Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea,
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul mesei între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura.
Luna varsă raze dulci şi argintoase,
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin,
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi, luând paharul, astfel le vorbeşte:

- „Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare,
Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau da martor cerul!
Dar românul nu vrea câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători,
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu”.

Ce-ar fi fost dacă în cei 100 de ani de la Marea Unire a tuturor românilor i-am fi tratat şi noi pe unguri în acelaşi spirit fascist: de ucidere prin chinuri groaznice, cu ură şi dispreţ faţă de etnia băştinaşilor, prin sumeţia că ar fi o etnie superioară celor din jur şi, de aceea, trebuie să obţină ceea ce pretind. Dacă în fiecare an am fi ucis un ungur, n-am fi atins numărul românilor ucişi în cei patru ani de groază. Această stirpe nomadă, oprită în Europa din mersul ei migrator, doritor de râcă în mijlocul ţărilor de mult timp înstăpânite aici, nu şi-a găsit liniştea nici în cei 1000 de ani cu care se laudă că şi-a construit un stat în continentul nostru avansat din punct de vedere al civilizaţiei umane, loc în care barbarismul hunilor nu şi-a înscăunat maniera bunelor relaţii nici în acest timp îndelungat.
Tanczos Barna, deţinător de mandat de senator în forul legislativ al Ţării, a afirmat că maghiarii ,,comemorează” 100 de ani de viaţă în minoritate în România, iar românii, îngăduitori ca întotdeauna, nu i-au cerut să părăsească încăperea Parlamentului. Ar fi fost mai cuminte din parte sa să recunoască prezenţa în minoritate de când au nimerit în Europa unor popoare prea aşezate în teritoriile lor şi a căror existenţă au otrăvit-o cu pretenţiile lor. În ultimii 28 de ani, UDMR a fost şi a rămas un microb de vrajbă între partidele din România, urmare încercărilor de reinstaurare a puterii maghiarilor în Transilvania unită cu Ţara. De fiecare dată, s-au pripăşit pe lângă cei aflaţi la guvernare, pe care, susţinându-i cu majoritate, urma să-i şantajeze cu cererile lor. E timpul ca UDMR să fie exclus din Parlament, mai întâi pentru că formează doar o şleahtă de revanşarzi, fără statut de constituire ca partid, apoi pentru că sunt sfătuiţi de alte formaţiuni, formate din şi mai îndârjiţi duşmani ai românilor - PCM, PPMT, plus CNS -, care pretind că trebuie să fie consultaţi asupra iniţiativelor UDMR.
Izbucnit dintr-o obrăznicie fără limite, proiectul statutului de autonomie care urma să fie depus în Parlament este respins de alţi maghiari mai „învăţaţi” care consideră că „această acţiune nu avansează cu nimic cauza autonomiei şi că el ar fi trebuit să înceapă cu revizuirea constituţiei” („Condeiul ardelean”, 27 martie - 5 aprilie 2018, p. 14), ceea ce înseamnă că, dacă până acum s-au bucurat de multă îngăduinţă din partea Statului Român, li se poate permite să modifice Constituţia Ţării după bunul plac pentru a-şi atinge interesele revanşarde. Ajunşi până în acest stadiu, ca formaţiune minoritară în Ţară, ar trebui să fie trataţi ca ceilalţi din grupurile minoritare, adică să fie reprezentaţi printr-un singur parlamentar, indiferent de câţi sunt în România. Bine ar fi să se spună de unde decurge acest drept al lor de a avea mai mulţi reprezentanţi în Parlament, în comparaţie cu celelalte minorităţi. Îndrăzneala de a gândi doar că ar putea modifica, din postura lor duşmănoasă, Constituţia României, Ţară care le oferă condiţii de viaţă pe teritoriul ei, nu poate fi depăşită cu nimic în josnicie, mârşăvie, degradare umană, poftă animalică de a sfâşia viaţa altora. La toate acestea se adaugă impertinenţa lui Kelemen Hunor cu care acuză Curtea Constituţională a României de a lua decizia, considerată justă, prin care se dezavuează unele demersuri ale ungurilor. O altă dovadă că pentru ei nu există autoritate statală în Ţara care nu i-a alungat din teritoriu după înrobirea şi uciderea românilor.
Se plâng că începe să li se scadă cuantumul de drepturi pe care le-au avut până acum, au început să evoce vremea Regiunii Autonome Maghiare dictată de Stalin în 1952, dar chiar sub dictatura acestuia, acordul României a prevăzut că acea autonomie s-a făcut ,,sub controlul Statului Român” (idem). „Binefacerea” lui Stalin faţă de maghiari a fost uitată în scurt timp, pentru că în 1956, confraţii lor din Ungaria au făcut revoluţie antisovietică, fiind alungaţi din pieţele revoltei chiar de tancurile armatei sovietice. Cu acest prilej, tinerii unguri din Transilvania cer, în Piaţa Clujului, realipirea Ardealului la Ungaria, dar atunci România avea o securitate puternic aşezată pe picioarele ei, făcându-şi cu autoritate datoria, şi nu se ocupa de meschinării justiţiare. Stalin a murit, puţine speranţe ca Orban Viktor să găsească în Putin o nouă aplecare stalinistă, iar România a dat maghiarilor tot ce se putea da: libertatea limbii proprii, şcoli proprii, funcţii administrative, plăcuţe bilingve, post de televiziune, îngăduinţa de a-şi implanta statui ale criminalilor, de a-şi afişa drapele proprii. Însă teritoriul este al românilor statornici, nu al veneticilor! Odată revenit în drepturile adevăraţilor stăpâni, aici nu mai poate fi robie.
Strâmbătatea vederilor maghiarimii nu poate recunoaşte că Regiunea Autonomă Maghiară a fost înfiinţată pe teritoriul secuiesc, grup de populaţie recunoscut ca subiect internaţional, iar astăzi, urmare nelegiuitei maghiarizări a secuilor, ungurii pretind o nouă abordare a problemei în favoarea lor, ascunzându-se după perdeaua secuilor care nu mai există.
Cum partidele politice se află într-o degringoladă aproape totatlă, Poporul Român speră că se vor găsi români conştienţi de misiunea lor, care vor declanşa grija pentru fraţii lor din cele trei judeţe, parcă blestemate - Covasna, Harghita şi Mureş -, români umiliţi şi batjocoriţi de această colectivitate de barbari, niciodată împăcaţi şi luminaţi cu legile convieţuirii în egalitate. Poate doar o autoritate certă şi îndrăzneaţă din partea Statului Român îi va obliga să înţeleagă ce înseamnă să respecţi legile Ţării care te acceptă pe teritoriul ei. Altfel, graniţa Ţării este deschisă din 1989.

Am aflat trista veste chiar în Duminica Floriilor. Ştiam că era bolnav de un timp, că se afla în spital, însă speram că se va face bine şi, după cum plănuisem împreună, ne vom revedea la cea de a XXI-a ediţia a Zilelor „Miron Cristea”. Din păcate, după mulţi ani, pentru prima dată Traian Duşa va lipsi de la această importantă manifestare cultural-ştiinţifică şi religioasă care se desfăşoară în oraşul său natal, Topliţa Română, din nordul judeţului Harghita.
Ne-am cunoscut cu foarte mulţi ani în urmă, când eu, tânăr dascăl, am fost repartizat la Şcoala Elementară din comuna Bilbor, raionul Topliţa. Traian Duşa era şi el tânăr profesor suplinitor la Liceul din comuna Subcetate, tot din zonă.
Ne-am împrietenit repede datorită, mai ales, calităţilor sale de om comunicativ şi sociabil, calităţi pe care şi le-a păstrat toată viaţa. Ne-au apropiat şi preocupările noastre comune, datorită cărora, fără să ne punem de acord, am urmat aceleaşi facultăţi cu profil umanist: el la Cluj-Napoca, eu la Iaşi. Cu siguranţă Traian Duşa avea vocaţie de dascăl umanist, dar şi pe aceea de a sluji cultura românească. Nu întâmplător a deţinut, deci, funcţia de secretar al Comitetului de Cultură şi Artă al municipiului Târgu-Mureş. Ne întâlneam deseori la diferite şedinţe, eu deţinând aceeaşi funcţie la fostul raion Topliţa.
Legăturile noastre s-au accentuat apoi mai ales în ultimii 20 de ani, odată cu debutul, la Topliţa, a Zilelor „Miron Cristea”, la care Traian Duşa a avut, chiar de la început, o prezenţă activă, prin comunicările ştiinţifice susţinute, prin expoziţiile de artă plastică pe care le-a amenajat, prin cărţile pe care şi le-a lansat, între care „Topliţa Română, vatră de istorie, vatră de ortodoxie”, trilogia „Ţăran cu cravată”, „Amintiri autentice” etc. În toate, Topliţa lui natală se află la loc de cinste.
În aceeaşi măsură a fost preocupat de literatură, nu ca un simplu cititor, ci în calitate de creator, devenind repede un cunoscut publicist şi scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Dovadă sunt cele aproape 20 de volume scrise şi publicate.
Acum, când părăseşte lumea aceasta, în care, după cum singur declară, „n-am venit să golesc farfurii, ci să le umplu” - şi le-a chiar umplut! - Traian Duşa lasă în urma sa un nume care va rămâne şi va trece în eternitate: ŢĂRAN CU CRAVATĂ! Spun asta convins de adevărul afirmaţiei sale din „O explicaţie” (cuvânt introductiv) de la începutul primului volum al trilogiei „Devenirea”.
„Ţăranul cu cravată, cum s-ar părea la prima vedere, nu sunt numai eu (…), ci o generaţie de ţărani cu cravată desprinsă din rândul truditorilor gliei, în anii de după cel de al doilea război mondial şi multă vreme după aceea, până în zorii Mileniului III, care a rupt cu tradiţia şi obârşia şi s-au făcut domni, dar nu de orice fel, ci creatori de valori ştiinţifice, artistice, literare (…)”
Da, aceasta a fost - şi încă mai este - generaţia de „domni cu cravată”, din care a făcut parte şi cel care ne părăseşte acum, trecând în lumea eternă „de dincolo”, fiindcă în aceasta „fiind tot mai singur pe ogor m-am trezit, în ultima vreme, înconjurat de o mulţime de doctori în litere, în alfabet, silabe…”! O amăgire!
Dumnezeu să te ierte, dragă prietene şi coleg, să te odihnească în pace! Şi fii sigur: „Cravata tot va rămâne deasupra ca să înfrunte vremea şi vremurile ce vin, cu semeţia şi dârzenia fostului ei purtător”!

