Pe malul râului Iordan, cu inimă smerită,
Un glas de tunet răsuna, chemând la pocăinţă.
Era Ioan, prorocul sfânt, vestind dreapta credinţă,
Şi pe Mesia aşteptând cu multă umilinţă.

Iisus Hristos spre ţărm sosea pentru-a primi botezul,
Iar Duhul Sfânt se arăta sublim ca porumbelul.
Un glas divin mărturisea a Domnului minune,
Apele mari mai lin curgeau, sfinţind străveche lume.

O liturghie cosmică cuprinde sfinţi şi oameni,
Pământul, luna, stelele se bucură la praznic.
Purtau mereu făclii aprinse ca nişte soli ai păcii,
Să vieţuim duhovniceşte prin soarele dreptăţii.

6 ianuarie

Botezul Domnului Iisus în Iordan este temelia botezului creştin. Botezul Sfântului Ioan Botezătorul este un început al botezului adevărat şi nu o plinătate în sine, nefiind egal cu botezul creştin, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos. După cum Sfântul Ioan Botezătorul a fost înainte-mergător al Domnului Hristos, tot aşa botezul lui este premergător botezului creştin. Prin botezul Sfântului Ioan se întărea conştiinţa păcătoşeniei şi conştiinţa nevoii de iertare de păcate şi de schimbare a vieţii. El chema la pocăinţă pe toţi oamenii, indiferent de rang, de poziţia socială sau de vârstă. Pocăinţa pe care o cere Sfântul Ioan Botezătorul nu este doar un regret de ordin psihologic, ci o schimbare a felului de a fi. Sfântul Ioan predică un botez în perspectivă etică, morală, arătând că după el vine Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Ce va boteza cu Duh Sfânt. Prin botezul creştin noi primim pe Duhul Sfânt, iertarea păcatelor, dar şi înfierea prin har în iubirea lui Dumnezeu Tatăl prin lucrarea Duhului Sfânt. Nu ştim sigur dacă botezul Sfântului Ioan oferea iertarea păcatelor, dar este clar că acest botez era spre pocăinţă. El boteza cu apă spre pocăinţă, întru iertarea păcatelor. De aceea, unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii au spus că botezul lui Ioan era doar o pregătire pentru iertarea păcatelor. Iertarea propriu-zisă a păcatelor se dăruieşte prin botezul adus de Mântuitorul Iisus Hristos. Sfântul Vasile cel Mare spune că botezul Sfântului Ioan este începutul botezului, iar botezul creştin este desăvârşirea botezului. Ce anume se dăruieşte prin botezul creştin diferit de botezul Sfântului Ioan? Se dăruieşte Duhul Sfânt. Botezul lui Iisus în Iordan este temelia botezului creştin. Ceea ce trebuie să reţinem ca esenţial este faptul că în botezul creştin săvârşit în numele Preasfintei Treimi nu se dăruieşte numai iertarea păcatelor, ci şi înfierea prin har. Botezul de la Iordan este folosit de Sfântul Ioan Botezătorul şi pentru a-L prezenta mulţimilor pe Mântuitorul Iisus Hristos, dar şi pentru a mărturisi despre El că este superior lui, deoarece Domnul Hristos va boteza nu doar cu apă, ci şi cu Duh Sfânt.
În ceea ce priveşte arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel la Botezul Domnului, aşa cum porumbelul lui Noe arăta celor din corabie că a trecut potopul şi Dumnezeu doreşte să salveze lumea, tot aşa vedem acum că Duhul Sfânt ia formă de porumbel, ca să ne arate că potopul lui Noe a fost o prefigurare a botezului creştin, în care omul păcătos moare păcatului pentru a învia la o viaţă sfântă şi veşnică.
Duhul Sfânt se manifestă în forme multiple, tainice, dar niciodată nu ia un chip de om, distinct de chipul uman al lui Iisus, pentru că este adânc ascuns în chipul uman al lui Iisus Hristos. El doreşte ca fiecare creştin botezat să ajungă la asemănarea cu Iisus Hristos, şi după cum spun Sfinţii Părinţi, Fiul este chipul Tatălui, iar Duhul este chipul Fiului, lucrător împreună cu Fiul.
Pagină realizată de

1 ianuarie

Cea dintâi sărbătoare a acestei zile este Tăierea Împrejur cea după Trup a Domnului. Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naştere şi această tăiere împrejur era simbolul credincioşiei, al alegerii şi al binecuvântării pentru evrei, o binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu şi un semn de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia Lui şi a nu mai trăi după voia instinctelor, ci după voia Duhului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel arată că prin Iisus Hristos s-a schimbat tăierea împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin botezul în moartea şi învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească, nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârşeşte prin învăţătura şi lucrările Sale sfinţitoare, minunate. De ce nu se tăia împrejur copilul de parte bărbătească la vârsta de şapte zile, ci de opt zile? Se ştie că numărul şapte este o cifră sfântă la evrei. Pentru că cifra opt nu mai reprezintă lumea aceasta, ci reprezintă ziua veşniciei. Prin acest fapt se arată, ca şi la sărbătoarea Hanuka, unde se aprind opt lumânări, nu şapte, destinaţia oricărui om credincios de a moşteni viaţa veşnică. Deci cine se naşte şi în ziua a opta primeşte un nume, acela are un nume pentru veşnicie, nu doar pentru istorie. Destinaţia finală nu este istoria, ci viaţa veşnică.
În afară de Tăierea împrejur a Domnului, mai avem astăzi pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, trecut la Domnul la 1 ianuarie 379 şi începutul Anului Nou calendaristic. Evanghelia citită în această zi la Sfânta Liturghie are legătură cu toate cele trei sărbători enumerate mai sus. Ea ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos sporea cu înţelepciunea, cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această sporire duhovnicească este concluzia şi centrul semnificaţiilor spirituale ale acestei Evanghelii. Mântuitorul Iisus Hristos la vârsta de 12 ani are o înţelepciune neobişnuită pentru vârsta lui biologică. El merge cu Maica Domnului şi cu dreptul Iosif, împreună cu rudele lor, în fiecare an la Ierusalim, potrivit tradiţiei iudaice. Merg la templu pentru a se închina şi pentru a serba Paştile. Această călătorie la Ierusalim arată semnificaţia duhovnicească a templului, locul unde prezenţa lui Dumnezeu este cea mai intensă şi mai directă faţă de poporul ales. Templul, însă, era o preînchipuire sau o prefigurare a Persoanei însăşi a Mântuitorului Iisus Hristos. După cum într-un spaţiu definit material prin construcţie locuieşte Dumnezeu, tot aşa în Omul Iisus Hristos este prezent Fiul lui Dumnezeu cel Veşnic. În textul apostolului sărbătorii, Sfântul Apostol Pavel afirmă că „în Iisus Hristos locuieşte trupeşte plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9) infinite, necuprinse, mai presus de înţelegere. Deşi trupul este limitat, în el locuieşte dumnezeirea cea necuprinsă cu vederea, cu simţurile şi cu înţelegerea.
„Templul era prefigurarea sălăşluirii lui Dumnezeu printre oameni şi mai ales prezenţa plinătăţii lui Dumnezeu-Fiul în umanitatea pe care El a asumat-o şi a împropriat-o. Templul era casa sfântă care Îl prevestea, Îl prevedea pe Cel Unul Sfânt, Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat din iubire pentru oameni. În El sunt unite pentru veşnicie dumnezeirea şi omenitatea. De aceea, când Mântuitorul S-a apropiat de Sfintele Sale Pătimiri, a zis: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile Eu îl voi rezidi». Prin aceasta El a făcut legătura între unicul templu al poporului evreu şi templul Trupului Său. Prin intermediul Trupului lui Hristos, care devine şi izvor al trupului Său tainic care este Biserica, se vede legătura dintre templul Vechiului Testament şi Biserică. Templul prefigura întruparea lui Hristos, sălăşluirea lui Dumnezeu în umanitate şi, în acelaşi timp, preînchipuia Biserica lui Hristos, adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi şi sălăşluirea harului lui Dumnezeu în toţi cei botezaţi”. Astfel, templul acesta explică de ce la sfinţirea unei biserici ortodoxe mai întâi se citeşte rugăciunea lui Solomon de sfinţire a templului din Vechiul Testament. Dar şi templul din Vechiul Testament, şi biserica nou-sfinţită reprezintă taina mare a unirii lui Dumnezeu cu oamenii prin Iisus Hristos.
În acest templu vin pelerinii evrei, printre care şi Pruncul Iisus împreună cu mama Sa şi cu Iosif, socotit în popor ca tatăl lui Iisus. După ce ajung acasă constată Maica Domnului şi Iosif că, în vârstă de 12 ani, Copilul nu se află printre copiii rudelor şi vecinilor care au fost la templu. S-au îngrijorat şi s-au întos la Ierusalim, căutându-L trei zile. Nu l-au găsit decât a treia zi, în templu, ascultând şi întrebând pe cărturari, pe învăţătorii de lege, care o viaţă întreagă au studiat legea, şi prorocii. Toţi se mirau de răspunsurile Lui, cum un copil de 12 ani cunoaşte Sfintele Cărţi toate pe de rost, şi înţelesurile acestora, şi explică în mod lămurit cele mai dificile locuri din Sfânta Scriptură. Când Maica Domnului L-a văzut pe Copilul Iisus între învăţaţii Legii, a rămas uimită şi a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta? Eu şi tatăl tău, Iosif, te-am căutat. Şi am fost îngrijoraţi”. Pe neaşteptate, Copilul de 12 ani a răspuns: „De ce trebuia să Mă căutaţi? Nu ştiaţi că se cuvenea ca Eu să fiu întru cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2, 49). Ei nu au înţeles cuvintele acestea, dar Maica Domnului le păstra în inima ei. La vârsta de 12 ani, Copilul Iisus avea conştiinţa că Tatăl Său nu este dreptul Iosif, ci Tatăl ceresc, că El este Fiul lui Dumnezeu făcut Om din iubire pentru oameni şi că familiaritatea cu Tatăl din ceruri este una veşnică, iar templul este considerat casa lui Dumnezeu şi se cuvenea ca El să fie întru ale Tatălui din ceruri. Darurile Tatălui din ceruri ca pregătire pentru primirea lui Mesia sunt Sfintele Scripturi şi casa Domnului sau Templul Sfânt din Ierusalim. Toate Îl preînchipuiau şi Îl binevesteau tainic pe El, pe Hristos, Dumnezeu-Cuvântul prezent, cu Sfintele Scripturi şi pe Dumnezeu întrupat prezent în templu, pentru că acesta din urmă prefigura Trupul Său. Când El tâlcuia cuvintele Scripturii în sensul cel mai profund şi cuprinzător, o făcea pentru că El a scris Scripturile prin Duhul Sfânt. Dumnezeu-Cuvântul cel Veşnic prin Duhul Sfânt a inspirat pe autorii cuvintelor Sfintelor Scripturi, dar de fapt autorul Sfintelor Scripturi este El, Dumnezeu-Cuvântul. Aceasta s-a confirmat după Învierea Sa, când ucenicilor Luca şi Cleopa, sub forma unui pelerin necunoscut, le-a tâlcuit Scripturile, Legea lui Moise, Prorocii şi Psalmii, arătându-le acestora locurile din Scriptură unde se vorbeşte despre El. Acesta este înţelesul profund al răspunsului Copilului Iisus de 12 ani din Nazaret, că „se cuvenea să fiu întru cele ale Tatălui Meu”, în casa Domnului şi în cuvântul Domnului. Evanghelia pune accentul pe creşterea sporită într-un ritm neobişnuit cu înţelepciunea şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, adică arătarea înţelepciunii dumnezeieşti, veşnice, în mod progresiv, dar mai rapid decât în mod obişnuit.

La arme!
de Mihai Eminescu

Auzi departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi,
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
Şi sora noastră cea mezină
Gemând sub cnutul de calmuc
Legată-n lanţuri a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-au... poate numai doarme
Ş-aşteaptă moartea de la câni
La arme,
La arme, dar români!
Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi,
Voi, fii ai vechei Transilvanii
Sunteţi cu totul enervaţi
Şi suferiţi în înjosire
De la Braşov pân-la Abrud,
Ca să vă ţie în robire
Fino-târtanul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n-o să farme,
N-aveţi inime, n-aveţi mâni?
La arme, la arme,
La arme, fraţi români!
Maghiar, tătar cu cap de câne
De noi şi azi îţi baţi tu joc...
Sub pumnul nostru vii tu mâne
Strămutăm fălcile din loc,
Şi limba ta muiată-n ură
Ţi-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ţi-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câne, te iubim atât.
Şi braţul nostru-o să vă farme
Şi robi veţi fi, măriţi stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţi români!
Iar tu, iubită Bucovină
Diamant din steaua lui Ştefan
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâni murdare de jidan,
Ruşinea ta nu are samăn
Pământul sfânt e pângărit...
Mişel, şi idiot, şi famăn,
Ce ai mai sta la suferit,
De-acuma trâmbiţi de alarme,
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni
La arme,
La arme, dar români!
Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş,
E moarte, e leşin, e somn?
Au Dragoş nu-i din Maramureş,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-ai frânt a duşmanilor nouri,
N-ai frânt pe leşi şi pe tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri,
N-ai să vânezi şi pe maghiari?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi ca să nu muriţi mâni
La arme,
La arme, dar români!
Din laur nemuritorii ramuri
O, ţară pune-n frunte azi
Şi-n tricolorul mândrei flamuri
Să-nfăşuri pieptul tău viteaz.
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi vitejii tăi.
Şi la război ea demnă pleacă
Cu pui de şoimi şi fii de zmei
În rânduri, rânduri ea să farme
Calmuci, tătari, duşmani, stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţii mei români!

