Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al Istoriei Românilor şi, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Acest eveniment a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei noastre, deoarece măreţia ei stă în faptul că este isprava istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan izbucnit cu putere din străfundurile conştiinţei neamului.
În spiritul celor mai frumoase tradiţii româneşti şi din dorinţa de a rememora şi de a marca acest eveniment istoric din viaţa românilor, Asociaţia „Maris şi Alutus”, în colaborare cu Liceul Teoretic „Sfântul Nicolae”, au organizat, pentru întâia oară, în data de 30 noiembrie 2011, pe scena Casei de Cultură a Municipiului Gheorgheni, judeţul Harghita, un spectacol festiv, „1 Decembrie 1918 - 1 Decembrie 2011” , dedicat Zilei Naţionale a României.
Manifestarea organizată a creat posibilitatea evoluării pe scenă a Formaţiei Păstrătorilor de Tradiţii Populare din Buhalniţa, judeţul Neamţ, formaţiilor artistice ale Liceului Teoretic „Sfântul Nicolae” din Gheorgheni, membrilor Cenaclului Literar „Înger Pierdut” şi Ansamblului Folcloric al Căminului Cultural din comuna Voşlăbeni, judeţul Harghita, cu participarea extraordinară a cantautorului folk Emeric Imre. Într-o împletire armonioasă cu această manifestare culturală, Asociaţia „Maris şi Alutus” a organizat, de asemenea, în data de 1 decembrie, competiţia sportivă de fotbal în sală „Cupa 1 Decembrie”, care a adunat la start patru echipe de copii (născuţi în anii 2000-2002), şi anume: CS Viitorul Gheorgheni, Elite Gheorgheni, Ştiinţa Topliţa, Minerul Bălan.
La finalul competiţiei, copiii s-au bucurat de multe surprize, acestora oferindu-li-se, din partea organizatorilor, diplome şi cupe. Totodată, Asociaţia „Maris şi Alutus”, în colaborare cu Moş Nicolae, a împărţit daruri tuturor participanţilor la această acţiune.

Din proorociile înalte, ce-s aşternute-n Sfânta Carte,
Răsare-o zi de bucurie, înveşmântată-n veşnicie.
E praznic mare, luminos, coboară Soarele Hristos,
Venind în lume, Prunc curat, cu chip senin, nevinovat.

O stea strălucitoare-n cer, tresare astăzi ca şi ieri,
Umbrind cu dulce-ai revărsare, pământu-ntreg, pe fiecare.
Se văd sosind din depărtare, cuprinşi de-o mistică chemare,
Trei crai străini, purtaţi de dor, spre leagănul izbăvitor.

Toţi îngerii vestesc în cor, pe Împăratul tuturor,
Născut din Preacurata Maică, în peştera întunecată.
Cântă cu toţii într-un gând, croiesc cu zarea legământ;
Slăvit să fie Domnul Sfânt, Stăpân în cer şi pe pământ.