Comunicat de presă - Comitetul Naţional de Coordonare a Iniţiativei Cetăţeneşti

3.000.000 de cetăţeni români nu sunt o masă de manevră, nu sunt o masă de iobagi pe care să-i dai afară din cetate la venirea serii sau la venirea comisarilor. Sunt milioane de suflete şi de conştiinţe care trebuie respectate

Comitetul de iniţiativă cetăţenească pentru revizuirea art. 48 alin. 1 din Constituţia României în sensul definirii căsătoriei ca fiind uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie a demarat în luna noiembrie 2015, iniţiativa cetăţenească având acest obiect.
De atunci şi până în prezent, iniţiativa a cunoscut următoarele etape: a fost însuşită prin semnătură de către aproape 3.000.000 de cetăţeni români (în primele 6 luni de la demararea ei), a fost avizată de către Curtea Constituţională, în data de 21 iulie 2016, îndeplinind toate condiţiile prevăzute de legea specială şi de Constituţie, nefiind împotriva drepturilor niciunei alte persoane, a fost adoptată cu o majoritate copleşitoare în Camera Deputaţilor, în data de 9 mai 2017, a fost susţinută public de un număr de 13 congresmeni americani şi de un număr de 40 de europarlamentari.
După aproape trei ani în care milioane de români au aşteptat minima dovadă că în România funcţionează un stat de drept condus după principii democratice, iniţiativa nu a ajuns să fie concretizată într-un referendum, cu motivarea că legea-cadru de organizare a acestuia trebuie ea însăşi modificată. Procedura de modificare a legii-cadru s-a derulat cu amânări succesive, în ultimele opt luni, din cauza a două sesizări formulate de către acelaşi partid politic, cea de a doua sesizare fiind complet respinsă de Curtea Constituţională, precum şi din cauza respingerii la promulgare a Legii de organizare a referendumului de către Preşedintele Ţării.
Trebuie să menţionăm aici că Preşedintele României s-a exprimat şi se exprimă împotriva revizuirii constituţionale şi împotriva organizării referendumului. Dacă amânările Parlamentului au fost resimţite în societatea civilă din România ca fiind urmarea enormei presiuni externe exercitate prin toate canalele, acum, în schimb, Preşedintele României este hotărât să blocheze organizarea referendumului prin orice mijloace. Ne exprimăm astfel preocuparea şi îngrijorarea pentru poziţia Preşedintelui, considerăm că împărtăşirea de către domnia sa a discursului cinic şi dispreţuitor al activiştilor anticreştini şi antidemocratici ai ideologiei de gen este inacceptabilă, profund antidemocratică şi părtinitoare. 3.000.000 de cetăţeni români nu sunt o masă de manevră, nu sunt o masă de iobagi pe care să-i dai afară din cetate la venirea serii sau la venirea comisarilor. Sunt milioane de suflete şi de conştiinţe care trebuie respectate.
Comitetul de iniţiativă cetăţenească şi susţinătorii acesteia, respectiv Coaliţia pentru Familie, compusă din 37 ONG-uri şi Platforma Civică ÎMPREUNĂ, compusă din peste 1.000 ONG-uri şi intelectuali de pe cuprinsul întregii Românii, precum şi cei 3.000.000 de români semnatari ai iniţiativei, iau act că tergiversarea organizării referendumului culminează cu acţiunea de confiscare a celei mai mari iniţiative cetăţeneşti exprimată public, juridic şi democratic de milioane de români, pentru a servi realizării interesului altor grupuri de persoane şi creării de noi instituţii juridice, fără nicio dezbatere publică raţională şi fundamentată pe adevăr.
Afirmăm că iniţiativa civică a milioane de români nu poate fi deturnată şi confiscată în scopul realizării unor deziderate dictate de grupuri de interese străine de iniţiativa cetăţenească menţionată. Cererea celor 3 milioane de români este definirea constituţională a căsătoriei, iar pentru această definiţie constituţională a căsătoriei - nerealizată nici după trei ani de la momentul demarării iniţiativei - s-au parcurs toate etapele menţionate mai sus şi s-a aşteptat cu răbdare şi cu suportarea unei îndelungi umilinţe de către un popor întreg, respectarea legii şi de către autorităţile publice, nu doar de către autorii şi susţinătorii iniţiativei, respectare care nu presupunea nimic altceva decât organizarea referendumului.
În schimb, după aproape trei ani de tergiversări, declaraţia autorităţilor din România este că se va organiza referendumul doar pentru şi numai cu condiţia absolută a votării unei alte legi. Cu alte cuvinte, 6.000.000 de români pot să voteze la referendum pentru revizuirea Constituţiei, doar dacă dictatul voinţei corectitudinii politice este realizat printr-o lege pe care, însuşi legiuitorul care amână referendumul, o promovează bucuros în procedură de urgenţă. Astfel, la finalul votului vom avea cu certitudine o instituţie în prezent respinsă de codul nostru civil şi o realitate socială nouă, care va conduce la adopţia copiilor de către cupluri cu o anumită orientare.
Asistăm, aşadar, la o intenţie de deturnare şi confiscarea iniţiativei civice a milioane de români, iniţiativă care devine astfel pârghia politică prin care interesele unei ideologii radicale sunt susţinute şi promovate. Situaţie paradoxală şi de neacceptat, pe care o respingem şi de care ne delimităm, pentru a nu încălca în niciun fel mandatul primit de la cetăţenii români semnatari ai iniţiativei cetăţeneşti.
Mihai Gheorghiu,
preşedintele Comitetului Naţional de Coordonare a Iniţiativei Cetăţeneşti

La început de 2018, Asociaţia Învăţătorilor Harghiteni a iniţiat un important proiect educaţional care stă sub semnul Centenarului: Ambasadorii Limbii şi Culturii Române, un proiect în cadrul căruia Şcoala Gimnazială „Miron Cristea” din Topliţa, judeţul Harghita, şi Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din Teleneşti, Republica Moldova, vor colabora permanent şi vor organiza activităţi cultural-educative comune. Proiectul coordonat de inspectorul şcolar Elena Mîndru, preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor Harghiteni, de Anda Ianoşi, director al Şcolii Gimnaziale „Miron Cristea”, şi de Raisa Pinteac, director adjunct al Liceului Teoretic „Lucian Blaga”, se desfăşoară pe tot parcursul anului 2018 şi implică elevi din clasele III-XII din 13 şcoli din judeţul Harghita şi 13 şcoli din Republica Moldova. Proiectul este dedicat Centenarului Marii Uniri şi îşi propune „organizarea unor evenimente comune care vor contribui la comunicarea în limba română, la consolidarea relaţiilor şi a parteneriatelor între cadrele didactice, între elevi şi părinţi şi la păstrarea zestrei noastre comune: istorie, limbă, port şi tradiţii”, afirma inspectorul şcolar Elena Mîndru. Scopul proiectului este acela de „a pune în valoare limba şi cultura română şi cultivarea sentimentelor de respect pentru valorile naţionale, prin promovarea acestora în cadrul unor evenimente istorice şi cultural-artistice”.
Obiectivele proiectului sunt dezvolatarea respectului pentru valorile culturii şi tradiţiilor româneşti, dezvoltarea simţului artistic şi a spiritului practic, educarea spiritului de colaborare cu alţii, educarea elevilor în spiritul valorilor naţionale comune prin participarea la evenimente dedicate Centenarului Marii Uniri, crearea, în cadrul şcolii, a centrului educaţional de valorificare a culturii române, a tradiţiei şi a obiceiurilor, a costumelor populare, a istoriei, a religiei, a educaţiei în spaţiile de comunicare românească prin cultivarea spiritului de solidaritate şi ridicarea prestigiului limbii române în toate comunităţile şcolare, motivarea elevilor pentru practici eficiente de utilizare a limbii române literare, optimizarea reţelei de comunicare şi promovarea proiectelor de parteneriat educaţional între şcoli, prin intermediul strategiilor interactive de valorificare a culturii noastre comune şi dezvoltarea abilităţii de a culege informaţii.
Proiectul „Ambasadorii limbii şi culturii române” a fost lansat în paralel, la Topliţa şi Teleneşti, pe 31 ianuarie a.c.. Primele activităţi ale proiectului au fost cele intitulate Limba noatră-i o comoară, momente cultural-artistice dedicate poeţilor Mihai Eminescu şi Grigore Vieru, desfăşurate în ianuarie şi februarie în cele două şcoli partenere, iar O singură limbă, o singură ţară, este activitatea ce a avut loc în luna martie în aceleaşi instituţii de învăţământ. În luna mai este planificată o întâlnire de proiect între şcolile partenere, vizita partenerilor din Republica Moldova şi participarea la Festivalul de folclor al copiilor „Cântec, joc şi voie bună” - ediţia a X-a, comuna Sărmaş, judeţul Harghita, 2018; în iulie şi august, vizite în şcolile din Republica Moldova, respectiv judeţul Harghita, vizită în Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Teleneşti, participarea la festivitatea dedicată Zilei Independenţei a Republicii Moldova, iar în noiembrie şi decembrie activitatea Uniţi în cuget şi simţiri în şcolile partenere. Mai multe detalii despre activităţi, despre impactul şi rezultatele proiectului voi prezenta în materialul din decembrie, odată cu finalizarea proiectului.
Partenerii proiectului sunt Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Despărţământul ASTRA al Covasnei şi Harghitei, Clubul „Lions” Miercurea-Ciuc, Centrul Cultural Topliţa, Primăria Municipiului Topliţa şi Asociaţia Centrul Cultural Ardealul. „Prin acest proiect ne dorim să deschidem calea unei colaborări durabile, începând cu anul Centenarului Marii Uniri. Înţelegem împreună astfel că pentru adevăraţii dascăli cuvântul patriotism este, în egală măsură, un sentiment, o stare şi un bun de transmis generaţiilor viitoare, cele care sunt elevii noştri de azi”, afirmă coordonatorii de proiect.
Activităţile desfăşurate la Şcoala Gimnazială „Miron Cristea” din Topliţa
La Şcoala Gimnazială „Miron Cristea” s-au derulat deja şase dintre activităţile cuprinse în proiect. După lansarea proiectului, prima activitate a şcolii a fost implicarea cadrelor didactice şi a elevilor în programul artistic dedicat lui Grigore Vieru, Cetăţean de Onoare al Topliţei. A urmat o activitate condusă de prof. Carmen Bucur, Unitatea de credinţă şi neam: o întâlnire literară a claselor a V-a şi a VI-a în care s-au dezvoltat, în cadrul unei prezentări, informaţii despre viaţa şi opera poeţilor Mihai Eminescu şi Grigore Vieru, apoi activitatea condusă de prof. Alexandra Urban, Eminescu şi Vieru sub aceeaşi lumină a creaţiei şi unităţii de limbă şi neam. A patra activitate a fost expoziţia de carte şi creaţii artistice ale elevilor şcolii, numită Eminescu şi Vieru în cărţi şi imagini, activitate coordonată de profesoarele Georgeta Maria Lung, Cristina Ciubîcă, Anca Irina Vâlcan. În continuare, a avut loc lecţia deschisă Când sunt adevăraţi, poeţii nu au moarte, susţinută de prof. Anda Elena Ianoşi cu elevii claselor a V-a şi a VII-a. Iar ultima dintre activităţile desfăşurate până acum a fost Grigore Vieru - lacrima lui Mihai Eminescu, un spectacol omagial care a cuprins recitări, interpretări la pian şi vioară ale pieselor pe versuri de Eminescu şi Vieru, cântece patriotice şi romanţe în interpretarea elevilor şi cadrelor didactice. Activitatea a fost coordonată de profesorii Anda Elena Ianoşi, Anca Vâlcan şi Bodor Levente.

Referitor la derularea acestui proiect educaţional, inspectorul şcolar Elena Mîndru a declarat deja că „principala dimensiune a Centenarului este cea educativă, pentru ca generaţiile actuale de elevi să-şi însuşească valorile, atitudinile şi convingerile patriotice şi să înţeleagă mesajul şi sacrificiile generaţiei Marii Uniri. În acest context, consider că prin derularea unui proiect de parteneriat educaţional precum cel iniţiat de noi, „Ambasadorii limbii şi culturii române”, pentru copiii din judeţul Harghita şi cei din Republica Moldova este o oportunitate de a putea sărbători împreună Centenarul, de a simţi şi trăi evenimentul ca fiind unul marcant pentru istoria noastră comună”.

Fundaţia „Mihai Viteazul”, Sfântu-Gheorghe

Dor de ţară, dor de primăvară,
Dor de trilul ciocârliei şi al câmpiei,
Dor de dulcea muzică a României.

