmani ai României!
Mulţimea de familii anonime româneşti care au dat fiecare cota lor de sacrificii sub sabia barbară maghiară, ne transmit de sub pământ că n-avem voie să ne lăsăm călcaţi pe grumaz de falşi prieteni! Ei scandează „Moarte Trianonului!”, noi scandăm „TRĂIASCĂ ÎN VECI ROMÂNIA MARE”!!! Şi vrem să o facem mândră şi înfloritoare. Asta depinde numai de noi, cetăţenii ei!
(Menţiune: Datele istorice sunt preluate din monografia comunei Lunca-Mureşului, judeţul Alba)

Categorie:

Însemne tricolore cusute la Miercurea-Ciuc, dăruite, de Ziua Naţională, românilor din afara graniţelor

0
0

Sute de însemne tricolore, cusute în inima Ţării, la Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, au fost dăruite românilor din comunităţile istorice din jurul României, cu ocazia Zilei Naţionale.
Ideea proiectului s-a născut în vara acestui an, când reprezentantele Grupului „Şezătoare la Miercurea-Ciuc” s-au întâlnit la Universitatea de Vară de la Izvorul-Mureşului cu românii din comunităţile istorice, cărora le-au oferit însemne tricolore cusute la şezătorile organizate de-a lungul anului.
Şi pentru că entuziasmul provocat de oferirea acestor daruri a fost foarte mare, membrele grupului au demarat un proiect în cadrul căruia au cusut pe etamină aproximativ 900 de insigne cu tricolorul românesc, care au fost trimise românilor din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Republica Moldova.
„Ideea s-a născut la Universitatea de Vară de la Izvorul-Mureşului, unde am avut ocazia să ne întâlnim cu români din comunităţile din jurul României şi atunci am spus că ar fi frumos din partea Grupului „Şezătoare la Miercurea-Ciuc” să le transmitem un semn de prietenie, un semn plecat din suflet, mici însemne tricolore, cusute în semnul crucii, pentru a le purta în dreptul inimii. Este, practic, un mesaj din inima Ţării, România, către românii din afara graniţelor. Mesajul nostru către ei este că suntem şi trebuie să fim români indiferent de locul unde soarta, viaţa şi destinul ne-au dus sau soarta, viaţa şi destinul ne-au făcut să ne naştem”, a spus Alexandra Ţifrea, „sufletul” Grupului „Şezătoare la Miercurea-Ciuc”.
La rândul său, Adriana Teslovan, colaboratoare apropiată a Alexandrei, a mărturisit că a fost un sentiment extraordinar să ştie că acele mici daruri vor ajunge în zone unde nu e uşor să fii român, mai ales că românii din Miercurea-Ciuc le pot înţelege mai bine decât alţii problemele cu care se confruntă.
Şi Olguţa Olteanu a cusut zi şi noapte însemne tricolore, „pe care românii din Miercurea-Ciuc le iubesc din suflet" şi spune că şi-a dorit mult ca un număr cât mai mare de români din afara graniţelor să le poarte pe piept şi să se bucure că fraţii din Ţară se gândesc la ei.

Proiectul intitulat „Şezătoarea tricolorului - Cinste şi preţuire simbolurilor naţionale”, s-a încheiat în 27 noiembrie, seara, când la sediul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei au fost prezente membrele grupului de femei care au cusut însemnele tricolore, dar şi zeci de copii implicaţi în activităţi culturale patronate de Eparhia Ortodoxă, alături de părinţii lor.
Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Andrei, le-a mulţumit participanţilor că au dat dovadă de faptul că sunt „români şi creştini” şi le-a vorbit despre însemnătatea gestului făcut către românii din afara graniţelor, pentru ca aceştia să nu se simtă abandonaţi.
„Ceea ce se întâmplă la sediul Episcopiei are temei în Sfânta Scriptură, în epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri şi urmaţi-le exemplul”. Frăţiile voastre vă aduceţi aminte că înaintaşii noştri erau creştini şi români devotaţi naţiunii noastre româneşti. (…) Mămicile şi copiii care simt româneşte fac un mic dar, darul tricolor, din cetatea Miercurea-Ciuc, către românii din afara graniţelor Ţării, ca să nu se simtă abandonaţi, în preajma zilei de 1 Decembrie”, a spus Părintele Episcop Andrei.
Acesta a citit mesajul pe care Grupul „Şezătoare la Miercurea-Ciuc” l-a pus în pachetele ce vor ajunge în Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Republica Moldova, alături de icoane cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel îmbrăţişându-se: „Dragii noştri, din multă migală şi adâncă preţuire pentru voi, cei din trupul viu al naţiunii dar aflaţi dincolo de graniţele Ţării, ca nişte tăieturi adânci şi dureroase, am zămislit cu acul însemnele tricolore pe care vi le trimitem cu preţuire pentru a vi le prinde în dreptul inimii. Să ne trăim demnitatea de români oriunde am fi, noi şi copiii noştri, în linişte şi pace, să ne îmbrăţişăm Ţara îmbrăcată în Tricolor de Ziua Naţională! Cu bucurie, grupul „Şezătoare la Miercurea-Ciuc”, care a reînnoit, cu semnul Crucii, tradiţiile neamului”.
„Gestul din această seară înseamnă transmiterea spiritului nostru românesc, a acestei cruci făcute de Grupul „Şezătoare la Miercurea-Ciuc”, pusă în dreptul inimii, care reprezintă năzuinţele românilor din Harghita, transmise către fraţii noştri de peste graniţe”, a spus prefectul Jean Adrian Andrei, prezent la eveniment.
Cel mai mic participant la evenimentul de la sediul Episcopiei a fost Toma Ţepeluş, care are numai un an şi o lună.
„Pentru că suntem la Episcopie, îmi vin în minte cuvintele Apostolului Pavel, care, cât de frumos spunea, că dintre credinţă, nădejde şi dragoste, cea mai importantă este dragostea. Cred că e important să-l educ pe fiul meu în dragostea de Ţară. Iar fraţii noştri din Ucraina, din Serbia, din Bulgaria, din Ungaria sau Republica Moldova, unii dintre ei aflaţi în mare necaz, cred că e important să ştie că noi le trimitem un mesaj ca de la frate la frate şi că e important să rămână în continuare români şi să aibă crezul că, în cele din urmă, România va fi una mare, aşa cum a fost odată”, a declarat Marius Ţepeluş, tatăl micuţului Toma.
Gestul românilor din Harghita i-a emoţionat pe românii din comunităţile istorice din jurul Ţării.
„Copiii din Serbia mulţumesc membrelor Grupului „Şezătoare la Miercurea-Ciuc” pentru cadoul primit în preajma Zilei Naţionale. Ei vor aşeza cu mare bucurie însemnele tricolore lângă poeziile şi poveştile pe care le citesc înainte de culcare şi vor adormi liniştiţi cu gândul spre cei care trăiesc în Ţara care se numeşte România, unde trăiesc români precum sunt ei, părinţii şi bunicii lor, cu gândul spre cei cărora le pasă de ei, care nu i-au uitat, chiar dacă sunt la sute de kilometri de ei şi nu s-au întâlnit niciodată. Acest gest este unul de mare valoare, fiindcă este făcut din suflet şi ne învaţă cât de important este să dăruim, să avem grijă unii de alţii. Cu speranţa că vor putea întoarce acest gest minunat, dăruind măcar o poezie grăită în limba noastră românească, vă îmbrăţişează copiii români din Serbia şi vă doresc sărbători de iarnă liniştite, Hristos s-a născut!”, este mesajul transmis de Daniel Magdu, preşedintele Comunităţii Românilor din Serbia (Voivodina).
„Este un gest plin de simbolism, emanând de la românii „captivi” din inima Ţării, pentru copiii din Ansamblul Folcloric „Dor Basarabean”, din Erdek-Burnu/ Utkonosovka, raionul Ismail - ansamblul fanion al comunităţii româneşti din Barabia Istorică. Cum e şi firesc, serbarea Centenarului Marii Uniri porneşte din popor, de la fiecare roman în parte, şi nu-şi poate atinge starea firească a spiritului naţional decât ajungând iarăşi la fiecare român, indiferent dacă se află sau nu în frontierele actuale ale Ţării. Vă mulţumim din suflet, fraţi şi surori! Trăiască Neamul Românesc, din Carpaţi, la Marea Neagră! La Mulţi Ani!”, a declarat Anatol Popescu, co-fondator al Asociaţiei „Basarabia” a românilor din Sudul Basarabiei - Ucraina.
„Trei culori şi-o singură iubire, românească, ţin neamul grămăjoară de ambele părţi ale Carpaţilor şi ale Prutului. Gestul românilor din inima Ţării, de a trimite în inima Basarabiei aceste sute de însemne tricolore, este, evident, un gest de inimă. El confirmă în sine că munţii Carpaţi şi Prutul nu ne separă, ci ne unesc şi ne ţin într-o strânsă legătură, a dragostei atotbiruitoare”, a transmis Vlad Cubreacov, preşedintele Asociaţiei Răsăritul Românesc din Chişinău.
Este al doilea proiect de acest gen derulat de Grupul „Şezătoare la Miercurea-Ciuc” cu ocazia Zilei Naţionale, anul trecut fiind oferite sute de insigne tricolore cusute pe etamină românilor care au participat la sărbătorirea Zilei Naţionale în municipiul reşedinţă de judeţ.
(AGERPRES)

Categorie:

Detaşamentul de Cavalerie şi Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei Române, la Sfântu-Gheorghe de Ziua Naţională

0
0

Reprezentanţi ai Detaşamentului de Cavalerie şi ai Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei Române din Bucureşti au defilat vineri (1 Decembrie 2017 - n.n.), alături de forţele Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării Naţionale din judeţul Covasna, la parada organizată în municipiul reşedinţă Sfântu-Gheorghe cu prilejul Zilei Naţionale a României.
Manifestările au început dimineaţă cu un Te Deum la Catedrala Ortodoxă „Sfântul Gheorghe” din municipiu, urmat de un marş al Unirii până în Piaţa „Mihai Viteazul”, unde a avut loc ceremonialul militar şi religios, precum şi parada militară.
În ciuda ploii, la festivităţi au luat parte sute de oameni, unii veniţi din alte zone ale Ţării, care au fluturat steaguri tricolore şi au cântat cântece patriotice.
În mijlocul românilor care au sărbătorit Ziua Naţională la Sfântu-Gheorghe au fost şi Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Andrei, şi Codrin Munteanu, secretar general în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.
„Sărbătorirea Zilei Naţionale pe 1 Decembrie la Sfântu-Gheorghe sau la Miercurea-Ciuc are o cu totul altă semnificaţie şi o cu totul altă trăire decât în alte localităţi ale Ţării, fără a dori să duc în derizoriu manifestările din alte judeţe. Sigur, pot fi subiectiv, pentru că sunt legat sufleteşte de această zonă în care m-am născut şi în care am fost ani de zile funcţionar al Instituţiei Prefectului şi apoi prefect. De aceea am venit cu mare bucurie, astăzi, de la Bucureşti, acasă, pentru a sărbători Ziua Naţională a României alături de românii din judeţul Covasna”, a declarat Codrin Munteanu.
Din cauza vremii nefavorabile, demonstraţia aviatică nu a mai avut loc, însă, surpriza oferită de organizatori a fost prezenţa la parada militară a reprezentanţilor Detaşamentului de Cavalerie a Jandarmeriei municipiului Bucureşti şi ai Brigăzii Speciale de Intervenţie „Vlad Ţepeş” a Jandarmeriei Române.
„Demonstraţia aviatică a piloţilor de la Aeroclubul din Braşov nu a mai avut loc din cauza plafonului de nori. Au decolat, dar, din păcate, au fost nevoiţi să se întoarcă la bază. În schimb, defilarea a fost foarte frumoasă, au participat şi elevi de la Şcoala Militară de Subofiţeri de Jandarmi „Petru Rareş” din Fălticeni. (…)”, a precizat prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu.
Sărbătoarea s-a încheiat cu tradiţionala Horă a Unirii în jurul grupului statuar al Voievodului Mihai Viteazul.
„Chiar dacă a plouat, am avut bucuria să avem alături de noi, la Sfântu-Gheorghe, români din judeţ şi din Ţară. Toată lumea a fost binevenită. (…) Am mai spus şi o repetăm, în numele societăţii civile româneşti, suntem mândri că, iată, ne apropiem de Centenarul Marii Uniri şi înţelegem starea de spirit a concetăţenilor noştri maghiari. Dar facem un apel - trecutul este cel cunoscut, însă prezentul şi mai ales viitorul sunt foarte importante. Provocările lumii contemporane sunt atât de mari, atât de multe lucruri comune ne leagă, atât de multe lucruri avem de făcut împreună şi numai împreună putem să ne facem traiul mai bun, să sperăm la o Românie prosperă pentru copiii noştri, pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. În acest sens, eu îmi exprim convingerea că lucrurile vor merge spre această normalitate. Şi, repet, România asigură toate drepturile minorităţilor naţionale, concetăţenii noştri maghiari pot să îşi apere şi să îşi prezerve identitatea naţională, iar în contextul acesta nu văd de ce în anii următori să nu ne regăsim împreună la toate sărbătorile, inclusiv la sărbătoarea naţională a României”, a declarat dr. Ioan Lăcătuşu, unul dintre liderii marcanţi ai societăţii civile româneşti din judeţul Covasna.
Totodată, printre participanţii la manifestări s-au aflat şi membri ai Asociaţiei „Neamunit” din Bucureşti.
„Am venit la Sfântu-Gheorghe la invitaţia unor prieteni de aici, în urmă cu două zile a avut loc un concurs de istorie, iar noi i-am premiat pe aceşti copii. (…) Ziua Naţională nu poate avea decât o singură semnificaţie, indiferent unde o sărbătorim. (…) Din păcate, România nu este întreagă şi atunci, poate, putem spune că această zi naţională este un pic ştirbită, dar sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fim România cea mare şi creştină, România „dodoloaţă”, cum spuneau înaintaşii noştri”, a declarat actorul Aureliu Surulescu, liderul asociaţiei „Neamunit”.
La manifestările organizate la Sfântu-Gheorghe au participat şi reprezentanţi ai organizaţiei Noua Dreaptă, care au afişat un tricolor de mari dimensiuni şi au scandat, printre altele, „Covasna-Harghita, pământ românesc”, „România, stat naţional unitar”, „Limba română, unica stăpână”.
Politicienii maghiari şi autorităţile locale nu au participat nici în acest an la Ziua Naţională, însă Primăria Municipiului Sfântu-Gheorghe a transmis următorul mesaj pe internet: „Cu ocazia zilei de 1 Decembrie, Primăria Municipiului Sfântu-Gheorghe transmite cele mai sincere urări cetăţenilor oraşului care sărbătoresc astăzi. Dorim ca în această paşnică zi de sărbătoare să ne îndreptăm cu respect şi înţelegere unii spre alţii: concetăţeni, vecini, colegi, prieteni şi membri ai familiilor”.
Ziua Naţională a României şi aniversarea a 99 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 au fost marcate pe parcursul acestei săptămâni prin diverse manifestări şi în alte localităţi din judeţul Covasna, printre care municipiul Târgu-Secuiesc şi oraşele Covasna şi Întorsura-Buzăului.
(AGERPRES)