Doina
de Mihai Eminescu

De la Nistru pân' la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s'aşează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagră străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sinul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca să 'ţi mântui neamul tău!
Tu te 'nalţă din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s'aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndragi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

De curând, Salvator Mundi, opera atribuită de specialişti maestrului renascentist Leonardo da Vinci, s-a impus drept cea mai scumpă operă de artă, devenind astfel un nou record pe piaţa de artă. De câteva săptămâni, Salvator Mundi este subiect de discuţie pentru mulţi specialişti, colecţionari, jurnalişti şi privitori interesaţi de noutăţile din lumea artei. Această capodoperă a început să atragă atenţia asupra sa începând cu 10 octombrie, când s-a dat anunţul licitaţiei ce urma pe 17 noiembrie a.c., la Casa Christie’s din New York. În decursul existenţei sale, tabloul a dispărut şi reapărut de mai multe ori şi s-a plimbat prin mai multe colecţii private.
Povestea unui tablou renascentist
Datat între 1506-1513, Salvator Mundi este un tablou care îl înfăţişează pe Iisus ca Mântuitor al Lumii, înveşmântat în haine renascentiste, ţinând un glob de sticlă în mâna stângă, având mâna dreaptă ridicată în semn de mântuire. Este posibil ca Leonardo să se fi aflat sub patronajul lui Ludovic al XII-lea la vremea când lucra la acest tablou. Se ştie sigur că Salvator Mundi a făcut parte din colecţia privată a Regelui Carol I, întrucât apare înregistrat în inventarul colecţiei regale. Ulterior, fiul ducelui de Buckingham şi Normanby a scos tabloul la licitaţie, în 1763. Următoarea apariţie a operei este în 1900, când era achiziţionată de colecţionarul Francis Cook, primul viconte de Monserrate. Descendenţii acestuia au vândut tabloul la licitaţie în 1958, pentru 45£.
Tabloul, mult timp pierdut şi despre care s-a crezut că a fost distrus, a fost găsit în 2005 într-o stare care l-a determinat pe Robert Simon, specialist în Vechii Maeştri, să-l descrie ca pe o epavă întunecată. Numeroasele intervenţii asupra stratului de culoare au transformat tot mai mult opera iniţială, astfel că tabloul găsit în stare precară şi supravopsit a fost imediat considerat o copie. Pictura a fost deteriorată progresiv în încercările anterioare de restaurare până în punctul în care autorul a devenit neclar. Ulterior acesta a fost restaurat şi autentificat ca aparţinând lui Leonardo. Dianne Dwyer Modestini, conservator care a restaurat opera în 2007, îşi aminteşte sentimentul de încântare pe care l-a simţit după ce a îndepărtat primele straturi de vopsea suplimentară şi a început să recunoască stilul lui Leonardo. „Mâinile au început să-mi tremure”, a mărturisit ea. Odată restaurat, tabloul a fost expus în 2011 la National Gallery din Londra în cadrul expoziţiei Leonardo da Vinci: pictor la curtea din Milano, în perioada noiembrie 2011 şi februarie 2012. În 2013, tabloul a fost vândut de comerciantul Yves Bouvier colecţionarului Dimitri Ribolovlev, pentru 127.500.000 dolari.
Moment istoric…
Pe 15 noiembrie 2017, Salvator Mundi a fost din nou scos la licitaţie de Casa Christie’s din New York şi, deşi era estimat la 100 de milioane de dolari, acesta a fost vândut contra sumei record de 450.300.000 de dolari, în ciuda numeroaselor îndoieli asupra autenticităţii. Preţul a fost cu 250% mai mare faţă de cel plătit de proprietarul care l-a achiziţionat în 2013.
„Suntem extrem de mulţumiţi de rezultatul-record înregistrat de acest tablou remarcabil - declara un reprezentat al casei de licitaţie din New York. Picturile lui Leonardo sunt cunoscute pentru misterul şi ambiguitatea lor. Oportunitatea de a aduce o asemenea capodoperă pe piaţa de artă este o şansă unică. Cu toate că a fost creată în urmă cu aproximativ 500 de ani, tabloul lui Leonardo este la fel de influent pentru arta zilelor noastre cum era şi secolul XV-XVI.” Casa Christie’s a dus tabloul la diferite evenimente din Londra, San Francisco, New York sau Hong Kong, pentru ca lumea să-l vadă. Astfel, a adunat un mare număr de privitori, aproximativ 30.000, printre care şi celebrităţi precum Leonardo DiCaprio sau Patti Smith. Licitaţia de la Rockefeller Center, din 15 noiembrie 2017, a făcut din acest tablou un subiect de interes mondial.
În muzeele din New York nu există vreo operă de Leonardo şi în afară de Salvator Mundi, care s-a plimbat dintr-o colecţie privată în alta, celelalte aproximativ 20 de tablouri pictate de Leonardo care s-au mai păstrat, se află toate în proprietatea unor muzee sau instituţii. Salvator Mundi este cea mai mare descoperire artistică din ultimii 100 de ani.
Ipoteze pro şi contra asupra autenticităţii
Mai multe caracteristici stilistice au dus la atribuirea tabloului maestrului renascentist: tehnica sfumato, modul în care sunt reprezentate veşmintele şi părul, toate considerate indicatoare ale stilului lui Leonardo. Pigmenţii şi panoul de nuc folosite la Salvator Mundi sunt aceleaşi cu cele folosite şi la Mona Lisa. Martin Kemp, expert în arta lui Leonardo, susţine că a ştiut de la prima vedere că tabloul e un Leonardo. Dar dacă mulţi i-au atribuit lucrarea maestrului renascentist, sunt şi câţiva sceptici care încă nu sunt convinşi de asta. Unul dintre ei este Walter Isaacson, iar argumentul său e acela că globul de sticlă nu este realizat corect în ceea ce priveşte reflexiile care trebuiau să se găsească pe el, lucru neobişnuit pentru gândirea ştiinţifică a maestrului. Directorul ArtWatchUK, Michael Daley, e de aceeaşi părere, convins fiind că pictorul nu a lucrat vreodată pe acest subiect. Această căutare a unui tablou-prototip semnat Leonardo ar putea părea în zadar. În literatura de specialitate nu există vreo consemnare că artistul ar fi fost implicat într-un astfel de proiect. Jacque Franck, istoric şi specialist Leonardo da Vinci, e de părere că această compoziţie nu îi este specifică.
Salvator Mundi este încă un exemplu al faptului că piaţa de artă este singura în măsură să decidă valoarea şi cursul operei de artă. Latura estetică s-a intersectat mereu cu cea economică şi managerială. Indiferent cum privim şi cum catalogăm calitativ şi cantitativ diferitele tipuri de artă, piaţa rămâne cel mai bun filtru în măsură să determine cursul operei de artă. Piaţa nu analizează arta din prisma valorilor afective, ci după valorile stabilite de sistemul artistic, lumea artei, constituit din critici, colecţionari, muzee, galerii, media şi altele. Cine e mai în măsură să judece opera de artă decât lumea artei? Pentru că, aşa cum afirma Bourdieu, „opera de artă are înţeles şi manifestă interes numai pentru cineva care posedă competenţă culturală, iar aceasta se manifestă sub forma unui cod”.

Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Topliţa, judeţul Harghita, a găzduit marţi, 19 decembrie 2017, o manifestare ce a înglobat două evenimente desfăşurate în această perioadă: un concurs local de fotografie şi un atelier de creaţie de măşti populare. Activităţile au culminat cu momentul festiv în care participanţii au fost premiaţi pentru rezultatele deosebite. Ne aflăm la final de an şi culegem roadele activităţilor desfăşurate în acest timp, am putea spune. Vorbim despre două proiecte importante ale Bibliotecii Municipale, care s-au desfăşurat pe un interval mai mare de timp şi care au reuşit să aducă organizatorilor şi participanţilor rezultatele aşteptate.
Rezultatele atelierului de creaţie populară
Pe 27 noiembrie, a început un atelier de creaţie de măşti populare în cadrul căruia mai mulţi elevi de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” şi Liceul Teoretic „Octavian C. Tăslăuanu” s-au implicat, au lucrat şi au creat o serie de măşti polulare. Proiectul a fost iniţiat de Biblioteca Municipală (director, Viorica Lazăr - foto), iar elevii au fost îndrumaţi de designerul Maria Mirabela Joandrea de la SC Danico SRL, care s-a declarat foarte mulţumită de modul cum s-a desfăşurat activitatea în atelier, de implicarea elevilor şi de ideile lor. Munca lor s-a materializat într-o expoziţie colectivă, deschisă în holul Bibliotecii, iar tinerii meşteri populari vă invită în număr cât mai mare să o vizitaţi. Dorinţa organizatorilor este ca expoziţia să fie prezentată şi în alte locaţii, în afara judeţului. Elevii celor două licee au fost răsplătiţi cu diplome, iar în primăvară vor pleca într-o excursie gratuită la un muzeu de măşti populare.
Scopul proiectului a fost acela de a evidenţia importanţa măştilor în tradiţia noastră populară. „Măştile sunt izvoare istorice nescrise - a ţinut să evidenţieze directorul Bibliotecii Municipale, Viorica Lazăr, moderatoarea evenimentului. Acestea sunt o modalitate de reflectare a tensiunilor sufleteşti acumulate peste an. Masca oferă garanţia deplinului anonimat, astfel că purtătorul îşi putea pemite orice i-ar nega de regulă viaţa cotidiană. Dar înainte de toate, măştile populare sunt ca o formulă magică în măsură să alunge spiritele rele, ele sunt ca un mecanism supranatural de apărare.”
Concursul local de fotografie „Nu grăbi pasul” şi-a desemnat câştigătorii
Al doilea eveniment al manifestării a fost premierea câştigătorilor Concursului de fotografie „Nu grăbi pasul”, desfăşurat pe tot parcursul anului 2017, debutul proiectului fiind luna ianuarie a acestui an. Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din municipiul Topliţa în colaborare cu Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară Călimani-Giurgeu au iniţiat acest concurs local de fotografie, având ca temă peisajul cotidian. Scopul proiectului a fost acela de a evidenţia prin fotografie frumuseţea care ne înconjoară şi pe care de cele mai multe ori nu o mai remarcăm în goana şi rutina nostră zilnică. Proiectul ne îndeamnă să mai ridicăm privirea, să mai privim în jur şi să găsim în frumuseţea unui peisaj sau al unui motiv un moment de respiro, o clipă de linişte, meditaţie şi de regăsire, o evadare din agitaţie, stres şi grijile de zi cu zi. Concursul s-a desfăşurat în mediul on-line, într-un eveniment creat pe facebook, în care participanţii au fost invitaţi să-şi posteze fotografiile cu hashtag-ul #nugrabipasul. Toate fotografiile înscrise în concurs pot fi vizualizate pe pagina evenimentului, unde se mai pot încă posta imagini, pentru că dorinţa organizatorilor a fost aceea de a lăsa deschisă această posibilitate şi de a ne încuraja în continuare să privim în jur şi să înregistrăm sub forma unei imaginii tot ceea ce credem că merită văzut şi nu ar trebui trecut cu vederea.
Primele 20 de fotografii vor apărea, pe rând, în revista Toplitera, dar 5 dintre ele au fost desemnate câştigătoare şi premiate de sponsorii revistei. S-au acordat, aşadar, 5 premii speciale unor fotografii semnate, în ordinea care urmează, de Bogdan Urzică, Cosmina Marcela Oltean, Gabriel Suciu, Simona Nagy şi Timea Fistos.
Manifestarea a fost completată de un recital de colinde susţinut de Cercul de chitară al Casei de Cultură din Topliţa (foto), format din solista Ionela Truţa, instrumentiştii David Lupoiu, Tudor Munteanu şi, nu în ultimul rând, prof. Kozma Istvan, coordonatorul grupului. Aceştia au făcut celor prezenţi un frumos dar muzical interpretând în mod original câteva colinde din repertoriul internaţional, bine cunoscute şi iubite de multă lume. Acest frumos moment artistic ne-a amintit că ne aflăm în timpul sărbătorilor de iarnă, ne-a înveselit şi ne-a încălzit sufleteşte.