Prost organizată, umilită şi, deci, tristă Ziua Naţională a României de anul acesta, în inima Ţării, că la Bucureşti, exceptând mitocănia preşedintelui de a nu-i saluta în continuare pe foştii preşedinţi, manifestarea a fost extraordinară, parada militară bucurându-i până la lacrimi pe români, bătrâni şi tineri de-o potrivă.
Evenimentele lipsite de bunul simţ elementar s-au succedat unul după altul în reşedinţele judeţelor Covasna şi Harghita, Sfântu-Gheorghe şi respectiv, Miercurea-Ciuc, de la cele mai mărunte şi aparent neînsemnate, până la cele de-a dreptul batjocoritoare şi ilegale.
La Sfântu-Gheorghe, drapelul României a împânzit bulevardul principal abia pe 30 noiembrie la prânz, când deja era sărbătoare - ziua Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României -, şi a şi fost înlăturat rapid, după obiceiul împământenit de ani al administraţiei locale, pe 2 decembrie dimineaţa, deşi în toate localităţile Ţării în întreaga lună decembrie, şi chiar până după Bobotează, acestea sunt lăsate pe străzi, ca semn de serbare şi bucurie continuă. Mai mult, tot administraţia locală a „uitat” să amplaseze steagul României pe o porţiune de 2-300 de metri, exact în faţa Primăriei şi Consiliului Local Sfântu-Gheorghe, ca semn că pentru Uniunea Democrată Maghiară din România şi Partidul Civic Maghiar această zi nu este una de sărbătoare, ci una de doliu, aşa după cum separatiştii ne-au şi dovedit prin multe fapte de-a lungul anilor (vezi aleşii cu cocarda neagră în piept, de 1 Decembrie, la şedinţa solemnă din Parlament; vezi coroana depusă cu eşarfă neagră la Cluj pentru că „a greşit secretara”, care nu a ştiut ce culoare trebuie să comande; vezi miniştri, în timpul manifestărilor publice, cu tricouri iredentiste etc.). Cu alte cuvinte, degeaba „prostea proştii”, vorba lui Mircea Badea, primarul Antal Arpad înainte cu o zi, pe 30 noiembrie, la Antena 3, că ce democrat e el, ce deschis, ce european, că a şi alocat bani pentru această manifestare, de parcă i-ar fi alocat de la conaţionalii lui din Rupea, de unde s-a pripăşit pe-aici, nu de la cetăţenii comunităţii municipiului Sfântului Gheorghe. Nu ţine figura, domnule meşter, atâta vreme cât sfidezi România şi românii în felul ăsta bădăran, necioplit. Mai bine ne-ai spune de ce te-ai făcut că nu auzi întrebarea clară, adresată în direct la Alessandra Stoicescu în emisiune, de contribuabilul tupeist Dan Tanasă, care te-a interpelat simplu şi la obiect: „Să ne spună domnul Antal Arpad de ce nu participă niciodată la Ziua Naţională a României şi de ce nu poartă niciodată eşarfa tricoloră cu prilejul manifestărilor solemne, aşa cum prevede legea?”. Nici acum nu se aude, Antal Arpad? Poate, dar acum rămâne scris. Şi poate că, deşi rămâne scris, nu se va întâmpla cu matale nimic zilele astea, că e putred trunchiul statului de sus până jos, dar măcar vor putea fi contracaraţi în viitor românii anti-români de azi, mari comentatori- trădători, formatori de opinie, proastă, pe la TV şi prin unele ziare.
Dar, să revenim la oile noastre. La Sfântu-Gheorghe, 1 Decembrie 2011 a fost o zi normală de lucru: toţi minoritarii care sunt fie în subordinea unităţii administrativ-teritoriale, fie în cea a regiilor autonome de stat, fie în a privaţilor trebăluiau cu mare plăcere, şi sfidător la adresa celor care sărbătoreau, câte ceva, de la turnat asfalt şi pus reclame în cutiile poştale, până la măturat casa scării şi citit contoarul.
Pe principiul „lasă, bă, că-i bine şi-aşa rău cum e, ei cu ale lor, noi cu ale noastre”, am trecut şi de această dată cu vederea. Noi, românii. De noi e vorba. Şi am ajuns la reprezentantul Guvernului în teritoriu. Aici, avem situaţie similară şi la Sfântu-Gheorghe şi la Miercurea- Ciuc, unde domnii Gyorgy Ervin şi respectiv, Ladanyi Laszlo ne-au „binecuvântat” cu mesajul lui Boc, Emil Boc, cică primul ministru al României. Din partea lor, însă, nimic. Absolut nimic, nici măcar un amărât de „La Mulţi Ani!”, aşa, ca din partea Instituţiei Prefectului. Despre semnificaţia zilei, la Miercurea- Ciuc nu a vorbit nimeni din partea Instituţiei Prefectului - Judeţul Harghita. Nici la Sfântu-Gheorghe, unde a luat cuvântul subprefectul Ionaşcu Valentin, probabil în calitate de Ionaşcu Valentin, că de reprezentant al Instituţiei Prefectului - Judeţul Covasna în niciun caz. Dacă aveţi răbdare, vă explicăm, şi atunci nu va trebui să vă luaţi după eventualele bălmăjiri viitoare ale unora ca Gyorgy şi Ladanyi. Instituţia respectivă este denumită prin lege ca fiind A PREFECTULUI, şi nu Prefectură, cum popular îi spunem câteodată. Deci, INSTITUŢIA PRECTULUI - JUDEŢUL… Exact ca şi în cazul preşedintelui României, instituţia nu este Preşedinţia, cum de asemenea popular îi spunem, ci INSTITUŢIA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI. Aşadar, corect, Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna. Deci nu a subprefectului. Deci instituţia este PREFECTUL, ceilalţi care lucrează acolo fiind doar aparatul care îl deserveşte pe prefect, ca instituţie. Despre Ionaşcu Valentin, în calitate de subprefect, maximum putem spune că dintre acei angajaţi el este cel care îi ia locul prefectului. Dar asta în niciun caz când acesta este lângă el, ci când lipseşte motivat, adică e în concediul legal de odihnă, e în spital etc.. Aşadar, Ionaşcu Valentin a citit textul lui în calitate de Ionaşcu Valentin, subprefect, şi nu de reprezentant al Instituţiei Prefectului - Judeţul Covasna, de vreme ce era prefectul Gyorgy Ervin lângă el. La Miercurea- Ciuc, domnul subprefect Constantin Strujan, care e cu ştate mai vechi, dar tot cu acte nu foarte greu de catalogat din punct de vedere al legii şi al românismului, nu a citit nimic, pentru că, probabil, dumnealui nu se află în plină campanie electorală precum omologul Ionaşcu, care (sic!) se şi vede primar la Întorsura- Buzăului. Cu alte cuvinte, nu ţine figura, domnule Gyorgy, pe care, cunoscându- te, parcă te şi auzim: „Eee, che eu am dat cuvintul lui domnu’ Ionaşcu pentru che este romin şi, deci, che ca să vorbeasche el la romini, che ştie mai bine, nu din rea intenţie”. Legea, domnule Gyorgy, legea, că de aia eşti dumneata plătit gras de Statul Român, nu „che ca să dai explicaţii”. Acum şi în general, că matale cam asta faci de 7 ani, dai explicaţii şi faci slalom printre legi şi prevederile constituţionale, servindu- i pe cei care te-au pus acolo, la privilegii şi leafă bună de la români.
Şi, pentru că tot am ajuns la Miercurea-Ciuc, aici am constatat şi altele. Steguleţele (că altfel nu le putem numi) de prin centru, puse de domnul Raduly Robert, erau aşa de mici, mici, mici, ca alea care le puneţi la maşină, ca nu cumva să îi doară ochii pe locatarii din blocurile vecine, de a căror bunăstare se ocupă personal edilul udemerist. Apoi, am văzut un domn ce semăna cu Toader Paleologu, care a salutat, împreună cu prefectul Ladanyi Laszlo, Drapelul de Luptă. Am rămas şocaţi când am observat că nu doar semăna, ci chiar el era, Paleologu. Cu toate că „băiatul lui tata” e de fel boem, aşa l-a înzestrat natura, aceasta nu scuză nesimţirea cu care el - împreună cu Ladanyi, care nu doar i-a permis, dar probabil că l-a şi invitat - a salutat Drapelul de Luptă, adus în faţa mulţimii din piaţa publică de Brigada 61 Vânători de Munte „General Virgil Bădulescu” din Miercurea-Ciuc. Se pune întrebarea: în ce calitate a salutat drapelul Toader Paleologu la Miercurea-Ciuc? În ce calitate? De parlamentar? Nu credem, că nu scrie la lege că aceştia au dreptul şi îndatorirea respectivă. În calitate de fost ambasador ori de fost ministru? Nici asta nu credem, că nu scrie la lege că „foştii” salută Drapelul de Luptă. În calitate de vicepreşedinte al principalului partid de guvernământ? Da, asta era. Glumeam. Asta v-ar spune probabil Ladanyi, că ce mare onoare este pentru ei, harghitenii, că era ditamai vicepreşedintele PD-L central - coleg de guvernare cu ei, udemereii, acolo, şi de asta i-a dat onoarea. De parcă el ar fi cel care trebuie să i-o dea, nu legea! În calitate de „ne doare în cot de voi şi de lege, că noi suntem stăpâni în ţara asta”, în calitatea asta a salutat Toader Paleologu Drapelul de Luptă. Vă spunem noi.
Ceea ce am văzut în plus la Miercurea- Ciuc faţă de Sfântu-Gheorghe a fost lumea. La Sfântu-Gheorghe au lipsit românii din oraş, care sunt mulţi, dar care au fost luaţi prin surprindere de ora prea matinală, intenţionat hotărâtă nepotrivit de organizatori, tocmai pentru ca localnicii să nu fie în piaţă. Uite aşa se face că Piaţa „Mihai Viteazul” s-a umplut cu cei veniţi din ţară ca să serbeze Ziua Naţională împreună cu noi, românii din Covasna şi Harghita. Cum spuneam, la Miercurea-Ciuc, deşi românii sunt mai puţini ca la Sfântu-Gheorghe, în scuar au fost mai mulţi, dar asta şi pentru că evenimentul a avut loc la ora 14. Ceea ce nu e rău.
Pe lângă lumea multă însă, în reşedinţa harghiteană a fost şi bază militară centrul. Atât de multă armată, de toate felurile, am văzut în capitala Harghitei, încât nu am ştiut pe cine apără aceasta. Pe noi, românii, de huliganii extremişti unguri din gruparea Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate, strânşi întrun colţişor, sau pe ei de noi?! Zău. Dacă ne atacau atunci şi acolo ruşii, nu făceau faţă cu noi. Atât de multă armată a fost mobilizată, în cătană şi în civil. De aici şi întrebarea din titlu: judeţele Covasna şi Harghita sunt un Kosovo în devenire?! Să ni se zică şi nouă. Că unele surse spun că a existat, într-adevăr, teama de un nou „Târgu-Mureş” la Miercurea- Ciuc!!! Adică noi suntem de vină, românii, că vrem să sărbătorim Ziua Naţională a Ţării noastre în chiar inima ei, şi asta şi păziţi ca-n filme? Nu autorităţile vânzătoare care ne-au adus în halul ăsta în cele două decenii de trădare a românilor din Covasna şi Harghita şi, implicit, a României?
În final, doar o vorbă să vă mai spunem: exemplar devotamentul faţă de Ţară al membrilor Noii Drepte, dar, nu numai devotamentul şi dragostea, ci şi modul de comportare, absolut ireproşabil. Atât în capitala Covasnei, cât şi în a Harghitei. Să recunoaştem că mulţi dintre noi am lăsat-o mai moale (cum se spune) cu Ţara şi că ar fi timpul să ne deşteptăm din somnul cel de moarte, urmându-le acestor patrioţi, şi altora ca ei, exemplul.
Ah, încă ceva: la Sfântu-Gheorghe, Noua Dreaptă a avut voie să intre la manifestarea oficială, până în inima Pieţei „Mihai Viteazul”, cu însemnele organizaţiei. La Miercurea- Ciuc, nu, fiindu-i interzis acest lucru de autorităţi şi organele de ordine. Domnule preşedinte al României, Traian Băsescu, domnule preşedinte al Senatului, Vasile Blaga, doamnă preşedinte a Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, domnule ministru de Interne, Traian Igaş, domnule ministru al Justiţiei, Cătălin Predoiu, doamna procuror general al României, Laura Codruţa Kovesi, vă adresăm, după toate cele de mai sus, o ultima întrebare: Miercurea- Ciuc nu este în aceeaşi ţară cu Sfântu- Gheorghe?; Miercurea-Ciuc şi Sfântu-Gheorghe nu sunt în aceeaşi ţară cu Bucureştii?; aţi cedat definitiv şi irevocabil în faţa şantajului dus încontinuu asupra voastră de gaşca de şovini minoritari până la… Până la ce? Până la destrămarea Statului Român sub mizerul vostru patronaj. Până acolo.

30 noiembrie

• Actorul de la Iaşi care interpretează rolul „Principele Radu”, cu numele de familie Duda, de ziua Sfântului Andrei, Ocrotitorul României, ne dă lecţii la Radio France Internaţional, despre cum ar trebui neamul românesc să-şi cinstească istoria. După ce a studiat intens, vezi: „Şi eu am fost la Kennedy School of Government pentru două săptămâni”, titratul actor afirmă: „Ce se întâmplă cu o naţiune care are o perioadă de dezechilibru, de criză, de lipsă de regăsire de sine, de lipsă de identitate, de lipsă de speranţă, de lipsă de respectabilitate, atunci are nevoie de o zi naţională care să-i ofere confort identitar, psihologic, sufletesc, care să-i ofere o garanţie a ceva. Or din păcate, această glorioasă zi a Unirii Mari - pentru că e probabil cel mai mare deziderat pe care ţările române l-au avut de-a lungul istoriei lor - nu oferă. Pentru că anii în care un stat, o naţiune îşi adaugă la sine teritoriu sau îl pierde nu sunt zile relevante pentru Ziua Naţională”. După cum afirmă domnul Duda, se poate înţelege că la 1 Decembrie 1918 România şi-a adăugat teritorii şi românii asta sărbătoresc. Păi, ungurii zic la fel! Stimabile, vii de la Iaşi şi e momentul să ieşi.
• Municipiul Galaţi s-a bucurat de prezenţa Patriarhului Daniel şi a Mitropolitului de Corfu (Grecia), Nectarie, sărbătorind frumos pe Ocrotitorul României, Sfântul Apostol Andrei. E bine! Doamne ajută!