Categorie:

Comunicat de presă

0
0

ROMÂNIA
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
INSTITUŢIA PREFECTULUI-JUDEŢUL COVASNA

În ultimii ani, elemente extremiste locale s-au manifestat specific atât la evenimente locale, cât şi la sărbători naţionale, cu precădere de 1 DecembrieZiua Naţională a României. Mai rar, numai de Ziua Naţională, la ceremoniile dedicate acesteia, au existat participanţi de factură naţionalistă, veniţi la Sfântu Gheorghe din proprie iniţiativă, fără a fi invitaţi de organizatori. Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna, în baza atribuţiilor legale referitoare la menţinerea ordinii publice şi prevenirea tensiunilor sociale, a condamnat de fiecare dată manifestările extremiste de orice fel şi, în colaborare cu forţele de ordine, a gestionat legal toate aceste situaţii. Cu consecvenţă şi profesionalism, Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna, împreună cu celelalte autorităţi şi instituţii cu atribuţii în menţinerea ordinii publice, va gestiona în cadrul legal şi pe viitor eventualele derapaje naţionalistextremiste, pe care le declarăm intolerabile, indiferent dacă acestea se manifestă pro sau contra unor evenimente sau sărbători publice, cu atât mai mult cu cât astfel de manifestări extremiste, preluate de presa locală şi naţională, sunt de natură a alimenta false tensiuni interetnice şi contribuie la o imagine distorsionată a locuitorilor judeţului Covasna.

Data 22.11.2017
Cancelaria Prefectului


BUCURĂ-TE, POPOR ROMÂN!

0
0

Ai învins atunci şi-atunci şi-atunci şi, de-atunci, în anii libertăţii depline, ai învins mereu, fără să loveşti pe nimeni. Ai învins prin omenie, demnitate, prin spiritul dreptăţii de la care nu te-ai abătut, oricât de greu ţi-a fost. Ai învins pentru că ai avut personalităţi cu suflet românesc, care n-au cedat în faţa dezastrului moral din jur. Avem înscrise în cartea istoriei chipuri de eroi, care ne luminează conştiinţa şi ne înalţă în mândria noastră naţională: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul - vajnici apărători ai fiinţei noastre româneşti, Nicolae Iorga - ornicul înţelepciunii româneşti, Mihai Eminescu - strălucire de luceafăr pe bolta pământului românesc, Constantin Brâncoveanu - icoană a credinţei româneşti, Nicolae Titulescu - cuvânt de prestigiu în lume al politicii româneşti, şi mulţi, mulţi alţii ca ei.
De 99 de ani şi, mai ales, de 73 de ani, românii au tot aşteptat ca maghiarii să-şi ceară iertare pentru grozăvia fărădelegilor săvârşite de înaintaşii lor atunci şi mai înainte. A fost pentru noi o nevoie a sufletului chinuit al copiilor şi nepoţilor celor ucişi într-un mod unic în bestialitate. Ne aflăm astăzi în faţa unor mărturii care răscolesc suflete, răvăşesc conştiinţe, stârnesc sentimente nemaitrăite în anii care au urmat evenimentelor dureroase din Nordul Transilvaniei. Ceva se tulbură în existenţa secuilor, încorporaţi în stirpea sălbatică a maghiarilor, secui mereu întărâtaţi împotriva românilor. Au şi ei purtători de torţe care încearcă să lumineze calea unei înţelegeri juste a relaţiilor umane. Tu, Popor Român, te bucuri când auzi vocea unui secui care afirmă astăzi că „noi, secuii şi maghiarii… ar trebui să începem prin a recunoaşte public şi a cere iertare pentru crimele noastre faţă de români!” (Nagy Attila, „Condeiul ardelean”, 17-30 noiembrie 2017, p. 2, articol preluat din săptămânalul „Certitudinea”, din noiembrie 2017).
După toată tevatura autonomiei aşa-zisului ţinut secuiesc, strigată de unguri din postura de binefăcători ai puţinilor secui, se prefigurează lovitura de bumerang: loveşti, dar uiţi că te vei prăbuşi urmare propriilor lovituri. Secuii încep să înţeleagă că ei n-au nevoie de autonomie, deoarece aici n-au fost niciodată asupriţi de români. În spiritul unei solidarităţi cu românii, acelaşi secui afirmă că „ar trebui să ne confruntăm cu ceea ce au simţit românii înainte de Trianon, adăugând la asta şi suferinţele românilor în timpul ocupaţiei horthyiste din Nordul Ardealului!” (idem). O lovitură mai puternică primesc maghiarii şi prin afirmaţia aceluiaşi secui Nagy Attila că: „Nu vom câştiga nimic prin revizionism, istoria ne-a arătat-o! … ungurii sunt cei care ne-au furat identitatea noastră secuiască, … în timp ce, în cea mai mare parte a istoriei noastre, ne-au asuprit!”. Şi lovitura continuă cu constatarea din afară că „maghiarimea n-a conştientizat niciodată atrocităţile sale comise faţă de alte neamuri, adică n-a avut curajul de a se confrunta cu propria istorie” (idem). Cu toată această încrâncenare revizionistă, imaginea Ungariei Mari „niciodată nu s-ar mai putea reface”, afirmă acelaşi secui. Şi, dacă această realitate este recunoscută de secui după 100 de ani de la eliberarea Transilvaniei, se cuvine să ne întrebăm care ar fi fost soarta secuilor dacă s-ar fi desprins total de sub tutela maghiară, mai ales că şi în 1919, în Parlamentul României, deputatul Joseph Fay vorbeşte despre „conştiinţa existenţei separate a secuilor faţă de orice alt popor, chiar şi de maghiari”. Declaraţia deputatului Joseph Fay străbate istoria celor 100 de ani, când cu durere mărturisea că „cea mai mare parte a vieţii secuimea a petrecut-o ca şi copil vitreg al statului ungar. Viaţa tradiţională separată a acestui popor a căzut jertfă tendinţelor maghiare de unificare şoviniste, aproape tot aşa ca şi existenţa altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar” şi că „în evul nou, cele mai mici urme de viaţă secuiască au fost şterse” (internet). Şi cum să nu te bucuri tu, Popor Român, când străinul zdravăn la cuget, aciuat pe pământul tău strămoşesc, afirmă cu admiraţie că „secuii au împrumutat de la populaţia românească portul, scrisul şi felul de a-şi face casele” şi „în mare parte, au aceleaşi rituri cu ale românilor” („Certitudinea”, nr. 3, 2017). Sentimentul apropierii secuilor de români este mult mai vechi, realitate dezvăluită de acelaşi deputat la 1919, care declara dezinvolt: „Cât de dezvoltată a fost conştiinţa existenţei separate a secuilor faţă de orice alt popor şi chiar şi faţă de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicaţia declarantului fapt istoric că oştirile secuieşti au luptat pe la 1600 la Unire cu oştirile lui Mihai Viteazul” (internet). Deci, atunci secuii au fost trataţi ca buni tovarăşi de arme ai românilor. Declaraţia aceluiaşi deputat că „secuii, în cea mai mare parte, sunt vechi fraţi ai noştri români” (idem), reprezintă o mărturie luminoasă care, pentru noi constituie un nou prilej de încărcare sufletească, un motiv consistent pentru mândria noastră ca naţie deschisă spre bună înţelegere.
Altfel ar fi fost soarta lor, dacă poporul secuiesc ar fi rămas „una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari” (internet). N-a fost să fie aşa, pentru că o soartă vitregă i-a înhămat în spiritul maghiarimii şi astăzi ei nu mai pot vorbi despre „conştiinţa existenţei separate”. Sunt nu doar otrăviţi de iredentismul maghiar, sunt absorbiţi prin totala maghiarizare umilitoare, care a curs spre dispariţia lor ca neam. În spiritul dreptăţii istorice, avem previziunea că şi Orban Viktor se va topi în curând, pentru că nu poate să mai dureze o politică atât de putredă în relaţiile cu statele vecine. Când o lume întreagă te condamnă acerb pentru criminalitatea neamului din care descinzi, iar tu, conducător maghiar, nu reuşeşti să-ţi distingi vina, ba încă păşeşti în continuare pe un drum atât de bolovănos, ar trebui să fii dizgraţiat de propriul popor, să fii pus în totală izolare, pentru ca naţia să fie protejată de infecţia iredentismului.
Şi vei învinge iarăşi, Popor Român!

Categorie:

Simpozionul Internaţional Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

0
0

Cronica unei manifestări memorabile desfăşurată sub egida Muzeului Naţional al Banatului
Timişoara - Ediţia a VI-a