Fundaţia „Mihai Viteazul” din municipiul Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, organizează, pentru a şaptea oară, Festivalul Coral „George Sbârcea”, într-un an cu mare încărcătură emoţională, într-un an aniversar deosebit de important şi mobilizator pentru Poporul Român, Anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Dorinţa noastră, de la prima ediţie, a fost să promovăm muzica românească, folclorul românesc, prelucrat sau nu, adevăratele valori culturale ale noastre, nestemate în cultura universală. Am dorit să oferim corurilor covăsnene posibilitatea de a fi văzute şi apreciate la noi acasă, într-un spectacol de sine stătător. Şi chiar dacă din titulatura festivalului nostru lipseşte cuvântul naţional, de la prima ediţie au fost prezente coruri din Ţară. În acest an am dorit ca aici, în centrul Ţării, să se reunească mai multe coruri, din judeţul nostru, din judeţul frate - Harghita şi din cele trei provincii istorice ale României, ale căror glasuri, împletite, să se audă în fiecare colţ de Românie.
Ne vom omagia patronul spiritual prin tradiţionala şi benefica componentă ştiinţifică a festivalului. În acest an, Colocviul „George Sbârcea - meleagurile natale, muzica şi scrierile sale” se va desfăşura sâmbătă, 14 aprilie, ora 10, la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din municipiul Sfântu-Gheorghe. Va urma o prezentare de carte, iar la întâlnirea cu muzica vor fi prezente corurile „Camerata Vocalis” din oraşul Avrig, judeţul Sibiu, „Plaiuri tulgheşene” din comuna Tulgheş, judeţul Harghita, şi „Ioan D. Chirescu” din oraşul Cernavodă, judeţul Constanţa.
Spectacolul coral, intitulat Concert aniversar 100+2000, care va avea loc sâmbătă, 14 aprilie, ora 15, la Teatrul „Tamasi Aron”, va debuta cu participanţii la atelierele corale. Sub atenta coordonare şi pricepere a profesorului de specialitate Alexandru Popovici, micii corişti preşcolari (Grădiniţa cu Program Prelungit „Rază de soare” - educatoare Ionela Coliban) şi şcolarii clasei a IV-a de la Şcoala Gimnazială „Ady Endre” (învăţătoare Maria Bularca) vor interpreta câteva melodii în cadrul unui miniconcert pe care noi l-am numit Concertul DO - Re - MI. În cadrul spectacolului, alături de corurile amintite anterior, ne vom mai întâlni cu Corul „Plai Întorsurean” din oraşul Întorsura-Buzăului, judeţul Covasna, Corul „Ecclesia” al Catedralei Ortodoxe din municipiul Sfântu-Gheorghe şi Corul „Pastorala” din municipiul Focşani, judeţul Vrancea.
A doua zi, 15 aprilie 2018, trei coruri vor da răspunsuri liturgice la slujbele religioase de la Catedrala Ortodoxă şi celelalte două biserici ortodoxe din municipiu, astfel: la Catedrala Ortodoxă cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sfântul Ierarh Nicolae” - Corul „Ecclesia”, la Biserica „Buna Vestire” - Corul „Ioan. D. Chirescu”, iar la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” - Corul „Pastorala”.
Vă invităm să participaţi la ceea ce noi şi invitaţii noştri vrem să dăruim cu bucurie locuitorilor judeţului Covasna, în acest an al Centenarului Marii Uniri.
prof. ing. Maria Peligrad,
preşedintele Fundaţiei „Mihai Viteazul”

În seara de 29 martie 2018, începând cu orele 19, la Casa Balş din municipiul Iaşi a avut loc Concertul Orchestrei Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu”. Tinerii muzicieni, talentaţi studenţi şi masteranzi ai Facultăţii de Interpretare, Compoziţie şi Studii Muzicale Teoretice din cadrul UNAGE Iaşi, au dat dovada de măiestrie şi au încântat numeroasa audienţă. Pentru aceasta, ei au fost răsplătiţi cu ropote de aplauze. Publicul a avut plăcerea de a audia Academic Festival Overture, op. 80 de Johannes Brahms; La calumnia - aria lui Basilio din opera Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini, în interpretarea solistului Octavian Cezar Ionescu; Eccco respiro appena - aria Adrianei din opera Adriana Lecouvreur, de Francesco Cilea, interpretată de solista Claudia Diana Bîlcu; Fantezia pentru clarinet şi orchestra din opera Rigoletto, de Luigi Bassi, în interpretarea solistului Zaharia Hojbotă; Nessun dorma - aria lui Calaf din opera Turandot, de Giacomo Puccini, interpretată de solistul Petru Pavel şi Simfonia nr. 5, op. 67 în do minor, de Ludwig van Beethoven, în interpretarea Orchestrei Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi, condusă de dirijorul Bogdan Chiroşcă.
„Anual, acest concert al Orchestrei Universităţii încununează valoric efortul studenţilor şi al profesorilor îndrumători printr-un repertoriu variat stilistic şi diferenţiat din punct de vedere tehnico-interpretativ. An de an evoluează solişti şi instrumentişti noi, fapt ce conferă prospeţime şi diversitate în funcţie de tipul de voce sau de instrument. Desigur, actul artistic este perfectibil, dar nu asta se punctează în mod deosebit, ci ideea de evoluţie scenică, de travaliu emoţional şi de psihologie a actului artistic, elemente ce trebuie cultivate din umbră în evoluţia unui interpret. Mă înclin astfel spre ei, cei ce cultivă frumosul sonor! Felicitări lor, tinerilor cu aspiraţii şi profesorilor ce le călăuzesc paşii”, a declarat Dalia Rusu-Persic, muzicolog şi director al Bibliotecii UNAGE.
Orchestra simfonică a Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi este formată din studenţi şi masteranzi ai Facultăţii de Interpretare, Compoziţie şi Studii Muzicale Teoretice din departamentul de instrumente. Tinerii interpreţi au în palmares apariţii în cadrul Festivalului Internaţional al Educaţiei (FIE) între 2011-2015, dar şi în toate ediţiile Festivalului Muzicii Româneşti.

În noaptea cea mai sfântă scăldată-n armonie,
Lumina învierii luceşte cu tărie.
Nu mai domneşte moartea, puterea sa e frântă,
Iar îngerii mirifici un imn de laudă cântă.

Domnul a înviat, ce zi de biruinţă,
Când pe pământ şi-n cer, e bucurie multă.
Păcatu-ntunecos a fost spălat prin cruce,
Iubirea lui Hristos în suflete pătrunde.

Creştini de pretutindeni în sfintele biserici,
Slăvesc marea minune a binecuvântării.
Calea spre izbăvire de astăzi s-a deschis,
Nădejdea mântuirii, n-a mai rămas doar vis.

Când răutatea s-a extins,
Iar dragostea-n inimi s-a stins,
Ţinut-au fariseii sfat
Să te aducă la Pilat.

Erai Mielul nevinovat,
Ce pentru-al lumii greu păcat,
La moarte ai fost condamnat
Şi de iudei crucificat.

Pământul s-a cutremurat,
Pietrele mari s-au despicat,
Primind la recele lor sân
Nemuritorul bun, Stăpân.

Pecetluit a fost mormântul,
Străjerii l-au înconjurat,
Tăgăduind pentru o vreme
Pe Domnul cel adevărat.

Dar ceasul sfânt era aproape,
Răul din lume spulberat,
Prin neguri, dincolo de moarte,
Luceşte Hristos, înviat.

la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos
Prin Harul lui Dumnezeu
† Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicilor Părinţi, slujitori ai Sfintelor Altare,
Stimate autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Hristos Domnul şi realitatea Învierii Sale
Glasul solemn al clopotelor care reprezintă glasul lui Dumnezeu, ne-a chemat şi în această noapte la Sfintele Biserici, pentru a ne împărtăşi de bucuria Slăvitului Praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astăzi toate s-au umplut de lumină şi sufletele noastre vibrează mai intens atunci când credincioşii exclamă într-un glas: Hristos a Înviat! Asemenea Mironosiţelor venite dis de dimineaţă la mormânt sunt credincioşii care vin în această noapte pentru a primi vestea cea bună că „Hristos a Înviat!”.
Aş vrea ca ziua aceasta, zi de sfântă amintire în istoria mântuirii, să fie şi de data aceasta, pentru noi toţi, un prilej de reînnoire a credinţei, a hotărârii de a fi mai buni, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El şi-a dovedit dumnezeirea Sa şi a învăţăturilor Sale, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Hristos a dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin înviere” (Romani 1, 4).
Cartea de temelie a creştinătăţii, Sfânta Scriptură a Noului Testament, prin graiul Sfinţilor ucenici ai Mântuitorului, prin mărturia lor scrisă ajunsă şi la noi, cu putere de document istoric, ne povesteşte cu multe amănunte cum s-au petrecut lucrurile şi e bine ca în aceste momente să le rememorăm şi noi. În felul acesta ne vom împrospăta cunoştinţele, ne vom întări credinţa, ne vom mângâia sufletele şi vom fi ca cei care nimic nu-i mai poate clinti din credinţa lor.
Care sunt argumentele cu care Sfânta Scriptură apără realitatea învierii Domnului? Iată tema asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.
În primul rând, vom spune că nu este vorba în Sfânta Scriptură de argumente propriu-zise, pentru că Sfinţii Evanghelişti şi ceilalţi Apostoli nu poartă discuţii cu cineva, nu vor să demonstreze că Hristos a înviat. Ei relatează fapte. Ca martori oculari: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus şi la aceasta noi toţi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 32). „Noi suntem martori ai acestui fapt” (Faptele Apostolilor 3, 15).
Nu trebuie să uităm nicio clipă că ştirile ne vin de la martori oculari. Ei L-au văzut murind, îngropat şi plâns, şi-au pierdut speranţa, s-au lepădat de El când l-au văzut la strâmtorare şi, apoi, tot ei l-au văzut înviat din morţi, deşi nu se aşteptau la aşa ceva.
Când L-au văzut înviat, şi-au recăpătat curajul, ba chiar au devenit îndrăzneţi, au început să-L mărturisească în pieţele publice, ei care cu câteva zile înainte se temeau să spună că Îl cunosc, cum a făcut Sfântul Apostol Petru. Faptele îi sileau să le adeverească şi să le mărturisească: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Faptele Apostolilor 4, 20), spuneau acum Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan.
Când s-au dus Mironosiţele la mormânt, l-au găsit pe acesta gol. Au venit şi ceilalţi Apostoli şi l-au găsit gol. Soldaţii care îl păzeau l-au văzut gol şi s-au dus să raporteze comandanţilor lor. Vor fi venit şi aceştia şi l-au găsit gol. A apărut şi un contraargument; căpeteniile şi bătrânii poporului, intraţi în panică, s-au asociat cu soldaţii, punând la cale o minciună: „Să spuneţi că noaptea, când dormeaţi, au venit ucenicii Lui şi L-au furat” (Matei 28, 13). Logica era slabă şi fără argument. Dacă dormeau, de unde ştiau că L-au furat ucenicii? De ce dormeau în timpul misiunii? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de un mormânt păzit de soldaţi şi sigilat? Ucenicii, fricoşii, de ce L-ar fi furat din mormânt, ei care s-au temut să-L urmeze pe drumul Golgotei. Şi-apoi dacă L-ar fi furat, cum a murit pentru a fi îngropat şi păzit de soldaţi, cum a Înviat? Mormântul era gol pentru că Hristos înviase. Au şi făcut cercetări, dar nu l-au găsit, pentru că El a Înviat.
Era viu şi faptele vin să aducă mărturie şi de această dată că mormântul era gol. S-a arătat, mai întâi mironosiţelor evlavioase, în aceeaşi dimineaţă în preajma mormântului: „Bucuraţi-vă!”, le-a zis, „Nu vă temeţi. Mergeţi de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea” (Matei 28, 9-10).
S-a arătat şi nu s-a ascuns. În aceeaşi zi s-a arătat lui Luca şi lui Cleopa pe drumul Emausului (Luca 24, 13-31). Spre seară s-a arătat şi fricoşilor Apostoli, zicându-le: „Pace vouă!” (Noul Testament cu Psalmii, Editura EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 268). Evanghelia nu ocoleşte, nu ascunde spaima lor. Îl văzuseră mort şi era normal să se înspăimânteze şi să se tulbure; în mintea lor „li se părea că văd duh” (Luca 24, 37). Iar Învăţătorul le-a zis: „Nu vă temeţi, pentru ce vă tulburaţi şi pentru ce se stârnesc asemenea gânduri în inimile voastre?”, şi le-a oferit proba materială: „Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, căci Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul nu are carne şi oase cum Mă vedeţi că am Eu”, apoi i-a întrebat: „Aveţi ceva de mâncare? Şi a mâncat în faţa lor, apoi le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile” (Noul Testament cu Psalmii, Editura EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 208). Tot aşa a procedat şi cu Toma peste opt zile, care a fost absent de la această întâlnire, pe care îl va lăsa să îi atingă rănile din mâini şi din coastă (Ioan 20, 26-28). S-a mai arătat la alţi şapte apostoli, printre care şi Petru la Marea Tiberiadei în Galileia, şi cărora le-a cerut de mâncare, tot pentru a-i încredinţa că nu este o nălucă (Ioan 4, 22).
De aceea Petru mărturiseşte când va vorbi mulţimilor: „Am mâncat şi am băut cu Dânsul după Învierea Lui din morţi” (Faptele Apostolilor 10, 14). Şi multor altora s-a arătat, peste cinci sute deodată (I Corinteni 15, 6). Cel din urmă căruia i s-a arătat a fost Saul pe drumul Damascului - Faptele Apostolilor 9, 1 -, întâlnire care a făcut din ucenicul lui Gamaliel, din prigonitorul creştinilor, cel mai înflăcărat martor al lui Iisus cel Înviat: „Dacă Hristos n-ar fi înviat, atunci zadarnică ar fi propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).
Învierea dovedeşte că Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu. Învierea dovedeşte că învăţătura Lui era de la Dumnezeu şi poartă pecetea adevărului şi ne descoperă pe acesta şi cunoaşterea cea adevărată.