Domnule Prefect,
Onoraţi reprezentanţi ai autorităţilor prezenţi azi, 1 Decembrie 2017 - Ziua Marii Uniri a Românilor din toate provinciile istorice româneşti,
Sfinţiile Voastre, slujitori ai Altarului,
Onorată asistenţă,
Oameni buni şi fraţi români,

Încep prin a mulţumi Domnului Prefect Lucian Goga, reprezentant al autorităţii publice guvernamentale în Judeţul Mureş, pentru conferirea acestei distincţii care mă onorează. Este pentru mine o recunoaştere că fac parte din Cetatea Mureşeană şi din galeria ilustră a celor cărora li s-a conferit Distincţia „Fibula de la Suseni”.
La fel, mulţumesc Domnului Prof. Univ. Dr. Cornel Sigmirean - preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”- pentru Laudatio, care reflectă realizări, dar şi momente mai grele ale vieţii mele, pentru grija pe care a avut-o, folosindu-şi rafinatul talent academic de a reda în esenţă ce a crezut că se poate spune despre mine la modul laudativ; rămân şi eu surprins că mă redescopăr în cele ce le-a spus, că sunt şi eu o sămânţă truditoare cu roade după putinţa, forţele şi curajul pe care le am, fiind conştient şi de faptul că aş fi putut mai mult.
Este, în acelaşi timp, un bun prilej să mulţumesc familiei, pentru înţelegere şi renunţările lor la comoditatea pe care ţi-o dă confortul de a fi cumulard şi spectator, adică aşteptând să facă alţii în locul tău şi pentru tine, cum vedem că se întâmplă în zilele noastre, când onestitatea păleşte jalnic în faţa mercantilismului, egoismului, privilegiilor date de oportunism şi demagogia instituţionalizate.
Alături de familie, le sunt recunoscător prietenilor, care m-au încurajat în demersul meu asumat la care, iată, anexez astăzi preocupări care însumează aproape 7 decenii de viaţă şi rămân puţin trist că multe dintre gândurile mele nu le-am dus la bun sfârşit; poate că orgoliul care mi-a mai rămas după aproape trecerea orizontului, spune că ar mai fi vreme pentru fapte de împlinit şi de pronunţat în agora cetăţii, până când va veni într-o zi, de la sine, socoteala pentru toate faptele vieţii.
Am pornit pe drumul vieţii pe care mi l-am croit singur din satul natal din Câmpia Transilvaniei, având alături de mine spiritul păsărilor călătoare care se desprind, pleacă şi revin spre un orizont cu destin necunoscut.
Am văzut şi am simţit ca experienţă personală încordarea satelor, prezentă încă mulţi ani după ororile războiului, dispreţul arătat ca o tradiţie de la un regim la altul, ţăranului român, locuitorilor satelor şi am trăit la propriu drama lor, a celor mai vechi, autentici, curajoşi şi care au adus în toate împrejurările gloria nepieritoare, celor ce au ţinut pe umeri, opintiţi dar fără să cadă, această Ţară pe care o avem şi cu care ne mândrim astăzi.
Am lăsat deoparte oportunităţi ademenitoare, în special oferte de bunăstare sclipitoare, pe care, refuzându-le, le-am comparat cu obiectele conchistadorilor spanioli oferite băştinaşilor când a fost descoperit continentul american. Am urmat tradiţia celor plecaţi din satele transilvănene spre zgomotele ispititoare ale vieţii, având pilda altora ca mine.
Mi-am spus mie, am simţit ca o datorie sfânt de dureroasă de a folosi zestrea pe care o are un copil al satului dobândită din poveţele cu tâlc, sau tăcerile cu subînţeles profund, un rod al înţelepciunii milenare, supremă tuturor filozofiilor care încă atunci mai supravieţuia în satele transilvănene şi dau prin aceasta o direcţie modestă şi vieţii mele.
Am simţit că sunt dator să apăr aceste valori, după puterile mele, aceea dârzenie „TARE CA PIATRA”, vigoarea izvorâtă din credinţă şi tradiţie, nestrămutate, de continuitate şi miracolul prin care a supravieţuit Poporul Român prin comunităţile săteşti, dârzenia cu care s-au apărat, s-au sacrificat, au murit mustind glia cu sângele lor şi au renăscut iarăşi.
Am găsit cuvenit că dacă în plus de ce poate dobândi un copil printre ceilalţi mulţi şi desculţi din şiragul înţelepciuni născute la sat, aşezate pe trupuri ostenite, chinuite şi chiar ciopârţite de stăpânitorii vicleni şi răi, am dobândit înţelesul învăţăturii de carte, şi prin asta cred cu atât mai mult că sunt dator să le aduc recunoştinţă.
Paşii mei au fost purtaţi pe dealuri şi văi cu denumiri sugestive de evenimente sângeroase botezate de supravieţuitori după nume care ar trebui să fie pe cruci şi printre sfinţi, dar crucile, fie că nu a fost vreme ori cine să le pună, fie nu mai există sau sunt prin locuri fără semne de morminte alături de tristeţea care te cuprinde, iar eu cred că devenim legaţi de ei pentru tot restul veşniciei şi le datorăm măcar să îi pomenim.
Aşa am considerat că este menirea mea, celui plecat din sat şi propriul dascăl întru învăţătură beneficiind de misiunea aducerii adevărului la lumină. Am fost beneficiarul soartei şi de instrucţia mea de jurist deprins să fac analize critice, să disting ce este semnificativ şi să determin din multele repere care sunt acţiunile punctual fundamentale. Poate că dobândind un spirit critic distanţat de defectele mele, mi-am făcut veritabili adversari, mă onorează duşmănia lor şi le mulţumesc. Cred că aici este particularitatea mea de modest intelectual, dacă totuşi am ajuns să mă numesc aşa, care a trecut până aici, prin deceniile adunate mai multe îndeletniciri şi privesc în perspectiva trecerii timpului că am beneficiat de ele, pe unele însă chinuitor mi le-am impus singur. Păstrând proporţiile, am ales filozofia tribunilor lui Iancu, forma militantă de acţiune care poate avea efecte mai devreme decât în alte împrejurări, pentru că aşteptările sunt multe şi pericolele ne bat la uşa. Am constatat că este nevoie de profesionalism, dar şi de angajament, de curaj, de pasiune pe care eu o am personal pentru istorie şi etnografie. Cu toate acestea, recunosc fără rezerve întâietatea istoricilor, o împletire pluridisciplinară este în prezent necesară. Deosebirea dintre istoricii adevăraţi şi aplecaţi spre această nobilă profesie şi alţii care nu au calificarea formală de istorici este că cei din urmă sunt/pot fi tributari exclusiv pasiunii în măsura în care pasiunea îi domină. Aici se poate greşi sau exagera chiar dacă eşti de bună credinţă, iar istoricii sunt chemaţi să ordoneze lucrurile.
Aşa că mă las şi eu în cele ce urmează purtat de pasiunea pentru istorie, istoria Măriei sale Poporul Român, singurul suveran, singurul împărat, singurul stăpân, veşnic de neînlocuit în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, rămas acelaşi, neschimbat, precum schimbătoare au fost monarhiile, domniile, republicile, comunizările şi stăpânirile străine, toate trecătoare. Lui îi datorăm Unirea, care a fost urmarea firească a unui proces istoric îndelungat, insinuos, şi s-a întâmplat adevărul ca peste cei mulţi dintre cei vrednici, şi le sunt profund dator. Apoi s-au aşezat pe rând praful uitării, lipsa sau dispariţia documentelor. Aduc obolul meu dedicând momentul de azi celor fără cruci la cap, fără morminte şi cu oasele risipite în zările româneşti fără timp de slujbă creştinească şi veghea din urmă îndreptăţită pentru orice creştin.
În cele ce urmează, doresc să fac scurte referiri la momentul în sine al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, aceasta fiind ziua tuturor vremurilor Neamului Românesc. (…)
Ce am spus până aici naşte întrebarea: care este contribuţia Poporului Român la imensa jertfă adusă aşezărilor de pace de după Marele Război?; au făcut tratatele de pace dreptate?; avem noi, românii, legitimare istorică în faţa popoarelor lumii, a lumii civilizate, o legitimare care să consfinţească faptul că Marea Unire de la 1918 a fost momentul când destinul s-a împletit cu istoria făcându-ne nouă dreptate? (Această legitimare se regăseşte şi prin faptele de arme şi suferinţele Poporului Român pe care le-am expus sintetic mai sus.)
(…) Un episod important de reţinut este acela că istorici şi alţi cercetători au cutreierat satele ca să imortalizeze momente şi fapte trăite pe front. În aproape toate satele li se răspundea blajin şi dureros de către localnici: „Oameni buni, nu-i mai căutaţi, ei nu mai sunt, ei nu s-au întors”. Aceasta este evocarea tristă care ne-a adus bucuria momentului pentru a mai afirma încă o data legitimitatea Marei Uniri în faţa celor prezenţi şi ai posterităţii.
Iată că cei de azi trăim privilegiul de a ne pune cu semeţie Tricolorul în piept, în balcon, sau „pe la uşi, pe la fereşti”, după cum ne îndeamnă colindul străbun.
Suntem fericiţi că o facem, dar trebuie, în acelaşi timp, să dăm mai multă încărcătură mândriei de a fi român, de a fi cetăţeni ai României Dodoloaţe, aşa cum o avem astăzi dată de înaintaşi, brăzdată în chinurile facerii sale. EA este a tuturor, indiferent de originea şi vorbirea dată fiecăruia de Dumnezeu; fiecare dintre noi trebuie să participe cu reperele identitare proprii la realizarea unui destin naţional dorit manifest de părinţii Marii Uniri. Vă spun aceasta tuturor celor prezenţi, un lucru pe care îl consider mai mult decât o provocare, este chiar un îndemn la momente de reflexie.

COMUNICAT DE PRESA

De la tribuna Senatului, în cadrul ședințelor săptămânale alocate în actuala sesiune declarațiilor politice, pornind de la necesitățile și de la doleanțele locuitorilor județului Covasna, senatorul Gheorghe Baciu a luat atitudine față de desele derapaje ale actualei guvernări, făcându-se ecoul nemulțumirilor populației, ale reprezentanților administrației locale și ai societății civile în privința condițiilor sociale și financiare precare în care își desfășoară activitatea instituțiile statului și amendând pasivitatea cu care se raportează la acestea politicienii, în general, și cei investiți cu gestionarea bunurilor Statului, în special. Aceste intervenții nu au constituit doar un prilej pentru a-și exprima opiniile, ci și o modalitate de a aduce la cunoștința colegilor săi senatori și a opiniei publice din țară aspecte relevante privitoare la viața de zi cu zi a românilor și a maghiarilor trăitori în județul Covasna, modul în care aceștia au receptat și s-au raportat la evenimentele politice și sociale care s-au derulat în țară și în județ în această perioadă.
Condițiile nemulțumitoare, atât pentru medici cât și pentru pacienți, în care se desfășoară activitatea de asigurare a asistenței sanitare primare și iminenta destabilizare a sistemului în localitățile județului Covasna prin pensionarea celor mai mulți dintre medicii de familie care activează în prezent, în absența perspectivei de atragere, în aceste condiții, a cadrelor sanitare tinere spre acest sector al sănătății publice, a constituit unul dintre semnalele de alarmă privitor la îmbunătățirea stării de sănătate, deopotrivă, a populației și a celor ce o guvernează. În același context, s-a acuzat lipsa unei strategii naționale privitoare la folosirea resurselor naturale ale țării, în detrimentul sănătății populației și al creșterii veniturilor la bugetul național sau local, cu referire concretă la condițiile existente în stațiunile balneo-climaterice din județul Covasna în care, de peste 50 de ani, nu s-au alocat fondurile publice necesare investițiilor pentru construcția și dotarea unor stabilimente care să pună în valoare mediul și resursele acestuia.
În privința modului în care sunt alocate sursele de finanțare de la bugetul de stat în teritoriu, s-a acuzat faptul că suma repartizată județului Covasna la rectificarea bugetară din acest an este insuficientă pentru funcționarea administrației locale, dar și necesitatea de instituire a unor criterii care să asigure, atât la nivel național cât și la nivel teritorial, repartizarea resurselor bugetare în mod echitabil și fără suspiciuni de partizanat politic.
În două dintre intervențiile sale, senatorul Gheorghe Baciu a reclamat modul în care titularii ministerelor se raportează la semnalele din teritoriu, aduse la cunoștința lor prin intermediul mijloacelor parlamentare constituționale, acuzând - mai în glumă, mai în serios - desele remanieri guvernamentale din acest an, care au dus deseori la o stare de confuzie în relația sa cu reprezentanții actualului Guvern în privința responsabilității pe care o incumbă respectul față de electorat.
Plecând de la inițiativa fracțiunii UDMR din cadrul Consiliului Local Sfântu-Gheorghe referitoare la sancționarea neexprimării votului de către consilierii aleși, în altă intervenție s-a opiniat că și abținerea de la vot sau părăsirea sălii de ședință trebuie sancționată, fiind o formă de neexercitare a mandatului încredințat de electorat în cazul deputaților și senatorilor aleși pe listele PSD, ALDE sau UDMR, cu referire la modul în care au tratat problematica moțiunii de cenzură depusă de opoziție în actuala sesiune parlamentară. În aceeași ordine de idei, referitoare la reprezentarea electoratului în forumul legislativ al țării, s-a reiterat necesitatea modificării legislației electorale, în vederea asigurării din oficiu a unui reprezentant în Parlamentul României pentru locuitorii români din județele Covasna și Harghita, în condițiile în care aceștia nu pot întruni, în circumscripțiile electorale din care fac parte, numărul de voturi prevăzut de lege pentru reprezentare parlamentară. O dovadă a acestei necesități a constituit-o prezentarea de la tribuna Senatului a poziției reprezentanților societății civile românești din aceste județe față de inițiativa legislativă privitoare la scăderea pragului de folosire a limbi materne în instituțiile publice, pe care au catalogat-o ca fiind un atentat la adresa caracterului național, suveran și independent, unitar și indivizibil al Statului Român, după cum a semnalat, într-o altă declarație politică, ofensiva incitatoare la atitudini antiromânești exercitată de unii reprezentanți ai guvernului maghiar aflați în dese vizite private în această zonă a țării. Într-un context asemănător, s-au făcut referiri la necesitatea și obligativitatea legală de protecție și punere în valoare a monumentelor de for public ca însemne simbolice ale istoriei românești a acestor meleaguri, sau la atmosfera însuflețitoare dar și plină de amărăciune în care se sărbătorește, la 1 Decembrie, în județul Covasna, Ziua Națională a României.
Prin ultima declarație din sesiunea parlamentară care se încheie s-a făcut un elogiu și s-au adus mulțumiri celor care au trudit pentru ca o importantă instituție științifică din Sfântu-Gheorghe, Centrul European de Studii Covasna- Harghita, să capete girul Academiei Române, sub egida căreia va funcționa începând cu anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri.