Pe când în municipiul Cluj-Napoca se deschidea la Muzeul de Istorie a Transilvaniei expoziţia „Coronatus în Regem Hungariae”, faptul fiind perceput ca „o sfidare jignitoare la adresa românilor, chiar în preajma sărbătorii naţionale a României şi a debutului sărbătoririi Centenarului Marii Uniri” de către societăţile cultural-patriotice româneşti (vezi pagina 7), într-un alt mare oraş transilvan, Timişoara, sub egida prestigioasei instituţii de cultură numite Muzeul Naţional al Banatului, se deschideau lucrările celei de-a şase ediţii a Simpozionului Internaţional dedicat Zilei Naţionale a României, care reunea, în dimineaţa zilei de 24 noiembrie 2017, în Sala Mare a Senatului de la Rectoratul Universităţii Politehnice, peste 70 de istorici, arhivişti, filologi şi preoţi de pe întreg cuprinsul României, cât şi pe unii cercetători proveniţi din Serbia, Polonia sau Republica Moldova. Desfăşurat pe parcursul a două zile, beneficiind de implicarea Consiliului Judeţean Timiş, Mitropoliei Banatului, Bibliotecii Judeţene Timiş, Filarmonicii Banatului şi a Casei Municipale de Cultură, programul activităţilor a fost bogat şi variat, locul central, atât în plen cât şi în cele cinci secţiuni, revenind comunicărilor şi dezbaterilor axate pe tematica simpozionului - „99 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”. În acest sens, participanţii au putut remarca densitatea şi calitatea informaţiilor prezentate în plen de prof. univ. dr. Radu Păiuşan, din Timişoara, privind tema „Anul 1917 în contextul Marii Uniri - Contribuţii bănăţene”, şi de profesorul Vilică Munteanu (Bacău), pe tema „1917 - o vară de foc în Moldova”, noutatea regândirii şi interpretării evenimentelor istorice pentru perioada 1916-1944, în concepţia prof. univ. dr. Alexandru Porţeanu (Bucureşti), privind tema „Pentru o istorie integrată a luptelor armate de întregire şi reîntregire a României (1916-1944)”, logica ordonării evenimentelor şi limpezimea expunerii prof. dr. Tudor Răţoi (Drobeta-Turnu Severin) pe tema „Operaţiunile militare ale Diviziei 1 comandate de generalul Ioan Dragalina în sectorul Cerna, 1 octombrie - 23 noiembrie 1916”, sau sensibilitatea, subtilităţile, convingerea existenţei de-a lungul veacurilor a proiectului de stat la români, materializat în unitatea naţională şi optimismul moderat al reînvierii acestuia în societatea românească contemporană, exprimate de prof. univ. dr. Viorica Bălteanu (Timişoara), în comunicarea sa „Un vis multisecular încă dureros”.
În continuarea comunicărilor din plenul simpozionului a urmat lansarea a şase dintre cele mai recente apariţii editoriale din domeniul cultural-spiritual. Primele patru dintre acestea, având o legătură directă cu Mitropolia Banatului şi Înaltpreasfinţitul Ioan, despre care cititorii noştri ne solicită permanent informaţii, voi relata integral prezentarea părintelui dr. Marius Florescu: „Mai întâi aş vrea să transmit un cuvânt de salut din partea Părintelui Mitropolit Ioan al Banatului pentru toţi participanţii la ediţia a VI-a a Simpozionului Internaţional, precum şi organizatorului acestuia, domnul dr. Adrian Deheleanu, Înaltpreasfinţitul fiind reţinut de multiplele probleme apărute în parohii şi marele număr de audienţe aflate în desfăşurare la această oră. Legat de aceste cărţi pe care am bucuria să vi le prezint, pot afirma că au o legătură indirectă cu tematica manifestării. Prima dintre ele, apărută recent, în octombrie 2017, aparţine Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Ioan şi se numeşte Înviatul din Nazaret - Convorbiri duhovniceşti cu Ioan al Banatului, apărută la Editura Sophia din Bucureşti. Este al doilea volum, ca structură asemănătoare cu primul, care se intitula Pe cărarea Raiului, Convorbiri duhovniceşti cu Ioan al Munţilor, în care este vorba de scrieri ale Înaltpreasfinţitului Ioan care concordă cu perioada de timp pe care Părintele Mitropolit a petrecut-o mai întâi ca Episcop al Covasnei şi Harghitei şi mai apoi, în ultimii trei ani, ca Mitropolit al Banatului, la Timişoara. Autoarea acestei compilaţii de texte este prof. dr. Luminiţa Cornea, care efectiv a luat textele Înaltpreasfinţitului, pastoralele, predicile, cuvântările care au fost transcrise şi le-a aşezat în pagină sub formă de întrebări şi răspunsuri, pentru a fi mai uşor de parcurs şi a da posibilitatea textului de a fi mai aerisit. Lucrarea conţine 99 de astfel de texte aşezate sub diferite teme. Dacă veţi avea ocazia să răsfoiţi această carte, veţi afla lucruri inedite. Pentru că sunt preot de mai bine de 10 ani şi pentru că sunt obişnuit să predic, vă mărturisesc că atunci când am citit-o, am rămas surprins de bogăţia, de multitudinea de informaţii noi pe care nu le-am mai auzit, de interpretări noi ale textului Sfintei Scripturi. Este o noutate editorială, dar şi informaţională şi duhovnicească cu care vine acum Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Ioan al Banatului. A doua carte, care aparţine părintelui vicar, Pr. dr. Ionel Popescu, numită Bucuria slujirii prin cuvânt, apărută la Editura Partoş din Timişoara, cuprinde articole, eseuri, însemnări şi reportaje pe teme diferite apărute de-a lungul timpului în diferite reviste ştiinţifice, eparhiale sau alte publicaţii. Din volum nu lipsesc articole pe teme de istorie care abordează tema Marii Uniri şi rolul pe care Episcopul Caransebeşului, viitorul Patriarh al României Miron Cristea l-a avut în acest moment crucial al realizării Marii Uniri de la 1918. Al treilea volum se intitulează Arhiepiscopia Timişoarei, Slujitori şi apărători ai Ortodoxiei bănăţene, apărut la Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2017. Nu este un volum de autor, ci a fost coordonat de subsemnatul împreună cu părintele vicar şi părintele consilier Zaharia Bereş. Ideea apariţiei acestui volum aparţine Înaltpreasfinţitului Ioan al Banatului, care, la Adunarea Eparhială din anul 2015, a spus în felul următor: „Daţi de veste preoţilor de la parohiile voastre să adune informaţii despre personalităţile care au marcat viaţa bisericească din această Episcopie a Timişoarei de la începuturi şi până în prezent”. Volumul cuprinde 170 de medalioane de personalităţi de la voievozi la împăraţi, ierarhi, clerici teologi, oameni de cultură, profesori, monahi şi simpli credincioşi - ctitori de biserici. Am finalizat această lucrare anul acesta punând-o în mâna tuturor credincioşilor, a tuturor doritorilor de a afla mai multe despre viaţa bisericească din Arhiepiscopia Timişoarei. Cel de-al patrulea volum pe care îl prezint a fost editat tot la iniţiativa Înaltpreasfinţitului Ioan al Banatului. Este coordonat de aceiaşi autori menţionaţi la volumul precedent şi este intitulat Arhiepiscopia Timişoarei, Mitropolitul dr. Vasile Lăzărescu al Banatului (1947-1961) - 70 de ani de la întronizare şi a apărut la Editura Partoş din Timişoara. Împlinirea celor 70 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Banatului şi instalarea primului Mitropolit, Dr. Vasile Lăzărescu, a constituit un fericit prilej pentru a rememora personalitatea marelui ierarh martir, care a trebuit să-şi întrerupă brusc arhipăstorirea din cauza uneltirilor şi dispoziţiunilor Securităţii, murind ca simplu monah în liniştea Mănăstirii Cernica în anii grei ai dictaturii comuniste. El, care a ridicat Catedrala din Timişoara, pe care a găsit-o într-un stadiu de neisprăvire totală şi a adus-o la frumuseţea care este acum, repet, a murit ca simplu monah. Cu atât mai mult a meritat efortul cu cât anul acesta Patriarhia Română se află în Anul omagial al apărătorilor ortodoxiei în timpul regimului comunist. Volumul cuprinde cronica activităţii IPS Vasile Lăzărescu, atât cât am putut noi extrage din arhivele şi publicaţiile bisericeşti ale acelor timpuri, fiind, totodată, şi prima carte care apare despre personalitatea sa în Mitropolia Banatului”.
Demne de remarcat pentru contribuţia adusă la dezbaterea problematicii Marii Uniri au fost şi volumele: Ioan Vidu, Doinitorul Marii Uniri, de Constantin Tufan Stan, apărută la Editura „Eurostampa” din Timişoara, în anul 2017, prezentată de profesorul Simion Dănilă, şi Relatări din Primul Război Mondial în presa ecleziastică din Banat, de prof. dr. Maria Alexandra Pantea, apărută la Editura „Tritonic”, Bucureşti, 2017, lucrare prezentată de prof. dr. Mircea Măran, din Novi Sad (Serbia), care a remarcat următoarele: „Volumul semnat de Maria Alexandra Pantea, doctor în istorie şi cercetător consacrat, care îşi documentează lucrările publicate prin izvoare arhivistice de valoare, reprezintă o culegere de texte din presa ecleziastică a timpului dedicate participării românilor din fosta monarhie dualistă în Marele Război de la începutul secolului XX. Prima parte a volumului începe cu un vast studiu introductiv, în care autoarea îşi exprimă punctul de vedere asupra importanţei surselor pe care le publică, argumentând prin numeroase citate şi comentarii rolul publicaţiilor editate de Biserica Ortodoxă şi Greco-Catolică din Banat, cum ar fi: Foaie diecezană din Caransebeş, Foaie Oficioasă din Lugoj, Biserica şi şcoala din Arad, Revista preoţilor din Timişoara, Anuarul Institutului Pedagogic Teologic Ortodox Român din Arad şi alte câteva calendare şi almanahuri, evidenţiind faptul că numeroasele articole publicate în anii războiului treceau prin cenzura regimului, conţinând o doză de patriotism lipsit de sinceritate, dar în acele clipe necesar şi impus de situaţie. Aceste texte, republicate astăzi într-un volum şi citite ca un întreg, reprezintă o mărturie vie a vremurilor grele prin care societatea românească a trecut şi aduc o imagine mai clară a modului în care autorităţile cereau de la popoarele minoritare să-şi prezinte adeziunea faţă de statul Habsburgilor şi, totodată, să ilustreze publicului cititor entuziasmul şi eroismul etnicului român în apărarea patriei. Volumul are menirea de a reactualiza unele probleme mai puţin cunoscute despre biserică şi despre ostaşul găsit de partea cealaltă a frontului, dacă privim din perspectiva Armatei Române şi Statului Român, care a fost implicat în război în cealaltă tabără, cea a Antantei. De aceea, considerăm ca binevenită ideea Mariei Alexandra Pantea de a publica culegerea de texte pe această temă şi salutăm apariţia sa ca o interesantă şi valoroasă contribuţie la cercetarea istoriei Primului Război Mondial”.
În continuare, Simpozionul Internaţional 99 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 şi-a desfăşurat lucrările în cadrul a cinci secţiuni şi în locaţii deosebite - Universitatea Politehnică, Biblioteca Judeţeană Timiş - Bastionul Theresia şi Muzeul Naţional al Banatului -, fapt ce ne-a pus în imposibilitatea de a vă face o cronică completă a comunicărilor şi dezbaterilor ce au avut loc pe parcursul celor cinci ore destinate acestui scop. În cadrul secţiunilor au fost prezentate 72 de comunicări ştiinţifice reprezentând idei şi principii politice, activităţi ale presei şi cinematografiei timpului, fapte, evenimente, strategii şi acţiuni militare, jurnale de front, memorii, corespondenţe, creaţii literar-artistice, societăţi culturale, circulaţia monetară, date demografice, evacuări, imigrări şi multe alte teme care, în mod cert, au îmbogăţit istoriografia Muzeului Naţional al Banatului, principalul organizator al manifestării dedicate marelui eveniment din viaţa Poporului Român. Contribuţia românilor din sud-estul transilvan s-a concretizat prin participarea subsemnatului şi a directorului fondator al publicaţiei „Condeiul ardelean”, jurnalistul Doru Decebal Feldiorean, la susţinerea, în Secţiunea a II-a Istorie, a comunicării intitulate „Poziţia naţionalităţilor din România Mare faţă de Hotărârea Marii Adunări Naţionale din Alba-Iulia”, comunicare care va fi publicată în revista de specialitate editată cu lucrările tuturor ediţiilor, alături de cele ale prof. Ilie Şandru - „Contribuţia lui Octavian C. Tăslăuanu la istoriografia Primului Război Mondial”, şi prof. dr. Costel Lazăr - „Contribuţii privind relaţiile interetnice din sud-estul Transilvaniei după anul 1945”.
Seara primei zile a manifestării s-a încheiat cu excelentul concert simfonic aniversar susţinut, cu prilejul Zilei Naţionale a României, de Filarmonica Banatului, sub bagheta dirijorului italian Bruno Aprea şi a solistul spaniol, la pian, Josu de Solaun. În concert, am fost încântaţi de interpretarea filarmonicii locale a uverturii „Forţa destinului” de Giuseppe Verdi, impresionaţi de forţa şi măiestria solistului dovedite în interpretarea „Concertului nr. 3 pentru pian şi orchestră în re minor, Op. 30”, compus de Serghei Rahmaninov, „unul dintre cele mai dificile concerte din întregul repertoriu clasic destinat pianului” şi de povestirile crude sau „gălăgioase” ale „Dansurilor simfonice din West Side Story”, o adaptare muzicală a tragediei lui Shakespeare - Romeo şi Julieta, scrisă de dramaturgul Arthur Laurents pe muzică de Leonard Bernstein şi versuri de Stephen Sondheim”.
Dacă atmosfera primei zile, cea a desfăşurării lucrărilor şi a concertului Filarmonicii timişorene a stat sub semnul aniversar al Marii Uniri, programul zilei următoare ne-a convins că lumea bănăţeană se află profund conectată şi implicată în sărbătorirea celor 99 de ani de statalitate românească. De la pavoazarea Consiliului Judeţean Timiş, Prefecturii Timiş, Primăriei Timişoara şi a instituţiilor de cultură, până la pregătirile accelerate din Piaţa Operei, de la deschiderea oficială a primei ediţii a „Crăciunului la Cetate”, în curtea Bastionului Theresia, dorit a promova brendurile locale, până la recepţia şi predarea către ISU, într-un cadru festiv, a unei autoplatforme de intervenţie până la 72 de metri înălţime, judeţul Timiş fiind primul din ţară care posedă un asemenea utilaj, de la finalizarea celei de-a X-a ediţii a Concursului Internaţional de Interpretare Vocală „Sabin V. Drăgoi”, până la deschiderea Muzeului „Ştefan Popa Popa`S” şi a celei de-a V-a ediţii a Salonului Internaţional de caricatura de presă şi arte vizuale satirice „care a transformat Timişoara într-o veritabilă capitală de renume mondial a desenului umoristic”, ei bine, toate acestea au fost numai câteva din activităţile surprinse de participanţii la simpozionul internaţional dedicat unirii tuturor românilor, activităţi şi manifestări care vin să confirme implicarea responsabilă şi conştientă a bănăţenilor în marcarea deosebitului eveniment din viaţa poporului nostru. În acest sens, este de felicitat iniţiatorul programului, dr. Adrian Deheleanu, care a avut înţelepciunea şi măiestria pedagogică de a ne călăuzi, cu tact şi răbdare, pe traseele timişorene semnificative şi la obiectivele reprezentative a fi vizitate: Catedrala Mitropolitană din Timişoara, cu tezaurul său muzeal de artă veche bisericească bănăţeană; Muzeul Naţional al Banatului - Bastionul Theresia, pentru vizitarea „Muzeului POPS`S”, „a celui mai rapid caricaturist al lumii şi cel mai bun caricaturist privind asemănarea dintre model şi portret”, a „Salonului Internaţional de caricatură de presă şi arte vizuale satirice”, dar şi a expoziţiei, recent deschise, „Heinrich Schlimann - Descoperitorul Troiei”, unde, alături de colecţia de obiecte şi manuscrise personale ale celebrului descoperitor german, am putut admira obiecte muzeale de excepţie, unice, alese din descoperirile făcute la Troia şi Micene.
A urmat călătoria din Timişoara la Timişeşti (comuna Şag), sat situat în mănoasa Câmpie a Banatului, la marginea unei păduri „ce însoţeşte meandrele râului Timiş”, în fapt, pelerinaj de reculegere spirituală la „mănăstirea salvată de glasul îngerilor”, cum mai este numită Sfânta Mănăstirea ortodoxă de la Şag-Timişeni, aşezământ ctitorit de Mitropolitul Vasile Lăzărescu în anul 1944, înzestrată prin osteneala exarhului mănăstirilor din Banat din acea vreme Justinian Dalea şi dotată, în 1946, cu o clădire pentru chilii în care s-a amenajat şi o capelă. Prin Decretul nr. 410/1955, aşezarea monahală a fost desfiinţată şi dată în folosinţa Ocolului Silvic, care a transformat „capela în dormitor pentru lucrătorii silvici şi celelalte încăperi în culcuş pentru animale”. Legenda, povestită de bătrânii din satul Timişeşti, spune că „îngerii băteau toaca şi clopotul, cântând toată noaptea. Dacă la început lucrătorii silvici au crezut că este doar o halucinaţie, după câteva nopţi toţi cei care dormeau în capelă au părăsit-o şi maicile s-au reîntors”. Mănăstirea a fost redeschisă şi reorganizată prin stăruinţa IPS Mitropolit Nicolae Corneanu, care, în anii 1968-1972, a construit biserica din curtea mănăstirii, pictura fiind realizată de Victor Jurca din Lugoj, iar sfinţirea locaşului realizându-se la 29 august 1972, când se prăznuieşte şi hramul aşezări monahale - Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos.
În timp, Mănăstirea a mai fost dotată cu chilii, trapeză, ateliere pentru croitorie şi pictura icoanelor. Până în anul 1990, „Mănăstirea salvată de glasul îngerilor” era considerată ca fiind cea mai tânără mănăstire din România. După 1990, se dă în folosinţă un spaţiu de cazare pentru pelerini şi o frumoasă poartă la intrarea în mănăstire, sculptată în stil maramureşean. În 2002, a început construcţia unei noi biserici, a unui nou corp de chilii şi a noii trapeze, cu spaţii generoase, unde am fost foarte bine primiţi cu gustoasele bucate de post ale obştii monahale, formate din 26 de măicuţe, condusă de amabila noastră gazdă, stareţa Cassiana Simion.
Din păcate, chestiuni urgente ne-au determinat să ne întrerupem pelerinajul şi să ne întoarcem acasă, lipsind astfel la vizitarea obiectivelor cultural-spirituale din oraşul Oraviţa, judeţul Caraş-Severin.
Pentru întâmplările petrecute în cele două zile transmitem, prin intermediul publicaţiei noastre de atitudine, cultură şi spiritualitate ortodoxă, „Condeiul ardelean”, MULŢUMIRI şi cordiale FELICITĂRI tuturor organizatorilor şi sponsorilor, considerând onorantă invitaţia de a participa la Simpozionul Internaţional 99 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Ne-am bucurat nespus de clipele de intensă trăire patriotică şi luminare spiritual-intelectuală provocate de diversitatea şi deosebita calitate a manifestărilor şi de atmosfera caldă creată în jurul participanţilor de toţi timişorenii cu care am ajuns în contact, mai cu seamă dr. Adrian Deheleanu şi minunata sa soţie, Adriana, a căror prezenţă afectuoasă am simţit-o permanent.