1 Decembrie

• Ziua Naţională a Românilor! A fost sărbătorită de români cum se cuvine, în toată ţara. La Miercurea-Ciuc, extremiştii unguri au sărbătorit-o la sediul Jandarmeriei. Noi nu înţelegem de ce persoane din conducerea statului îi permit lui Vasile Toroczkai, conducătorul organizaţiei extremiste ungureşti Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate, să vină în România şi să tulbure sărbătoarea românilor cu acţiuni condamnabile oriunde. Suntem adepţii toleranţei, dar când e nevoie mai trebuie şi o sfântă palmă, aşa cum Sfântul Nicolae i-a dat lui Arie ereticul. Felicităm tinerii din Noua Dreaptă pentru cum ştiu, în mod paşnic, curajos, demn, să sărbătorească Ziua Sfântă a Neamului Românesc. Vremea a fost superbă, bunul Dumnezeu dorind să-l umilească pe Adrian Cioroianu. Fostul ministru de Externe al României, anul trecut, cu aceeaşi ocazie, spunea la TVR că data de 1 Decembrie trebuie schimbată datorită condiţiilor meteorologice. Oare cine l-o fi făcut, pe stimabilul, istoric, şi mai apoi ministru? Oricum, eu cred că ăia nu erau români.
• S-a întâmplat azi, deşi noi vom afla după două săptămâni. Aşa se află veştile cu adevărat importante în România noastră de azi. „Preşedintele României, Traian Băsescu, a decorat zece români care s-au distins prin promovarea identităţii şi culturii româneşti în statele în care locuiesc. Printre aceştia s-au aflat şi doi români din Ungaria, Eva Iova, redactorul-şef al „Foii Româneşti” şi prof. dr. Maria Berenyi, director al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria”, transmite „Foaia Românească” în ultimul său număr. Domn Băsescuuu! Mai căutaţi şi prin judeţele patriei, poate găsiţi pe Ilie Şandru, Lazăr Lădariu şi alţi români care promovează identitatea şi cultura românească. Avem răbdare până la anul, dar să nu ne dezamăgiţi, că vă afurisim. 2 decembrie
• Aflăm de pe site-ul ziarului „Libertatea”, ziarul bucureştenilor, următoarele: „Europarlamentarul Laszlo Tokes a trimis de Ziua Naţională a României o scrisoare în care cere autorităţilor de la Bucureşti să declare autonomia Ţinutului Secuiesc! „În urmă cu 91 de ani, încălcând principiul wilsonian al autodeterminării, fără să se consulte populaţia - maghiară - implicată, Transilvania şi alte regiuni ale Ungariei au fost rupte de ţara mamă. Dacă teritoriile ni s-au luat, măcar să ni se asigure pe aceste teritorii drepturile minoritare şi autonomia naţională, aşa cum prevede chiar şi Proclamaţia de la Alba-Iulia din 1918!”, arată vicepreşedintele Parlamentului European în scrisoare”. Ziarul „Libertatea” răspunde la mesajul europarlamentarului astfel: „Nu există zi lăsată de la Dumnezeu fără ca Laszlo Tokes să nu ceară câte ceva de la lume. Nu există. Aer, apă, de cele mai multe ori pământ, abţibilduri, un tub de şampon, hârtie igienică, o bucată de funie, puţin săpun, o sticlă goală, medicamente compensate, orice, oricum, de la oricine, dar mai ales de la români, Laszlo Tokes cere. În ultimii 21 de ani însă, cere şi „bătaie”. Ultima pretenţie a fostului pastor reformat de lege şi de datini şterge praful de pe cuvântul „impertinenţă”: „Dacă teritoriile ni s-au luat, măcar să ni se asigure pe aceste teritorii drepturile minoritare şi autonomia naţională”. Cere şi ţi se va da, spunea Iisus. Mai cere mult şi ţi se va da, spunem noi, de n-ai să mai poţi duce”. Redacţia îi mai aminteşte lui Vasile de familie, copii, amante, după care încheie: „Un om care cere mereu, dar care nu ştie să-şi ceară iertare familiei sau ţării care-l acceptă e un mare zero. În traducere liberă, nu există. Sau, dacă există, nu contează”. Salutăm performanţa lui Vasilică! I-a făcut şi pe bucureşteni să se revolte, nu numai pe ardeleni. Măi băieţi, măi Vasilică, voi nu ştiţi că e post? Post spiritual, „episcopule” Vasilică.

3 decembrie

• Sursa Ziare.com ne aduce la cunoştinţă ce a glăsuit Crin Antonescu într-o emisiune la Antena 3. Antonescu a zis: „UDMR, o ruşine pentru maghiarii din România”. Parol, bine a zis! A mai explicat de ce afirmă acest adevăr, iată: „PDL-ul maghiar (UDMR - n.r.) a folosit această împrejurare (demiterea lui Mircea Geoană de la şefia Senatului - n.r.) ca să-şi facă încă o negociere cu PDL-ul românesc, pocăiţii ăştia ai lui Boc în fine, în ideea nu care s-a văzut de a mai lua un ciubuc, Secretariatul General al Guvernului, cu RA-APPS cu tot, nu, asta a fost başca, asta a fost la vedere. Marea problemă a colegilor din UDMR era Legea electorală, şi ei au obţinut în schimbul susţinerii pentru preşedinţia la PD un lucru care îi face de tot râsul pe pedeliştii români, şi anume să rămână Legea electorală actuală, numărul de parlamentari nu să scadă, ci să crească cu vreo doi-trei”. Aferim! Îl informăm pe această cale pe preşedintele Antonescu, un clar văzător, că în judeţul Covasna PD-L e udmr, UDMR-ul e udmr şi PNL-ul de sub pulpana domniei sale e udmr, şi că toţi aşa, cum spunea şi el, sunt o ruşine pentru maghiari (maghiari = ungurizaţi) şi, adăgăm noi, şi pentru unguri. Pentru curăţenie, vă sugerăm să semnaţi transferul lui Tăriceanu la UDMR, ca el să se simtă mai bine alături de colegii cu care a guvernat, iar dumneavoastră, profesor de istorie, să vă întăriţi românismul deocamdată fragil.
• „Primarul general al celei de-a doua capitale româneşti, Dorin Chirtoacă, a primit titlul de omul politic al anului, la cea de-a X-a ediţie a Galei Premiilor TVR Internaţional de la Bucureşti.” Ne vom salva doar revenind la românism şi realizând reîntregirea neamului românesc”, a declarat Dorin Chirtoacă după ce a primit acest premiu”, scrie arena. md, preluată de Romanian Global News. Subscriem în totalitate. Doamne ajută!
• Agenţia ştirilor care te frig, „HotNews”, preia de la Agerpres o ştire, o pune în cuptorul cu microunde şi o livrează fierbinte. Exemplu: „Preşedintele Partidului Naţional Liberal (PNL), Crin Antonescu, a declarat că în cazul în care proiectul legii comasării alegerilor va fi adoptat, Uniunea Social Liberală ia în considerare retragerea din Parlament a senatorilor şi deputaţilor Opoziţiei, potrivit Agerpres”. De ce e fierbinte ştirea? Pentru că potrivit domnului Antonescu: „Retragerea în bloc a Opoziţiei din Parlament înseamnă oriunde alegeri anticipate”. Cum puterea face ce vrea, să înţelegem că trebuie să ne pregătim de alegeri anticipate? Cred că am vrea să trăim şi asta pe lângă trăirile adunate.
• Zi deosebită pentru membrii şi beneficiarii Asociaţiei „Vasiliada”, ONG patronat de Arhiepiscopia Craiovei. Reprezentanţi ai culturii, comerţului, media ori politicului s-au reunit în scopul comun al promovării şi susţinerii filantropiei creştine. Prin arhiereasca binecuvântare a IPS Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, manifestarea s-a bucurat de prezenţe deosebite, personalităţi cu notorietate din diferite domenii de activitate: Baroneasa de Winterbourne, Emma Nicholson, Cristian Mihăilescu - directorul general al Operei din Braşov, actriţa Aniela Petreanu, dr. Raed Arafat - fondatorul SMURD România, jurnalistul Emil Hurezeanu sau avocatul Gabriel Biriş. Gala a fost moderată de jurnaliştii Liana Stanciu şi Cristian Tabără. Mulţumim Agenţiei de ştiri „Basilica” pentru că ne duce veşti ce ne fac cu adevărat să simţim că suntem în Postul Naşterii Domnului.