Biroul de presă al Cabinetului senatorial
Gheorghe Baciu

În preajma Anului Nou, românii serbează, în funcţie de zona în care locuiesc, după specificul locului. Modalităţile de sărbătorire sunt numeroase, de o deosebită bogăţie şi implică participarea întregii colectivităţi, inclusiv a copiilor, care sunt iniţiaţi şi determinaţi să participe la datinile transmise din cele mai vechi timpuri. Obiceiurile prezentate mai jos se practică încă pe teritoriul Țării noastre şi sunt pline de semnificaţii pentru cultura noastră populară.
Pluguşorul
Această datină, prin excelenţă agrară, se regăseşte la aproape toate popoarele lumii. La români este expresia dorinţei unor recolte bogate, prezentată sub forma unei descrieri hiperbolizate, cu ecouri mitice. Recuzita Pluguşorului este formată din plug, bici, clopote, buhai. Copiii sunt primii care pornesc Pluguşorul şi încep a umbla pe la case, primind în schimbul urărilor de an bun, sănătate şi belşug, daruri (colaci, fructe sau bani). Urmează alaiul cetelor de feciori care pornesc la urat noaptea, pe la casele fetelor de măritat şi pe la rude.
De regulă, conducătorul cetei este un fecior frumos, numit calfă sau turc, un tânăr cu o conduită morală demnă. Acesta poartă costum ţărănesc tradiţional, iar pe cap are o căciulă împodobită cu şiraguri de mărgele şi panglici multicolore. Ca semn distinctiv, apanaj al autorităţii, este bastonul căptuşit cu alamă şi cositor. În timpul jocului îşi fac apariţia cetele de mascaţi, reprezentaţi de „urâţi” şi de „frumoşi”, care fac ghiduşii şi amuză asistenţa. „Urâţii” se dau peste cap, aleargă după fete şi copii, scot animalele din grajduri, se ascund sub paturi şi mese, se urcă în copaci, pe case şi pe sobe. Din grup mai fac parte „negustorii” şi „căldărarii”, al căror dialog stârneşte hohote de râs.
Jocul caprei
În societăţile ancestrale, acest animal a întruchipat personificarea fertilităţii. Obiceiul şi-a pierdut în timp încărcătura sa mitică. Astăzi, a devenit pur divertisment.
Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Numele „animalului-vedetă” variază de la o regiune la alta: cerb - în Hunedoara, capră sau ţurcă - în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) - în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia” şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.
Capra îşi subordonează, de cele mai multe ori, în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje. În unele sate din Bucovina, acest animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), iar în altele, animalul este singur, escortat doar de cioban, moş şi babă. Masca costumului este alcătuită dintr-un cap de capră, confecţionat din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Capul este împodobit cu corniţe cu oglinzi, panglici multicolore şi este fixat într-un băţ care se sprijină pe pământ.
Jocul caprei este acompaniat de un fluier, cât timp ciobanul sau moşul rostesc strigături ironice şi pline de haz. Foarte interesant este faptul că jocul caprei nu se derulează haotic, din contră, în timpul spectacolului pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ - acest moment provoacă ciobanului o stare de panică -, şi după un „dialog“ cu animalul, în cele din urmă, reînvie.
Jocul ursului
Spre deosebire de Capră, această datină e întâlnită doar în Moldova, de Anul Nou. Se presupune că la originea ei s-ar afla un cult traco-getic.
Jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puţin în cele montane. Cei mai spectaculoşi urşi de Anul Nou îi întâlnim în Bosanci, Udeşti, Chilişeni, Ştirbăţ, Poieni, Boroaia şi în zona Câmpulungului, în special la Sadova şi la Fundu-Moldovei (zona Bucovinei) şi la Dărmăneşti (zona Bacăului).
La fel ca în jocul cu capra, şi în cazul urşilor pot fi identificate câteva secvenţe: rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea, precum şi urcarea acestuia pe toiag. După executarea momentelor principale din timpul dansului, urşii se mişcă independent, se iau la trântă, fac tumbe.
Melodia ursărească este însoţită de numeroase strigături: „Ursul meu, cu sania, / L-am adus din Spania / Scoală, ursule, de jos, / Să te văd cât eşti de gros; / Scoală, ursule-n picioare, / „Să te văd cât eşti de mare”.
Jocul căiuţilor
Calul este o întruchipare a unor simboluri mitice specifice, care, în timpuri arhaice, avea funcţie de protejare a gospodăriilor şi a bisericilor de spiritele rele. Jocul de Anul Nou este răspândit în satele din Muntenia, Moldova şi nordul Dobrogei. Cei mai recunoscuţi dansatori sunt căiuţii din Hârtop şi Fântânele, Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea (Moldova).
Cel mai adesea, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă ornamente, de pildă oglinzi, beteală, canafi, mirt, panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată, care se acoperă cu un covor sau material din pânză albă sau colorată, de care se cos batiste, ştergare, panglici.
Jocul cerbului
Cerbul simboliza, în mitologia populară românească, puritatea şi dreptatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui. Masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un maxilar mobil. Trupul este făcut dintr-un covor ţesut. Costumul cerbului atrage atenţia prin podoabele de pe capul acestuia, confecţionate din diverse materiale strălucitoare.
Cerbul este înconjurat de „moşnegi şi babe”, de muzicanţi şi dansatori îmbrăcaţi în costume populare. Satul Corlata din nordul Moldovei excelează prin fastuozitate eleganţa jocului şi, de asemenea, prin colindul de cerb, cea mai veche formă de colind din întreg spaţiul bucovinean.
O altă categorie de măşti reprezintă vechiul cult al moşilor şi al strămoşilor, măşti sociale, măşti de turc, jidan, armean, grec, ţigan, măşti de vrăjitor, doctor sau negustor. Măştile „urâţilor” sunt expresii ale timpurilor istorice. „Urâţii” defilează în grupuri independente şi asigură buna dispoziţie.
În contrast cu aceştia, sunt grupurile de „frumoşi” („împăratul”, „ministrul”, „generalul”, „jandarmul”, „bunghierul” şi „irodul”).
Tinerii costumaţi în „frumoşi” provin din familii înstărite, care se remarcă printr-un comportament exemplar şi prin bune calităţi de dansatori.
De prin Țară adunate…
Un alt obicei, practicat de romii de la marginea localităţilor din Banatul Montan, este „Vasilica”. Se ia un cap de porc, se împodobeşte şi se machiază, i se pun cercei, salbă şi legătură de cap. Cu acesta se joacă „Vasilica”. Se interpretează un cântec cunoscut şi, nu de puţine ori, plin de glume deocheate la adresa gazdei sau a nevestelor care au fost infidele. Până în ajunul Anului Nou, în Muntenia, Dobrogea, Ardeal se pregăteşte „Paharul de aur”. Acesta se spală şi se stropeşte cu Agheazmă. Din el se bea în noaptea de Anul Nou, la botezuri şi cununii. În Transilvania, paharul este inscripţionat.
În Banat, de Anul Nou, se obişnuieşte să fie ridicaţi copiii sub un an la grindă. Moaşa ia pruncul şi îl ridică de trei ori cu capul până la grindă, urându-i să crească voinic, norocos şi sănătos. Apoi se aşază cu toţii la masă şi petrec împreună cu părinţii copilului şi rudele. La plecare, moaşa oferă copilului bani şi îmbrăcăminte. Până de curând, în seara care preceda sosirea Noului An nu se mânca găină, crezându-se că râcâie înapoi şi nu-ţi va merge bine.
În zona Doljului, specific obiceiurilor autohtone este absenţa, în general, a secvenţelor spectaculoase, în detrimentul simbolurilor şi semnificaţiilor cu rezonanţă.
Calendarul din foi de ceapă şi din cărbuni
În această perioadă a sărbătorilor de iarnă, oamenii apreciau lunile ploioase sau zilele de secetă pe baza unui „calendar din foi de ceapă”. În noaptea de Ajun se tăiau bucăţi egale dintr-o ceapă, iar cojile obţinute erau botezate cu numele lunilor din an. Se punea o cantitate egală de sare în fiecare coajă şi se aşezau în rând, succesiv, ca lunile din an, pe masă sau pe vatra sobei. Prognoza pe întreg anul se făcea în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, în funcţie de cantitatea de apă acumulată în foile de ceapă.
Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea „calendarul din cărbuni”, pentru a afla cât de rodnice vor fi culturile din anul viitor. Se alegeau câţiva cărbuni aprinşi, botezaţi cu numele plantelor semănate în acel an (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc.), care se aşezau pe marginea vetrei sau pe o tavă, după care erau lăsaţi până a doua zi (1 ianuarie). În funcţie de cantitatea de cenuşă rezultată în urma arderii complete şi a stingerii cărbunilor se stabilea rodul recoltei şi, de asemenea, tipul de culturi semănate în cantităţi mai mari în primăvara următoare.
(Articol, de Raluca Brodner, preluat de pe www.ziarullumina.ro)

Brașov, cel mai frumos oraș din România!

Familia ţărănească în România. Un secol de fotografie / The Peasants’ Family in Romania. A Century of Photography

Trăim vremuri grele. Vremuri urâte. Vremuri de cernere. Oare câţi dintre noi mai avem conştiinţa curată că facem ceea ce trebuie (sau că ne străduim, măcar, a face!) pentru Ţara noastră? Câţi dintre noi mai avem puterea de a depune o mărturie şi a lăsa un semn (sub aspect social, cultural sau civic), fiecare după pricepere, putere şi după locul pe care-l ocupăm în societate, ca o moştenire care să rămână în conştiinţa generaţiei actuale, dar, în egală măsură, şi ale celor care vor urma? Paradigmele prezentului se schimbă cu o viteză ameţitoare; scara valorilor este de mult timp inversată; conştiinţa poporului este bulversată; anormalitatea, nefirescul, aberaţiile de gândire şi comportament sunt promovate cu obstinaţie şi, în curând, vor fi impuse ca norme sociale acceptabile. Dragostea oamenilor faţă de semeni s-a răcit. Au mai rămas invidia, arivismul, egoismul, răutatea. Mai suntem oare interesaţi să căutăm repere superioare, spirituale, de gândire şi comportament sau am fost deja „programaţi” să ne schimbăm gândirea, sufletul şi întreaga noastră existenţă terestră, aşa cum se doreşte de la nivelul unor entităţi nedefinite?
În acest context nefavorabil, realizările ştiinţifice, culturale şi spirituale de înaltă ţinută academică sunt cu atât mai necesare pentru definirea şi păstrarea unei verticalităţi a spiritului românesc, cu cât mai mult se înteţesc acţiunile de minimalizare, desconsiderare, denigrare şi distrugere a lui. Volumul bilingv Familia ţărănească în România. Un secol de fotografie / The Peasants’ Family in Romania. A Century of Photography (Bucureşti, 2017), avându-i ca autori pe etnografii bucureşteni Cornelia Belcin Pleşca, Laura Toader şi Cătălin Alexa (cercetători la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române), este cu mult mai presus decât ceea ce ar părea la o primă (sau superficială) vedere, anume un album cuprinzând câteva sute de preţioase fotografii de arhivă (foto copertă: Nereju, Judeţul Vrancea, 1930, autor Iosif Berman, A.I.E.F. [f.a.]). Este o mărturie, peste decenii, despre sufletul românesc.
Volumul este structurat în zece mari capitole şi 35 de subcapitole care oglindesc tot atâtea aspecte fundamentale din viaţa şi spiritualitatea omului tradiţional din spaţiul geografic şi identitar românesc, având instituţia familiei drept centru fundamental şi sacru. Sunt descrise, vizual şi explicativ, elementele care au definit, de secole, dăinuirea românilor pe aceste meleaguri: familii ţărăneşti; universul vieţii de familie; vatra satului; adăposturi şi drumuri; întemeierea familiei; copiii; masa cea de toate zilele; familia la lucru; familia şi comunitatea; înmormântarea; pomenirea neamului; marile mese comune. Autorii imaginilor prezentate sunt fotografi celebri, români şi străini, de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, continuând până după deceniul al şaptelea al veacului trecut, care au surprins universul social şi spiritual al satului românesc. Îi amintim aici pe: Leopold Adler (1848, Praga, Cehia - 1924, Braşov), Emil Fischer (1873, Plovdiv, Bulgaria - 1965, Sibiu), Adolphe A. Chevalier (1881, Broşteni, Suceava - 1962, Lausanne, Elveţia), Kurt Hielscher (1881, Strzegom, Polonia - 1948, Lichtenstein), Iosif Berman (1890, Burdujeni, Suceava - 1941, Bucureşti), Tache Papahagi (1892, Avdela, Grecia - 1977, Bucureşti), Alexandru Bădăuţă (1901, Zâmbreasca, Teleorman - 1983, Bucureşti) şi Constantin Popescu (fotograf al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” între 1953-1973). Fotografiile sunt însoţite de note explicative în limbile română şi engleză, însă, dincolo de expunerile riguros ştiinţifice, fiecare dintre ele afirmă, ilustrează şi demonstrează tematica, asumată şi programată, privind principalele studii şi concluzii despre familie şi neam susţinute de-a lungul deceniilor de etnologia românească. Aceste fotografii (în ansamblu şi fiecare dintre ele în parte) reprezintă tot atâtea potenţiale studii de caz, exprimând însăşi oglindirea unui univers aproape infinit (dar foarte bine definit!), având drept fundament viaţa omului trăită cu rost, înţeleasă şi potrivită cu înţelegerea rostului său pe pământ, aşa cum a fost aşezat de Ziditorul lumii, în nemurirea rostuirilor esenţiale.
Tot din această perspectivă, lucrarea se articulează atât ca „un preţios omagiu adus familiei româneşti, primei unităţi de viaţă socială pe care se întemeia în societatea tradiţională neamul, pe mai multe neamuri satul, pe totalitatea satelor, multe devenite târguri şi oraşe, statul”, dar şi ca „un valoros manual de etnologie vizuală de care învăţământul universitar şi preuniversitar are astăzi mare nevoie” (Cuvânt-înainte, p. 6, semnat de Ion Ghinoiu, coordonator al Atlasului Etnografic Român). Pe de altă parte, transpare cu fermitate „intenţia clară de a transmite prin acest album un mesaj fără echivoc: familia în general, fie ea ţărănească, fie urbană, cu valorile ei tradiţionale, adaptându-se, fără să cedeze presiunilor dizolvante ale modernităţii, trebuie să se afirme şi în prezent ca un autentic pivot al unităţii naţiunii române, generatoare şi păstrătoare de identitate naţională, aşa cum a fost dintotdeauna” (Camelia Belcin Pleşca, Introducere, p. 8). Tot din punctul de vedere al autoarei citate (exprimat în numele colectivului de autori), „imaginile vorbesc de la sine despre viaţa de la ţară, în aspectele ei esenţiale. Din fotografii ne privesc figuri emblematice care trimit natural, prin port şi atitudine, la strămoşii daco-romani. [...] Vedem veşnicia ţărănimii surprinsă în rostuirea ei cea mai înaltă, aceea de a trăi într-o neobosită strădanie creatoare” (ibidem).
Nu în ultimul rând, volumul Familia ţărănească în România. Un secol de fotografie poate fi receptat şi ca „un act de recuperare, de restituire şi recunoaştere a eforturilor şi realizărilor mai multor generaţii de cercetători şi fotografi (români şi străini)” (ibidem), dar şi ca o mărturie contemporană asupra trecutului. Un trecut care nu trebuie nici idealizat şi nici supus unor clişee nostalgice şi paseiste, ci doar „văzut”, „citit” şi „interpretat” ca un posibil reper în rânduiala rostului şi rostuirii, a înveşnicirii cu valenţe soteriologice şi ca o pavăză în faţa ofensivei neorânduielii, înstrăinării şi neobarbariei vremurilor contemporane.