Categorie:

Acţiune de caritate pentru copiii din oraşul Covasna

0
0

Comunicat de presă

Joi, 7 decembrie 2017 , membri ai PNL din judeţ, au participat în oraşul Covasna la un eveniment deosebit organizat la Casa de tip familial şi Centrul de zi „B. Apor Vilmos”.
La iniţiativa Organizaţiei de Femei şi a Organizaţiei de Tineret din PNL Oraş Covasna, s-a desfăşurat o acţiune de caritate care a constat în pregătirea unei mese calde pentru cei 46 de copii defavorizaţi care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea în acest centru.
Am fost martorii unei frumoase poveşti scrisă de oameni cu suflet pentru copii. O poveste despre copii bine educaţi şi despre oameni maturi care îi îngrijesc dăruindu-se lor. O poveste despre cum ştiu cei mai puţin favorizaţi de soartă să spună o rugăciune înainte de masă şi să mulţumească în limba lor celor care au petrecut două ore alături de ei. O poveste care trezeşte emoţii şi te face să-ţi aduci aminte de copilărie, de perioada când toate poveştile aveau un final fericit. Aşa a fost şi aici, la final formaţia de muzică a Centrului a cântat câteva melodii, făcându-te să-ţi doreşti să revii alături de ei.
Această acţiune a membrilor PNL din judeţul Covasna face parte dintr-un program de într-ajutorare a copiilor defavorizaţi din judeţ. A început cu donaţia de carte de la Belin, a urmat acum la Fundaţia „Sfântul Francisc” şi va continua.

Dumnezeu detestă încrâncenarea…

0
0

Da, prea multă încrâncenare, prea mult stres, prea multă birocraţie, prea multe reguli, indicaţii şi legi, norme ori canoane.
În vremurile şi în lumea aceasta trăim noi astăzi, când bieţii oameni sunt copleşiţi de povara multor cerinţe, revendicări şi pretenţii, de tot felul şi din tot locul.
Eu, unul, sunt convins că Dumnezeu ar prefera, în schimbul tuturor acestor măsuri, care mai de care mai coercitive, cei şapte ani de acasă, buna creştere ori sănătoasa educaţie şi, mai ales, ar dori să primeze numai o singură regulă/normă: cea a bunului simţ!
Altminteri, vedem, observăm şi constatăm, pe zi ce trece, lăsându-ne un gust amar, tot mai multă nesimţire, indolenţă, aroganţă, altfel zis, tot mai mult tupeu, stări de fapt care declanşează, produc şi provoacă mult dezgust, multă dezamăgire, mult stres, multă frică şi multă încrâncenare!
În pofida unor atari condiţii, poate şi ca un gest reflex, totuşi, noi trebuie/suntem chemaţi să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să-i iubim şi să-i iertăm pe cei care ne urăsc şi ne hulesc pe noi - a se vedea, de pildă, comportamentul şi atitudinea mărturisitorilor noştri din temniţele comuniste -, cu alte cuvinte, să întoarcem răului cu bine, stresului cu detaşare, încrâncenării cu zâmbet, tristeţii, generalizate şi cotidiene, cu veselie, supărării cu bucurie, răcelii/împietririi şi nesimţirii sufleteşti cu căldură şi sensibilitate spirituală, lucrurilor complicate să le răspundem cu lucruri simple, utile, funcţionale şi eficiente sau, mai ales, suficiente.
Uşor de zis, greu de făcut şi, totuşi, nu imposibil, mai cu seamă, dacă în tot locul şi în tot momentul vieţii noastre, tumultuoase, slabe şi neputincioase, îi cerem ajutorul şi purtarea de grijă, proniatoare, lui Dumnezeu - Care doreşte milă, iar nu jertfă; seninătate şi detaşare, iar nu crispare; destindere, iar nu constrângere; faţă luminoasă, iar nu una întunecată, posacă şi posomorâtă.
Să ne aducem, aminte, cu toţii, că îndemnul lui Iisus Hristos a fost: Bucuraţi-vă!
Păi, unde, când şi, îndeosebi, cum ne mai bucurăm noi, astăzi, în condiţiile în care, din nefericire, suntem atât de prinşi în capcana, vâltoarea şi avalanşa acestei lumi, uitând, sărmanii de noi, că Iisus Hristos - Dumnezeu Cel Adevărat şi Împărăţia Lui Cea Binecuvântată şi Sfântă, nu sunt din lumea aceasta!
Iată, cum, din păcate, ne-a cuprins, probabil pe cei mai mulţi dintre noi, duhul acestui veac, înşelător, care de la amăgire ne va duce la dezamăgire. Iată cum purtarea secularizată a acestei vieţi, în care ne-am construit proprii dumnezei - puterea, banul, averea, dorinţa de stăpânire -, ne va duce la dictatură şi sclavie, din aceasta modernă, apoi slava şi suficienţa de sine, deşartă, ne va duce la exacerbarea eu-lui şi ego-ului nostru, care a ajuns până la idolatrizarea propriei noastre persoane, fapte ce duc la mândrie, egoism, orgoliu nemăsurat, vanitate, dorinţa de a poseda, de a ne răzbuna, şi multe, multe altele.
Fraţilor, haideţi să ne revenim din toată această stare/cuprindere, ameţitoare, din toată această beţie înşelătoare, până nu este prea târziu!
Să revenim la lucrurile frumoase, simple, discrete dar concrete, să fie cuvântul nostru dres cu sare: „Ce este da, să fie da, iar ce este nu, să rămână nu!”; atât şi nimic mai mult, nimic altceva.
Să încercăm să ne redobândim încrederea pierdută, în Dumnezeu, în oameni şi, nu în ultimul rând, în noi înşine.
Cu un cuvânt: să ne bucurăm/să ne veselim de tot şi de toate, de tot ce este în jurul nostru, de viaţa pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu - Preabunul şi Preamilostivul, de oamenii din jurul nostru, să fim, cu toţii, radioşi, luminoşi, calmi, aşezaţi, calculaţi, cumpătaţi, măsuraţi şi, mai ales, neîncrâncenaţi, căci El este al libertăţii, iar nu al încrâncenării; al dragostei, iar nu al ostilităţii; al iubirii, iar nu al adversităţii, vrăjmăşiei sau duşmăniei.
Părinţii duhovniceşti ai Bisericii noastre, întrebaţi fiind când anume se va apropia sfârşitul lumii, au răspuns, cu toţii, la unison, că atunci va veni sfârşitul când nu va fi cărare/alee/potecă de la un vecin la altul - ori dumneavoastră credeţi că toate reţelele moderne de socializare pot substitui/înlocui vecinătatea, amiciţia, prietenia, frăţietatea, unitatea şi solidaritatea care au dispărut dintre noi?!
Nu credeţi, oare, că suntem atât de încrâncenaţi şi datorită faptului că suntem atât de singuri, şi de singulari, dezbinaţi, izolaţi şi egoişti, în condiţiile în care Dumnezeu este al comuniunii şi al comunităţii, al păcii şi al armoniei, al înfrăţirii sau al înfierii şi al înrudirii?!
În altă ordine de idei, nu credeţi, oare, că toată această frică, angoasă şi spaimă ce ne-a cuprins pe mulţi dintre noi nu este (şi) produsul înregimentării noastre în sisteme, curente şi ideologii, năravuri ori apucături, care mai de care mai ciudate sau mai bizare?!
Credeţi că (mai) simţim, noi, acum, de unde ne paşte pericolul, eventual dacă (mai) realizăm/conştientizăm noi aşa ceva?!
Dumneavoastră ce ziceţi, ce părere aveţi?
Când aveţi puţin timp, vreme şi răgaz, în clipele/momentele în care vă (mai) trageţi puţin sufletul, gândiţi-vă la toate acestea, însă, fără încrâncenare, ci numai cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste, pentru dumneavoastră şi pentru omul/semenul/fratele dumneavoastră, contemporan.

Categorie:

Lacrimi de Crăciun pentru satul natal

0
0

Am purtat totdeauna satul ca o taină în fiinţa mea şi ca o dragoste sfântă pe care niciun rău nu a reuşit s-o stingă. Sau chiar dacă a izbutit să o stingă, simpla amintire a satului a reaprins-o. Multe sunt misterele şi mereu se pogoară altele peste noi…, fără oprire. Nimeni nu le ştie numărul, afară de Dumnezeu. Şi surprind prin frumuseţea lor. Prin tăcere, dar mai cu seamă prin pace şi odihnire, umple şi înmiresmează sufletul de iubire dumnezeiască. Nu ştiu dacă lacrima care s-a oprit în gene este pentru satul meu pământesc sau pentru Paradisul pierdut? Gândul îmi spune că suspinul dureros din inimă este mai degrabă pentru colţul acela de Rai din care a fost izgonit Adam. Plânsul strămoşului nostru încă are ecouri în inimile tuturor oamenilor care au suflare de viaţă primită de la Domnul.
De aceea păstrăm aşa vie speranţa în tainele infinite care coboară… lin din ceruri ca o primă ninsoare a iernii. Aşa cum şi lacrimile topesc fierbinţeala dorului după frumuseţile copilăriei. E sigur că în sufletul tuturor copiilor Domnul a „sădit” raiul primordial.
Acum, la maturitate, abia câteodată ni se mai arată câte o frântură din lumina uliţei copilăriei, pierdută zicem noi pentru totdeauna. Apare pentru o clipă, pentru ca repede să fie învăluită de grijile şi întinările vieţii.
Dar, mă întăreşte îndemnul Mântuitorului de a ne ruga tot timpul pentru a reveni la bunătatea şi puritatea copiilor. Deşi pentru noi este cu neputinţă, e certitudine că: „Unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii”.
Dar cum Raiul ne este inaccesibil în vremea vieţuirii pământeşti, mintea are menirea de a transcende satul într-un colţ de Paradis care are în centru Pomul vieţii (Sfânta Biserică). De acolo veşnicia alungă orice umbră a răului care vine peste sat. Mă uimeşte tăria spirituală a unor sate din mărginimea Sibiului, de pildă. Dar nu numai mărginimea Sibiului, ci toate satele României rezistă prin tăria credinţei şi a iubirii pentru Dumnezeu.
Mulţumim Domnului că a dăruit satelor româneşti o aură luminoasă ce are puterea de a ocroti de întuneric pe oricare fiu de român, ferindu-l de acele crize de identitate, pline de anxietate, care le trăiesc mulţi oameni de pe planetă.
„Pentru că identitate şi simplitate numai Dumnezeu este”, după cum ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Acest miracol că Dumnezeu ne cheamă să îi fim fii, îl fac Sfintele Biserici din înălţimea satelor: că atunci când clopotele ne cheamă la cosmica Liturghie au forţa de a depărta din minte şi inimă toate acele griji şi împrăştieri şi a ne împărtăşi din identitatea şi simplitatea dumnezeiască de care ne vorbeşte Sfântul. Deşi constatăm că fericirea copilăriei nu o mai putem reînvia, observăm cu bucurie că în fiecare an, la Crăciun, când sărbătorim Naşterea Domnului, toţi vorbesc despre copilăria proprie ca şi cum ar fi de faţă. Candoarea şi sfinţenia unui colind ne transcend instantaneu în lumea cerească a copilăriei. Aşa se face că la marea sărbătoare a Naşterii Domnului, răsare în sufletele tuturor oamenilor sublimul edenic al copilăriei aşa cum aripile ei ne-au purtat în spaţiul mioritic al satului.