5 decembrie

• Sesiune de comunicări cu tema „Eparhia Clujului la 90 de ani. Istoric, evenimente, personalităţi”, la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş- Bolyai”. Academicianul Ion Aurel Pop arată că toate indiciile susţin faptul că Mitropolia Feleacului, datată cu a doua jumătate a secolului XV, a fost întemeiată şi a păstorit la începuturi „sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei de la Suceava”. Continuă: „Ştefan cel Mare şi Sfânt a dăruit bisericii Mitropoliei din Feleac cărţi şi manuscrise de mare valoare”. Ne mai spune: „Românii erau pe atunci cei mai mari crescători de oi din Europa Centrală şi de Est şi erau oameni statornici. (...) Dar nimic nu părea să anunţe marea vocaţie ecleziastică a Feleacului şi atenţia de care se va bucura din partea Mitropoliei Moldovei acest sat din hotarul Clujului. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Feleacul nu făcea parte din întinsele domenii dăruite de regele Matei Corvin lui Ştefan cel Mare. Satul Feleac nu era aşezat pe domeniul nobiliar, ci pe domeniul regesc al Clujului”. Episcopia Vadului a fost întemeiată tot de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Academicianul Nicolae Edroiu a demonstrat, în această sesiune de comunicări, că Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Episcopia Vadului avea sigiliul său identic cu sigiliul Mănăstirii Putna. Credem că Arpad Antal, Alexandru Tamaş, popa Vasile, şi alţii ca ei regretă profund că s-au născut prea târziu ca să-l împiedice pe „ungurul” Matei Corvin să aprobe înfiinţarea Mitropoliei Feleacului, Mitropolie a românilor creştini ortodocşi. Deh, fentele istoriei, nu-i aşa, glumeţilor!
• Tot un glumeţ, care vrea să-i arate că are ştaif şi viziune colegului Alexandru şi altora din gaşcă, s-a dus la cumpărături la Bruxelles, că doar se apropie sărbătoarea Naşterii Domnului. Azi îmbină plăcutul cu „utilul” şi e prezent la audienţa ce i-a aranjat-o şogorul la şeful Parlamentului European, polonezul Jerzy Buzek, pentru a-i da ploconul zicând că-i secuiesc. A luat câteva produse de la firmele din judeţul românesc Harghita, le-a numit secuieşti şi le-a făcut cadou. Apoi, cică a discutat cum ar putea să le promoveze sub un anumit brand. Se pare că polonezul s-a ferit să-i sugereze cum. O fi ştiind şi Buzek ceva istorie şi nu marşează. Se pare că unul mai nevoiaş, Martin Kamp, secretarul general al Partidului Popular European, a fost măgulit că a primit un cadou de Crăciun. Alţi membri ai PPE nu obişnuiesc să dea cadouri secretarului general de sărbători, dar Borboli face cum a fost învăţat, dacă nu mai e secretarul general al Partidului Comunist Român, cadoriseşte secretarul general al Partidului Popular European. O să te dezveţi, oare, vreodată de apucăturile ce nu fac cinste? Domnule ministru Baconschi, ce părere aveţi? Ăsta se vrea un ministru de Externe al etnobusiness- ului din România? 6 decembrie
• Sfântă Liturghie Arhierească de Sfântul Nicolae în Catedrala Mitropolitană a Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. După Sfânta Liturghie s-au celebrat 90 de ani de la reînfiinţarea Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. S-a subliniat că acesta a fost darul de mare preţ al Sfântului Nicolae, cel bun şi blând şi făcător de minuni, făcut binecredincioşilor ortodocşi din Transilvania. În continuare, au urmat slujba de sfinţire şi inaugurarea Muzeului Mitropolitan, amenajat în demisolul Catedralei. Mărturisind unitatea neamului românesc, au fost prezenţi Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, reprezentanţii Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, ai Mitropoliei Banatului. Alături de ei, au fost şi alţi arhierei din episcopiile mitropoliilor menţionate. La Mulţi Ani şi plini de duhovniceşti realizări dorim Eparhiei sărbătorite!
• Hunor Chelemen nu are pic de consistenţă culturală când îi dă replica lui Antonescu. Acelaşi DVD. Cine face referire la adevărata faţă a UDMR este extremist şi atacă ungurii. Un singur lucru l-a învăţat bine veterinarul de la cultură. Minte, minte, minte, până te crede cineva. Hunorică minciunică: „Antonescu e noul Vadim Tudor”. Ei na! Nici ungurii nu te cred şi nici ungurizaţii, darămite românii.
• Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale, este în China, într-o delegaţie oficială. Mai apar, aşa, pe ici, pe colo, şi veşti bune. Mai multe nu s-au spus. Credem că-i de bine.

7 decembrie

• Site-ul Ziarişti Online şi Victor Roncea Blog ne informează despre ghiduşiile reformatului Vasile Tocheş. Dezvăluiri făcute de soţia sa şi preotul reformat Balogh Barnabas, fost consilier al său. Ultima aventură, după cum declară Edit Tocheş, este o femeie cu 22 de ani mai tânără decât Vasile, născută în Miercurea- Ciuc, numită Prohaszka Rad Boroka, asistentă la Universitatea Sapienţa. Oare ce-i învaţă domnişoara pe studenţii universităţii? Învăţăturile or fi în programa şcolară?

8 decembrie

• Aflăm, din multe surse, o veste foarte bună. Curtea Constituţională a României a hotărât, în unanimitate, că Legea de modificare a Legii Arhivelor Naţionale, propusă de actoraşul cel viteaz Arpad Francisc Marton, în prezent deputat, şi adoptată de Camera Deputaţilor ce a avut drept de vot final, este neconstituţională. Mai avem încă România. Mai există, la limită, responsabilitate faţă de neam. Bine şi aşa rău! E bucurie în Postul Naşterii Domnului!
• Terza Iosif Culcear, un tânăr dornic de afirmare în etno-business, bate câmpii despre ungurizaţi şi cică ziua lor, referendum, împărţiri administrativ teritoriale etc.. Nici ungurii şi nici ungurizaţii nu-l înţeleg. Probabil numai partenerii şi concurenţa.
• Citim pe Ziarişti Online ce a scris Daniel Man. „Un nou volum din „Durerile Bihorului” - O carte care trebuie deschisă, citită şi dată mai departe. Conform studiilor făcute de academicianul Constantin Rădulescu-Motru, românii sunt toleranţi şi flexibili, dar aceştia NU au memorie scurtă. O dovadă în plus în acest sens au adus autorii celui de-al doilea volum al unei cărţi-document despre neamul românesc, lansată la Oradea.” Şi noi credem.
• Arpad Antal îi consideră uituci pe etnicii unguri şi pe ungurizaţi. Oare ce părere şi-au făcut cei ce conduc firma Kaufland despre agitatorul udemerist, acum primar? Noi le sugerăm să ia atitudine, mai ales după experienţa edificatoare de la Miercurea-Ciuc cu extremiştii.

10 decembrie

• „Bucuria mea e şi mai mare când văd semnele încrederii dvs. E o mare bucurie şi îmi dă putere să continui activitatea pe care aş dori să o duc mai departe. Mă străduiesc să merit şi pe mai departe încrederea dumneavoastră”, a spus Tocheş, în Târgu-Mureş, celor ce l-au ales preşedintele lor. Pentru a putea să-i reprezinte pe toţi, le-a cerut să-i fie dată Cristina Alexandru ca executiv. Ei au fost de acord. Sursa Agerpres. Atenţie, Prohaszka Rad Boroka! Cristina e agreată de toţi. Cu ea poate să-şi continue activitatea cu puterea dăruită, şi Cristina va executa.
• Tot acolo, la Târgu-Mureş, Tibor T. Toro a declarat că Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania nu va concepe să aibă în rândurile sale politicieni corupţi. Sursa Agerpres. Foarte mobilizator, dar politicieni imorali da? Eee, Tibi baci, ce te faci cu şefu’? Bine că te-ai oprit numai la corupţi, dar nu fi sigur că cine e imoral nu are şi predispoziţie spre corupţie, aşa că fii cu arma la picior. Succes!

11 decembrie

• Mulţumim Mediafax că ne luminezi: „Zsolt a subliniat că este important ca în Parlamentul României să existe „maghiari din Ardeal, ceangăi”, întrucât „o politică etnică maghiară în Parlamentul de la Bucureşti este foarte importantă””. Încă: „Este, de asemenea, important ca politica maghiară „să fie devotată ideii autonomiei şi păstrării identităţii”. „Nu acceptăm nicio măsură dublă, nici în problema istorică, nici în actualitatea politică. Ce se poate în Europa, se poate şi la noi. Dacă alte neamuri au autonomie în Europa, trebuie să avem şi noi. Nu putem renunţa la această optică. Partidul Popular European are un devotament etic, în Dumnezeu. Dumnezeu, pe lângă patria cerească, ne-a dat şi patria pământească. În ambele niveluri trebuie să fim devotaţi. Cele două loialităţi - faţă de patria cerească şi naţiunea noastră - se leagă. Sunt convins că întâlnirea voastră de azi este importantă pentru îmbunătăţirea vieţii maghiarilor. Vă asigur că Guvernul ungar vă va sprijini în toate”, conchide vicepremierul ungar, în mesajul remis”. Mesajul a fost remis ieri, la Târgu-Mureş. Şi noi care credeam că găselniţa cu ceangăii îi aparţine lui Arpad Antal. Ne cerem scuze, nu e decât un executant, dar se dă mare, deştept, inteligent, pentru ştiriştii din Sfântu- Gheorghe, care, precum înghite ştiuca blincărul, aşa şi ei îi sorb vorbele. Halal!

12 decembrie

• Maestrul naiului, Gheorghe Zamfir, susţine un concert în biserica romano-catolică „Regele Iisus” situată pe strada Fabricii. Pentru ortodocşi, Iisus este Mântuitor, Dumnezeu, Împărat şi nicidecum rege. Tânărul Pantelimon, numit director al noului festival „Povestea de Ajun”, afirmă că el a realizat evenimentul. Mda! Noi vedem că Emil trăieşte în ficţiunea udemeristă. Titlul festivalului nu are nicio legătură cu sărbătorile Naşterii Domnului, deoarece naşterea Domnului Iisus este un Adevăr, nu o poveste. Naşterea se vesteşte şi nu e o poveste. În cel mai bun caz este o eroare de traducere numele aşazisului festival, care, cu siguranţă, este dorit de udemerişti ca eclipsare a Festivalului de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă „Crăciunul la Români”, organizat de Fundaţia „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe. De altfel, cu delicateţea- i notorie, Înaltpreasfinţitul Ioan, chiriarhul ţinutului, în Pastorala de Crăciun (vezi paginile 1 şi 12), spune atât de frumos: „Se scrie azi atâta ficţiune literară după care aleargă mulţi, însă ei uită că raţiunile divine şi realitatea sunt mai profunde decât ficţiunea în care se afundă, pierzând comoara cea de nepreţuit a Sfintelor Scripturi. Prin Întruparea Sa, Hristos S-a făcut punte între nevăzut şi văzut, între două mari realităţi şi nu între două ficţiuni. Omul nu este rodul unei ficţiuni care sfârşeşte în cenuşă, căci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsă; omul îşi continuă existenţa în veşnicia iubirii Creatorului său. Cenuşa poate fi sfârşitul unei ficţiuni, dar omul în niciun caz, căci el este rodul iubirii şi al raţiunii divine, ori iubirea nu poate fi niciodată arsă”. Îl sfătuim pe junele Emil să intre şi în Biserica Neamului său, dacă e român, şi va afla veşti în Ajun, nu poveşti. Drăguţă, noi te iubim, te sfătuim, însă mântuirea e personală. Nu merge cu pile udemeriste. Dacă nu ştiai eşti scuzat, dar de acum, când ai aflat, nu vei fi iertat, nu de noi, ci de Împărat. Totuşi, mai ai o şansă, întoarce-te şi vei fi viu. Tot Împăratul te va ierta, că noi te-am iertat de când te-am văzut cu ce te ocupi.