Convinşi că Unirea Principatelor Române are o deosebită importanţă şi pentru partea de Ţară în care locuiesc ei, românii din municipiul Gheorgheni, judeţul Harghita, impulsionaţi de părintele paroh Elisei Florin Vatamanu, ca organizator, s-au strâns sâmbătă, 20 ianuarie 2018, în sala festivă a Liceului Teoretic „Sfântul Nicolae” pentru a sărbători Mica Unire. Şi nu s-au adunat oricum, ci îmbrăcaţi în frumoasele straie populare. Astfel s-a constituit întâlnirea organizată de Asociaţia „Iuvenes et senes”, pe la orele 11, chiar înainte de amiază; oamenii - cu mic, cu mare - preşcolai, elevi de şcoală primară, gimnazială şi liceu, studenţi, părinţi, bunici şi alţi invitaţi, cu toţii s-au pus pe treabă. Şi, coordonaţi de membrele Grupului „Şezătoare la Miercurea-Ciuc”, au început să coase însemnele noastre naţionale în broşe, cocarde, semne de carte şi chiar ii. La prânz, au sosit să întărească lucrarea invitaţi de seamă: Jean Adrian Andrei - prefectul judeţului Harghita, Emil Len Balazs - viceprimarul municipiului Gheorgheni, Teodor Dobrean - consilier local în cadrul Consiliului Local Gheorgheni, părintele Laurenţiu Panciu - secretar eparhial şi inspector al sectorului de cateheză şi tineret al Episcopie Covasnei şi Harghitei, preoţii Antim Nan şi Glogore Vizoli, alţi reprezentanţi ai instituţiilor de stat din municipiul Gheorgheni, cadre didactice etc..
În cuvântul de deschidere, părintele Elisei Florin Vatamanu a explicat sensul evenimentului, care se vede în importanţa păstrării unităţii de neam cu românii din exteriorul Arcului Carpatic.
Ana Baricz, directorul Liceului Teoretic „Sf. Nicolae”, în calitate de gazdă, a vorbit, în cuvântul său de bun venit, despre anul Centenar la Liceului „Sfântul Nicolae”, încheind cu îndemnul de „a păstra şi respecta valorile Neamului Românesc, de a onora prin fiecare gest, oricât de mărunt, faptele înaintaşilor noştri”.
Prefectul judeţului Harghita, Jean Adrian Andrei, a afirmat că a venit „cu mare bucurie la Gheorgheni”, unde „cu greu ne păstrăm identitatea, valorile noastre tradiţionale strămoşeşti, tot ceea ce este românesc”. De asemenea, prefectul Andrei a declarat că este plăcut surprins de prezenţa viceprimarului municipiului Gheorgheni, gestul său fiind un pas spre normalizarea relaţiilor între membrii comunităţii.
Emil Len Balazs, viceprimarul Gheorgheniului, a apreciat faptul că „portul şi tradiţiile nu sunt uitate, ci sunt preţuite şi date mai departe copiilor noştri”, iar profesorul de istorie Radu Traian Roşca a ţinut o scurtă lecţie de istorie în care, prin cuvinte alese, a demonstrat cât de mare este Mica Unire, „care a permis, mai apoi, naţiunii române să-şi desăvârşească idealul naţional şi împlinirea unui vis se veacuri”. Consilierul local Teodor Dobrean le-a dat asigurări celor prezenţi că instituţia pe care o reprezintă - Consiliul Local Gheorgheni - va susţine „tot ce înseamnă proiecte cu privire la anul Centenar, pe care le vom demara împreună cu asociaţiile non-guvernamentale pe care le avem în municipiul nostru”.
Părintele Laurenţiu Panciu a adus binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei: „Preasfinţia Sa cu adevărat simte că fiecare din frăţiile voastre deveniţi, în istoria pe care o trăim, purtători ai unei iubiri cu adevărat duhovniceşti, spirituale, pentru obiceiurile şi tradiţiile care ne definesc ca popor”. Iniţiatoarea Grupului „Şezătoare la Miercurea-Ciuc”, Alexandra Ţifrea, a amintit că „de doi ani coasem cele trei culori ale steagului tricolor - albastru, galben şi roşu - în însemne tricolore, le coasem pe semne de carte, în insigne. Astfel încercăm să ducem mai departe ceea ce strămoşii noştri au început, să ducem mai departe simbolurile naţionale în inima României”.
Adriana Balogh şi fiica sa Noemi Maria, din Miercurea-Ciuc, „Copiii Muntelui” din Gheorgheni, pregătiţi de Simona Filip, şi trupa „Versus” - Miruna Adam şi Sebastian Covrig, au susţinut un frumos program artistic dedicat Micii Uniri.

Ziua Culturii Naţionale a fost sărbătorită şi la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din municipiul Topliţa, judeţul Harghita. Am sărbătorit 168 de la naşterea lui Eminescu. Unii elevi şi profesori au participat la evenimentul de la bibliotecă, alţii au luat parte la alte manifestări organizate în şcolile din urbe sau din localităţile învecinate. Indiferent unde am ales să fim în această zi plină de evenimente, o parte din gândurile fiecăruia dintre noi s-au îndreptat către una dintre cele mai impunătoare personalităţi din cultura românescă: marele om de litere Mihai Eminescu. 15 ianuarie este ziua când, indiferent din ce zonă, oraş sau localitate suntem, ne unim cu toţii într-un gând şi sărbătorim împreună cultura şi pe Eminescu. Multe evenimente au loc anual în această zi şi chiar dacă probabil conţinutul variază, esenţa este aceeaşi.
Pentru Eminescu…
La Biblioteca Municipală „George Sbârcea” am avut parte de un eveniment în care s-au îmbinat mai multe arte: poezia, muzica şi grafica. Manifestarea a fost deschisă de momente muzicale dăruite de artiştii Ansamblului „Rapsodia Călimanilor” al Centrului Cultural Topliţa. Au cântat pe versuri eminesciene Dragomir Raita, Alexandru Olteanu, Carmen Antal-Cujbă, Livia Harpa, Bodor Lorand şi Augustin Zoga. Au recitat versuri de Eminescu, dar şi creaţii proprii elevi de la Şcoala Gimnazială „Miron Cristea”, de la Liceul Teoretic „O.C. Tăslăuanu” şi de la Liceul „Kemeny Janos”. Au mai recitat versuri şi o parte dintre autorii care publică în revista literară Toplitera. La bibliotecă s-a pregătit o expoziţie de carte cu volume de Eminescu, iar la cerinţa organizatorilor am contribuit şi eu cu o serie de ilustraţii pe teme eminesciene, astfel că am organizat o mini-expoziţie de grafică în care a predominat tema trecerii timpului. În cadrul evenimentului au fost prezentate şi două cărţi apărute în 2017 la Topliţa. Este vorba despre Paradoxul identităţii, aparţinând prof. Octavian Bucur (alias Octav Ardelean), cu o prefaţă scrisă de prof. Doina Dobrean, despre care prof. Ilie Şandru spunea că este „un roman cu tentă filosofică” şi, totodată, „cea mai bună carte semnată de Octavian Bucur până în prezent”. A doua carte prezentată a fost Lada de zestre, editată de Asociaţia „Flori Topliţene” cu sprijinul Consiliului Judeţean Harghita. Volumul cuprinde versuri vechi din zona Topliţei culese în timp de interpreta Livia Harpa, puse pe partituri de prof. Bodor Lorand şi prezintă câteva colecţii formate din piese de port popular din zona de nord a judeţului Harghita. Prefaţa volumului aparţine prof. Ilie Şandru, care a făcut referire la cultura populară din zona Topliţei.
Prof. Ilie Şandru a vorbit despre Eminescu, despre importanţa operei sale în cultura românească, despre cât de actuală este şi azi această operă şi despre legătura acestuia cu Ardealul, unde a debutat literar. Se ştie că în 1866, anul primelor manifestări literare, Eminescu a călătorit în Ardeal, prilej cu care ar fi trecut şi prin Topliţa. „Oricâte sentimente şi idei se întreţes în opera lui Eminescu, oricât de variate sunt atitudinile sale, toate scrierile îi sunt străbătute de un suflu nou, distictiv, în care sunt prezente toate problemele esenţiale ale românismului”, a spus prof. Ilie Şandru, care a subliniat afirmaţia lui Dumitru Murăraşu, pe care îl citează: „Pentru naţiune, Eminescu are o dragoste care merge până la idolatrie, din naţiune a făcut el categoria socială supremă căreia totul i se subordonează. Vasile Gherasim afirma că „pentru noi românii, Eminescu este acel reprezentant genial al spiritului naţional în a cărui operă aflăm sintezele, dorinţele şi aspiraţiile neamului nostru”. Să nu uităm nici vorbele lui Ibrăileanu, vorbe care pot fi rostite şi acum, şi anume că „de la opera lui Eminescu s-au perindat atâtea şcoli literare, atâtea curente şi atâtea mode care uneori păreau că-l întunecă, dar el rezistă mereu şi apare mereu strălucitor ca şi Luceafărul său”.
La colegiul care poartă cu mândrie numele marelui poet, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, s-a desfăşurat o manifestare asemănătoare la iniţiativa Catedrei de Limbă şi comunicare şi a Bibliotecii şcolare care a cuprins o prezentare de carte, o expoziţie de carte şi de desene inspirate din opera poetului şi, bineînţeles, s-au recitat poeme. Cartea Paradoxul identităţii a fost prezentată şi aici.
(…) Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / … / Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, / De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult / Ca de dureri străine? ... Parc-am murit demult., scria, la 1 septembrie 1876, poetul cu preocupări filosofice. În ultimele versuri din Melancolie, poetul priveşte în viitorul din care el lipseşte şi parcă se simte grija acestuia legat de cum va fi perceput şi înţeles de generaţiile de dincolo de timpul său. E ca şi cum poetul ne-ar adresa aceste cuvinte nouă, acum. Noi nu l-am uitat şi am ales acestă zi din an pentru a ne reaminti permanent. Cu siguranţă nu vor uita nici cei ce vin după noi.