Categorie:

Ziua Naţională a României, sărbătorită aşa cum se cuvine în inima Harghitei, la Gheorgheni

0
0

Miercuri, 29 noiembrie a.c., s-au desfăşurat în municipiul Gheorgheni, judeţul Harghita, manifestările organizate cu prilejul Zilei Naţionale a României. Pentru buna desfăşurare a acestora, s-au implicat, în egală măsură, reprezentanţii societăţii civile româneşti din urbe, prin Teodor Dobrean, notar şi consilier local, Asociaţia „Iuvenes et senes”, prin preşedintele ei, părintele paroh Elisei Florin Vatamanu, Centrul de pregătire şi perfecţionare a cadrelor Jandarmeriei Române, prin col. Leontin Popescu, Biserica Ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, prin părintele Antim Nan, şi Liceul Teoretic „Sfântul Nicolae”, prin director Ana Baricz.
Astfel, la orele 14, centrul municipiului harghitean a început să freamăte de popor. Românii de diferite naţionalităţi ale Gheorgheniului au venit - cu mic, cu mare - să se bucure de marea sărbătoare a Ţării în care trăiesc, România. Invitaţi deosebiţi, din partea unităţilor militare din judeţ şi din partea administraţiei locale şi judeţene, au luat parte la eveniment. După intonarea Imnului de Stat a urmat slujba de Te-Deum, oficiată de un sobor format din trei preoţi: părintele Gligore Vizoli, părintele Antim Man şi părintele Elisei Florin Vatamanu. A urmat mesajul prefectului judeţului Harghita, Jean Adrian Andrei, adus de reprezentantul acestuia, Bogdan Ţifrea. Din partea Primăriei municipiului Gheorgheni a rostit un cuvânt de felicitare şi bună convieţuire viceprimarul Emil Len, iar din partea Consiliului Local a luat cuvântul consilierul Teodor Dobrean. Elevii Liceului Teoretic „Sfântul Nicolae” au susţinut un scurt moment patriotic, urmat de depunerea de coroane din partea instituţiilor locale şi judeţene. Totul a culminat cu defilarea plutoanelor de fete şi băieţi, elevi ai Centrului de pregătire şi perfecţionare a cadrelor Jandarmeriei Române.
Marţi, 5 decembrie, la Casa de Cultură a Municipiului Gheorgheni, în continuarea acestui program, s-a desfăşurat un concert dedicat Zilei Naţionale a României.
Organizatorii au considerat evenimentul de anul acesta un exerciţiu reuşit pentru organizarea evenimentelor de anul viitor, când vom sărbători Centenarul Marii Uniri.

Categorie:

Ctitori de neam. Dascăli de ieri şi de azi (volumul III), lansat la Topliţa

0
0

În urmă cu mai bine de o lună, noul volum din Ctitori de neam. Dascăli de ieri şi de azi se lansa la Şcoala Gimnazială „Liviu Rebreanu” din municipiul Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita. Pe 21 noiembrie a.c., lansarea a avut loc şi la Topliţa, în sala festivă a Şcolii Gimnaziale „Miron Cristea”, unde s-au strâns multe cadre didactice din zona municipiului Topliţa pentru a lua parte la un eveniment important pentru fiecare dintre aceştia: lansarea unui volum dedicat lor, activităţilor continue şi eforturilor depuse în modelarea generaţiilor tinere. Evenimentul a fost unul cu, despre şi pentru dascălii de ieri, de azi şi de mâine, iar seria de volume va continua să crească atâta timp cât scopul iniţial al echipei nu se va pierde, iar dorinţa de a continua va exista.
Iniţiat de Asociaţia Învăţătorilor Harghiteni, proiectul a fost finanţat de Consiliul Judeţean Harghita, iar prin noul volum e dusă mai departe dorinţa şi speranţa cu care a debutat proiectul în 2011 cu primul volum, urmat de volumul II un an mai târziu. Evenimentul - moderat de prof. Anda Ianoşi, directorul Şcolii Gimnaziale „Miron Cristea”, şi de insp. Elena Mândru, preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor Harghiteni - a constat într-o dicuţie deschisă, în care fiecare dascăl prezent a fost invitat să dea curs propriilor gânduri şi emoţii. „Dascălul zideşte şi construieşte, iar aceste volume vor ţine cuvânt tipărit peste ani despre cei care şi-au pus amprenta asupra copiilor şi a şcolilor în care au activat, aceste volume sunt file din istoria şcolilor noastre”, spunea atât de frumos Elena Mândru.
În cele trei volume s-au adunat deja un număr de 301 eseuri despre dascăli ai judeţului nostru, „despre cei care au susţinut viaţa şcolilor nostre”. La materializarea celor trei volume s-au implicat peste 600 de colaboratori, iar „felicitările se cuvin adresate echipei, nu doar iniţiatorilor proiectului”, sublinia Elena Mândru, care a dorit să evidenţieze implicarea deosebită a prof. Doina Dobreanu în apariţia primului volum, a prof. Nicolae Bucur pentru volumul II şi contribuţiei prof. Zorel Suciu pentru concepţia grafică a celor trei volume. Cel mai recent volum, în care au fost conturate 71 de portrete de dascăli harghiteni, este dedicat Centenarului Marii Uniri, motiv pentru care a fost numit Ctitori de neam şi care, aşa cum spunea Anda Ianoşi, va servi drept lecţie de istorie pentru elevi, pentru că evocă în paginile sale dascăli care nu mai sunt printre noi, dascăli care sunt, nefiind însă uitaţi nici dascălii care vor scrie poveştile de mâine.
În zi de sărbătoare, evenimentul a fost deschis de părintele Adrian Stoian, cu rugăciune şi cu o menţiune: „Cartea este un mijloc prin care poţi deveni ceea ce vrei să devii”. Prof. Doina Dobreanu, prima dintre dascălii care au luat cuvântul, vede aceste cărţi ca pe o invitaţie la nemurire, sunt cărţi ce ne oferă modele de iubire. Pe cei care cred că nu mai avem modele, Doina Dobreanu îi îndeamnă să nu uite de dascăli, pentru că nu ne-am pierdut modelele, dar ele trebuie întâi recunoscute, apoi apreciate şi urmate. Aşa cum atrăgea atenţia şi prof. Cosmina Nan, de la Liceul Teoretic „Sfântul Nicolae” din municipiul Gheorgheni, recunoştinţa faţă de un profesor trebuie arătată atunci când e simţită, atunci când încă se poate şi nu postum, pentru că oricine simte o bucurie atunci când cineva se întoarce la el cu recunoştinţă, când simte că a avut impact asupra vieţii cuiva. Aceasta este şi bucuria supremă a unui dascăl. În primele pagini ale volumului III, prof. Elena Mândru scria că „dascălii sunt cei care intră în viaţa copiilor, lasă o amprentă şi devin parte a unei temelii solide în construcţia personalităţii lor”. După cum ştim cu toţii, educaţia adevărată şi completă vine în egală măsură din familie şi de la şcoală, iar în sala de clasă elevul trebuie să găsească o a doua familie.
Elevi talentaţi ai Şcolii Gimnaziale „Miron Cristea” au făcut daruri muzicale educatorilor, învăţătorilor, profesorilor şi directorilor de şcoli prezenţi în sală. Evenimentul, o sărbătoare a dascălilor, a fost astfel animat de momente artistice susţinute de Oana Maria Coja, Laurenţiu Timar, Mădălina Roman, Roxana Truţa, Pavel Ricean, Dragoş Văsălagă, Darius Szeocs-Braic, Cezara Natea-Ţepeş, Alexia Bucur şi, nu în ultimul rând, prof. Bodor Lorand şi Lucica Cucuiet. Cu gândul la sărbătorile care se apropie, seara s-a încheiat cu câteva colinde.

Categorie:


Naşterea Domnului

0
0

Din proorociile înalte, ce-s aşternute-n Sfânta Carte,
Răsare-o zi de bucurie, înveşmântată-n veşnicie,
E praznic mare, luminos, coboară Soarele Hristos,
Venind în lume, Prunc curat, cu chip senin, nevinovat.

O stea strălucitoare-n cer, tresare astăzi ca şi ieri,
Umbrind cu dulcea-i revărsare, pământu-ntreg, pe fiecare.
Se văd sosind din depărtare, cuprinşi de-o mistică chemare,
Trei crai străini, purtaţi de dor, spre leagănul izbăvitor.

Toţi îngerii vestesc în cor, pe Împăratul tuturor,
Născut din Preacurata Maică, în peştera întunecată
Cântă cu toţii într-un gând, croiesc cu zarea legământ:
Slăvit să fie Domnul Sfânt, Stăpân în cer şi pe pământ.

Categorie:

† SFÂNTUL APOSTOL, ÎNTÂIUL MUCENIC ŞI ARHIDIACON ŞTEFAN

0
0

27 decembrie

Cartea Faptele Apostolilor, în capitolele 6 şi 7, ne prezintă despre Sfântul Arhidiacon Ştefan. Am putea spune că aceste capitole alcătuiesc primul „act martiric” pe care îl posedăm în Biserică. Nu ştim foarte multe detalii despre viaţa Sfântului Ştefan din Noul Testament, dar se relatează faptul că a fost ales diacon în prima comunitate apostolică, fiind un bărbat plin de înţelepciune şi de Duh Sfânt, prin care Dumnezeu lucra multe minuni. Trebuie reţinute dimensiunile fundamentale ale personalităţii Sfântului Ştefan: înţelepciunea, plinătatea Duhului Sfânt şi puterea de a face minuni. Aceste trei elemente au conturat personalitatea primului martir al Bisericii.
La începuturi, un diacon nu avea slujirea pe care o observăm astăzi, foarte mult centrată liturgic. Slujirea primordială a acestor diaconi, în frunte cu Sfântul Ştefan, în comunitatea din Ierusalim, era în special o slujire socială, adică „diaconie” în sensul etimologic al cuvântului. Ei îi slujeau pe oameni; ne spun Faptele Apostolilor că au fost rânduiţi pentru slujirea la mese, pentru văduve, săraci, oameni care aveau nevoie de ajutor, de mâncare, de susţinere.
Între Sfântul Arhidiacon Ştefan, iudeu de neam, şi alţi iudei din Ierusalim a izbucnit un conflict legat de cine a fost Iisus Hristos. El Îl mărturisea ca fiind Mesia şi Fiul lui Dumnezeu şi în această ipostază a fost dus în faţa sinedriului, lucru care s-a întâmplat şi cu ceilalţi apostoli care au fost arestaţi de mai multe ori după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Hristos la ceruri. Sfântul Arhidiacon Ştefan este chemat în sinedriu să dea mărturie despre credinţa pe care o are şi face un întreg proces de conştiinţă poporului Israel, demonstrând că, atunci când prorocii au venit, n-au fost primiţi, că atunci când Dumnezeu le-a vorbit, n-au ascultat cuvântul Său, şi Îl mărturiseşte pe Mântuitorul Hristos ca Mesia cel Care trebuia să vină. Această mărturisire determină condamnarea sa la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre), pentru blasfemie.
După lapidarea Sfântului Ştefan, Faptele Apostolilor ne arată că Evanghelia începe să fie vestită peste tot. Apostolii încep să plece în lume, dar şi persecuţia se extinde. Saul din Tars cere scrisori de la sinedriu ca să urmărească creştinii din Damasc, la câteva sute de kilometri nord de Ierusalim. Începe o mişcare dublă: accentuarea persecuţiilor şi, în acelaşi timp, membrii comunităţii îşi dau seama de pericolul din Ierusalim şi încep să se răspândească. Cu moartea Sfântului Ştefan începe o nouă istorie a misiunii creştine în lume, dar şi o istorie a persecuţiei, în paralel. Relatările mai târzii din tradiţie şi din primele documente pe care le avem din secolul al V-lea, ne arată că trupul său a fost luat de nişte ucenici creştini care erau foarte apropiaţi de învăţatul Gamaliel. Acesta era un erudit, membru al sinedriului, care avea o proprietate la vreo 30 de kilometri de Ierusalim, într-un sat numit în documente Kafargmala (adică satul lui Gamaliel). În acel loc a fost dus trupul Sfântului Ştefan şi înmormântat. După martiriul lui, Gamaliel - ucenic în ascuns al lui Hristos şi prieten al creştinilor - a început să-L mărturisească şi el public. Fiul său, Abidas, va mărturisi credinţa creştină şi amândoi aveau să moară creştini, fiind înmormântaţi alături de Sfântul Ştefan.
Moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost descoperite în 20 decembrie 415, printr-o revelaţie. Unui preot care slujea în satul amintit, pe nume Lucian, i s-a arătat bătrânul Gamaliel în vis de trei ori: prima dată pe 3 decembrie 415, când i-a spus să sape pe un câmp din apropiere, unde îl va găsi pe robul lui Dumnezeu Ştefan. Preotul Lucian nu a crezut şi i-a cerut lui Dumnezeu să se repete visul. Într-adevăr, pe 10 şi pe 17 decembrie, visul s-a repetat, după care, în 20 decembrie 415, a săpat în locul descris. Împreună cu Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, care se afla la un Sinod întrunit la Lyda, foarte aproape, pentru a discuta erezia pelagianismului, şi ierarhii participanţi, monahii şi preoţii care aflaseră de revelaţie, au găsit mormântul şi pietrele funerare cu numele Ştefan, Nicodim, Gamaliel şi Abidas. Odată descoperite Sfintele Moaşte, acestea au răspândit o mireasmă extraordinară.
O scrisoare pe care preotul Lucian a trimis-o către Bisericile din întreaga lume, păstrată în limbile greacă şi latină, ne relatează faptul că în momentul în care s-a deschis mormântul Sfântului Ştefan, o mireasmă bineplăcută a ieşit şi s-au vindecat aproximativ 70 de persoane. Vestea se răspândise şi au venit creştini din întreaga zonă. Sfântul Ştefan a avut privilegiul de a fi dezgropat de un patriarh şi mai mulţi ierarhi din Ţara Sfântă şi întreaga lume, care participaseră la Sinodul local din Lyda. Acest lucru este foarte important pentru că ierarhii au primit ca binecuvântare părticele din sfintele moaşte. Întorcându-se în comunităţile lor, au depus aceste moaşte spre închinare, iar faima Sfântului Arhidiacon Ştefan s-a răspândit, bucurându-se de cinstire până în vestul Europei şi nordul Africii. Fericitul Augustin l-a trimis la sinodul amintit pe preotul spaniol Paul Orosius, iar după revenirea acestuia în nordul Africii a devenit unul dintre cei mai mari promotori ai cultului Sfântului Arhidiacon Ştefan. El are în opera sa mai multe predici ţinute la sărbătorile Sfântului Ştefan, în care arată cât de cinstit era în bisericile din nordul Africii şi ce minuni se petreceau acolo.
După descoperirea moaştelor Sfântului Ştefan, în 20 decembrie 415 au fost depuse în Biserica Sfântului Sion, cea mai impozantă biserică a Ierusalimului din secolul al V-lea, distrusă între timp, dar care poate fi văzută în mai multe documente, precum harta de la Madaba (în Iordania) realizată în secolul al VI-lea. Lângă biserica mare era chiar o capelă dedicată Sfântului Arhidiacon Ştefan. După aceea, sfintele moaşte au fost luate de Melania cea Tânără, o senatoare romană convertită la creştinism, şi depuse în prima mănăstire de maici pe care ea a întemeiat-o pe Muntele Măslinilor. Numele Ştefan înseamnă „cel încoronat”. Se pare că, de-a lungul istoriei creştine, era invocat în rugăciunile de încoronare a împăraţilor. În 438, împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), a efectuat o călătorie la Ierusalim. Evdochia a fost atât de impresionată de istoria Sfântului Ştefan şi de puterea moaştelor sale, încât a hotărât să construiască o mare bazilică închinată lui. A fost finalizată într-o primă formă în 439, fiind apoi lărgită şi resfinţită în 460 şi a devenit cea mai mare mănăstire dedicată Sfântului Ştefan în Orient în acea epocă, în ea aşezându-i-se moaştele. Era localizată în partea de nord a Ierusalimului, în apropiere de Poarta Damascului, dar a fost distrusă de perşi şi arabi în secolul al VII-lea. Evdochia a câştigat aşa de mare evlavie la Sfântul Ştefan, încât a plecat din Ţara Sfântă cu o părticică din sfintele moaşte, pe care le-a dus la Curtea Imperială din Constantinopol, unde a fost construită o capelă în cinstea sa. Mai apoi s-a întors la Ierusalim şi a fost înmormântată la 20 de metri de Sfântul Arhidiacon Ştefan. Dată fiind mulţimea de biserici dedicate Sfântului Ştefan în secolul al V-lea, putem afirma că după Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, Arhidiaconul Ştefan era cel mai cinstit sfânt al Ortodoxiei universale în acea perioadă.
În anul 2016, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o delegaţie din Biserica Ortodoxă a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Gabriel, Mitropolit de Noua Ionie şi Filadelfia, a adus în România, la Bucureşti, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan (piciorul stâng), care se păstrează la Biserica Sfântului din Saframpolis, Nea Ionia, Attiki. În contextul declarării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2016 ca „An omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox”, ţara noastră a primit vizita unui sfânt care a strălucit prin minuni, prin semne şi prin învăţături şi care tânăr fiind s‑a dovedit a fi învăţat şi înţelept chivernisitor al tainelor lui Dumnezeu, bărbat cucernic, plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte 6, 5). Tânărul Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor şi nimeni nu putea să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
Într‑o lume din ce în ce mai secularizată, în care lipsa modelelor a devenit tot mai acut resimţită, în care valorile sunt răsturnate, iar limbajul este pervertit, tinerii ortodocşi găsesc în Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan un model de vitejie şi de curaj în mărturisirea dreptei credinţe. Astăzi, când în special tineretul este chemat la frivolitate şi la superficialitate, Sfântul Arhidiacon Ştefan, simbol al frumuseţii vieţii veşnice netrecătoare, le arată tinerilor vocaţia spirituală a acestora şi faptul că fericirea nu vine neapărat din bunurile materiale trecătoare, ci din iubirea lui Dumnezeu şi din împlinirea poruncilor Sale.
Făcând referire la vederea minunată pe care a avut‑o Sfântul Arhidiacon Ştefan cu puţin timp înainte de a‑şi da sufletul în mâinile Domnului, părintele Nicolae Steinhardt explică diferenţa între cele două verbe vecine, dar nu identice: a şedea şi a sta. A şedea, spune părintele Nicolae, înseamnă în limba română a se afla aşezat pe ceva (un scaun, o bancă), iar a sta înseamnă că cineva se ţine în picioare, vertical. În textul de la Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 55 şi 56, se spune: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de‑a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu”. Observăm că în textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea. În iconografie, Hristos‑Domnul este mereu reprezentat şezând de‑a dreapta Tatălui, iar în textele liturgice se face referire la Iisus şezând în slavă, niciodată stând. Părintele Nicolae de la Rohia explică de ce s‑a folosit verbul a sta: pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul Hristos S‑a ridicat în picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre a‑i aduce osebita cinstire.
Am amintit mai sus că tot în cartea Faptele Apostolilor, în capitolul 7, ni se spune că martorii şi‑au pus hainele la picioarele unui tânăr, Saul, iar în capitolul următor se precizează faptul că Saul, viitorul Apostol al Neamurilor, s‑a făcut părtaş la uciderea lui Ştefan. Semen est sanguis christianorum (Sângele este sămânţa creştinismului) va spune în secolul al II‑lea celebrul scriitor creştin Tertulian. Într‑adevăr, sângele mucenicilor este întotdeauna o sămânţă care aduce roade. Prin puterea Crucii care lucrează în lume şi care a arătat din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici, şi prin rugăciunea şi sângele Sfântului Ştefan, Saul, după ce s‑a întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos pe drumul Damascului, a devenit marele Apostol Pavel al neamurilor. Sângele mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului.