13 decembrie

• Apare un interviu cu maestrul Gheorghe Zamfir. Previzibil maestrul, după cum îl cunoaştem din afirmaţiile anterioare. Cu umilinţă şi fără pretenţii îi sugerăm, dacă tot s-a întors în România din mândrie şi nu din bucurie că e român, să încerce combinaţia nai cu coruri psaltice ori coruri bizantine. S-ar putea ca în Ajunul Naşterii Domnului să sune mai vibrant. Naiul şi orga nu pot vesti, ci numai acompania vocea omului, care e făcut de Dumnezeu din iubire şi e asemenea lui. Regretăm că nu a fost ales şi Tudor Gheorghe să ne cânte adevărat. Probabil nu era potrivit pentru povestea din ajun.

14 decembrie

• Uauu! Ne aducem aminte de un om derutat. Cu prilejul interviului luat, după multe insistenţe, de directorul fondator al publicaţiei la jumătatea lunii octombrie a.c. domnului Horia Grama, deputat, acesta a reproşat că nu-l publicăm. Aducem la cunoştinţa domnului Grama că în perioada ianuarie - septembrie 2011, dumnealui a apărut de 14 ori, adică în aproximativ jumătate din ediţiile perioadei. Nu credem că personalitatea justifica mai multe consemnări. Oricum, îl înţelegem că e derutat din moment ce ne-am dat seama că nu citeşte „Condeiul ardelean”. Ca derutat e fascinant, ca deputat îmm! Doamne ajută să ne citiţi şi de sărbătoarea Tăierii Împrejur cea După Trup a Domnului; Sfântul Vasile cel Mare, anul mirean nou.
• Steaua e în, aşa-zisa, primăvara europeană. Încet, încet, vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! Bucurie mare pentru români!

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş informează opinia publică cu privire la admiterea acţiunii de anulare a hotărârilor Consiliului local Sf. Gheorghe nr. 133, 134 şi 135/2010 privind schimbarea denumirilor a peste 30 de străzi din municipiu, inclusiv 1 Decembrie 1918, de către Secţia de contencios administrativ a Tribunalului Covasna.

Reamintim public că anularea celor trei hotărâri nelegale ale Consiliului a fost solicitată de către Forum în contextul refuzului actualului prefect de a îşi îndeplinii prerogativele de verificare şi asigurare a legalităţii, pe baza autorităţii de lucru judecat, respectiv în baza a 10 hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate de Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Braşov şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în perioada 2000 – 2009 la solicitarea Instituţiei Prefectului – judeţul Covasna.

FCRCHM reaminteşte că acest demers nelegal al autorităţilor locale afectează peste 24.000 de cetăţeni din municipiul Sf. Gheorghe (1/3 din totalul populaţiei), un număr însemnat de agenţi economici şi instituţii publice şi presupune cheltuieli de cca. 400.000 lei.

Ne exprimăm încă o dată profunda nemulţumire faţă de reprezentantul Guvernului în teritoriu care în pofida atribuţiilor, a evidenţelor juridice, a autorităţii de lucru judecat şi a raportului Corpului de control al MAI prin care s-a constat nelegalitatea schimbării denumirilor de străzi din mun. Sf. Gheorghe a refuzat să acţioneze pentru asigurarea respectării legii şi să atace hotărârile nelegale în justiţie, răspunzând unor comandamente politice şi nu exigenţelor funcţiei de garant al respectării legii în judeţ pentru care Statul Român îl remunerează.

Solicităm Guvernului şi MAI ca acest aspect, alături de alte numeroase situaţii în care prefectul judeţului Covasna s-a comportat în dauna legii şi Constituţiei, partizan cu formaţiunea politică care l-a propus şi susţinut pentru ocuparea funcţiei de prefect, să fie avute în vedere cu ocazia evaluării anuale a activităţii profesionale.

FCRCHM solicită MAI- Direcţia de Administrare a Bazelor de Date şi Primăriei Sf. Gheorghe să respecte hotărârile judecătoreşti si să procedeze de urgenţă la corecta menţionare a denumirii de străzi în documentele de identitate ale cetăţenilor şi la amplasarea legală a tăbliţelor cu denumirile de străzi.

Birou de presă al FCRCHM

Urmare a escaladării demersurilor de constituire şi instituţionalizare a unei enclave etnice în mijlocul României, în fapt un veritabil stat în stat, şi internaţionalizarea acestora sub masca dreptului de iniţiativă cetăţenească în adoptarea unor acte comunitare;

- a declaraţiilor şi acţiunilor separatist – naţionaliste ale unor structuri constituite legal sau nu, interioare sau exterioare actului de guvernare, a căror acţiuni exacerbate sunt contrare spiritului european, tratatelor internaţionale la care România este parte şi a Constituţiei şi legilor României;

- a imixtiunilor tot mai dese şi mai agresive ale unor demnitari şi organisme din Republica Ungară, de conivenţă cu organizaţii extremiste maghiare, pretins civice sau politice, inclusiv prin forţarea internaţionalizării obiectivului de destructurare a României pe calea lobby-ului la nivelul organismelor Uniunii Europene;

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş condamnă cu fermitate declaraţiile iresponsabile şi incitatoare ale extremiştilor maghiari privind organizarea de acţiuni de nesupunere civică şi de transpunere a unei probleme interne a României – organizarea administrativ-teritorială – un drept suveran al oricărui stat, în agenda organismelor Uniunii Europene.

Chiar dacă acest lucru nu este legal și posibil, fiind contrar tratatelor europene, simpla formulare a unei astfel de iniţiative este de natură să nască o reacţie vehementă de condamnare a lor din partea societăţii româneşti în general şi a românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, afectaţi direct de asemenea acţiuni, în special.

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş atrage încă o dată atenţia asupra fenomenului de disoluţie fără precedent a autorităţii statului român în judeţele Covasna şi Harghita. În chiar centrul României, în mod programatic, de 20 de ani organizaţiile politico – civice reprezentante ale neorevizionismului maghiar controlează abuziv, opresiv şi dictatorial puterea şi viaţa publică locală şi resursele publice. Scopul urmărit este, în mod evident, consolidarea unei puteri locale guvernată doar de propriile interese şi deziderate şi nu de legislaţia naţională şi de nevoia asigurării unui echilibru între interesele şi drepturile tuturor locuitorilor regiunii indiferent de naţionalitate sau confesiune.

Această situaţie absolut anacronică şi antieuropeană, contrară unui climat de convieţuire interetnică armonioasă, se cristalizează extrem de periculos datorită îndeosebi controlării pârghiilor de putere centrală şi aservirii acestora intereselor separatiste de către ONG-ul denumit Uniunea Democratică a Maghiarilor din România.

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş subliniază şi de această dată că voinţa celor 400.000 de români din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, dar şi voinţa întregul popor român, nu poate fi ignorată de promotorii formulelor şi practicilor specifice feudalismului sau regimului stalinist, iar această voinţă se bazează pe caracterul de stat naţional, unitar, independent şi indivizibil, care nu se negociază; în acest cadru, toţi cetăţenii sunt egali în drepturi şi obligaţii, cu asigurarea drepturilor privind protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la standarde europene, fără acceptarea unor formule neorevizioniste mascate de cereri de acordarea de drepturi deja legiferate şi respectate.

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş solicită autorităţilor Statului Român luarea de măsuri ferme de contracarare a oricăror acţiuni contrare ordinii constituţionale şi asigurarea respectării legii şi autorităţii statale în mod unitar pe întreg teritoriul naţional.

Biroul de presă al FCRCHM

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş îşi exprimă profundul regret faţă de actul de agresiune şi umilinţa la care a fost supus singurul component de naţionalitate română al echipei naţionale de hochei U16, de Ziua Naţională a României, de către coechipierii şi colegii săi, cetăţeni români aparţinând minorităţii maghiare.

FCRCHM consideră gestul ca fiind absolut reprobabil absolută şi solicită Comitetului Olimpic Român şi Federaţiei Române de Hochei măsuri ferme în acord cu legislaţia şi regulamentele sportive în vigoare.

De asemenea, FCRCHM solicită declanşarea unei anchete interne la echipele naţionale de hochei şi sancţionarea persoanelor vinovate de utilizarea simbolurilor Republicii Ungare la meciurile internaţionale ale acestora.

Referitor la actul reprobabil de agresiune petrecut la Miercurea Ciuc, FCRCHM atrage atenţia că atitudinea şi comportamentul deviant al minorilor implicaţi în agresiune este rezultatul direct al unor factori socio-culturali, socio-afectivi şi educaţionali specifici zonei, cultivați în familie și școală și societate, care se reflectă negativ asupra personalităţi în formare a întregului tineret aparţinând minorităţii maghiare. De aici, apare pericolul ca astfel de fapte să se repete şi să se multiplice în timp ca număr şi intensitate.