La 13 ianuarie 2018 a avut loc, la Turda, dezvelirea - într-un spaţiu public - a aşa-zisului „Monument al libertăţii religioase”, care s-a vrut marcarea hotărârii Dietei ţinută la Turda acum 450 de ani (13 ianuarie 1568), unde s-a proclamat libertatea religioasă în Transilvania pentru patru confesiuni: catolică, reformată (calvină), luterană şi unitariană, nicidecum şi pentru religia ortodoxă a majorităţii locuitorilor Transilvaniei. UDMR a calculat că este prilejul unei sfidări la adresa sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, prin acordarea unei străluciri şi a unei importanţe de talie… europeană unei înţelegeri între tiranii feudali şi ecleziastici (în Dietă erau şi capii bisericilor recepte) ai Poporului Român din epocă, fără a ţine cont de adevăratul sens nobil al cuvântului libertate şi chiar de respectul vieţii şi demnităţii celuilalt. Ceea ce-i şi mai jignitor astăzi este interpretarea cinică a UDMR privind raportarea tiranilor de atunci la românii ortodocşi, scuzând retroactiv că în Dietă s-ar fi „tolerat, în sens pozitiv, tacit”, şi religia ortodoxă. Adică, noi, ca români, suntem trecuţi la categoria „tacit” de către UDMR şi de către regizorii Centenarului românesc de la Budapesta. În loc ca UDMR şi Budapesta să-şi exprime regretul pentru tirania feudală asupra românilor în epocă, proclamată încă la 1437 cu Unio Trium Nationum şi legiferată prin Tripartitul lui Werbötzi la 1514, se încearcă a da măreţie unui pact de înţelegere între tirani, care de fapt nici n-a durat mult, devreme ce după numai 35 de ani, la 1603, unitarienii din Cluj, în frunte cu episcopul lor, Thoroczkay Mathias, năvălesc asupra Bisericii şi Colegiului Latin catolice iezuite din strada Lupului (azi str. Mihail Kogălniceanu), le distrug prin jaf şi incendiere şi omoară şi pe un profesor, pe nume Emanuel Niger. Acea „toleranţă” jignitoare pentru români înseamnă de fapt excluderea lor de la viaţa politică, fapt extrem de grav, care are urmări negative şi astăzi în viaţa noastră, a românilor. Cu ocazia dezvelirii monumentului, s-a cerut Parlamentul României „să adopte o Rezoluţie Solemnă privind însemnătatea istorică a Edictului de la Turda emis de către Dieta Transilvaniei în anul 1568”, argumentându-se cu cinism că această hotărâre a Dietei „exprimă năzuinţa spre pacea interconfesională, iar convieţuirea naţiunilor coexistente din Transilvania este o realitate istorică importantă”, astfel că acest pact dintre tirani ar fi de „o valoare socială şi spirituală de importanţă fundamentală” şi că ar fi necesar să se „statueze data de 13 ianuarie ca Zi a Libertăţii Religioase”. Niciun semn de căinţă pentru soarta istorică a românilor din epocă nu răzbate din această poziţie oficială a conducătorilor bisericilor maghiare şi a UDMR, ceea ce exprimă faptul că totul este o sfidare la adresa Centenarului românesc. Se uită că noi sărbătorim Centenarul actului Marii Uniri şi nu centenarul existenţei noastre istorice în această vatră a Transilvaniei, unde tirania a durat cel mai mult în Europa. Adevărata Zi a Libertăţii Religioase şi etnice în această parte a României şi a Europei este, de fapt, 1 Decembrie 1918.
Trist este faptul că această regizare reuşită a UDMR contra Centenarului a fost făcută cu concursul autorităţilor române inconştiente, care nu s-au consultat cu istoricii români, cu Universitatea din Cluj, cu Academia Română. Are perfectă dreptate Kelemen Hunor când a zis, cu această ocazie, că „viitorul nostru depinde de modul în care percepem trecutul”. Adică, dacă îl percepem cu paşivitate, pe de-o parte, şi cu iresponsabilitate, de alta, viitorul va fi strălucit. Orwell a prevăzut cu claritate această turnură a perceperii istoriei, încă din 1949. Aşteptăm, în continuare, ca UDMR să facă programul Centenarului şi să îmbrace cu o aură extrem de strălucită şi actul de la 16 septembrie 1437 al acelui Unio Trium Nationum, cu concursul strălucit al autorităţilor române şi cu considerarea că Unio-ul a fost o minune a politicii europene a epocii şi că şi românii au fost, de fapt, acceptaţi „tacit” în Unio, contra... românilor, bineînţeles. Atunci celebrarea Centenarului românesc va fi completă, ţinând cont că avem astfel de oameni de stat în fruntea administraţiei şi politicii naţionale.
O direcţie trebuie, însă, reinstaurată în România: aceea a respectului faţă de Academie (foarte mulţi infatuaţi ridicoli se cred mai deştepţi decât Academia), faţă de universităţile noastre, faţă de ştiinţa istorică românească.

„Rezoluţia comună a organizaţiilor politice maghiare din Transilvania privind alinierea conceptelor de autonomie, la 25 de ani de la Declaraţia de la Cluj-Napoca” a fost semnată, luni (8 ianuarie 2018 - n.n.), de preşedinţii celor trei formaţiuni, Kelemen Hunor (UDMR), Biro Zsolt (PCM) şi Szilagyi Zsolt (PPMT).
„Noi, reprezentanţii Uniunii Democrate Maghiare din România, ai Partidului Civic Maghiar şi ai Partidului Popular Maghiar din Transilvania, reprezentanţi responsabili şi legitimi ai comunităţii maghiare, stabilim de comun acord următoarele principii fundamentale pentru a armonizarea conceptelor de autonomie: 1. Maghiarii din Transilvania trăiesc în situaţii interetnice diferite, au posibilităţi, proiecte şi viziuni diferite şi, din aceste motive, au nevoie de forme de autonomie diferite: autonomie regională pentru maghiarii din ţinutul Secuiesc, autonomie administrativă pentru localităţile unde populaţia maghiară este majoritară şi autonomie culturală pentru toţi maghiarii din România; 2. Considerăm că autonomia teritorială a ţinutului Secuiesc trebuie să se concretizeze ca o regiune autonomă în limitele sale istorice. Organismul său de decizie ar trebui să aibă competenţe legislative şi executive regionale în domeniul educaţiei, culturii, informării, economiei, dar şi domeniul funcţionării propriului aparat de administraţie publică. În ceea ce priveşte statutul limbii maghiare în regiune, acesta ar trebui să fie egal cu cel al limbii române. Credem că administraţia ţinutului Secuiesc poate fi eficientă şi va servi interesele cetăţenilor, dacă are la bază structura fostelor Scaune Secuieşti, ţinându-se cont de schimbările care au avut loc de atunci”, se arată în rezoluţie.
Potrivit textului, „crearea statutului special administrativ, bilingv al regiunii Partium, unde trăieşte mai mult de o treime a comunităţii maghiare din Transilvania, reprezintă obiectivul nostru comun”.
Un alt punct al rezoluţiei se referă la autonomia culturală.
„Autonomia culturală înseamnă autoadministrare pentru toţi maghiarii din România în domeniul educaţiei, informării publice precum şi în domeniile esenţiale de păstrare şi perpetuare a identităţii naţionale şi a culturii. (…) Recunoaşterea ei prin lege şi crearea unui sistem instituţional este singura soluţie viabilă pe termen lung pentru a asigura comunităţilor maghiare care trăiesc în minoritate numerică în diferitele regiuni ale Transilvaniei, uneori în comunităţi dispersate, păstrarea identităţii naţionale şi prosperitatea pe pământul natal”, se menţionează în document.
Documentul semnat de cei trei lideri, intitulat „Rezoluţia comună a organizaţiilor politice maghiare din Transilvania privind alinierea conceptelor de autonomie, la 25 de ani de la Declaraţia de la Cluj-Napoca”, se referă şi la „Rezoluţia de la Alba-Iulia” din 1918 şi la nevoia unui parteneriat cu majoritatea românească.
„La o sută de ani după Rezoluţia de la Alba-Iulia, suntem pregătiţi pentru un nou început: în interesul dezvoltării ţării şi al viitorului nostru comun, vrem să găsim împreună soluţii pentru problemele care dezbină comunităţile noastre. Obiectivele noastre nu încalcă drepturile românilor, dar ştim, de asemenea, că eforturile noastre pot avea rezultat numai cu sprijinul majorităţii - propunem un parteneriat în acest sens şi ne dorim să fim respectaţi”, arată documentul.
Cu ocazia semnării documentului de către cei trei lideri politici, Kelemen Hunor a spus că respectivele concepte de autonomie ar trebui legiferate, unele numai după modificarea Constituţiei.
„Noi credem că cu majoritatea românească şi prin dialog putem găsi acele rezolvări, acele modalităţi legislative, administrative prin care dezideratele comunităţii maghiare din Ardeal, din România pot fi îndeplinite. Vorbim de trei tipuri de autonomie: autonomie regională sau teritorială, cum se spune (…); autonomie locală pentru acele comunităţi care trăiesc în condiţii interetnice şi autonomie culturală în primul rând pentru diaspora, dar este valabil şi pentru celelalte comunităţi, inclusiv din secuime. Aceste trei forme de autonomii trebuie la un moment dat - noi spunem cât mai repede, dacă s-ar putea în 2018 - discutate cu majoritatea românească şi codificate din punct de vedere legislativ. (…) E nevoie de o amendare a Constituţiei. Constituţia, în acest moment, nu recunoaşte o altă formă de organizare teritorială decât judeţul, comunele, municipiile şi oraşele, nu regiunile şi nu alte forme. (…) În anul Centenarului noi am propus şi propunem un dialog cu majoritatea românească, este un moment bun să vorbim despre promisiunile de la Alba-Iulia de acum 100 de ani”, a spus preşedintele UDMR.
(AGERPRES)

Doamne, Cel ce ai adunat pe cele despărţite înfrumuseţând lumea şi l-ai plămădit pe om ca pe o cinstită făptură suflând asupra lui duh de viaţă, trimite asupra noastră harul Tău, pentru ca împreună cu toate lucrurile mâinilor Tale - întreaga creaţie să ne unim în glas de doxologie, preamărindu-Te pe Tine, Părintele luminilor.
Doamne, Cel ce ai adunat în corabia lui Noe pe cei care au crezut cuvântului Tău, insuflă-ne şi nouă duhul ascultării, salvându-ne din potopul patimilor.
Doamne, Cel ce ai împăcat pe fiii patriarhului Iacov - pe Iosif cu fraţii săi în vreme de restrişte, înţelepţeşte-ne şi pe noi ca să înţelegem judecăţile Tale şi prin smerenie să trăim în pace şi unire unii cu alţii.
Doamne, Cel ce ai adunat poporul israelitean sub toiagul lui Moise şi a lui Aaron şi i-ai trecut prin Marea Roşie despărţind apele, scoată-ne şi pe noi, robii Tăi din Egiptul neînfrânării.
Doamne, Cel ce ai poruncit iudeilor a înconjura cetatea vrăjmaşului cu Chivotul cel sfânt şi astfel le-ai dăruit izbândă în luptă, străjuieşte-ne şi pe noi din toate părţile cu sfântul Tău ajutor ca să rămânem nebiruiţi de potrivnicii demoni.
Doamne, Cel ce ai scos pe poporul Tău din robia Babilonului, eliberează-ne şi pe noi cei urgisiţi din prăpastia pierzării, făcându-ne pe toţi părtaşi făgăduinţelor cereşti.
Doamne, Cel ce ai rânduit ca îngerii, păstorii şi magii să Te slăvească în cor la Betleem, împreunează-ne şi nouă glasurile ca în cântări să te lăudăm după vrednicie.
Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce prunc fiind ai risipit închinarea la idoli în ţinutul egiptean, alungă de la noi chipurile înşelătoare ale vicleanului.
Doamne, Mântuitorule, Cel ce ai adunat în jurul Tău pe învăţătorii de Lege, minunându-i cu înţelepciunea Ta dăruieşte-ne şi nouă duhul înţelegerii, ca să Te cunoaştem pe Tine şi să facem voia Ta.
Doamne, Iisuse Cel ce ai chemat la Tine pe vameşi şi pe păcătoşi, nu-ţi întoarce faţa de către viaţa noastră cea întinată.
Doamne, Cel ce te-ai înconjurat de mulţime de bolnavi - orbi, muţi, surzi, paralizaţi şi i-ai vindecat, vino şi-nlăuntrul inimii noastre îngrijindu-ne rănile fiinţei, cu leacul harului Tău Cel de viaţă făcător.
Doamne, Hristoase al nostru, Cel ce ai căutat să aduni la sânul Tău pe iudei, precum cloşca puii săi sub aripi, cheamă-ne şi pe noi cei ce rătăcim în căile plăcerilor pierzătoare.
Doamne, Cel ce ai îmbrăţişat întreaga lume întinzându-ţi braţele pe Cruce, uneşte-ne pe toţi prin cuminecarea cu preacuratul Tău Trup şi preascumpul Tău Sânge.
Doamne, Cel ce ai unit cerul şi pământul cu înălţarea Ta, ajută-ne şi pe noi să ne transfigurăm prin asceză şi iluminare, ca să vieţuim în această lume ca cetăţeni ai Ierusalimului ceresc.
Doamne, Duhule Sfinte, Cel ce-ai adus neamurile la adevărata cunoştinţă şi ai împărtăşit felurite daruri spre zidirea Bisericii celei Una, revarsă şi asupra noastră duhul unităţii şi al dragostei jertfelnice de semeni şi dorul după Împărăţia cea veşnică.
Doamne Sfinte, Cel ce ai adunat arhiereii ortodocşi la sinoadele dumnezeieşti pentru a statornici dogma Bisericii prin insuflarea Ta, supune ale noastre cugete judecăţii celei drepte şi călăuzitoare spre mântuire.
Doamne Mângâietorule, Cel ce uneşti pe Sfântul Disc şi în Sfântul Potir prin Dumnezeiasca Liturghie cele de jos cu cele de sus şi cele văzute cu cele nevăzute, revarsă mireasma harului Tău în văzduhul sărac al inimii noastre, luminându-ne.