† SFÂNTUL APOSTOL, ÎNTÂIUL MUCENIC ŞI ARHIDIACON ŞTEFAN

0
0

Cartea Faptele Apostolilor, în capitolele 6 şi 7, ne prezintă despre Sfântul Arhidiacon Ştefan. Am putea spune că aceste capitole alcătuiesc primul „act martiric” pe care îl posedăm în Biserică. Nu ştim foarte multe detalii despre viaţa Sfântului Ştefan din Noul Testament, dar se relatează faptul că a fost ales diacon în prima comunitate apostolică, fiind un bărbat plin de înţelepciune şi de Duh Sfânt, prin care Dumnezeu lucra multe minuni. Trebuie reţinute dimensiunile fundamentale ale personalităţii Sfântului Ştefan: înţelepciunea, plinătatea Duhului Sfânt şi puterea de a face minuni. Aceste trei elemente au conturat personalitatea primului martir al Bisericii.
La începuturi, un diacon nu avea slujirea pe care o observăm astăzi, foarte mult centrată liturgic. Slujirea primordială a acestor diaconi, în frunte cu Sfântul Ştefan, în comunitatea din Ierusalim, era în special o slujire socială, adică „diaconie” în sensul etimologic al cuvântului. Ei îi slujeau pe oameni; ne spun Faptele Apostolilor că au fost rânduiţi pentru slujirea la mese, pentru văduve, săraci, oameni care aveau nevoie de ajutor, de mâncare, de susţinere.
Între Sfântul Arhidiacon Ştefan, iudeu de neam, şi alţi iudei din Ierusalim a izbucnit un conflict legat de cine a fost Iisus Hristos. El Îl mărturisea ca fiind Mesia şi Fiul lui Dumnezeu şi în această ipostază a fost dus în faţa sinedriului, lucru care s-a întâmplat şi cu ceilalţi apostoli care au fost arestaţi de mai multe ori după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Hristos la ceruri. Sfântul Arhidiacon Ştefan este chemat în sinedriu să dea mărturie despre credinţa pe care o are şi face un întreg proces de conştiinţă poporului Israel, demonstrând că, atunci când prorocii au venit, n-au fost primiţi, că atunci când Dumnezeu le-a vorbit, n-au ascultat cuvântul Său, şi Îl mărturiseşte pe Mântuitorul Hristos ca Mesia cel Care trebuia să vină. Această mărturisire determină condamnarea sa la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre), pentru blasfemie.
După lapidarea Sfântului Ştefan, Faptele Apostolilor ne arată că Evanghelia începe să fie vestită peste tot. Apostolii încep să plece în lume, dar şi persecuţia se extinde. Saul din Tars cere scrisori de la sinedriu ca să urmărească creştinii din Damasc, la câteva sute de kilometri nord de Ierusalim. Începe o mişcare dublă: accentuarea persecuţiilor şi, în acelaşi timp, membrii comunităţii îşi dau seama de pericolul din Ierusalim şi încep să se răspândească. Cu moartea Sfântului Ştefan începe o nouă istorie a misiunii creştine în lume, dar şi o istorie a persecuţiei, în paralel. Relatările mai târzii din tradiţie şi din primele documente pe care le avem din secolul al V-lea, ne arată că trupul său a fost luat de nişte ucenici creştini care erau foarte apropiaţi de învăţatul Gamaliel. Acesta era un erudit, membru al sinedriului, care avea o proprietate la vreo 30 de kilometri de Ierusalim, într-un sat numit în documente Kafargmala (adică satul lui Gamaliel). În acel loc a fost dus trupul Sfântului Ştefan şi înmormântat. După martiriul lui, Gamaliel - ucenic în ascuns al lui Hristos şi prieten al creştinilor - a început să-L mărturisească şi el public. Fiul său, Abidas, va mărturisi credinţa creştină şi amândoi aveau să moară creştini, fiind înmormântaţi alături de Sfântul Ştefan.
Moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost descoperite în 20 decembrie 415, printr-o revelaţie. Unui preot care slujea în satul amintit, pe nume Lucian, i s-a arătat bătrânul Gamaliel în vis de trei ori: prima dată pe 3 decembrie 415, când i-a spus să sape pe un câmp din apropiere, unde îl va găsi pe robul lui Dumnezeu Ştefan. Preotul Lucian nu a crezut şi i-a cerut lui Dumnezeu să se repete visul. Într-adevăr, pe 10 şi pe 17 decembrie, visul s-a repetat, după care, în 20 decembrie 415, a săpat în locul descris. Împreună cu Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, care se afla la un Sinod întrunit la Lyda, foarte aproape, pentru a discuta erezia pelagianismului, şi ierarhii participanţi, monahii şi preoţii care aflaseră de revelaţie, au găsit mormântul şi pietrele funerare cu numele Ştefan, Nicodim, Gamaliel şi Abidas. Odată descoperite Sfintele Moaşte, acestea au răspândit o mireasmă extraordinară.
O scrisoare pe care preotul Lucian a trimis-o către Bisericile din întreaga lume, păstrată în limbile greacă şi latină, ne relatează faptul că în momentul în care s-a deschis mormântul Sfântului Ştefan, o mireasmă bineplăcută a ieşit şi s-au vindecat aproximativ 70 de persoane. Vestea se răspândise şi au venit creştini din întreaga zonă. Sfântul Ştefan a avut privilegiul de a fi dezgropat de un patriarh şi mai mulţi ierarhi din Ţara Sfântă şi întreaga lume, care participaseră la Sinodul local din Lyda. Acest lucru este foarte important pentru că ierarhii au primit ca binecuvântare părticele din sfintele moaşte. Întorcându-se în comunităţile lor, au depus aceste moaşte spre închinare, iar faima Sfântului Arhidiacon Ştefan s-a răspândit, bucurându-se de cinstire până în vestul Europei şi nordul Africii. Fericitul Augustin l-a trimis la sinodul amintit pe preotul spaniol Paul Orosius, iar după revenirea acestuia în nordul Africii a devenit unul dintre cei mai mari promotori ai cultului Sfântului Arhidiacon Ştefan. El are în opera sa mai multe predici ţinute la sărbătorile Sfântului Ştefan, în care arată cât de cinstit era în bisericile din nordul Africii şi ce minuni se petreceau acolo.
După descoperirea moaştelor Sfântului Ştefan, în 20 decembrie 415 au fost depuse în Biserica Sfântului Sion, cea mai impozantă biserică a Ierusalimului din secolul al V-lea, distrusă între timp, dar care poate fi văzută în mai multe documente, precum harta de la Madaba (în Iordania) realizată în secolul al VI-lea. Lângă biserica mare era chiar o capelă dedicată Sfântului Arhidiacon Ştefan. După aceea, sfintele moaşte au fost luate de Melania cea Tânără, o senatoare romană convertită la creştinism, şi depuse în prima mănăstire de maici pe care ea a întemeiat-o pe Muntele Măslinilor. Numele Ştefan înseamnă „cel încoronat”. Se pare că, de-a lungul istoriei creştine, era invocat în rugăciunile de încoronare a împăraţilor. În 438, împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), a efectuat o călătorie la Ierusalim. Evdochia a fost atât de impresionată de istoria Sfântului Ştefan şi de puterea moaştelor sale, încât a hotărât să construiască o mare bazilică închinată lui. A fost finalizată într-o primă formă în 439, fiind apoi lărgită şi resfinţită în 460 şi a devenit cea mai mare mănăstire dedicată Sfântului Ştefan în Orient în acea epocă, în ea aşezându-i-se moaştele. Era localizată în partea de nord a Ierusalimului, în apropiere de Poarta Damascului, dar a fost distrusă de perşi şi arabi în secolul al VII-lea. Evdochia a câştigat aşa de mare evlavie la Sfântul Ştefan, încât a plecat din Ţara Sfântă cu o părticică din sfintele moaşte, pe care le-a dus la Curtea Imperială din Constantinopol, unde a fost construită o capelă în cinstea sa. Mai apoi s-a întors la Ierusalim şi a fost înmormântată la 20 de metri de Sfântul Arhidiacon Ştefan. Dată fiind mulţimea de biserici dedicate Sfântului Ştefan în secolul al V-lea, putem afirma că după Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, Arhidiaconul Ştefan era cel mai cinstit sfânt al Ortodoxiei universale în acea perioadă.
În anul 2016, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o delegaţie din Biserica Ortodoxă a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Gabriel, Mitropolit de Noua Ionie şi Filadelfia, a adus în România, la Bucureşti, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan (piciorul stâng), care se păstrează la Biserica Sfântului din Saframpolis, Nea Ionia, Attiki. În contextul declarării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2016 ca „An omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox”, ţara noastră a primit vizita unui sfânt care a strălucit prin minuni, prin semne şi prin învăţături şi care tânăr fiind s‑a dovedit a fi învăţat şi înţelept chivernisitor al tainelor lui Dumnezeu, bărbat cucernic, plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte 6, 5). Tânărul Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor şi nimeni nu putea să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
Într‑o lume din ce în ce mai secularizată, în care lipsa modelelor a devenit tot mai acut resimţită, în care valorile sunt răsturnate, iar limbajul este pervertit, tinerii ortodocşi găsesc în Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan un model de vitejie şi de curaj în mărturisirea dreptei credinţe. Astăzi, când în special tineretul este chemat la frivolitate şi la superficialitate, Sfântul Arhidiacon Ştefan, simbol al frumuseţii vieţii veşnice netrecătoare, le arată tinerilor vocaţia spirituală a acestora şi faptul că fericirea nu vine neapărat din bunurile materiale trecătoare, ci din iubirea lui Dumnezeu şi din împlinirea poruncilor Sale.
Făcând referire la vederea minunată pe care a avut‑o Sfântul Arhidiacon Ştefan cu puţin timp înainte de a‑şi da sufletul în mâinile Domnului, părintele Nicolae Steinhardt explică diferenţa între cele două verbe vecine, dar nu identice: a şedea şi a sta. A şedea, spune părintele Nicolae, înseamnă în limba română a se afla aşezat pe ceva (un scaun, o bancă), iar a sta înseamnă că cineva se ţine în picioare, vertical. În textul de la Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 55 şi 56, se spune: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de‑a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu”. Observăm că în textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea. În iconografie, Hristos‑Domnul este mereu reprezentat şezând de‑a dreapta Tatălui, iar în textele liturgice se face referire la Iisus şezând în slavă, niciodată stând. Părintele Nicolae de la Rohia explică de ce s‑a folosit verbul a sta: pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul Hristos S‑a ridicat în picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre a‑i aduce osebita cinstire.
Am amintit mai sus că tot în cartea Faptele Apostolilor, în capitolul 7, ni se spune că martorii şi‑au pus hainele la picioarele unui tânăr, Saul, iar în capitolul următor se precizează faptul că Saul, viitorul Apostol al Neamurilor, s‑a făcut părtaş la uciderea lui Ştefan. Semen est sanguis christianorum (Sângele este sămânţa creştinismului) va spune în secolul al II‑lea celebrul scriitor creştin Tertulian. Într‑adevăr, sângele mucenicilor este întotdeauna o sămânţă care aduce roade. Prin puterea Crucii care lucrează în lume şi care a arătat din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici, şi prin rugăciunea şi sângele Sfântului Ştefan, Saul, după ce s‑a întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos pe drumul Damascului, a devenit marele Apostol Pavel al neamurilor. Sângele mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului.
Pr. II Adrian Nicolae Stoian
Parohia Topliţa I - Centru
ROMÂNIA