Iubiţi fii duhovniceşti,
Sprijiniţi de faptul Învierii lui Iisus, pe care L-au văzut, cu Care au vorbit, de la Care au primit ultimele învăţături asupra a ceea ce aveau de făcut, Apostolii I-au propovăduit învăţătura şi I-au făcut-o cunoscută până la marginile lumii. Acesta este un fapt minunat.
Cei care Îl propovăduiesc pe Hristos şi învăţătura Lui sunt oameni simpli, fără şcoli şi diplome universitare. Pescari sunt cei mai mulţi, dar şi câţiva intelectuali, printre care şi Sfântul Apostol Pavel, dar şi el cu o educaţie strict limitată iudaică. Şi totuşi ei cuceresc, ei convertesc filosofia antică greacă şi latină şi scriu cărţi cu talent literar. Nu există carte tipărită în lume mai mult decât cea scrisă de aceştia, Noul Testament. Alt fapt minunat!
Vă îndemn să citiţi zilnic câte un capitol din Noul Testament!
Faptele acestea minunate întăresc credinţa şi ne fac să participăm la sărbătoarea Învierii Domnului cu încredinţarea că sărbătorim cheia vieţii şi învierii noastre, căci dacă Hristos a Înviat şi noi vom învia. Hristos a înviat şi n-a mai murit. S-a înălţat la cer şi e veşnic viu şi ne ascultă, ne ocroteşte şi ne aşteaptă. Trebuie să mergem la întâlnire bine pregătiţi. Să devenim mai buni, să ne iubim unii pe alţii, să trăim în bucurie şi slujire reciprocă.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Dacă în regimul trecut se nega existenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acum asistăm la o altă rătăcire, în care nu se mai neagă existenţa pe pământ a Domnului Iisus, ci se caută batjocorirea Lui şi a Sfintei Sale Biserici în diferite forme, ca bunii creştini să se îndepărteze de credinţa cea adevărată. Trăim vremea despre care Sfântul Evanghelist Ioan a zis: „Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup, acesta este amăgitorul, acesta este antihristul” (II Ioan 1, 4).
Să sporim credinţa noastră în Înviere, fiindcă, „cel care crede însă în Înviere, cu siguranţă se va sili să trăiască în această viaţă cu bună luare aminte, pentru a putea să se bucure de bunătăţile cele veşnice” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni, Omilia a VII-a, Traducere a Arhimandrit Theodosie Atanasiu, Editura Icos, 1998, p. 126).
Lumea noastră de astăzi are mare nevoie de puterea Învierii lui Hristos. Renaşterea noastră spirituală ca persoane şi ca neam are nevoie de o credinţă sporită şi vie în Hristos cel Înviat. Numai El ne poate ajuta să biruim patimile egoiste, ura şi duşmănia, care dezbină familii şi dezbină şi Neamul Românesc.
Să ne purtăm ca fii ai Învierii şi moştenitori ai învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi. Jertfelnicia şi evlavia înaintaşilor noştri ne sunt nouă, slujitorilor şi credincioşilor Bisericii Neamului Românesc, moştenire şi poruncă.
În anul acesta, 2018, An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi comemorativ al făuritorilor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, îi pomenim pe slujitorii Sfintelor Altare şi pe credincioşii militanţi pentru Unirea Ardealului cu România şi pe cei care au suferit prigoana sau închisoarea din partea autorităţilor timpului. Aceştia au ţinut flacăra aprinsă a românismului în conştiinţa enoriaşilor lor, sacrificând timp, energie, bani şi uneori chiar libertatea pentru acest mare ideal naţional, românesc. Aici amintim doar pe Patriarhul Miron Cristea, născut în Topliţa Română, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, precum şi cinstitul cler şi bunii credincioşi ai Sfintei noastre Biserici din Arcul Intracarpatic.
Fiecare dintre noi avem de oferit Ţării noastre fidelitate, disponibilitate şi angajament statornic în credinţa noastră românească strămoşească.
Să-L mărturisim şi noi pe Hristos cel Înviat din morţi, rugându-L să întărească Biserica noastră strămoşească, care va oferi neamului nostru, ca dar de Centenar, Catedrala Naţională Ortodoxă din Bucureşti, care va fi sfinţită în ziua de 30 noiembrie 2018 cu ocazia sărbătorii Sfântul Apostol Andrei - Ocrotitorul Neamului Românesc.
Împărtăşindu-vă din inimă aceste gânduri, vă îmbrăţişez pe toţi, preoţi, cin monahal şi credincioşi, tineri şi vârstnici, dorindu-vă să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului în pace, sănătate şi iubire.
Hristos A Înviat!
Al vostru de tot binele doritor şi către Domnul rugător,

†Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

(Data în Reşedinţa Episcopală din Miercurea-Ciuc, astăzi, 8 aprilie 2018, de ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos)

Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

(Condacul I, Acatistul Învierii Domnului Iisus Hristos)

Ca soarele strălucitor dăruind lumină lină,
Podoabă căminului său este femeia creştină.
Altarul sfânt de jertfă fiind familia,
Din zori şi până-n noapte trudeşte totdeauna.

Cu zâmbetul ei cald şi inimă curată,
Oferă lumii viaţă din fiinţa sa întreagă.
O generaţie bună de mame devotate,
Transformă chipul lumii cu pace şi dreptate.

Copiii sănătoşi şi bine educaţi,
Sunt cinstea şi cununa Bisericii de azi.
Soţii virtuoase şi mame credincioase,
Vor dăinui veşnic pe cerul vieţii noastre.