S-a anunţat că începând cu 1 ianuarie 2018 vor circula şi bancnote noi, pe care va figura o nouă stemă a României - stemă în care apare o coroană regală (sunt care au de câştigat din acest fapt, în niciun caz Poporul Român!).
Schimbarea unei steme se impune atunci când situaţia reală, concretă, cere acest lucru, urmând în consecinţă schimbarea elementelor simbolice. STEMA ŢĂRII ESTE O PROBLEMĂ DE DEMNITATE NAŢIONALĂ!
Schimbarea stemei României s-a impus de când Transilvania nu mai făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, pe vremea căruia interesele străine, făcând abstracţie de prezenţa românilor, nu i-au reprezentat în stema imperiului, deşi erau populaţie majoritară în zonă! Austro-ungarii şi-au dorit dintotdeauna Transilvania, dar nu şi pe băştinaşii ei. Astfel, ÎN STEMA IMPERIULUI, TRANSILVANIA ERA REPREZENTATĂ DOAR DE MAGHIARI ŞI SAŞI…! Maghiarii erau reprezentaţi prin pasărea Turul, care se spune că i-a călăuzit până în Câmpia Panonică, unde s-au aşezat, iar saşii erau reprezentaţi prin cetăţile lor, în care, pe vremuri, nu aveau acces românii, aceştia rămânând în jurul cetăţilor. Un exemplu grăitor este denumirea de „Mărginimea Sibiului”, dată satelor româneşti din jurul cetăţii!
Alipirea Transilvaniei la Patria-mamă ne-a costat multe sacrificii. Ne-au ajutat şi fraţii de peste munţi, aşa cum spune şi cântecul: „Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul, de-ar fi să ne-ngropăm de vii”…, şi mulţi s-au îngropat atunci pentru această cauză, dar când a sosit momentul să fim reprezentaţi şi românii transilvăneni în stemă, regele Ferdinand a făcut şi el abstracţie de noi, aprobând ca Transilvania să fie reprezentată doar prin preluarea elementelor simbolice din vechea stemă a Imperiului Austro-Ungar, unde românii nu figurau!
În timpul regimului comunist, pentru România s-a făcut altă stemă, în care erau reprezentate doar bogăţiile. Era frumoasă.
După 1989, s-a revenit la vechea stemă, cea în care românii transilvăneni nu figurăm! Probabil, fiind majoritari, românii nu suntem observaţi, precum pădurea din cauza copacilor! S-au făcut numeroase demersuri pentru repararea acestui lucru, demersuri la care nu s-a dat nici un răspuns! S-a spus, la un moment dat, că o stemă nu se schimbă oricând, şi că mai şi costă… OARE LIPSA DE DEMNITATE NU NE COSTĂ?!
Acum, s-a hotărât schimbarea stemei prin adăugarea coroanei regale! „Ce-i lipseşte chelului? - Tichie de mărgăritar!” ÎN CONDIŢIILE ÎN CARE NOI, ROMÂNII TRANSILVĂNENI, NU SUNTEM REPREZENTAŢI ÎN STEMĂ, A APĂRUT COROANA REGALĂ, DEŞI MONARHIE NU EXISTĂ!
Fostul rege, Mihai, a abdicat în 30 decembrie 1947, atât pentru el, cât şi pentru urmaşii lui!
Stând strâmb şi judecând drept, monarhiile sunt pe cale de dispariţie, mai ales acolo unde regele este un străin! Cine cunoaşte mai bine interesele unui popor şi cine poate lupta mai bine pentru apărarea lui, decât un fiu al acelui popor?!
La 23 august 1944, aveam încă rege. Mareşalul Ion Antonescu a negociat, la Stockholm, cu reprezentantul Guvernului sovietic un armistiţiu prin care România urma să rămână suverană, pretinzându-ne despăgubiri de război doar 300 de milioane de dolari (faţă de cei peste trei miliarde de dolari, cât ne-a costat ulterior!). În plus, ruşii se angajau să ajute Armata Română cu armament, să lupte împotriva Germaniei fasciste, cerând doar un culoar pentru retragerea armatei lor!
Tânărul rege, Mihai, deranjat în orgoliul propriu, a declarat către Gheorghe Brătianu următoarele: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc!”. Astfel, regele s-a implicat într-un complot, alături de comunişti (Emil Bodnăraş, Ana Pauker etc.), şi le-a comunicat lui Maniu şi Brătianu că e sătul de tutela lui Antonescu şi va face singur armistiţiul! În ziua de 23 august, când a sosit telegrama de la Stockholm cu răspunsul ruşilor, urmând să fie semnat armistiţiul, REGELE ŢINE ASCUNSĂ TELEGRAMA! Iar Antonescu, atunci când s-a dus la cabinetul regelui, a fost arestat…!!!
În aceeaşi zi, seara, la ora 22, REGELE DĂ UN COMUNICAT PRIN CARE ORDONĂ ARMATEI ROMÂNE ÎNCETAREA FOCULUI, FĂRĂ SĂ FI SEMNAT VREUN ARMISTIŢIU CU RUŞII!!! Armistiţiul a fost semnat abia în 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raportul dintre Armata Română şi cea sovietică a fost semnat abia în 25 septembrie!
În aceste condiţii, până să se semneze armistiţiul, sovieticii au luat prizonieri şi au deportat în Rusia peste 175.000 de soldaţi români în lagăre (din care 40.000 în lagărul de la Bălţi - în Basarabia, iar restul în Siberia), unde mulţi au murit de foame, frig, sau au fost executaţi. (Cunosc aceste lucruri deoarece am avut şi eu un unchi deportat în Bălţi, iar altul în Siberia.)
PRIN CAPITULAREA NECONDIŢIONATĂ DATORATĂ REGELUI MIHAI, ROMÂNIA ŞI-A PIERDUT LIBERTATEA!!! I s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă şi, timp de 15 ani, ruşii au dus din România bogăţii incredibile! (Aşa că ruşii nu degeaba l-au decorat pe fostul rege Mihai, chemându-l la Moscova în mod special pentru acest lucru, acum la bătrâneţe!) IAR MAREŞALUL ANTONESCU, CU O PARTE DIN MINIŞTRI SĂI, A FOST JUDECAT ŞI EXECUTAT!!! Regele Mihai l-ar fi putut salva, dar a refuzat graţierea celui care l-a ocrotit ca minor şi tânăr, şi care a ţinut spatele într-o perioadă foarte grea pentru Ţară, când alţii au refuzat să-şi asume responsabilităţi!
Deşi există un ordin pe care l-a dat şi prin care cerea ca nimeni să nu se atingă de populaţia civilă, după 1989 Mareşalul Antonescu a fost considerat, postmortem, criminal de război (persona nongrata), i s-au demolat statuile şi s-au şters denumirile străzilor care îi purtau numele. Se ştie că răspunzători de crime trebuie să răspundă cei care le-au săvârşit sau cei care le-au ordonat! Şi în prezent au loc crime, dar nu le atribuim primului ministru!
MAREŞALUL ION ANTONESCU NU ARE NICI MĂCAR UN MORMÂNT!
FOSTUL REGE MIHAI A AVUT NOROC: A FOST ÎNMORMÂNTAT CU FUNERALII NAŢIONALE ŞI CU ONORURI MILITARE!
Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Alte probleme:
CU MAI BINE DE DOI ANI ÎN URMĂ, A FOST FĂCUTĂ O STATUIE A LUI AVRAM IANCU PENTRU A FI AMPLASATĂ ÎN SIBIU, DAR NU S-A PRIMIT APROBARE! Atâta timp cât frâiele Culturii Româneşti au fost ţinute de Kelemen Hunor, era de înţeles, dar acum cine mai are interes să ne mai bage beţe-n roate?! Cineva a spus că statuia lui Avram Iancu ar strica peisajul! Probabil că pe unii statuia lui Avram Iancu îi zgârie pe ochi… Unul chiar „l-a spânzurat” postmortem într-o piaţă, dar nouă românilor ne face plăcere amintirea acestui martir al neamului, şi considerăm o datorie sfântă să nu-l uităm!
Pentru Arad, acolo unde a apărut scânteia Marii Uniri, există un monument care s-a plătit şi executat, dar de ani de zile nu are loc de amplasament în oraş! În schimb, monumentul revoluţionarilor români de la 1848 este aşezat vizavi de monumentul Ungariei Mari, reamplasat, dedicat celor 13 generali care au omorât în jur de 20.000 de români! Astfel, românii sunt condamnaţi pentru a doua oară, fiind obligaţi ca şi după moarte să suporte în faţa lor pe ucigaşii Neamului Românesc! ACEST MONUMENT AL RUŞINII TREBUIE DESFIINŢAT URGENT DE PE PĂMÂNTUL ROMÂNESC!!! Un monument al Ungariei Mari nu credeţi că e incompatibil cu România Mare?! Nu vi se pare că ele se suprapun?! Oare proslăvim România Mare sau proslăvim Ungaria Mare?! Amândouă nu se poate! Cele două nu pot coexista!

Deci:
- Noi, românii ardeleni, nu avem loc în stema Ţării!!!
- În Arad, nu este loc pentru amplasarea unui monument dedicat Marii Uniri!
- În Alba-Iulia, timp de 100 de ani nu s-a putut ridica un monument dedicat Marii Uniri!
- Lui Avram Iancu nu i se poate aproba amplasarea unei statui, ci dimpotrivă, este spânzurat simbolic, într-o piaţă.
- Şi, din păcate, exemplele pot continua…

… În schimb:
- Ţara e împânzită de statui şi monumente ridicate în cinstea criminalilor maghiari (inclusiv lui Horthy!!), care au omorât zeci de mii de români, statui care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie…
- Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, alături de corifeii precursori ai Marii Uniri, a fost amplasată statuia lui Petofi Sandor, care a omorât şi el mii de români… BLASFEMIE!!!
Noi suntem un popor paşnic şi ospitalier. Am hotărât ca toate minorităţile să fie reprezentate în Parlament şi să poată deţine diferite funcţii (dar, când le deţin, unii profită şi îşi bat joc de noi!).
Dragi fraţi români, care mai sunteţi…, vă întindem mâna…! Voi ne-o daţi? Încă mai existăm. „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română…” Ne auziţi?
Am o întrebare, mare cât Ţara, şi extrem de dureroasă, care ne marchează cu fierul roşu, ca un tatuaj:
OARE MAI AVEM ÎN PARLAMENT ŞI REPREZENTANŢI ROMÂNI?!

Stau în faţa colii albe şi a scrie nici că-mi vine,
Nu că n-aş avea subiecte, nu că n-ar fi despre cine,
Dar i-atâta umbră neagră aruncată peste neam
Că mi team-a spune-mi gândul şi durerea care-o am.

Cum se poate, că de-o vreme, dacă vrei să-i faci de bine
Neamului, te ţină minte lungă vreme care vine,
El te spurcă, te blestemă şi-apoi spatele-ţi întoarce
Şi la ceilalţi se gândeşte şi-n ascuns trădare coace.

Cât o fi de bravă oastea, de bărbată, de-n putere
Unul singur, trădătorul, şi spun asta cu durere,
Mi-o dezbină, mi-o slăbeşte şi pe-o pungă de arginţi,
Îmi distruge orice oaste, înarmată până-n dinţi.

Asta suntem noi acuma, neam cuminte, răbdător,
Dar cu laşi cât frunza ierbii şi pe-atâţia trădători
Ce dezbină astă ţară, când unit-ar fi să fie
Că din spate şi din faţă vremuri vin, de grozăvie.

Jur-prejur sunt numai duşmani, niciun prieten, niciun frate
Ce la vremuri viforoase să îmi vrea ne ţină parte,
De porneşte vre-o gâlceavă, astăzi suntem frunze-n vânt
N-om lăsa nici măcar urmă, c-am trăit pe-acest pământ.

De-asta trebuie unire mai presus de toate cele
Şi-un român cu drag de ţară fie-n fruntea ţării mele,
Ce să pună-n al nost’ suflet ce-a credinţă din strămoşi,
Că mai sus de toate-i ţara, noi vremelnici norocoşi.

Dă-ne Doamne-un pic de minte şi un bob de-nţelepciune
Ne adună, ne uneşte, nu ne fă deşertăciune
Că ai Tăi suntem Mărite, răi şi buni, toţi laolaltă,
Oastea Ta, aşa cum suntem, până viaţa ni se gată.