Sărbătoarea Crăciunului la români

0
0

Dintre sărbătorile de iarnă, cea mai aşteptată este Crăciunul, reprezentând o adevărată renaştere sufletească, creştinii celebrând la 25 decembrie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.
La această sărbătoare sfântă, toţi creştinii îşi reîmprospătează sufletul cu amintirile copilăriei, revenindu-le în minte zăpezile bogate şi prevestitoare de rod îmbelşugat, colindele şi clinchetele de clopoţei, mirosul proaspăt de brad, dar şi de cozonaci, nerăbdarea aşteptării darurilor sub pomul de Crăciun, toate acestea creând o atmosferă de basm, linişte sufletească şi iubire.
În cultura românească, Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un păstor bătrân cu barba de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Sub influenţa creştinismului, Crăciun apare şi ca figură apocrifă: s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, este mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos şi altele. Legendele Naşterii Domnului zugrăvesc peisajul etnografic al unui sat pastoral unde trăia Moş Crăciun şi avea case mari, grajduri, coşare şi târle pentru vite. Pe neaşteptate, în acest sat liniştit soseşte o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi îi cere găzduire. Motivând că este om sărac, acesta o trimite la fratele său bogat, Moş Crăciun. Acesta, fără să ştie că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor.
Crăciuneasa ajută străina să nască, faptă pedepsită de Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Moş Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi cere iertare lui Dumnezeu devenind primul creştin; sfântul cel mai bătrân; soţul femeii care a moşit-o pe Maria.
La apariţia creştinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârşire din Calendarul Popular şi din conştiinţa oamenilor care adoptaseră credinţa în Hristos. Prin tot ceea ce face, Crăciunul se opune sau împiedică naşterea pruncului Iisus întrucât venirea Lui presupune mai întâi plecarea (moartea) Moşului, tradiţiile contemporane despre Moşul darnic şi bun, încărcat cu daruri multe, fiind influenţe livreşti pătrunse în cultura populară.
De Crăciun au loc o serie de practici atestate în toate zonele Țării, care au în centrul lor colindele şi mesele rituale.
Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei; este ocazia când toţi se reunesc, părinţi, copii, nepoţi îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat.

Obiceiuri şi superstiţii de Crăciun

În dimineaţa de Crăciun, femeile pun un ban de metal şi o nucă în apa în care se spală pentru a fi frumoase şi bogate. Dacă faci baie în ziua de Crăciun, vei rămâne curat tot anul. Aduce ghinion să porţi pantofi noi de Crăciun.
Dacă este cer senin de Crăciun va fi un an roditor, iar dacă bate vântul, acesta va aduce ghinion.
Ciobanii aşează sub pragul casei un drob de sare învelit, pe care îl lasă în acel loc până în aprilie, la alesul oilor. Atunci îl scot, îl macină şi, amestecat cu tărâţe, îl dau oilor, pentru ca turma să sporească.
În noaptea de Crăciun pe masă se pune un colăcel, în care se înfige un cuţit. Masa trebuie să rămână întinsă toată noaptea, iar cine are cămin lasă focul aprins.
De Crăciun, pâinea se aşează sub masă, ca să atragă norocul, iar sub faţa de masă se pune pleava de grâu, pentru belşug. Până la Crăciun, toată lumea trebuie să se împace cu duşmanii.
O superstiţie spune că pentru a fi protejat de deochi şi de farmece, se pun în cele patru colţuri ale mesei usturoi şi seminţe de mac.
Ca să le vină peţitori, din Ajunul Crăciunului şi până la Iordan (Bobotează), fetele mătură casa de la prag înspre răsărit. În aceste două săptămâni este bine ca fetele mari să nu dea gunoiul afară din casă.
În unele legende, se spune că unul dintre animalele alese de Maica Domnului este broasca. Aceasta a fost cea care a vestit Sfânta Naştere. Drept urmare, trupul broaştei nu putrezeşte, ci se usucă, nefiind mâncat de viermi. Se consideră că cine omoară o broască face un mare păcat.
În Ajun, fetele pot face vrăji ca să îşi afle ursitul. Fata trebuie să postească toată ziua. Seara, prima îmbucătură luată în gură trebuie să o pună în brâu, iar când se duce la culcare trebuie să întindă brâul pe jos şi să facă trei mătănii peste el. Noaptea îşi va visa ursitul.
Tradiţia spune că de Crăciun se deschide cerul şi este văzut, de către cei buni, Dumnezeu stând cu sfinţii şi îngerii la masă. Copiii născuţi de Crăciun sau de Anul Nou sunt norocoşi.

Bradul de Crăciun

Pomii au fost un simbol al vieţii cu mult înainte de creştinism. În cea mai scurtă zi a anului, în decembrie, egiptenii antici duceau în casele lor ramuri verzi de palmier, care simbolizau triumful vieţii asupra morţii.
În aceeaşi perioadă a anului, preoţii druizi serbau solstiţiul de iarnă decorând stejarii cu mere aurii.
Până în secolul XII, pomii de Crăciun erau atârnaţi de tavan ca un simbol al creştinătăţii.
Mai târziu, în Evul Mediu, în luna decembrie, în copaci erau atârnate mere roşii. Acestea erau un simbol al lui Adam şi al Evei (alungaţi din Paradis din cauza unui măr), iar pomii erau numiţi Copacii Paradisului.
Prima referire la un brad decorat pentru Crăciun apare la Riga, în Lituania, în 1510. În 1521, prinţesa Helene de Mecklembourg a împodobit primul brad de Crăciun din Paris după căsătoria cu ducele de Orleans.
O altă menţiune scrisă referitoare la împodobirea unui pom de Crăciun, în Germania, datează din 1531.
În 1601, un vizitator al oraşului german Strasbourg (astăzi în Franţa) consemnează o familie care decora un copac cu napolitane şi beţe de zahăr aurii răsucite şi flori de hârtie de toate culorile.
Coloniştii germani şi mercenarii care au luptat în Războiul de Secesiune au dus obiceiul bradului de Crăciun peste Atlantic. Documentele menţionează că, în 1804, soldaţii americani de la Fort Dearborn au dus copaci din pădure în barăcile lor.
Marea Britanie a făcut cunoştinţă cu brazii de Crăciun abia în 1841, când soţul german al reginei Victoria, Prinţul Albert, a dus la castelul Windsor un brad pentru familia regală.
Bradul de Crăciun este un obicei occidental care a căpătat amploare, începând cu a doua jumătate a secolului XlX. În zilele noastre, împodobirea bradului de Crăciun a devenit unul dintre cele mai iubite datini atât în mediul urban, cât şi în mediul rural.

Crăciuniţa (Schlumbergera), floarea iernii

Schlumbergera este o varietate formată prin încrucişarea mai multor specii sălbatice de cactuşi. Este numită şi Crăciuniţa şi este un cactus originar din Brazilia, ce devine foarte decorativ iarna.
Este cultivată pentru frumuseţea florilor sale care apar de obicei în preajma Crăciunului. Planta înfloreşte numai dacă timp de câteva luni înainte de iarnă nu i se schimbă amplasarea. De aceea se mai numeşte şi Nu mă deranja.
Schlumbergera, numită popular şi cactusul crab sau homar, datorită formei tulpinilor, are flori în culori variate, de la alb, roz, roşu, purpuriu, violet, portocaliu şi galben până la roşu intens, roz-portocaliu şi auriu. Are tulpinile plate, articulate în formă de curea, care atârnă mai ales în faza de înflorire care durează din noiembrie până la sfârşitul lunii ianuarie.
Contrar celorlalţi cactuşi, necesită locuri uşor umbrite, cu umiditate ridicată în aer. Nu suportă schimbarea poziţiei sau mişcarea vasului în faza de formare şi creştere a bobocilor, aceştia căzând foarte repede. Se plasează în încăperi cu orientare spre est sau vest, în dreptul unei ferestre, în locuri unde nu se formează curenţi de aer, mai ales iarna. Dacă soarele e puternic vara, se umbreşte uşor. În timpul verii se poate pulveriza fin cu apă şi suportă bine căldura. Toamna trebuie ţinută într-un loc luminos şi răcoros şi se udă mai rar.
Dacă vreţi ca Schlumbergera să înflorească de Sărbători, nu trebuie niciodată expusă în plin soare pe perioada de vară. Iarna poate fi lăsată la soare, pentru că razele slabe nu îi dăunează. În perioada de repaus, din august până în octombrie, Schlumbergera trebuie să stea în locuri unde temperatura nu este mai mare de 15 grade Celsius şi mai mică de 12 şi se udă mai rar. La sfârşitul acestei perioade, se recomandă transplantarea într-un ghiveci cu puţin mai mare şi într-un amestec nou de pământ.
Odată ce planta a început să înmugurească, nu trebuie ţinută într-o încăpere unde se aprind surse de lumina artificială după apus.
Dacă vreţi să aduceţi sărbătorilor de iarnă un aer proaspăt şi intim, Schlumbergera este cea mai potrivită prin frumuseţea şi abundenţa florilor din perioada Crăciunului.
(AGERPRES)

Categorie:

Dreptul Iosif, model de smerenie şi ascultare

0
0

Prin Harul lui Dumnezeu,
† Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

Cuvânt Pastoral la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

„Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi pământul peştera celui neapropiat aduce, Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”
(Condacul Naşterii Domnului)