Mucenicii, dovezi ale Învierii lui Hristos

Pe 23 aprilie, Biserica noastră cinsteşte pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă. Înainte de a relata despre Sfântul Gheorghe, vom spune câteva cuvinte despre Paşti, pentru că sărbătoarea Sfântului Gheorghe cade de obicei aproape de Paşti şi are o legătură cu marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Paştele, Sărbătoare a Sărbătorilor şi Praznic al Praznicelor: se bucură îngerii şi arhanghelii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, drepţii, de Învierea Domnului. Dar ne bucurăm şi noi, pentru că din mormânt a izvorât viaţa cea nemuritoare, iertarea păcatelor noastre, biruinţa şi triumful împotriva păcatului, a morţii şi a lui Lucifer. Precum spune minunat marele Ioan Gură de Aur în cuvântul său catehetic, pe care îl aud toţi cei care rămân până la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii pascale, „Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, căci ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”. Adică: toţi cei săraci, să nu ne întristăm, căci bogăţie este Hristos. Toţi cei păcătoşi, să ne ştergem lacrimile, căci Hristos ne iartă păcatele (prin pocăinţă). Toţi cei care ne temem de moarte, să prindem curaj, căci Hristos a biruit moartea. Învierea revarsă pretutindeni, ca un soare, bucuria şi veselia. Se bucură chiar şi natura moartă, care primăvara înviază şi ea, şi poartă cele de sărbătoare ale ei, iar florile de primăvară strigă şi ele în felul lor: Hristos a Înviat! Şi numai satana se tânguieşte şi împreună cu el şi toţi aceia care nu vor să creadă în Hristos şi continuă să trăiască în necredinţă şi în stricăciune. Necredincioşii, chiar şi în ziua Învierii, nu simt nimic sfânt şi duhovnicesc, ci trăiesc ca necuvântătoarele, fără Dumnezeu, fără Hristos, şi, din păcate, doar numele de creştin le-a mai rămas.
Paştele Domnului! Dar bucuria creştinilor continuă. Alături de Învierea lui Hristos, anul acesta la două săptămâni distanţă, sărbătorim pomenirea Marelui Mucenic Gheorghe.
Atunci când 23 aprilie cade înainte de Paşti, în perioada de post şi pocăinţă, atunci s-a hotărât ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe să se prăznuiască în a doua zi de Paşti, ca bucuria cinstirii lui să fie deplină. Sfântul Gheorghe este iubit nu doar în Patria noastră, ci şi în alte ţări creştine. Milioane de bărbaţi îi poartă numele: împăraţi, principi, generali, oameni de ştiinţă, bogaţi, săraci, muncitori, plugari poartă numele Gheorghe şi îşi sărbătoresc ziua onomastică. Avem şi nume feminine, precum Georgia, Georgiana, Georgeta etc.. Cred că nu există familie care să nu aibă vreo rudă cu numele Sfântului Gheorghe. Dar de ce atâta cinste faţă de Sfântul Gheorghe?
Biserica numără printre sfinţii mucenici o serie întreagă de militari care au făcut parte din armata romană. Credinţa în Hristos se răspândise foarte mult, iar în loc să-i persecute pe creştini, în detrimentul gloriei militare lumeşti, au ales slava veşnică, cununa cea neveştejită a martirajului, mărturisind în faţa tuturor credinţa creştină şi nerenunţând la ea, cu preţul vieţii lor.
Marele Mucenic Gheorghe a trăit în vremea împăratului Diocleţian, care a domnit între anii 284-305. El a fost un împărat care a fost foarte credincios zeilor păgâni. Din cauza aceasta a avut o atitudine persecutorie faţă de creştini; cea mai cruntă persecuţie a fost a lui, până în 305. În acel an se îmbolnăveşte psihic, simţindu-se urmărit şi persecutat de asasinatele lui. Era mereu îngrozit că va fi omorât. Se retrage de pe tron într-un palat de pe malul Dalmaţiei şi acolo trăieşte izolat, neprimind pe nimeni, fără numai garda lui; dar se temea şi de ea, ducând o viaţă foarte chinuită. Se presupune că a murit în anul 313, când a încetat şi persecuţia creştinilor. A murit în singurătate, îngrozit de toate spaimele care-l înconjurau. Toate informaţiile acestea le aflăm de la Lactanţiu (c.240 - c.320), om foarte învăţat care a fost profesor în casa lui Diocleţian. La început, Diocleţian nu îi persecuta pe creştini chiar aşa mult, adică nu în mod criminal. Între timp, Lactanţiu se creştinează şi îşi pierde slujba, el însă scrie toate cronicile de pe vremea lui Diocleţian, iar în cartea lui Despre moartea persecutorilor, arată cum toţi prigonitorii Bisericii lui Hristos au sfârşit rău, şi cel mai mare exemplu este Diocleţian, pe care l-a cunoscut şi în epoca lui cea mai bună şi în perioada de demenţă. Diocleţian a avut o alienare întunecată, era un om persecutat de spaimele lui interioare. Tot timpul avea impresia că vor veni creştinii, că va veni Iisus şi-l va pedepsi pentru crimele pe care le-a făcut, iar din cauza aceasta tot mai mult prigonea pe creştini. La început, cum am spus, persecuţia nu a fost aşa de grea. Prima formă de persecuţie a fost că a dat ordinul ca toţi cei din armată să jertfească zeilor, dacă vor să mai rămână în oaste, iar dacă nu, să fie daţi afară. Aceasta a fost persecuţia lui iniţială. Între timp însă, prin anul 302, el cercetează oracolele păgâne, care dădeau tot timpul răspunsuri încâlcite. Şi aceste oracole i-au spus lui că trebuie să persecute pe creştini. Şi atunci, în anul 303, dă un decret de persecuţie foarte dur, în care se spunea că toate Bibliile existente la creştini trebuie predate autorităţilor, ca să fie arse în pieţele publice. Totodată, a mai ordonat arestarea tuturor clericilor şi i-a silit să jertftească zeilor. Aşa au fost torturaţi, daţi la fiare, omorâţi mulţi, şi astfel această abominabilă acţiune a dat un număr extraordinar de mare de martiri. Persecuţia s-a întins în tot Imperiul Roman. Aşa a fost şi la noi, când au fost ucişi la Niculiţel: Zotic, Atalos, Filipos, Camasis…şi mulţi alţii. A fost o persecuţie generală. Apoi a poruncit ca toţi ostaşii care au credinţa creştină să-şi ia pedeapsa. În această împrejurare, Sfântul Gheorghe a hotărât să-şi mărturisească apartenenţa la credinţa în Hristos.
Sfântul Gheorghe a fost unul din cei mai mari eroi ai creştinismului. Patria natală a mucenicului Gheorghe a fost Capadocia, o eparhie din Asia Mică, care a dat naştere la atâţia sfinţi şi mucenici. Tatăl lui, când Gheorghe era încă mic copil, a fost arestat, a mărturisit pe Hristos şi a fost martirizat. Gheorghe a fost un copil de mucenic. Mama lui văduvă, femeie evlavioasă, îl lua pe micul Gheorghe şi-l ducea deseori la mormântul tatălui său mucenic. Şi acolo, deasupra mormântului, îngenunchiaţi amândoi, se rugau lui Dumnezeu. Gheorghe, din frageda lui vârstă, ardea de sfântul dor de a urma exemplul tatălui său şi de a deveni şi el mucenic al lui Hristos. Când a crescut, a slujit în armată. Era un soldat strălucit, ascultător, plin de curaj, fără teamă în lupte. Îşi iubea patria, îi izgonea pe barbarii care atacau şi ardeau casele şi junghiau copiii şi femeile. Sfântul Gheorghe a fost un apărător al celor neputincioşi. Pentru vitejia lui a avansat repede şi a ajuns la cele mai înalte funcţii din armată; a devenit general. Dar când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor şi toţi ofiţerii au fost obligaţi să declare că nu sunt creştini şi că se închină idolilor, atunci Gheorghe nu a ezitat deloc să facă ceea ce se cuvenea. Nu s-a lepădat de Hristos, ci a declarat că este creştin şi că nicio putere din lume nu va putea să-i schimbe credinţa. Împăratul, când a auzit această declaraţie, s-a întristat mult, pentru că cel mai viteaz general al său era creştin. La început a încercat să-l convingă cu binele, i-a promis până şi cele mai mari onoruri şi funcţii. Dar Gheorghe a respins toate propunerile şi a rămas statornic şi neclintit. Atunci, a început mucenicia lui; o mucenicie din cele mai groaznice. La început, l-au aruncat într-o temniţă întunecoasă. L-au pus apoi pe roată, care era o unealtă de schingiuire; prin cuiele ei ascuţite, roata făcea să se sfâşie carnea, să curgă sânge şi omul să moară, dar Hristos prin harul Său l-a ajutat pe mucenic şi acesta a învins toate durerile. Şi nu doar aceasta, ci a făcut şi minuni: în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, l-a înviat. S-a dus în templul idolilor şi prin rugăciunea sa a făcut de s-au dărâmat toţi idolii şi a făcut pe demoni să strige şi să spună că unul este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Gheorghe. Acestea par multor oameni de necrezut, dar Hristos a spus că „oricine crede în El va face minuni, va călca peste scorpii şi peste şerpi şi va birui toată puterea vrăjmaşului” (Luca 10, 19).
Tot ce a făcut Sfântul Gheorghe nu a făcut cu puterea sa, a făcut-o prin puterea lui Hristos, Care a biruit păcatul şi moartea şi a înviat din morţi şi dăruieşte putere oricărui credincios să-i biruiască şi el pe vrăjmaşii lui. În felul acesta, fiecare sfânt este o nouă dovadă că Hristos este Dumnezeu Adevărat. Viaţa, chinurile muceniceşti şi minunile sfinţilor nu pot să aibă o altă explicaţie decât una singură: că Hristos a înviat, viază şi împărăţeşte şi că El este Cel care dăruieşte puterea şi harul Său, ca oamenii neputincioşi şi păcătoşi să devină eroi şi martiri. Datorită acestui fapt spunem cu tărie că mucenicii sunt dovezi ale Învierii Domnului Hristos. Mii de oameni, care au urmărit mucenicia şi minunile Sfântului Gheorghe au crezut şi s-au botezat în numele lui Hristos.
Iată cât de cinstit era Sfântul la noi, încât şi Sfântul Ştefan cel Mare l-a avut ca ocrotitor. Un drapel trimis de Ştefan la Mănăstirea Zografu, în Sfântul Munte Athos, îl are înfăţişat pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Iar pe steag se găseşte această inscripţie: „O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldove, păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te preamărim în veci, Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008, adică 1500, la 43 ani ai domniei sale, Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldove”.
Să nu rămână doar o simplă sărbătoare exterioară praznicul Sfântului Gheorghe. Trebuie să-l imităm şi noi pe Sfânt în virtuţile pe care le-a avut şi, mai ales, în curajul pe care l-a arătat de-a lungul întregii sale vieţi. A omorât Sfântul fiara, aşa cum se vede în icoana lui? Avem şi noi fiara noastră, adică patimile şi răutăţile noastre. Cine este liber de acestea? Înainte! Să ridicăm război împotriva acestor fiare lăuntrice! Cine duce lupta cea bună, acela îşi şi învinge cu ajutorul lui Hristos patimile, acela se face un vrednic următor al Sfântului Gheorghe.
Hristos a Înviat! Lui Hristos Celui răstignit şi înviat cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.

De nicăieri nu-i semn de nicio milă
Şi s-a ajuns în cel din urmă hal
Şi moare Basarabia umilă
Cu capu-n vechiul sac imperial.
N-avem puterea să-mpărţim o pâine
Ne facem socoteli de precupeţi
Dar tot acolo o să ajungem mâine
Cu paşii doar oleacă mai înceţi.

Săracă soră basarabă
Tu, cea mai sfântă dintre toate
Zadarnic mama te întreabă
Dacă trăieşti în libertate.

Şi va veni şi catastrofa iernii
Ca s-o gustăm de tot mai multe ori
Şi s-amurgim cu Gogol pe gubernii
Ca nişte revizori rătăcitori.
Acum imperiul dă o nouă cină
Mănâncă ţări şi bea popoare mici
Să vină Basarabia, să vină
S-o guste menşevici si bolşevici.

Trezeşte-te, tu patrie drogată
Că dacă-n focul calculelor reci
Mai pierdem Basarabia o dată
Şi noi suntem pierduţi în veci de veci.
N-au nicio cale fraţii să apuce
Aşteptă-n van un sprijin de la noi
E dusă Basarabia pe cruce
Şi noi o contemplăm cu ochii goi.

Colecţia 100 de cărţi pentru Marea Unire * 1918 - 2018:

BASARABIA IARĂŞI ŞI IARĂŞI

BASARABIA - străvechi pământ românesc, la marginea căruia stau şi acum de strajă vechile cetăţi ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de pe apa Nistrului.
Ruptă din trupul Moldovei în 1812 şi transformată în gubernie rusească, Basarabia se întindea pe o suprafaţă de 45.630 kmp, iar populaţia ei era în proporţie de 86 la sută românească!
Cu toate acestea, limba română a fost scoasă din programele de învăţământ de la toate şcolile şi înlocuită cu limba rusă, pe care o vorbeau doar 6,5 la sută dintre locuitorii săi! Aşa a început teribilul proces de deznaţionalizare a românilor basarabeni!
După 60 de ani de rusificare, în 1871, statisticile ruse consemnau reducerea elementului românesc din Basarabia la numai 66 la sută. Aceasta era situaţia Basarabiei la începutul Primului Război Mondial, în 1914.
În contextul istoric al vremii, determinat de desfăşurarea războiului, în urma prăbuşirii imperiului austro-ungar, şi de victoria revoluţiei bolşevice din Rusia, lupta pentru unitatea naţională a tuturor românilor a intrat într-o fază finală, antrenând toate forţele sociale, atât cele din Ţară, cât şi cele din provinciile aflate sub stăpânire străină.
Conştiinţa naţională a românilor basarabeni şi voinţa lor de a se uni cu România au fost stimulate chiar de urmările revoluţiei ruse, din februarie 1917. Reprezentanţii Partidului Naţional Moldovenesc, participanţi la Congresul Naţionalităţilor din Rusia (8-14 septembrie 1917), au făcut precizări referitoare la faptul că nu există o „naţiune moldovenească”, ci doar o singură naţiune română. La 20 octombrie 1917, s-a desfăşurat, la Chişinău, Congresul soldaţilor moldoveni, care a adoptat zece rezoluţii, între care: declararea autonomiei teritoriale şi politice, oprirea colonizării străinilor, înfiinţarea Sfatului Ţării pentru ocârmuirea Basarabiei, respectarea drepturilor tuturor noroadelor mici din Basarabia etc..
La 21 noiembrie 1917, într-o atmosferă deosebit de solemnă, la Chişinău s-au deschis lucrările Sfatului Ţării. Deasupra mesei prezidiului era arborat drapelul Tricolor: roşu, galben şi albastru, ce fusese sfinţit mai întâi de Episcopul Basarabiei, Gavril. La început au fost intonate imnurile „Deşteaptă-te, române” şi „Pe-al nostru steag e scris unire”, urmate de ropote nesfârşite de aplauze şi de urale: Uraaa…! Trăiască Republica Moldovenească…! Luând cuvântul, Ioan Pelivan, reprezentantul Partidului Naţional Moldovenesc, a spus, între altele: „Astăzi este ziua cea mai însemnată în istoria poporului moldovenesc. Acest popor a fost condamnat să piară, dar astăzi el renaşte; a fost înmormântat, dar azi a înviat. În anul 1812 noi am fost rupţi din trupul Moldovei şi anexaţi la statul rus. În trecutul poporului nostru întotdeauna s-a întâmplat astfel: când se luptau între ei doi bandiţi - Rusul şi Turcul - niciunul din ei nu suferea ce suferea nenorocitul nostru popor moldovenesc. Aşa s-a întâmplat şi în 1812, când Basarabia a fost ruptă de la trupul României ca să fie cedată ţarului rus”.
Ca urmare a hotărârilor congresului, la 4 decembrie 1917 şi-a început lucrările Sfatul Ţării. Bazându-se pe Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, Sfatul a adoptat, la rândul său, Declaraţia Solemnă, în care se stipula că: „Se declară de azi înainte Republica Democratică Moldovenească”.
În 24 ianuarie 1918, a urmat cea de a doua Declaraţie Solemnă a Sfatului Ţării: „Se proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, rupându-se orice legătură de dependenţă cu Rusia. Acest act istoric s-a făcut cu votul unanim al deputaţilor din Sfatul Ţării şi cu asentimentul entuziast al întregului popor din Republica Moldovenească”.
Cu acest prilej, Comitetul Central al Studenţilor Români din Basarabia a adresat o Chemare către întregul tineret basarabean, în care se spunea: „Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri. (…) Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români. (…) Noi vrem o Românie a tuturor românilor!” (ziarul ,,România nouă”, nr. 8/1918, Chişinău).
Telegrame, moţiuni, declaraţii au fost adoptate pe întregul cuprins al Basarabiei şi în România. Astfel, în Chemarea scriitorilor din România, Transilvania şi Bucovina, adresată locuitorilor din Basarabia, în 31 ianuarie 1918, se spunea: „A venit, fraţilor, vremea ca neamul nostru să nu mai cunoască hotar pentru dragostea lui, pentru limba noastră cea dulce. Cultura, limba, şcoala noastră de acum trebuie să se unească pe veci şi nedespărţiţi vrem să rămânem până la sfârşitul sfârşitului”.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, dând glas opiniei exprimate de populaţia Basarabiei, a adoptat hotărârea de unire a Republicii Moldoveneşti cu România:
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România” (ziarul ,,România nouă”, nr. 12/1918, Chişinău). Rezultatul votului: 68,8 la sută - pentru, 2,3 la sută - contra, 22,4 la sută - abţineri.
Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa primului ministru al României, Alexandru Marghiloman, invitat la Chişinău. În scurta sa alocuţiune, acesta a declarat: „În numele poporului român cu mândrie iau act de declaraţia domniilor voastre pentru unire şi declar că Basarabia este de acum înainte pe vecie cu România unită şi nedespărţită… Am luat act de declaraţia dumneavoastră şi în numele Guvernului român declar că o primesc…” (I. Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, Chişinău, 1923).
Au trecut de atunci doar două decenii până la tragicele evenimente din 1940, care au dus la dezmembrarea României. Basarabia a fost din nou ruptă „de la sânul mamei sale”, nu de ţarismul rus, ci de stalinismul roşu, sovietic, ce s-a dovedit la fel de rapace. Nenorociri şi mai mari s-au abătut peste românii basarabeni, supuşi unei aprige prigoane naţionale, politice, culturale, sociale şi religioase, urmărindu-se deznaţionalizarea lor totală. Însă ei au rezistat. Tradiţiile, obiceiurile, credinţa lor puternică în Dumnezeu şi limba maternă, românească, erau prea puternice în fiinţa lor, în istorie şi în glia lor strămoşească, pentru a putea fi alungate de nişte legi venite de la stăpânii din Moscova.
Teribilul proces de deznaţionalizare, de rusificare forţată nu putea să rămână fără urmări. Cu toate că au rămas majoritari, românii basarabeni au cunoscut un puternic recul numeric, rămânând acum doar 64,4 la sută din populaţia republicii. Cu toate acestea ei nu-şi pierd nădejdea că ziua eliberării lor depline de sub stăpânirea moscovită nu mai poate fi departe. Semnele acesteia sunt tot mai evidente. Fiindcă deasupra principalelor instituţii ale statului flutură drapelul tricolor, acelaşi cu cel românesc; din 1990, data de 31 august - „Limba noastră cea română” - a devenit sărbătoarea naţională a românilor de dincolo de Prut; poezia lui Alexei Mateevici „Limba noastră” este imnul de stat al Republicii Moldova; gardul de sârmă ghimpată de pe Prut a dispărut. Trebuie să dispară şi vămile, pentru ca Prutul să nu mai curgă „printre ţări române” şi să nu i se mai audă „plângerea-n Carpaţi…”!
(Ilie Şandru, vol. „Basarabia iarăşi şi iarăşi…”, ediţia a II-a, în curs de apariţie la Editura „Vatra veche”, Târgu-Mureş, în colecţia ,,100 de cărţi pentru Marea Unire * 1918-2018”)