Subliniem că principalii factori de natura celor enumeraţi anterior care induc tulburări de comportament în rândul tinerilor maghiari au ca izvor mesajele publice şi conduita liderilor politici şi civici maghiari care includ în conţinutul „luptei pentru drepturi” – care sunt în realitate acordate - şi o componentă de educare ultranaţionalistă şi chiar şovină, antiromânească şi antistatală a persoanelor aparţinând minorităţii maghiare şi în special a tinerimii, văzută ca viitoarea generaţie care să ducă mai departe o iluzorie și absurdă bătălie pentru hegemonie maghiară în bazinul carpatic.

Vinovate de degradarea armoniei interetnice şi escaladarea ultranaţionalismului maghiar sunt şi personajele politice româneşti care de-a lungul timpului au aprobat separatismul pe criterii etnice al şcolilor, întrerupând brutal contactul şi socializarea dintre tinerii români şi maghiari din zonă şi au trecut sub tăcere măsuri politico-administrative care au dus la o veritabilă cosuveranitate româno-ungară într-o zonă situată în plin centru al României.

Conform recomandărilor Comisiei de la Veneţia, FCRCHM solicită Ministerului Educaţiei Naţionale şi autorităţilor publice organizarea de activităţi culturale, educaţionale, sportive, etc. în care să fie angrenaţi tinerii aparţinând majorităţii şi minorităţilor naţionale, astfel încât aceştia să ajungă să se cunoască, să se respecte reciproc şi să îşi dorească să îşi construiască împreună viitorul într-un climat european, de normală şi armonioasă convieţuire interetnică.

Biroul de presă

al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş

La fiecare început de an avem două sărbători importante: Tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfântul Ierarh Vasile cel Mare.
În ziua a opta după naşterea Sa, Dumnezeiescul Prunc a fost adus la Templu şi tăiat împrejur, după Legea ce era în Israel din vremea lui Avraam. Cu prilejul acesta I s-a dat numele Iisus, nume pe care Arhanghelul Gavriil l-a vestit Preasfintei Fecioare Maria.
Tăierea împrejur din Vechiul Testament a fost preînchipuirea botezului din Noul Testament. Tăierea împrejur a Domnului nostru vădeşte că El a primit cu adevărat asupra Sa trupul omenesc şi nu doar o închipuire a lui, după cum au învăţat ereticii mai târziu despre Dânsul.
Domnul nostru a primit tăierea împrejur încă şi pentru aceea că voia să împlinească toată Legea, pe care El Însuşi a dat-o prin prooroci şi drepţi. Împlinind Legea scrisă, El a înlocuit-o cu Botezul în Biserica Sa cea Sfântă, după cum s-a propovăduit de către Apostolul Pavel: Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă (Galateni 6, 15).
Vedem, pentru a nu ştiu câta oară, că Hristos a venit să desăvârşească preînchipuirile Vechiului Testament. Dacă prin tăierea împrejur preoţii acordau o atenţie deosebită unei anumite părţi din corp, iată că prin Botez întreaga făptură ia contact cu apa Botezului şi în felul acesta devenim fii şi moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
La început de an este bine să medităm la cum avem noi acum haina botezului? Dar şi mai mult, trebuie să punem început bun şi să avem curajul să păşim pe calea cea strâmtă şi îngustă care ne duce sigur în Împărăţia lui Dumnezeu. Să încercăm ca în anul acesta nou să fim mai buni, mai iertători, dar, mai ales, creştini practicanţi. Să încercăm să ne cunoaştem credinţa, adâncul credinţei noastre, deoarece abia atunci putem sta neclintiţi în faţa oricărui duşman, pentru că Dumnezeu este cu noi. Amin.

Sfântul Vasile s-a născut în vremea domniei Împăratului Constantin. Pe când nu era încă botezat, a vieţuit cincisprezece ani în Atena, unde a deprins filosofia, retorica, astronomia şi toate celelalte ştiinţe lumeşti ale vremii sale. Prietenii săi erau Grigorie teologul şi Iulian, împăratul apostat de mai târziu.
La anii vârstniciei sale, a primit botezul în râul Iordan împreună cu Ebulios, dascălul său de mai înainte. Sfântul Vasile a fost episcop al Cezareei Capadociei vreme de aproape zece ani şi şi-a săvârşit viaţa pământească după cincizeci de ani de la naşterea sa.
A fost un mare apărător al Ortodoxiei, minunată făclie de curăţie duhovnicească, râvnitor al vieţuirii de închinare, mare cuget teologic şi un mare ziditor şi stâlp al Bisericii lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile şi-a agonisit, după vrednicie, numirea de „Mare”. În slujbele bisericeşti se grăieşte despre dânsul ca despre „albina Bisericii lui Hristos, care celor credincioşi le adună miere şi cu acul său înţeapă pe eretici”.
S-au păstrat multe din scrierile acestui Părinte al Bisericii: scrieri teologice, apologetice, ascetice şi canonice, precum şi Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ce-I poartă numele.
Această Dumnezeiască Liturghie se săvârşeşte doar de zece ori pe an: la 1 ianuarie, ziua de prăznuire a Sfântului, în ajunul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în ajunul Botezului Domnului, în toate Duminicile Marelui Post, excepţie făcând Duminica Floriilor, în Sfânta şi Marea Joi, în Marea şi Sfânta Sâmbătă a Paştilor.
Sfântul Vasile a adormit în pace la 1 ianuarie 379 şi s-a strămutat în împărăţia Cerurilor.
Deşi a trăit foarte puţină vreme pe pământ, Sfântul Vasile şi-a lăsat o urmă adâncă în istoria Bisericii. Să încercăm să ne însuşim cel puţin una din învăţăturile sale şi vom vedea că învăţătura sa ne sileşte, parcă, să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.
Una din aceste învăţături ale Sfântului Vasile este: Adevărata filosofie este gândirea la moarte. Oare, de câte păcate ne-ar feri această învăţătură dacă am pune-o în practică? La acest început de an să cerem ajutorul Sfântului Ierarh Vasile să devenim mai duhovniceşti şi să ne gândim că ne apropiem încet, încet de groapă, şi că va veni ziua când vom sta goi înaintea lui Dumnezeu şi a întregii lumi şi vom fi judecaţi. Fie ca atunci toţi să putem da răspuns bun la acea Înfricoşată Judecată a lui Dumnezeu. Amin.

Când Domnul nostru a împlinit treizeci de ani de la naşterea Sa cea trupească, Şi-a început propovăduirea şi lucrarea Sa cea mântuitoare. El Însuşi a făcut vădit acest „început al începutului” prin botezul Său în râul Iordan.
Spune Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Începutul lumii este apa. Începutul Evangheliei este Iordanul”. Odată cu botezul Domnului în apă, s-a vestit lumii taina Dumnezeieştii şi Sfintei Treimi, taina cea proorocită în Vechiul Testament, taină cunoscută doar în pilde de vechiul Egipt şi vechea Indie.
Tatăl S-a descoperit auzului, Duhul S-a descoperit vederii şi Fiul S-a descoperit atingerii. Tatăl a dat mărturie despre Fiul, Fiul a fost botezat cu apă şi Duhul Sfânt în chip de porumbel S-a purtat pe deasupra apei.
Când Sfântul Ioan Botezătorul a dat mărturie despre Hristos, zicând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29) şi când L-a cufundat şi L-a botezat pe Domnul în Iordan, s-a arătat menirea lui Hristos în lume şi calea mântuirii noastre. Adică Domnul a luat asupra Sa păcatele neamului omenesc şi a murit sub ele (prin cufundare) şi iarăşi a înviat (prin ieşirea din apă).
Haideţi, dar ca şi noi să murim omului celui vechi, robit păcatului, şi să înviem curăţiţi, înnoiţi şi preschimbaţi. Acesta este Mântuitorul şi aceasta este calea mântuirii.
Praznicul Botezului mai este numit şi Praznicul Luminării. Botezul în râul Iordan ne luminează prin arătarea lui Dumnezeu în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Aceasta este una din căile prin care suntem luminaţi. Iar cea de a doua cale este botezul cu apă, prin care suntem înfiaţi de Părintele Luminilor prin slujirea Fiului şi puterea Duhului Sfânt.
În această zi, în toate Bisericile Ortodoxe se săvârşeşte slujba Sfinţirii apei celei mari, sau Aghiasma mare - aşa cum se cunoaşte în popor. Această apă sfinţită se păstrează în casă la un loc curat şi se bea din ea pe nemâncate, înainte de anafură, până pe 14 ianuarie, când se încheie praznicul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos.