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicilor Părinţi, slujitori ai Sfintelor Altare,
Stimate autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos a fost prilej de mare bucurie pentru lumea nevăzută a îngerilor care cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” (Luca 2, 14), dar şi pentru Fecioara Maria şi Bătrânul Iosif, pentru păstori şi pentru magi. Fecioara Maria a trăit cel mai intens bucuria naşterii. Naşterea Pruncului Iisus în ieslea din peştera Bethleemului a adus o stare sufletească plină de nenumărate bucurii logodnicului şi protectorului Fecioarei Maria, Bătrânului Iosif cel smerit şi drept.
În rugăciunile înălţate către Preamilostivul Dumnezeu, părinţii Ioachim şi Ana, în durerea şi amărăciunea lor, I-au făgăduit că orice le va da, fiu sau fiică, vor încredinţa pruncul Domnului, ca să trăiască în feciorie pentru El. Aşa se explică faptul că după ce au născut-o pe Fecioara Maria nu şi-au uitat făgăduinţa şi, la vârsta de trei ani, au adus-o la Templul din Ierusalim şi au făcut-o „dar lui Dumnezeu”. Acolo a stat până la vârsta de cincisprezece ani în rugăciune şi meditaţie duhovnicească şi conform rânduielilor legii iudaice la această vârstă a trebuit să părăsească acest loc, drept pentru care preoţii şi arhiereii au ţinut să respecte făgăduinţa Părinţilor Ioachim şi Ana. Aceştia au căutat să o căsătorească cu un om drept, evlavios şi temător de Dumnezeu. L-au găsit pe Bătrânul Iosif, om drept şi temător de Dumnezeu.
La evrei, noţiunea de „drept” avea sensul şi de om virtuos în toate. Iosif a înţeles că trebuie să-i fie Sfintei Fecioare ocrotitor, să aibă grijă de ea şi că ea trebuie să rămână curată.
A fost încredinţată acestui drept pentru că nu era acceptat în mentalitatea lumii iudaice ca o fecioară să-şi păstreze curăţia trupească pentru toată viaţa. Dreptul Iosif era singurul care ştia de legământul conform căruia trebuia să rămână fecioară.
Se cuvine să reţinem că înainte de a-i fi încredinţată, a avut loc la Buna Vestire şi zămislirea. Când a observat că este însărcinată, a crezut că s-a întâmplat ceva necugetat. Însă, în acel moment a intervenit Dumnezeu şi adevărul a fost revelat, aşa cum ne spune Sfântul Evanghelist Matei: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria Mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei împreună, s-a afla având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18). Fecioara Maria a născut pe Domnul Iisus Hristos, fiind adumbrită de la Duhul Sfânt, aşa cum mărturisim în Simbolul Credinţei: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om”.
Mai departe, Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „Iar Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevoind să o vădească, a voit s-o lase în ascuns” (Matei 1, 19).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Evanghelistul Matei istoriseşte zămislirea lui Hristos de la Duhul Sfânt înainte de a istorisi cunoaşterea acestei zămisliri de către Iosif, tocmai ca să crezi în cele ce s-au întâmplat după ce Iosif a aflat de zămislire. O fecioară însărcinată nu ajungea numai de batjocură şi de râs lumii, ci era şi pedepsită de lege. Iosif n-a vrut nici s-o dea pe mâna legii, pedeapsa cea mai mare, dar nici n-a vrut s-o facă de râs, pedeapsa cea mai mică. Ai văzut ce bărbat filozof, lipsit de cea mai tiranică patimă, gelozia? Ştiţi doar ce cumplită patimă este gelozia! Din pricina asta un bărbat spunea: Plin de mânie este bărbatul gelos; nu o va cruţa în ziua judecăţii (Pilde 6, 34), iar în altă parte: Crudă ca iadul este gelozia (Cântarea Cântărilor 8, 6).
Cunosc mulţi oameni care preferă să-şi piardă viaţa decât să îndure chinurile geloziei. La Iosif nici umbră de gelozie, cu toate că sarcina era destul de înaintată. Era aşa de puţin gelos, încât nu voia să o supere pe Fecioara nici cu cea mai mică mustrare. A o tăinui i se părea o nelegiuire, iar a o vădi şi a o duce înaintea judecăţii însemna să o dea morţii. De aceea n-a făcut nici una nici alta, ci s-a purtat cu Fecioara într-un chip desăvârşit decât poruncea legea. Că trebuia odată cu venirea harului să se arate şi semnele vieţuirii celei înalte. După cum soarele, înainte de a-şi arunca razele pe pământ, luminează cu lumina lui de departe cea mai mare parte a lumii, tot aşa şi Hristos când a răsărit din pântecele Fecioarei, a luminat mai înainte de a se naşte întreaga lume.
De aceea înainte de durerile naşterii, profeţii săltau de bucurie, femeile preziceau cele viitoare, iar Ioan Botezătorul sălta în pântecele maicii sale. Aceasta e pricina că şi Iosif a arătat multă filosofie: n-a învinuit-o, n-a ocărât-o, ci a vrut numai să o lase”.
Toate frământările şi neliniştea din sufletul dreptului Iosif i-au fost descoperite de trimisul lui Dumnezeu: „Îi descoperise toate frământările sufletului lui, toată teama lui, îi descoperise ce avea de gând să facă, pentru ca pe temeiul acestora Iosif să creadă şi în zămislirea cea mai presus de fire; dar mai bine spus, nu numai pe temeiul acestora, ci şi pe temeiul celor ce îngerul avea să-i spună îndată: Ea va naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus (Matei 1, 21).
Să nu socoteşti Iosife, îi spuse îngerul, că tu nu slujeşti tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru că Iisus este născut de la Duhul Sfânt! Da, nu ai ajutat cu nimic la naştere, Fecioara a rămas nevătămată, dar îţi dau o însărcinare proprie unui tată, să pui numele Celui născut, fără ca asta să pângărească vrednicia Fecioarei! Poartă-te ca un tată cu El. De aceea, chiar de la punerea numelui te fac tată Celui născut! Maria L-a născut întregii lumi, pentru aceea Îngerul a adus din ceruri numele Lui.
Numele acesta nu-i un nume ca oricare altul, ci o vistierie de nenumărate bunătăţi. De aceea îl şi tălmăceşte îngerul şi-i dă lui Iosif bune nădejdi, întărindu-l în credinţă şi vestindu-i bunătăţile pe care Hristos le va aduce lumii”.
Dreptul Iosif era un om cuviincios, era un om atât de bun şi de atent cu ea, încât nu voia să o jignească; nici măcar să o întrebe ce s-a întâmplat. Observa că ea este însărcinată, însă el, datorită bunei cuviinţe, stării lui sufleteşti îmbunătăţite, smereniei şi dorinţei de a nu deranja pe cineva, voia să o lase pe ascuns.
Sfânta Evanghelie ne arată că, în timp ce cugeta el, acestea a auzit: „Iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20).
Avem încă o mărturie ca noi să ne întărim în credinţă şi nimeni să nu se îndoiască. Când i-a spus să o ia pe Maria drept femeia sa, înţelegem că este vorba de o logodnă, care la evrei nu era o simplă promisiune, ci era un legământ sacru, cu putere legală. Îngerul îi spune lui Iosif în vis că „ea va naşte un Fiu Căruia îi va pune numele Iisus, căci el va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 21).

Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Iosif s-a bucurat de cele revelate lui de Dumnezeu, în somn, prin Sfântul Înger. Acest trimis al Domnului nu a venit la el în mod direct, ca la Fecioara Maria, ci i-a vorbit prin vis.
„Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a cerut îngerul Domnului, şi a luat la el pe logodnica sa” (Matei 1, 24). Se precizează apoi, că „nu a cunoscut-o pe ea, până când nu a născut pe Fiul ei, căruia i-a pus numele Iisus” (Matei 1, 25). Acesta este un prim episod, în care Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul I, vorbeşte despre acest bătrân drept şi evlavios.
Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă retoric pe credincioşii săi: „Ai văzut ascultare şi supunere? Ai văzut suflet treaz şi cu totul cinstit? Când bănuia pe Fecioara de o faptă urâtă şi ruşinoasă nu suferea s-o ţină lângă el, dar când a scăpat de această bănuială nici nu s-a gândit s-o mai lase, ci a ţinut-o şi a slujit întregii iconomii a întrupării Domnului”.
Au urmat momente grele, dar şi momente de bucurie. Păstorii s-au bucurat. Magii au trecut pe la Irod, după aceea au mers să-I aducă daruri Pruncului Iisus.
Irod îi rugase că dacă află unde S-a născut să vină să-i vestească şi lui despre Prunc: „Şi trimiţându-i la Bethleem le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul cele despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca venind şi eu să mă închin Lui” (Matei).
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Irod următoarele: „Ai văzut cât de lipsit de judecată a fost Irod? Dacă vorbeşti drept, pentru ce întrebi în ascuns pe Magi? Dar după cum am spus, un om când este stăpânit de răutate face prostii din ce în ce mai mari. Irod n-a spus: Mergeţi, aflaţi de împărat, ci de Prunc. Nici numele de împărat nu voia să-l rostească”.
Asemenea Bătrânului Iosif şi cei trei magi „au primit înştiinţare, în vis, să nu se mai întoarcă la Irod şi pe altă cale s-au întors în ţara lor” (Matei 2, 12). Ei au fost admiraţi pentru ascultarea lor. „Vezi şi de aici credinţa Magilor! Nu s-au revoltat, ci sunt supuşi de bună credinţă, nu s-au tulburat.”
Irod invidia naşterea unui nou împărat şi s-a mâniat, deşi „n-ar fi trebuit să se mânie, ci să se teamă, să se pocăiască şi să vadă că încearcă lucruri cu neputinţă. Dar nu s-a pocăit. Când un om este nejudecat şi nu vrea să se căiască, nu ia niciunul din leacurile lui Dumnezeu. La luptele de mai înainte adaugă ucideri lângă ucideri, dă drumul mâniei împotriva magilor, împotriva copiilor, care nu i-au făcut niciun rău, dezlănţuie în Palestina o tragedie nemaipomenită”.
Dacă până atunci a fost o bucurie în rândul păstorilor, lumea văzută şi cea nevăzută s-au bucurat, a urmat apoi o tristeţe mare. Mult sânge nevinovat a curs, plânset şi durere mare. Bunul Dumnezeu a purtat de grijă Pruncului Iisus; după plecarea Magilor, Îngerul Domnului se arătă în vis zicându-i: „Scoală-te ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi ridicându-se a luat noaptea Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin Prorocul, care zice: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Matei 2, 13-15).
Acum Bătrânul şi Dreptul Iosif este amintit în Sfânta Evanghelie pentru a doua oară. Tot Sfântul Evanghelist Matei ne mai relatează faptul că atunci când Irod a murit, Îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt şi îi zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif sculându-se, a luat Pruncul şi pe Mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean se va chema” (Matei 2, 20-23).
Ce om drept şi sfânt, de trei ori a făcut ascultare de Îngerul care l-a povăţuit să ocrotească Pruncul şi pe Mama Lui.
Iosif a fost un om cumpătat la vorbă, un împlinitor al legii şi iubitor al tăcerii. În Sfintele Evanghelii nu găsim niciun loc în care să se menţioneze că acest bătrân evlavios ar fi rostit vreun cuvânt, deşi a avut o mare misiune, aceea de a sluji ca Protector al Fiului lui Dumnezeu. Evanghelia menţionează, totuşi, că el era teslar sau tâmplar. De aceea şi Iisus Hristos a fost numit Fiul teslarului.
Bătrânul Iosif rămâne pentru noi credincioşii modelul de om smerit, împodobit şi cu alte daruri pe care le aduce această virtute, numită mama tuturor bunătăţilor. Însăşi vestea adusă de înger, prin care se descoperă originea divină a Pruncului, o primeşte cu multă smerenie. Nu se îndoieşte, nu încearcă să se sustragă de la această misiune sfântă şi nu pune în faţă greutatea bătrâneţilor, ci îndată ce află voia lui Dumnezeu, revelată lui, se grăbeşte să aibă grijă de Fecioara Maria, se grăbeşte să plece în miez de noapte până în Egipt, după aceea se întoarce-n Nazaret, localitatea în care el veghează ca Pruncul Iisus să aibă o copilărie liniştită.
Atât bătrânul Iosif, cât şi Fecioara Maria erau coborâtori din neamului lui David. Acesta era motivul pentru care ei trebuiau să se ducă la Bethleem, ca să se înscrie la recensământul pe care îl decretase împăratul Octavian August. Era oraşul lor de origine. Bethleem se traduce „oraşul pâinii” şi el fusese rânduit loc al naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.
Iosif, deşi bătrân - sinaxarele ne spun că avea peste 80 de ani în momentul când a fost logodit cu Fecioara Maria - a avut grijă şi I-a procurat hrană din munca mâinilor sale atât Pruncului Iisus, cât şi Născătoarei de Dumnezeu. El îi slujea Pruncului şi Născătoarei de Dumnezeu ca Doamnei şi Stăpânei sale. Deşi era din neam împărătesc, dreptul Iosif a fost un om sărac, lucrător în lemn. Dumnezeu însuşi a vrut să se nască în sărăcie, luând numai trup de neam împărătesc, nu şi slava împărătească.
Bătrânul şi dreptul Iosif a trăit 110 ani, bucurându-se că a avut parte de a fi cel mai aproape dintre pământeni, de Mesia cel dorit, care a eliberat neamul omenesc din robia păcatului. Dreptul Iosif rămâne o pildă de bunăcuviinţă creştină, de corectitudine, de dreptate şi de ascultare. Ascultarea de Dumnezeu şi smerenia să ne rămână ca model fiecăruia dintre noi.
Să ne rămână grija fiecăruia dintre noi să-I facem ca dar din inimă Pruncului Iisus împlinirea virtuţilor pe care le-am văzut la Dreptul Iosif. Cu aceste daruri făcute primim iertarea păcatelor noastre de la Domnul Iisus Hristos cel născut în ieslea din Bethleemul Iudeii.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Vom începe şirul acestor sărbători cu Naşterea Domnului, şi apoi le vom continua cu Anul Nou şi cu Boboteaza. Să le cinstim potrivit tradiţiei noastre, în care au trăit, au murit şi s-au mântuit moşii şi strămoşii noştri.
Să primim vestea minunată a Naşterii, cu reînnoirea credinţei noastre în El, în învăţăturile şi în jertfa Sa pentru noi. Să fie pentru noi toţi prilej de recunoştinţă şi mulţumire faţă de Părintele Luminilor. Să-l primim pe Iisus născut în iesle ca pe un oaspete şi învăţător dumnezeiesc şi să ne îmbunătăţim viaţa prin cultivarea virtuţilor.
Nu vă aplecaţi urechile la cei care vor să ne smintească din credinţa noastră sfântă, propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos până astăzi în sfintele noastre biserici. Nu uitaţi îndemnul Sfântului Ciprian al Cartaginei: „În afara de Biserică nu este mântuire”. Aici este mântuirea prin Sfintele Taine în Biserica Strămoşească, prin rugăciuni la Mântuitorul, la Maica Domnului prin Sfânta Cruce, prin mijlocirile Sfinţilor şi prin slujba preoţilor investiţi cu Har şi hirotonie de la episcopi, pe care episcopii o transmit de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli. Aici în Sfânta Biserică este garanţia mântuirii, a iertării păcatelor şi intrării în Împărăţia lui Dumnezeu.
Noi, românii, ne-am iubit Biserica de-a lungul veacurilor, mai ales în Ardeal; de aceea am putut rezista tuturor încercărilor vremelnicilor stăpânitori străini de a ne desfiinţa ca Neam, de a ne interzice Limba şi de a ne schimba Credinţa.
Fac tuturor urare de petrecere în dragoste şi în bucuria sărbătorii Naşterii Domnului şi a celorlalte sărbători.
Primiţi colindătorii care vor cânta: „O, ce
veste minunată / în Bethleem ni se-arată!”.
Bucuraţi-vă toţi în Domnul şi fiţi sănătoşi!

Al vostru părinte duhovnicesc iubitor, de tot binele doritor şi pururea către Hristos născut în iesle rugător,

†Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

(Data în Reşedinţa Episcopală din Miercurea-Ciuc, Astăzi, 25 Decembrie 2017, de ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos)

Viewing all 3150 articles
Browse latest View live