- 50 de ani de la moartea fotografului -

Samoilă Mârza s-a născut la 18 septembrie 1886, în satul Galtiu, comuna Sântimbru, județul Alba, într-o familie de țărani. La împlinirea vârstei de 7 ani, în anul 1893, este înscris în clasa I a Școlii poporale greco-catolice confesionale din parohia Sântimbru-Galtiu, Protopopiatul Alba Iulia, absolvind șase clase primare, după care urmează cursurile a șase clase de liceu la Alba Iulia.
A fost o fire inteligentă, muncitoare, dornic să realizeze mai mult în viaţă, părinţii acordându-i tot sprijinul. Între anii 1909-1911, îl trimit ca ucenic la fotograful Iainek din Sibiu, unde învață arta fotografică.
După doi ani de ucenicie se întoarce în mijlocul familiei, unde munceşte alături de părinți în gospodărie. Părinții, cu eforturi mari, îi cumpără un aparat fotografic, care la vremea aceea, valora preţul unei perechi de boi. Văzându-și visul împlinit, începe să practice cu pasiune meseria de fotograf, ajungând să fie cunoscut în oraşul Alba Iulia și în satele din jur.
Între anii 1914-1918, s-a desfășurat Primul Război Mondial, care a opus Antanta, din care făceau parte Serbia, Rusia, Franța, Marea Britanie, România, Statele Unite ale Americii etc. și Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Bulgaria.
România, până în 1916, a adoptat o politică de neutralitate. A intrat în război alături de Antanta, care promitea unirea cu România a teritoriilor locuite de români din În Imperiul Austro-Ungar, care includea pe atunci și Transilvania, trăiau aproximativ 4 milioane de români; dintre care, au fost mobilizați și trimiși pe front în jur de 800.000, inclusiv compatriotul nostru Samoilă Mârza. Războiul s-a încheiat prin semnarea armistițiului în 11 noiembrie 1918. Mulți militari din Transilvania, în drum spre casă au trecut prin Viena,.printre care și Samoilă Mârza.
În ziua de 1 noiembrie 1918, la Viena, în prezența a peste 5.000 de soldați și ofițeri români originari din Transilvania, se constituie Consiliul Național Român Militar, iar la 14 noiembrie are loc solemnitatea depunerii jurământului militar și sfințirea primului steag tricolor al Consiliului, după ce episcopul militar Iuliu Hossu i-a dezlegat pe militari de jurământul faţă de împărat.
Militarul fotograf Samoilă Mârza, prezent la acest eveniment, realizează 3 (trei) fotografii istorice, ce constituie începutul activității sale de viitor fotograf al Unirii de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.

În timpul ceremoniilor, militarii români transilvăneni sunt informați de convocarea Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, când se va hotărî Unirea Transilvaniei și a Banatului cu România. La sfârșit, soldații și ofițerii români, cu bucurie și nădejde, pleacă cu trenul spre casă, cu dorința fierbinte de a fi prezenți la Alba Iulia.
Samoilă Mârza ajunge acasă la Galtiu, cu câteva zile înainte de 1 Decembrie 1918, fiind bine primit de sătenii săi. În sat, pregătirile pentru Marea sărbătoare de la Alba Iulia erau în toi. Fete și feciori, femei și bărbați, își pregăteau costumele naționale și repetau cântece patriotice cu învățătoarea Galeni Mârza. Femeile au țesut la război un steag mare tricolor, iar fetele au cusut pe o pânză în cele trei culori naționale „GALTIU. Trăiască unirea și ROMÂNIA MARE”, împodobită cu cinci floricele în aceleași culori. Înainte de a pleca la Marea Adunare Națională, face trei fotografii memorabile.

Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 Decembrie 1918, Adunarea Națională la Alba Iulia, după un program bine stabilit. La finalul lucrărilor, Marea Adunare Națională adoptă Rezoluția ce pecetluiește Unirea pe veci a Transilvaniei cu Patria-Mamă, România.
Pentru a fotografia serbările Unirii, Consiliul Național Român îl angajează pe fotograful albaiulian Artur Bach, care din motive lesne de înțeles, în ziua de 1 Decembrie 1918, nu-și onorează angajamentul.
Salvarea vine de la tânărul patriot român, fotograful Samoilă Mârza, care participă cu delegația satului, însoțit de bicicletă, pe care ducea aparatul fotografic, trepediul și geanta cu clișeele pe sticlă.
Samoilă Mârza imortalizează pe clișee fotografice discursul unor delegați și scene cu participanții la Adunarea Națională din Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, realizând 7 (șapte) fotografii unice, de valoare istorică, preluate în lucrările istorice, manualele școlare și alte publicații.
În ajunul Centenarului Marii Uniri și la 50 de ani de la moartea fotografului, aducem un pios omagiu celui dispărut și făuritorilor Unirii, reproducându-i imaginile de la 1 Decembrie 1918, pentru a fi cunoscute de toți românii.
(Autorul articolul de faţă, ing. Aurel Sîntimbrean, este publicistul care a scris volumul „Samoilă Mârza, fotograful Marii Uniri” şi este consătean cu Samoilă Mârza)