De vreme ce menirea cea mai înaltă a Sfântului Ioan în viaţa sa pământească s-a împlinit în ziua Botezului Domnului, Biserica a rânduit, încă din primele veacuri, prăznuirea sa în ziua următoare Botezului Domnului.
De sărbătoarea aceasta este legată şi minunea săvârşită de mâna Înaintemergătorului Ioan. Sfântul evanghelist Luca voia să mute trupul lui Ioan din Sevastia, locul unde irod tăiase capul marelui prooroc, în Antiohia, locul naşterii sale. Însă nu a putut să mute acolo numai o mână, ce s-a păstrat în Antiohia până în veacul al zecelea. Mai pe urmă mâna Sfântului a fost mutată la Constantinopol, de unde a dispărut în vremea stăpânirii turceşti.
Sfântul Ioan este prăznuit de mai multe ori de-a lungul anului, dar ziua aceasta, 7 ianuarie, are cea mai mare sfinţenie. În Sfintele Evanghelii, Sfântul Ioan Botezătorul are un loc cu totul deosebit între cei ce s-au aflat în jurul Mântuitorului prin felul în care intră în lume şi prin felul vieţuirii în lumea aceasta, prin botezarea norodului cu botezul pocăinţei, prin botezul Mântuitorului şi, mai pe urmă, prin trista sa plecare din lumea aceasta.
Avea o astfel de curăţie sufletească, încât cu adevărat poate fi numit mai lesne înger decât om muritor, precum îl numeşte şi Sfânta Scriptură.
Sfântul Ioan se deosebeşte de ceilalţi prooroci mai vârtos prin aceea că s-a învrednicit a arăta cu mâna sa lumii pe Acela despre Care a proorocit.
Se spune că, în fiecare an, la această prăznuire a Sfântului, episcopul Antiohiei aducea mâna Sfântului Ioan înaintea norodului. Uneori mâna se arăta deschisă, alte ori se arăta închisă. În cea dintâi împrejurare vestea un an roditor şi îmbelşugat, în cea de-a doua vestea un an lipsit de roade şi foamete.
Iată că la început de an Dumnezeu aşa a rânduit să avem modele de urmat. Dacă nu putem urma Sfinţilor Ioan Botezătorul şi Vasile cel Mare să încercăm cel puţin să urmăm familiilor din care dânşii făceau parte.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta. Amin.

Fiecare dimineaţă urmează după o noapte,
Ca visul şi năluca trec zilele noastre.
Pornim pe un nou drum privind spre zări albastre,
Cu gândul şi nădejdea că totul va renaşte.

Fiecare clipă ne-aduce ceva sau poate ne ia,
Viaţă sau moarte, sănătate sau boală,
Nefiind în stare să smulgem vălul de taină,
Pe care viitorul vrea să-l culeagă.

O carte sfântă e viaţa şi multe file sunt în ea,
Să scriem ce-i frumos şi bun în drumul nostru pe pământ.
Cu milă şi cu îndurare, Iisus Hristos, Stăpânul blând,
S-aducă binecuvântare în orice casă de creştin.

În nicio altă parte a ţării repertoriul Anului Nou nu cunoaşte o atât de mare varietate şi bogăţie de manifestări folclorice ca în Bucovina. Transmise pe cale orală din generaţie în generaţie, într-o permanentă schimbare şi înnoire, atât ca funcţie cât şi ca mod de realizare artistică, obiceiurile tradiţionale bucovinene legate de Anul Nou au ajuns până în zilele noastre ca nişte spectacole grandioase care concentrează, ca şi în trecut, atenţia întregii colectivităţi.
La cumpăna dintre ani, în satele Bucovinei te întâmpină o atmosferă unică, de intensă trăire emoţională care, de cele mai multe ori, reflectă o realitate cotidiană, legând punţi nevăzute între om şi cosmos, între om şi mediul înconjurător, între om şi semenii săi.
În acest mirific colţ de ţară, Anul Nou este sărbătorit pe mai multe planuri, datinile şi obiceiurile specifice momentului derulându-se atât în intimitatea casei, cât şi în spaţii deschise, în centrul satelor.
Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de secetă pe baza unui aşa-numit calendar din foi de ceapă. La întocmirea acestuia se proceda astfel: în noaptea de ajun se tăiau părţi egale dintr-o ceapă, cojile astfel obţinute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urma punerea sării pisate în cantităţi egale în fiecare coajă şi aşezarea acestora în rând, ca în succesiunea lunilor din an, pe masă sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se făcea în dimineaţa de 1 ianuarie după cantitatea de apă acumulată în cupele foilor de ceapă.
Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea şi calendarul din cărbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru aceasta se alegeau cărbuni aprinşi, egali ca mărime, proveniţi din aceeaşi esenţă lemnoasă, câte unul pentru fiecare cultură ce urma a fi semănată în anul care începea (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc.). Cărbunii, botezaţi cu numele plantelor, erau puşi pe marginea vetrei sau pe o tavă şi erau lăsaţi până a doua zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalenţei, cantitatea de cenuşă rezultată în urma arderii complete şi a stingerii cărbunilor indicând rodul recoltei. În funcţie de aceasta, se decidea care dintre culturi vor fi semănate în cantităţi mai mari în primăvara următoare.
Tot în intimitatea locuinţei, care devenea un fel de altar sacru, un spaţiu de maximă concentrare spirituală, un „axis mundi”, se săvârşeau şi alte practici magice specifice pentru acest moment festiv al anului. Astfel, durata vieţii şi a norocului fiecăruia dintre membrii familiei erau prognozate cu ajutorul lingurilor inserate de-a lungul pereţilor, fiecare lingură de lemn căpătând numele unui membru al familiei. În dimineaţa Anului Nou, dacă vreo lingură era căzută pe podea se credea că persoana al cărei nume îl purta va avea parte de un an sumbru sau va muri.
În satele unde s-au statornicit bejenari ardeleni (peste 50 de sate), în noaptea de ajun se organiza Vergelul feciorilor şi al fetelor, ceremonial nocturn de aflare a ursitei şi a norocului. Pentru buna desfăşurare a Vergelului, cu mult timp înaintea Anului Nou, tinerii alegeau o casă şi un colcer ce avea responsabilitatea de a conduce şi a organiza cât mai bine petrecerea. La casa aleasă, colcerul avea grijă să pregătească un vas mare cu apă (un ciubăr), nuiaua pentru vergeluit, precum şi un butoi cu băutură. În noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor dat prin bucium sau prin împuşcături, tinerii se adunau la casa stabilită şi anunţată din timp. Aici, după o mică petrecere, începea „Vergelul” propriu-zis. Fetele şi băieţii îşi aruncau pe masă câte un obiect personal (nasture, pieptene, foarfece, cuţit etc.) care era aruncat în vasul cu apă neîncepută, iar vergelatorul, un bărbat isteţ şi bun improvizator, ascuns sub un cearşaf, amesteca obiectele din vas, invocând divinitatea pentru a le dărui tinerilor noroc şi belşug în viaţă.
Vergelatorul scotea, pe rând, câte un obiect pentru care sorocea. De multe ori, prezicerea în faţa obiectului scos din apă era presărată cu glume, înveselind astfel atmosfera. Ceremonialul Vergelului continua apoi cu o petrecere cu joc, mâncare şi băutură din abundenţă, un Revelion în toată regula. În satele dornene se obişnuia, până prin anii ‘50, să se organizeze vergelul fetelor separat de cel al băieţilor, dar ambele manifestări aveau aceeaşi substanţă, cu acte de divinaţie într-o noapte de renovare a timpului. Această manifestare ritualică mai putea fi întâlnită, cu ani în urmă, în forma descrisă mai sus, în localităţile montane, din zona etnografică Dorna (Poiana Stampei, Dorna Arini, Dorna Candreni, Saru Dornei, Panaci), localităţi învecinate cu zona Bistriţei, de unde îşi trage obârşia.
Dar ceea ce aduce o notă distinctivă Bucovinei faţă de alte ţinuturi româneşti, la pragul de trecere dintre ani, sunt urăturile şi jocurile cu măşti, concentrate în obiceiuri care şi-au păstrat farmecul şi prospeţimea de-a lungul anilor.
Bucovinenii, ca de altfel toţi românii, şi-au dorit dintotdeauna holde bogate. Această dorinţă transpare în cunoscutul Pluguşor, datină prin excelenţă agrară, şi este evidenţiată de recuzita pluguşorului (plug, bici, clopote, buhai), de elementele din scenariu (marcarea în mod simbolic a unei brazde), dar mai ales de textul literar, care nu este altceva decât o descriere hiperbolizată, cu ecouri mitice, a unei agriculturi ideale. Pluguşorul este pornit de către copii, care, în preajma amiezii, în ziua de 31 decembrie, încep a umbla pe la case, rostind urături de bun augur şi primind în schimb daruri, unele cu caracter simbolic, colaci, fructe sau bani.
Noaptea, alaiul pluguşorului este amplificat de cetele de feciori care umblă pe la casele unde sunt fete de măritat sau pe la rude.
Odată cu seara, parada mascaţilor, desfăşurată iniţial în faţa mulţimii adunate în centrul satului, se transferă pe la casele gospodarilor. Îmbrăcaţi în costume de o inegalabilă fantezie, întruchipând cele mai bizare creaturi mitologice, mascaţii, însoţiţi de muzicanţi şi numeroşi curioşi, încep a umple uliţele satelor, stârnind larma şi făcând fel de fel de ghiduşii. Mijloacele de expresie, ingeniozitatea soluţiilor plastice folosite de creatorii vestimentaţiei ceremoniale, originalitatea compoziţiilor adoptate de ei au cunoscut, de-a lungul anilor, o evoluţie spectaculoasă.
Specific majorităţii localităţilor bucovinene este reunirea tuturor personajelor mascate în cete mari ce poartă diverse denumiri locale: malanca, partia, banda, turca sau ceata. De obicei, conducătorul fiecărei cete este un fecior frumos, numit calfă sau turc, cunoscut în comunitate ca având o conduită morală ireproşabilă. El este întotdeauna îmbrăcat într-un costum ţărănesc tradiţional, iar ca semn al rangului ceremonial pe care îl deţine, poartă pe cap o căciulă împodobită cu şiraguri de mărgele şi panglici multicolore, iar în mână are un baston ferecat cu alamă şi cositor. În timpul jocului calfa comandă, pe rând, intrările şi ieşirile fiecărui personaj sau grup de personaje. În cadrul cetelor de mascaţi intră grupuri de „urâţi” şi de „frumoşi”, ce au rolul de a întreţine o atmosferă exuberantă. „Urâţilor” le revine misiunea de a face jonglerii dintre cele mai năstruşnice: se dau peste cap, fugăresc fetele şi copiii, ung asistenţa cu funingine, se vâră pe sub pături şi mese, se urcă prin copaci, pe case şi pe sobe, scot animalele din grajduri etc.. Tot din acest grup mai fac parte „negustorii” şi „căldărarii” care îşi dispută permanent câte ceva, dialogul lor fiind plin de o suculentă ironie.
Între jocurile cu măşti din Bucovina, un loc aparte îl ocupă jocurile caprei, ursului, căiuţilor şi cerbului.