Acest adevăr trebuie să fie recunoscut mai ales de întreaga Europă, pentru pacea căreia românii au fost pavăză în momente ameninţătoare din partea invaziilor orientale.
Aflată la răspântia dintre marile imperii, România a traversat perioade când poporul i-a fost expus dispariţiei. A suferit prea mult, a fost umilit prea mult, a fost jefuit prea mult şi din Orient şi din Occident, au murit prea mulţi în prea multe războaie, dar neamul n-a pierit. Deţinând bogăţii şi valori inepuizabile, pământul nostru atrage supra sa poftele străinilor nesătui, ca o comoară de nepreţuite bunuri materiale. Suferinţele noastre, de-a lungul a două milenii, au fost judecate de timp şi s-a dat verdictul: stăpânii acestui pământ sunt românii, putere certificată de multele jertfe, de pădurile de cruci de pe întregul teritoriu românesc, de iubirea de moşie, de hotărârea noastră de a ne perpetua libertatea, pe care am câştigat-o singuri, atât de scump plătită. Oricât de greu ne-a fost, noi n-am cerşit de la nimeni nimic, n-am răpit de la nimeni nimic, dar nici n-am asistat neputincioşi cum ne sunt invadate teritorii, ne sunt jefuite bogăţiile, ne este ameninţată viaţa neamului de state atotputernice. La Vaslui, la Rovine, la Călugăreni şi Şelinbăr, românii au oprit şuvoiul otoman distrugător din drumul lui spre Europa. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au luptat în fruntea oştilor. Aşa românii au învins puhoiul „câtă frunză, câtă iarbă”. În 1877, mulţi gradaţi au murit îndemnându-şi oştenii să lupte mai departe. Şi multora le-au rămas osemintele la Griviţa, la Plevna, la Smârdan…
Ne aflăm astăzi în familia unei Europe care ne tratează ca stat de mâna a doua, regim alimentat şi de dirijarea de către străini a voturilor la alegeri, finalizate cu aducerea la conducerea Ţării a unor indivizi străini de sângele românesc, cum sunt ultimii doi: un evreu şmecher, fariseu şi vulgar, şi un neamţ obraznic, egoist şi înfoiat, ambii total dezinteresaţi de problemele românilor şi înfrăţiţi cu lichele interne şi străine, ambii aduşi pe postul de frunte al Ţării de acelaşi partid de trădători, care ne-au alungat primul Domn făuritor de Românie. Pentru că francezul Filip de Flandra, prea delicat pentru a se implica într-un act de trădare, i-a refuzat, l-au înlocuit pe Domnul nostru cu un oarecare prusac, introdus în Ţară în procedeu de contrabandă şi sub domnia căruia, 80 de ani, nu ne-a fost deloc bine. Se aud astăzi voci care vorbesc despre prosperitatea României în anii regimului regal şi că, în situaţia de astăzi, doar monarhia poate salva România. Fie-le permis şi altor voci să deschidă în faţa generaţiilor actuale reversul regimului regalităţii în anii cu iz de conducere superioară faţă de români! Prima mare greşeală pe care străinul Domn o face faţă de sufletul Poporului Român este refuzul cererii lui Alexandru Ioan Cuza, bolnav fiind în exil, de a se întoarce în Ţară pentru a fi înmormântat în pământul natal. Atât Carol cât şi liberalii se temeau de manifestaţii de simpatie ale poporului faţă de fostul Domn, manifestaţii care s-ar fi putut transforma în revoltă faţă de organizarea statală a momentului. De asuprirea turcilor ne-am eliberat singuri, în 1877, prin mari jertfe recunoscute de alte state neparticipante, dar care au beneficiat de efortul nostru, pentru că de atunci Europa n-a mai fost ameninţată de turci. Se cuvine să amintim despre tratamentul dureros şi condamnabil cu care formaţiunea statală a momentului, rege străin şi guvernanţi liberali, l-au acordat eroilor Independenţei, care s-au întors ciuntiţi din război şi care, deplasându-se în cârje, cerşeau flămânzi şi tremurând de frig pe străzile Bucureştilor. Există note de presă ale timpului doveditoare despre observaţii ale politicienilor trecători care îi mustrau reproşând că nu se cade ca aşa eroi încărcaţi de onoare să cerşească (îţi vine s-arunci cu barda!). Poetul Vasile Alecsandri, contemporan cu acest eveniment, acuză drastic pe cei care i-au neglijat total, lăsându-i pradă dispreţului, zorindu-le moartea în Ţară, după ce au scăpat de pe frontul războiului.

„Ei bine! Oameni vitregi cu inimele sterpe,
Legaţi de cârma ţării cu-ncolăciri de şerpe,
Voi care-aţi stat deoparte de foc şi de dureri,
Cum aţi re-ntors copiii la sânul bietei ţări?”
(Eroii de la Plevna)

Momentul răscoalei 1907 s-a derulat sub şi cu participarea regalităţii, aprobând crimele bogaţilor, susţinători regali, ale căror averi erau ameninţate de furia ţăranilor înrobiţi. Am ieşit învingători din Primul Război Mondial, înscriind în cartea istoriei eroismul singular al românilor în confruntarea cu forţe mult superioare. Marea Unire au făcut-o românii fără participarea regelui la semnarea documentelor de la Alba-Iulia, întrucât acesta a refuzat invitaţia înfăptuitorilor Unirii şi, mai ales, se cade a reamintit că în faţa manifestanţilor bucureşteni, care strigau „Vrem Ardealul!”, regele şi organele de stat au ordonat întâmpinarea lor cu armata ameninţătoare. Nu putem neglija momentul 1922, când s-a ticluit stema României Mari, în care românii din Transilvania nu erau reprezentaţi (şi nu sunt nici astăzi), deoarece s-a strecurat intervenţia ungurească pe care regele a trecut-o cu vederea şi a aprobat stema în acel fel dictat de unguri. Sunt preocupări de a i se adăuga coroana regală, nu a se reprezenta românii în compartimentul transilvan. Stema este un simbol reprezentativ al prezentului, nu al unui trecut umilitor. Şirul evenimentelor triste din timpul monarhiei, atât de adulată de unii, continuă cu momentul grevei din august 1929, a minerilor din Lupeni, când răzvrătiţii au fost împuşcaţi de soldaţi pe care îi îmbătaseră pentru a nu avea rezerve că-şi împuşcă fraţii şi taţii. Apoi greva ceferiştilor din Bucureşti, 1933, care s-a soldat cu mulţi morţi şi încarceraţi. Şi aceasta s-a întâmplat în decursul anilor ’30, când se spune că economia Ţării a fost pusă pe roate de către regalitate. Se trece sub tăcere faptul că, în aceşti ani, vistieria Ţării a fost devastată de multe ori de casa regală spre a se satisface aventurile amoroase ale regelui dezmăţat, Carol al II-lea, care a şi dus cu el imense bogăţii. „Prea v-aţi bătut joc de Ţară...!”, le putem spune şi astăzi.
Este de remarcat că la moartea regelui Mihai Armata Română nu chiar a dat buzna spre a-l omagia, fapt care ar putea explica rezerva justificată faţă de cel care a trimis unei morţi ruşinoase pe cel mai mare conducător al armatei, care l-ar fi putut opri pe rege să ne predea ruşilor. Rămasă la comanda ruşilor, Armata Română a mers până la distrugerea lui Hitler, dar, în loc să fie declarată armată învingătoare, România a ieşit din război ca ţară învinsă, decizie la care regele n-a protestat. Tot ca o aspră acuzaţie la adresa regelui şi a celor care îl slujeau, veteranii, care au luptat pe cele două fronturi, mărturisesc că Mareşalul Ion Antonescu, om matur şi cu înţelepciune, l-a ocrotit pe regele de doar 20 de ani, ştiind care sunt încrengăturile acţiunilor partidelor din jurul său. Şi despre această ocrotire Mihai ştia şi o simţea. Pe acest ocrotitor, regele Mihai îl ucide spre sfârşitul războiului, urmare manevrelor politicienilor. Pe de altă latură, regele se face vinovat şi în problema legionarilor, dând în 1940 un decret care îi îndreptăţeşte pe aceştia să formeze Guvernul. După câteva luni, Antonescu descifrează tendinţa spre fărădelegi a legionarilor şi desfiinţează respectivul decret regal, iar răzmeriţa acestor aşa-zişi patrioţi este întâmpinată cu armata. Cei ce spun că regele a realipit Ţării Nordul Transilvaniei uită că în urmărirea nemţilor în retragere, românii şi-au pierdut viaţa în numeroase puncte de luptă, culminând cu Oarba de Mureş, unde au murit, sub tunurile nemţilor, 11.000 de ostaşi români. În tot acest timp, când românii mureau prin Munţii Tatra, regele îşi primea recompensele de la ruşi, la Palatul Regal. Acesta este bilanţul monarhiei conducătoare în România. E ridicolă afirmaţia că Hohenzollernii au realizat Independenţa României, că au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri, că ei au realipit Nordul Transilvaniei la România, că lor li se datorează deplina noastră Eliberare de la 23 August! Cu monarhia în România s-a terminat definitiv şi pentru totdeauna în anul 1947, când Ţara era o ruină. În 1990, mai fiecare român a devenit proprietar al unei locuinţe, iar Ţara era plină de fabrici, uzine, combinate industriale şi zootehnice. Toate erau creaţie a poporului. Rege al industriei era fierul, care se desfăşura într-o ierarhie perfectă: faur 1 - metalurgistul, faur 2 - constructorul de maşini grele, faur 3 - făcătorul de unelte, faur 4 - potcovarul. Doamne, bine mai mergea!
Că românii se află astăzi într-o râcă fără limite, se atribuie tot intruşilor străini în viaţa poporului, dar bucuria restabilirii relaţiilor dintre noi nu va veni de la regimul regal pe care câţiva strigători îl consideră salvator. Salvator, poate, pentru pleiada de urmaşi regali legitimi şi nelegitimi care cer necontenit beneficii în averi naturale şi bani? Aceştia să fie salvatorii României? Să li se asigure luxul şi hrana din munca bieţilor muncitori români? Ştie cineva dintre aceşti strigători în ce lux s-au lăfăit membrii Casei Monarhice, ce averi au stăpânit beneficiind de fabuloase venituri? Dacă ar afla, ar amuţi, ceea ce ne dorim noi, ceilalţi, antimonarhici. Este un nou moment când ţi se cere: „deşteaptă-te, române!”.
Suntem la 100 de ani de când ne-am salvat singuri şi Bucovina, şi Basarabia, şi Transilvania! Să ne scuturăm de tot ce este străin cu pretenţii de conducători în Ţară şi vom şti să ne refacem tot ce s-a distrus în ultimii ani, după actul banditesc din 1989, pornit de puşcăriaşii unguri eliberaţi din închisori şi adunaţi la Timişoara, unde au simulat apărarea trădătorului Tokes de securitatea română. Şi în aceste împrejurări, Mihai Hohenzollern îşi face apariţia destructivă, aprobând declaraţia de la Budapesta scursă din nişte minţi bolnave de români, alături de unguri, prin care se urmărea cedarea Transilvaniei către Ungaria. Moment de mare pericol pentru România! Şi totuşi, înţesată prin toate ungherele de intervenţionişti străini, România a beneficiat de luciditatea conducătorilor armatei şi securităţii, care i-a ajutat să se orienteze spre soluţiile salvatoare pentru Ţara destinată distrugerii prin destrămare. Acţiunea lor reprezintă o dovadă că românii aflaţi în slujba Ţării, spre ocrotirea poporului şi a bunurilor materiale, şi-au înţeles rolul de salvatori ai neamului şi, deci, s-a hotărât că nu-i nevoie de intervenţii străine. Stabilindu-se grupuri de pază la marile obiective industriale şi de patrimoniu, România a rămas întreagă, iar ungurii şi-au primit ce-au meritat, o aspră palmă.
Este drept, clar şi adevărat că, de-a lungul unei istorii zbuciumate, Poporul Român a apărat, a salvat şi şi-a clădit România. Aici, astăzi, nu mai poate fi vorba de conducători străini de neam. Dacă în atâtea momente ne-am salvat singuri Ţara, astăzi suntem mult mai puternici şi ne dovedim capabili să-i conducem destinele. Vom reface prin o nouă naţionalizare tot ce a ajuns la „proprietari” cu acte false şi acţiuni de înşelătorie. Să dovedim că românii sunt puterea supremă a Ţării şi nu ne convine să cădem iarăşi în slugărnicie faţă de străini. Da, domnule Dan Puric, să spunem lumii cine suntem!
Aşadar, Poporul Român este Regele României!

Împlinirea a 159 de ani de la Unirea Principatelor Române - Moldova și Țara Românească, a fost sărbătorită miercuri, 24 ianuarie 2018, de întreaga Românie, în interiorul hotarelor ei actuale în special, dar și în teritoriile noastre istorice și în Diaspora românească în general. Manifestările cele mai ample au fost organizate, firește, în Moldova, în municipiile Iași și Focșani, dar și în Regat, în Capitala București.
Înghesuiala politicienilor a fost aceeași ca în fiecare an, ca să fie văzuți de electorat - nu-i așa? Dar... cu acest inconvenient, pe alocuri grețos (perpetuat an de an și la Ziua Națională, și la 24 ianuarie, și la Țebea ș.a.), ne-am obișnuit deja, din păcate, deci nici nu ne mai miră și nici foarte tare nu îl mai băgăm în seamă. Iar acum chiar nu ne așteptam să fie altfel, devreme ce ne aflăm deja în anul Centenarului și, cum spuneam, norodul trebuie să îi vadă pe prețioșii de politicieni, care sunt mari români în asemenea momente, în loc să aibă bunul-simț să conștientizeze (și, deci, să facă măcar un pas în spate) că din cauza lor a ajuns România atât de prădată, vulnerabilă și umilită la 28 de ani de la lovitura de stat din Decembrie 1989.
Cât despre Poporul Român dreptcredincios ortodox, tolerant, demn și iubitor, lui nu i-a păsat de scenele acestea de prost gust, și, pe cale de consecință, a sărbătorit, în pace, cu cinste și onoare, așa cum se cuvine, în fiecare colțișor al României dodoloațe această frumoasă zi de 24 ianuarie 1859 - începutul, sub Domnul Alexandru Ioan Cuza, al reunificării neamului și a teritoriilor într-un singur și măreț Stat Român.
Frumoasă a fost aniversarea și în inima României, la Sfântu-Gheorghe, pe un teritoriu atât de vânat și azi de liderii iredentismului unguresc din zonă, orchestrat de la Budapesta, care ne întreabă, de câte ori vor să provoace tensiune aici, atât de „inocenți” „dragii de ei”, că de ce această zi trebuie sărbătorită în Ardeal devreme ce atunci s-au unit Moldova și Țara Românească? Rușine să le fie! Iar autorităților care îi lasă liberi să îi batjocorească an de an pe români, fără să se autosesizeze și să ia măsuri, la fel!
La Mulți Ani, România! La Mulți Ani, Români! Strămoșii noștri și-au dat viață însângerând pământul acesta scump românesc pentru ca noi să trăim astăzi în Țara, aproape, întreagă. Și nu uitați că fără trecut, un popor nu poate avea viitor. Fiți demni, Români, căci demnitatea și iubirea față de Dumnezeu și Țară nu vi le poate fura nimeni!