FOTOGRAFIILE UNIRII - 1 DECEMBRIE 1918

Ungaria, alături de Germania şi Rusia, sunt considerate, prin parcursul lor istoric, cele mai agresive state ale Europei. Dacă acum Germania s-a potolit, cele două state rămase în tandem duc mai departe, cu îndrăzneală, fanionul acestui flagel, cu toate că riscul este enorm. Şi, cum această frăţietate poate fi asemănată cu raportul dintre un cal şi un pui, nu este deloc exclus ca ambiţioasa Ungarie să constituie, ca şi în alte dăţi, scânteia care declanşează o nouă vâlvătaie pe care, după cele două triste experienţe (1914-1918) şi (1940-1945), nicio ţară şi niciun politician de anvergură responsabil nu poate să şi-o asume, ea fiind similară cu distrugerea Planetei.
Domnul Orban Viktor, care mai zilele trecute a câştigat pentru a treia oară alegerile parlamentare în Ungaria, prin formaţiunea sa - FIDESZ, menţinându-şi astfel poziţia întâi de decident al politicii de agresiune, crede, ca şi înaintaşii săi, dintotdeauna, în propria putere de a tulbura liniştea şi pacea Europei, şi chiar a lumii, punând prin propriile ambiţii imperialiste poporul ungar în poziţia de detunător al acestora.
De altfel, de când au venit în Europa, la 896, ungurii au jucat de-a lungul veacurilor, de nenumărate ori, cartea aceasta a riscului suprem, cum au făcut-o de fapt, şi înainte de acest moment. Prin firea lor de luptători nomazi n-au stat deloc locului, şi după o scurtă perioadă de refacere (36 de ani), în urma conflictului cu bulgarii din Câmpia Atelcuz, de la 896, unde au suferit pierderi enorme, motiv care i-a obligat s-o ia din loc de acolo, au trecut prin foc şi sabie întreaga Europă, învingându-i pe franci şi almani, ajungând la 932 până la Atlantic şi revenind la matcă prin nordul Italiei. Acesta a fost ultimul lor mare succes, întrucât europenii şi-au adaptat tehnica militară peste nivelul deţinut de aceştia, punându-se într-o poziţie avantajoasă în raport cu ungurii. Din acest moment, ei înregistrează numai insuccese: la 938 în Saxonia, la 944 în Carinthia (sudul Austriei), în 955 la Ausburg (Germania), şi între 958-968, în expediţiile spre Bizanţ. Această acumulare de insuccese i-a adus pe unguri în pragul dispariţiei, după modelul hunilor. Minunea cea mare a fost mâna întinsă de statul papal, prin încreştinare, la 1001, sub Ştefan cel Sfânt, ajutor acordat cu condiţia de a aduce la vechea credinţă catolică toate popoarele din Bazinul Carpatic, ortodoxizaţi de bulgari, cu două secole înainte. Este vorba de români, sârbi, slovaci, sloveni, pe care au reuşit să-i cucerească în primele secole ale noului mileniu, fără însă, să-i şi convertească religios, spaţiul cucerit rămânând în custodia lor aproape un mileniu, până la destrămarea Imperiului Austro-Ungar în urma Primului Război Mondial (1914- 1918).
Numai că, Ungaria, devenită astfel imperiu, cu apogeu pe vremea românilor Iancu de Hunedoara şi, mai ales, a lui Matei Corvin (1458-1490), n-a fost atât de fericită în intervalul acesta de peste 800 de ani, când, într-un fel sau altul, a ţinut sub cizma ei atâtea naţiuni. Peste ei au venit fraţii lor de sânge, turcii, care, la 1526, i-au desfiinţat ca stat, preţ de 174 de ani, până la 1699, când au fost eliberaţi de austrieci, dar nu pentru a fi din nou pe propriile picioare, ca pe vremea lui Matei Corvin, ci intrând astfel în componenţa Imperiului Habsburgic, ca toate celelalte provincii, inclusiv Transilvania, perioadă care a durat (cu un grad de libertate mai mare de la 1867) până în noiembrie 1918. Este vorba de alţi 220 de ani, care, adunaţi la cei 174, înseamnă aproape patru secole de obedienţă. Cu alte cuvinte, ungurii n-au putut să-şi facă jocul în istorie la acea vreme, până la capăt, dar n-au încetat niciun moment să lupte pentru crezul lor hungarist, care înseamnă supremaţie în faţa celorlalţi.
Unii istorici sunt chiar de părere că ungurii sunt principalii autori ai propriei lor căderi consfinţite prin Tratatul de la Trianon, de la 4 iunie 1920, că deznodământul marcat de Primul Război Mondial putea fi amânat încă multă vreme, dacă el n-ar fi fost grăbit de nerăbdarea clasei politice maghiare, mai ales de după 1867, când au pus stăpânire pe partea sud-estică a Imperiului Habsburgic (Cislethania) de a asimila în modul cel mai brutal toate naţionalităţile de sub stăpânirea lor, pentru o Ungarie a ungurilor, pe teritoriul căreia să răsune ecoul unei singure limbi, limba maghiară.
Proaspătul reales, Orban Viktor, şi-a fundamentat retorica electorală pe aceste plusuri şi minusuri medievale, conchizând că, pedalând astfel, va intra mai bine în graţiile electoratului său de bază, prezentând cu obstinaţie partea plină a paharului istoriei neamului său, făcându-l să creadă că ceea ce nu s-a putut atunci, este posibil acum, şi doar cu el în frunte. Populismul său a ţinut mai ales pentru partea neinstruită a maghiarilor din ţară şi pentru cei din afara graniţelor, dintre care cei mai numeroşi sunt maghiarii din România. Se apreciază, conform Biroului Electoral Central Ungar, că din cei peste un milion de unguri care au primit dubla cetăţenie din 2010 încoace, 350.000-400.000 sunt de-ai noştri, ceea ce înseamnă că aceştia au pus umărul serios la succesul FIDESZ , la recentele alegeri, motiv care, după declaraţiile pe această temă, îl face mândru pe Kelemen Hunor.
Sprijinul neprecupeţit de anul acesta în alegeri al maghiarilor din România îi va deschide tupeistului Viktor Orban o şi mai largă poartă pentru a se amesteca şi mai mult în treburile interne ale Ţării noastre, îndeosebi ale Ardealului, căruia de mult i-a prezis un viitor maghiar, chiar de pe teritoriul românesc. Lucrul acesta îl va face mai ales acum, imediat, şi pe parcursul întregului an, pentru a demonstra Europei şi lumii, chiar de Anul Centenarului, şi în ciuda oricărei evidenţe, că „Transilvania este pământ unguresc”. Iar dacă generaţia lumii de acum un secol nu i-au crezut pe propagandiştii iredentişti ai vremii, de ce n-ar face-o actuala generaţie, pentru că România a devenit de mult timp un „sat fără câini”. Aceasta, întrucât cu totul altele sunt priorităţile clasei noastre politice, a celor de la guvernare, a liderilor acestora, ai căror ochi sunt aţintiţi mai mult asupra junei cu care tomnaticul El lider maximo, Liviu Dragnea, vrea să se însoare.
Mergând pe urmele primului ministru Tisza Istvan, de acum mai bine de o sută de ani, care în plin război, în 1915, în urma victoriilor vremelnice de pe front ale Puterilor Centrale, din care Ungaria făcea parte, întrezărea deja marele rol civilizator pe care aceasta îl va avea în viitoarea Europă (fapt ce, din fericire, nu s-a întâmplat), precum şi ale amiralului Horthy Miklos, Orban Viktor plusează şi el amintind că „Ungaria este suficient de puternică să-şi asume răspundere pentru maghiarii din Transilvania, cât şi pentru ceilalţi din întreg Bazinul Carpatic”. Având în vedere că grosul diasporei maghiare se află în Transilvania, este limpede că marea bătălie pentru recuperarea, chiar şi simbolică a Ungariei Mari, se va da în România, pe pământ transilvan, unde Statul Român asigură, prin instituţiile sale centrale şi locale: Parlament, Guvern, consilii judeţene, consilii locale, primari (de un indiferentism ieşit din comun, aşa cum este şi cazul multor localităţi din judeţul Mureş, şi în special al municipiului reşedinţă de judeţ), câmp larg de extindere a bilingvismului, de trimitere în derizoriu a limbii române, de înfiriparea de instituţii ale separatismului, exact ceea ce doreşte domnul Orban Viktor, pentru ca desăvârşirea operei sale să-i fie mai uşoară.
Aşadar, viitorul care ne aşteaptă, „chiar dacă nu va fi maghiar” va fi unul sumbru pentru Naţiunea Română, care cu toate că acum o sută de ani a făcut adevărate minuni, dă dovadă de o inconştienţă rară, ignorând pericolele care ne pândesc. Suntem atacaţi puternic nu numai din est, dar şi din vest, iar lucrul cel mai periculos este că, aceste două forţe oculte, Putin-Orban, cooperează eficient şi contra noastră chiar în văzul lumii, fără ca noi să ridicăm măcar un deget, fără să ne pese cum ne fuge pământul de sub picioare.
Văzând despre ce este vorba, să nu uităm de vina societăţii civile româneşti, cea care, în fapt, va suporta costurile acestei atitudini de „no combat” a organismelor de care vorbeam, care, aflată şi ea într-o stare letargică, întârzie să pună presiune pe cei care au în sarcină apărarea demnităţii Naţiunii şi a securităţii Ţării. Aşa cum Constituţia le-o cere, dar nu o fac din foarte multe motive, şi în primul rând pentru faptul că nu le pasă de această Ţară, care este a lor doar în măsura în care ea şi noi, cei mulţi, îmbrăcăm rolul unei profitabile vaci de muls.

(Articol, de Ioan Cismaş, preluat din cotidianul „Cuvântul liber” de la Târgu-Mureş, din data de 12 aprilie 2018)

Comunicat de presă

Conducerile asociaţiilor, ligilor şi fundaţiilor din judeţul Covasna, cu sediul în municipiul Sfântu-Gheorghe, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, în fiecare an, începând cu 2003, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - Purtătorul de Biruinţă, conferă Diploma de cetăţean de onoare al comunităţii româneşti din Sfântu-Gheorghe unor persoane „în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru întreaga activitate pusă în slujba binelui public”.
În anul 2018, vor primi această distincţie onorifică următoarele persoane, membre ale comunităţii româneşti din Sfântu-Gheorghe:
1. Maria Stoica, profesor gradul I de limba şi literatura română şi latină, autor de lucrări literare (poezie, proză, teatru, critică literară), editor, publicist şi membru activ al mai multor asociaţii cultural-ştiinţifice.
2. Ioachim Grigorescu, col. (rtg), preşedinte al filialelor Covasna a mai multor organizaţii neguvernamentale, dintre care: Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Asociaţia „Cultul Eroilor”, Consiliul Judeţean Covasna al Persoanelor Vârstnice.
3. Florentina Voinescu, învăţător gradul I cu o bogată şi îndelungată activitate pedagogică, culturală, editorială şi civică.
4. Marian Bobei, maistru militar principal (rtg), colecţionar, pictor şi sculptor, cu lucrări expuse în numeroase expoziţii din ţară şi străinătate, membru activ al mai multor asociaţii cultural-ştiinţifice.
5. Augustin Covaciu, col. (rtg), întreprinzător, atlet de performanţă, participant la numeroase concursuri de alergare în ţară şi străinătate pentru persoane de peste 65 de ani, toate terminate pe podium.
Ceremonia decernării diplomelor va avea loc luni, 23 aprilie 2018, ora 11, la terminarea Sfintei Liturghii săvârşite la Catedrala Ortodoxă, paraclis episcopal, din Sfântu-Gheorghe. La eveniment sunt invitaţi şi deţinătorii Diploma de cetăţean de onoare al comunităţii româneşti din Sfântu-Gheorghe din anii precedenţi.
Biroul de presă,
16 aprilie 2018

(fragment)

Un orologiu sună noaptea jumătate,
La castel în poartă oare cine bate?
- „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit,
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată,
Mica mea oştire fuse sfărâmată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-ncongior,
Vântul suflă rece, rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- „Ce faci tu copilă?”, zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- „Ce spui tu, străine? Ştefan e departe,
Braţul lui prin taberi mii de morţi împarte,
Eu sunt a sa mamă, el e fiul meu,
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a schimbat,
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire, pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!

Ştefan se întoarse şi din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice de securi loviţi.
Dimitrie Bolintineanu

DANIEL SIHASTRU

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii, un străin sosi.
- „Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!”
- „Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune:
Să aştepte-afară! Sânt în rugăciune.”
-„Bunule părinte, sunt rânit şi-nvins,
Însuţi a mea mamă astăzi m-a respins!
Viu să-ţi cer povaţă dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova de-astăzi să se-nchine?”
Daniel Sihastru domnului a zis:
- „Mă înşeală-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă sabia nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,
Nu e totodată pace şi furtună.
Doamne!, tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni şi pământuri,
Dar nu ai pe-acela ca să-i umileşti!
Poţi ca să îi sfarămi, dar nu să-i robeşti!
Dacă mâna-ţi slabă sceptrul o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
Căci mai bine este supus lăudat,
Decât cu ruşine domn şi atârnat!”
După-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii, nalţă-o mânăstire.

Mai multă revoltă, indignare şi aspră condamnare exprim în urma cunoaşterii opiniilor distinsului autor Mircea Popa, expuse într-un articol despre starea de alterare a creierului unuia dintre funcţionarii schemei lucrătorilor din Muzeul Unirii din Alba Iulia. Spun a „unui funcţionar”, pentru că nu este singurul căruia stricăciunea organului de judecată se află în stadiu avansat. Din cele relatate de autor în pagina 19 a publicaţiei „Flacăra lui Adrian Păunescu”, aprilie 2018, reiese că nu este vorba de o nevinovată debusolare sau de o rătăcire de alienat mintal a acestui „contestatar al lui Mihai Viteazul”, ci de nişte convingeri emise de „un pretins conferenţiar universitar”, în care şcoala la care s-a format a picurat în el venin antiromânesc, iar acum seamănă aceeaşi buruiană otrăvitoare. La o ceremonie de depunere de coroane la Statuia lui Mihai Viteazul, un alt funcţionar al Muzeului Unirii şi-a încheiat un mic discurs cu afirmaţia: „Dacia n-a existat!”, iar când ziariştii şi alţi oameni din preajmă l-au luat la rost, insul a răspuns cu obrăznicie: „Acesta-i adevărul”, acesta fiind un junior al orientării antidaciste a colectivului Muzeului Unirii, care, în total dispreţ, nu admite manifestări despre istoria dacilor.
Amărăciunea noastră este accentuată de întreţinerea gărzii imperiale austriece, care trece pe aleea centrală a Cetăţii, pe lângă Muzeu şi Sala Unirii, mărşăluind în ritmul tobelor şi purtând steaguri austriece, fără ca ei, lucrători ai acestei instituţii a românismului, să ceară primarului municipiului Alba Iulia, Mircea Hava (foto), să oprească această paradă zilnică, o insultă cinică pentru români. Primarul oraşului deţine funcţia de peste 20 de ani. În tot acest timp, a revigorat cetatea austriacă, evocatoare a robiei românilor, a plantat din loc în loc imagini statuare de honvezi austrieci şi de soldaţi mercenari romani. În aceşti 20 de ani, nu s-a construit niciun simbol istoric românesc, nicio imagine a unui dac, a lui Decebal, a lui Burebista, nicăieri steagul dacic. Există doar Obeliscul „Horia, Cloşca şi Crişan”, Monumentul „Horia, Cloşca şi Crişan”, Statuia lui Mihai Viteazul, toate moştenite din vremea comuniştilor.
Individul Marius Diaconescu consideră „criminali” pe cei doi eroi ai Ţării, Avram Iancu şi Mihai Viteazul, ambii legaţi de istoria Transilvaniei. Deduci că o asemenea creatură nu poate avea picătură de sânge românesc în butoiul cu pulbere de unde emite această aberaţie şi atunci te întrebi cum a ajuns acest ungur în postură de istoric, lucrător la rădăcinile istoriei româneşti. Din tot ce afirmă în articolele sale despre Iancu şi Mihai, se scurge veninul revanşardului ungur, care neagă actul de Unire al lui Mihai Viteazul şi îl atribuie lui Bathori, aspect pe care domnul Mircea Popa îl lămureşte, aşa cum este firesc, punând în cântar actul de „mare făuritor de ţară” al lui Mihai şi acela de „măgărie istorică”, precum că „Bathori a fost principe peste trei principate române: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova” în calitate de cuceritor străin, pus pe ucidere şi umilinţă asupra românilor.
Acest „pretins conferenţiar universitar”, acest „homuncul de tristă amintire”, acest „delincvent” istoric, acest „istoric de doi bani”, acest „mărunt pigmeu” urmăreşte ştergerea meritelor de mare războinic ale lui Mihai Viteazul, afirmând că războiul cu turcii al Ligii Sfinte l-a creat pe Mihai Viteazul. Putregaiul istoric din fiinţa lui Diaconescu nu-mi poate fi animat de adevărul că, în urma marilor sale izbânzi, Mihai Viteazul a fost solicitat de către papalitate să treacă la credinţa catolică, „sfântă” chemare pe care voievodul român a refuzat-o, declarându-se şi rămânând apărător al Ortodoxiei.
Cu un sentiment de aleasă consideraţie, remarc tăria şi prestanţa domnului Mircea Popa cu care îl plezneşte pe istoricul murdar, urmare afirmaţiei acestuia că „în 1600 nu exista o conştiinţă naţională românească”, luminând pagina istorică pentru delirantul comentator prin menţiunea că „rolul istoric al lui Mihai a fost tocmai acela de a fi întemeiat această conştiinţă românească şi de a o fi făcut atât de vizibil şi de salutar măreaţă”, încolţind şi crescând în sufletele românilor în veacurile următoare, până când torţa lui Mihai Viteazul a primit amploare tot în oraşul unde a fost rostită „pofta” voievodului de Unire a celor trei principate româneşti.
Ecoul afirmaţiei domnului Mircea Popa că „prezenţa în oraşul şi Muzeul Unirii a hulitorului M.D. mă umple de scârbă şi revoltă” pătrunde adânc în sufletele locuitorilor Albei Iulia, acest altar al leagănului românilor, mai ales că pentru noi această instituţie a devenit un „sediu urât mirositor, întreţinut cu admiraţie de primarul oraşului, purtător al aceluiaşi venin antiromânesc, bine simţit de cetăţenii care l-au ales”.
Nu, domnule Mircea Popa, cu referire la Mihai Viteazul, „visul său de mărire (nu doar) depăşea înţelegerea secolului”, ci, într-o mare măsură, izbânzile lui înfricoşau mersul secolului, de aceea soluţia de a-i opri ascensiunea a fost crima josnică şi laşă.
În acest an al Centenarului Marii Uniri, oraşul Alba Iulia este trist. Nimic din ce ar putea ilustra Unirea românilor nu are reprezentare aici, urmare mizeriei din caracterul primarului neromân Hava, care refuză crearea de simboluri româneşti în acest răsunător aşezământ istoric. Aşa am ajuns în anul Centenarului fără a avea Monumentul Unirii. Singurul simbol care onorează întreaga istorie a românilor este Statuia lui Mihai Viteazul, Sfântul care înalţă spre cer buzduganul său, trimiţând în văzduh pulberea strălucitoare a istoriei noastre.

Domnii parlamentari şi guvernanţi sunt consideraţi reprezentanţii noştri; de aceea, aducem în atenţia dânşilor câteva probleme care ne preocupă şi pe care noi îi rugăm să le rezolve prin puterea ce o deţin.
- SĂ NU SE SCADĂ NUMĂRUL DE PATURI DIN SPITALE, că nici aşa nu sunt suficiente.
- SĂ NU SE MAI IA MĂSURI POPULISTE, ca acelea cu scăderea preţurilor la medicamente, care au dus la dispariţia unor medicamente de pe piaţă. Unele medicamente sunt foarte scumpe, iar altele nici nu se găsesc. Avem nevoie de produse obţinute din plasmă umană, fără de care unii bolnavi mor. De ce să apelăm la firme străine, care nici nu ne pot livra la timp produsele şi ne şi costă foarte mult, când s-ar putea investi la Centrul din Cluj-Napoca, aproximativ două milioane de euro şi s-ar putea crea o astfel de secţie care ar putea asigura produsele necesare la timp şi la preţuri mai mici, Ţara făcând astfel economii?! Sunt ramuri de unde se pot lua aceşti bani, cu riscul de a întârzia unele lucrări, dar salvând vieţi care nu se pot recupera mai târziu.
- SĂ NU FIE NEDREPTĂŢIT CAPITALUL ROMÂNESC ÎN FAŢA CELUI STRĂIN, CI DIMPOTRIVĂ, SĂ I SE DEA PRIORITATE, atât în probleme de investiţii în infrastructură, cât şi în servicii. AVEM NEVOIE DE REFACEREA INDUSTRIEI ROMÂNEŞTI AUTOHTONE!
- STOPAŢI DISTRUGEREA ÎNTREPRINDERILOR ROMÂNEŞTI CARE NE-AU MAI RĂMAS! Ne-am bucurat că s-a salvat şantierul naval de la Mangalia.
- STOPAŢI VÂNZAREA BOGĂŢIILOR ŢĂRII CARE NE-AU MAI RĂMAS ŞI A PĂMÂNTULUI ROMÂNESC, că ajungem ca, în propria Ţară, să călcăm pe pământ străin, pentru care o să ni se ceară chirie sau chiar să evacuăm spaţiul!
- Românii, se vede, sunt foarte săritori la plângerile şi sfaturile străinilor. Astfel, l-au executat pe Mareşalul Ion Antonescu, fără să stea pe gânduri, şi i-au demolat şi statuile. RUGĂM SĂ SE IA DE URGENŢĂ ŞI HOTĂRÂREA DEMOLĂRII TUTUROR STATUILOR ŞI MONUMENTELOR RIDICATE CRIMINALILOR MAGHIARI CARE AU COMIS ATROCITĂŢI ÎMPOTRIVA POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI, PRECUM HORTHY, PETOFI etc.!! Acestea sunt monumentele cu care sărbătorim Centenarul Marii Uniri?! Oare consideraţi că românii pot îndura la nesfârşit? Până când să mai suportăm atâta umilinţă?! Trebuie, oare, să ne închinăm statuilor criminalilor maghiari pentru „a beneficia” de voturile udemeriste? Noi nu avem nevoie de voturile lor manipulatoare!!
- În altă ordine de idei, CONDUCEREA ŢĂRII „SE DĂ PESTE CAP” SĂ ACORDE BENEFICII SPECIALE FOSTEI FAMILII REGALE. Până când să ne preocupăm în mod special de urmaşii regelui? Nu au avut funcţii de şefi de stat şi nici nu au rămas minori neajutoraţi. E adevărat că familia a fost obişnuită să fie deservită de cel puţin 20 de servitori. Să fie sănătoşi! Să trăiască din ce au muncit sau muncesc, ca orice cetăţean! NU MAI AVEM NEVOIE DE ÎNCĂ O CĂPUŞĂ PE SPATELE POPORULUI!
O să dea bunul Dumnezeu să ne descotorosim şi de celelalte. Nu considerăm că e necesar să se treacă fosta familie regală pe lista celor asistaţi social. Cei amărâţi, cărora li se acordă ajutor social, pe la noi sunt puşi să presteze o muncă în folos obştesc (li se dă câte un sac de plastic să adune gunoaiele de pe străzi, ca să-şi merite cumva banii primiţi). De posturi „de tras sforile” nu avem nevoie.
- SĂ SE REVOCE HOTĂRÂRILE PRIVIND RETRIBUŢIILE ŞI PENSIILE NESIMŢITE!
Nu poate mânca nimeni de 12 ori mai mult, sau şi de mai multe ori, decât o altă persoană! (Legic, diferenţa dintre cea mai mică şi cea mai mare retribuţie este de 12 ori!) Nu credeţi că este exagerat?
- În altă ordine de idei, AM FOST PROCOPSIŢI CU O COROANĂ REGALĂ ÎN STEMA ROMÂNIEI, FĂRĂ SĂ FIM CONSULTAŢI! ŞI FĂRĂ SĂ AVEM NEVOIE! Deoarece nu avem monarhie şi nici nu dorim să mai avem vreodată, nu avem nevoie de acea coroană în stemă! Însă, în schimb, până acum nu a fost vreme ca să se observe, sau nu a fost interes în acest sens, că românii transilvăneni, încă nici azi, nu suntem reprezentaţi în stema Ţării! Se consideră că nu facem parte din România?! DORIM SĂ NI SE FACĂ ŞI NOUĂ, ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI, UN LOCŞOR ÎN STEMA ROMÂNIEI! Dacă se poate, că minorităţile sunt reprezentate din timpul imperiului austro-ungar şi şi-au păstrat locul „de cinste”, numai noi, românii majoritari, nu avem loc în stemă! Câtă bătaie de joc!
- DORIM, DE ASEMENEA, SĂ SE ÎNCEAPĂ DEMERSURILE PENTRU UNIREA PROPRIU-ZISĂ A REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA! Aşa cum s-au unit cele două Germanii! Nu ne mulţumeşte răspunsul „diplomatic” al ministrului de Externe, Teodor Meleşcanu, care ne vorbeşte despre Unire în cadrul Uniunii Europene. Nu avem nevoie de poveşti de adormit copiii! În cadrul UE sunt altfel de „uniri”, între popoare de etnii diferite, cum suntem noi cu Ungaria, care la rândul ei, doreşte o unire fierbinte cu Transilvania. NOI VREM REVENIREA MOLDOVEI LA PATRIA-MAMĂ! Jumătate din populaţia Republicii Moldova are deja cetăţenie română! Nu ne interesează poziţia duşmanilor! Nu le cerem părerea! Ruşii şi-ar dori să ocupe, dacă s-ar putea, întreaga Europă. Deşi convieţuim în acelaşi „ocean”, peştele mare cu peştele mic, pe noi, românii, n-o să ne înghită, nu pentru că am fi „mari şi tari”, ci pentru că suntem un peşte mic cu solzii tari şi le-am sta în gât, ceea ce ar putea să le fie fatal. Trebuie să începem să acţionăm ca atare, că, vorba românului: „boala lungă-i moarte sigură!”.
- Şi, dacă tot zice că se străduieşte, conducerea Ţării să se dea peste cap pentru anumite lucruri, cum ar fi CONSTRUIREA, URGENTĂ, A MONUMENTULUI MARII UNIRI LA ALBA IULIA!!! Că e mai mare ruşinea să sărbătorim Centenarul Marii Uniri fără monument…
- Acum e la modă să se vorbească englezeşte, „diplomatic”, şi sofisticat. Am considerat că nu e cazul să ne ascundem după deget. De aceea, NOI VORBIM ROMÂNEŞTE DESPRE UNELE PROBLEME CARE NE DOR DE MULTĂ VREME ŞI CARE, DEŞI S-AU MAI SPUS, NU S-AU REZOLVAT, ÎNCĂ. NOI SPERĂM SĂ ÎNCEAPĂ SĂ ÎI DOARĂ ŞI PE CEI CARE SUNT DATORI SĂ LE REZOLVE, CĂ DE ACEEA I-AM TRIMIS LA GUVERNAREA ŢĂRII! Fraţii trebuie să se ajute între ei, doar că unii au uitat că i-am votat cu încredere de frate şi, în loc să ne reprezinte, ne aduc daune! Cu trădători nu putem înainta! Sunt doar iluzii de moment. Cei care urcă anormal de rapid, şi foarte sus, au „şansa” să cadă şi să se zdrobească puternic, dacă nu fac ceea ce trebuie! Timpul a dovedit asta, de fiecare dată.
SĂ DEA BUNUL DUMNEZEU SĂ MAI AUZIM ŞI DE BINE…!