Jocul caprei

Jocul caprei se integrează în mod armonios în cortegiul amplu al obiceiurilor legate de sărbătorile de peste an. Acest animal a întruchipat în societăţile ancestrale personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, ca personaj mito-zoomorf, cunoscută în toate aşezările bucovinene, îşi subordonează de cele mai multe ori, în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje. În unele sate, jocul acestui animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), iar în altele animalul este singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.
Masca îmbrăcămintei de capră este constituită dintr-un cap de capră, sculptat în lemn, având maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară şi a clămpăni în timpul dansului. Capul este încadrat de două corniţe împodobite cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă rolul de capră este acoperită cu o ţesătură (scoarţă sau lăicer) peste care sunt cusute năframe sau panglici de mătase, puse în diagonal, tradiţional, capra era îmbrăcată în stuf, aspect întâlnit şi astăzi în unele sate (Vereşti, Siminicea, Şerbăuţi, Siret).
Jocul caprei se derulează pe un fundal muzical, „ca la capră”, melodie interpretată de către un fluieraş, iar ciobanul sau moşul rostesc strigăturile pline de haz. În timpul jocului, pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se urcă în copac, apoi se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ, moment în care ciobanul intră în panică, urmând un dialog straniu cu animalul. În cele din urmă, capra reînvie spre bucuria tuturor, glumele şi ghiduşiile animalului reluându-şi cursul.
Prin aspect şi înfăţişare, capra jucată la Anul Nou este un animal simbol, o fiinţă fantastică, plină de măreţie. Obiceiul şi-a pierdut pe parcurs încărcătura sa mitică, având astăzi doar aspect de divertisment.

Jocul ursului

Jocul ursului, o prezenţă la fel de agreată în obiceiurile de Anul Nou în întreg spaţiul românesc, dar mai ales în Bucovina, se practică şi astăzi în majoritatea satelor. Cultul ursului este moştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Pregătirea măştii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucură de o mare atenţie. În unele părţi, forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, în timp ce în alte sate pielea se întinde pe un suport metalic, în aşa fel încât redă fizionomia animalului. De la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos.
Cândva, corpul mascatului era acoperit cu o blană veritabilă de urs, aspect întâlnit foarte rar în zilele noastre. În părţile Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie, care este cea mai arhaică formă de figurare a animalului în cadrul obiceiurilor calendaristice. Pentru obţinerea acestui costum, se răsucesc frânghii din paie de ovăz, lungi de aproximativ 40 de metri care, în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului, acesta rămânând astfel echipat pe toată durata purtării costumaţiei. În trecut, se obişnuia ca dezbrăcarea mascatului să se facă în mod ritualic, costumul de paie fiind ars în faţa asistenţei.
Se pare că ursul era venerat în Bucovina mai mult decât în orice altă parte a României. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puţin în cele montane. Cei mai spectaculoşi urşi de Anul Nou îi întâlnim în Bosanci, Udeşti, Chilişeni, Ştirbăţ, Poieni, Boroaia şi în zona Câmpulungului, în special la Sadova şi la Fundu-Moldovei. Jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cetele bucovinene. În desfăşurarea jocului ritual al ursului, etalare de forţă, vitalitate şi dibăcie, pot fi percepute şi astăzi secvenţe care reliefează credinţele referitoare la acest animal, simbol al regenerării vegetaţiei. Astfel, rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă ca şi urcarea acestuia pe bata (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara.
Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care imprimă ritmul jocului cu ajutorul unor tobe (ciururi). După executarea numerelor din timpul dansului, urşii se mişcă independent, simulând viaţa lor liberă în mijlocul naturii, se iau la trântă, fac tumbe, simulează chiar atacul asupra persoanelor din asistenţă. Datorită popularităţii sale, în ultimii ani au început să apară în sate, alături de cete precis constituite, şi grupuri mai mici de urşi (3-6 personaje), care se bucură de multă admiraţie şi contribuie la amplificarea obiceiul.

Jocul căiuţilor

Calul este o altă întruchipare plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană. Jocul calului este o reminiscenţă a cultului cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară, precum şi la solstiţiul de vară.
Ca joc de Anul Nou, căluţii (căiuţii) au o largă răspândire în satele din Bucovina, mai vestiţi fiind dansatorii - căiuţi din Dolheşti, Zvoriştea, Zamoştea, Hârtop şi Fântânele -, care impresionează prin fast şi eleganţă, dar căiuţii pot fi întâlniţi aproape în majoritatea satelor. În credinţele arhaice, calul avea o funcţie apotropaică, de protejare a gospodăriilor şi a bisericilor de spiritele rele.
În cadrul obiceiurilor tradiţionale de Anul Nou, jocul calului (căiuţilor) este practicat şi astăzi nu pentru semnificaţiile simbolice, uitate de demult, ci mai ales pentru spectaculozitatea dansului interpretat de purtătorii mascoidelor. De aceea, tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii.
În Bucovina, mascoida de cal cunoaşte mai multe variante plastice. Cel mai adesea jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă şi alte elemente ornamentale (oglinzi, peteală, canafi, mirt, panglici). Pentru a fi purtat în timpul jocului, capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată găurită la mijloc sau două vesce de sită, care se acoperă cu un covor sau o fustanelă din pânză albă sau colorată. Peste aceste ţesături se cos elemente decorative (batiste, ştergare, panglici etc.).
Tinerii care joacă căiuţii se dezlănţuie în cerc sau se desfăşoară liniar şi radial, faţă în faţă, simulând o şarjă de cavalerie, sub comanda unui căpitan sau vătaf. Sunt sate în care, asemănător alaiului caprei şi ursului se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor. Uneori căiuţii sunt grupaţi în cete de sine stătătoare conduse numai de un căpitan. Dar sunt şi cazuri în care căiuţii, mai puţini la număr, sunt incluşi în cete mari şi sunt subordonaţi altor personaje, ei având, în acest caz, un rol secundar.

Jocul cerbului

Cerbul simboliză, în mitologia populară românească, puritatea şi dreptatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui. În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, impresionează fastuozitatea personajului. Asemănător măştii de capră, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, ce are un maxilar mobil (clămpănitor), şi trup realizat dintr-un covor sau lăicer, ornate cu năframe. La prima vedere te impresionează aspectul general al acestui personaj, cu herbul măştii (alcătuirea coamelor) şi împodobirea capului cu diverse materiale strălucitoare. În sate există unii oameni specializaţi în împodobirea cerbului, iar alţii în jocul acestui animal.
Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o pantomimă exuberantă şi plină de virtuozitate. Cerbul este înconjurat de „moşnegi şi babe”, de muzicanţi şi dansatori fără mască, îmbrăcaţi în frumoase costume populare. În majoritatea satelor bucovinene, cerbul apare ca o ceată individuală, nefiind contaminat cu alte personaje zoomorfe mascate. Cele mai frumoase obiceiuri ale cerbului pot fi întâlnite în satele Fundu- Moldovei, Baia, Cajvana, Valea- Moldovei. Satul Corlata excelează atât prin fastuozitatea acestui personaj, prin eleganţa jocului şi, mai ales, prin colindul de cerb, cea mai veche formă de astfel de colind din întreg spaţiul bucovinean.

Cetele de mascaţi

O altă categorie de măşti prezentă în obiceiurile de Anul Nou este aceea a urâţilor antropomorfizaţi, măşti ce scot în evidenţă ceea ce este mai neplăcut şi mai dizgraţios în firea umană. Sub jocul acestor măşti se poate exprima liber şi în mod lesnicios tot ceea ce nu se poate face în cotidian. Din aceste categorii de măşti fac parte cele ce reprezintă vechiul cult al moşilor şi strămoşilor (măşti de babe şi moşnegi), măşti sociale, măşti cu caracter etnic (măşti de turc, jidan, armean, grec, ţigan), măşti cu caracter profesional (vrăjitor, doctor, felcer, negustor). Sub raport plastic, măştile antropomorfe ale urâţilor şi-au păstrat conţinutul ideatic nealterat fie în jocul personajelor zoomorfizate, fie în jocul moşilor şi al babelor, fie în simple alaiuri neorganizate de mascaţi. Prin intermediul măştii de cap şi al costumaţiei sunt evidenţiate, într-o manieră specifică, originală şi expresiv-caricaturală, cele mai urâte şi mai respingătoare racile ale caracterului uman. Elementele definitorii ale fizionomiei - ochii, nasul, gura, urechile şi părul - sunt ingenios metamorfozate pentru a întruchipa bătrâneţea, identitatea etnică, specificul profesiunii şi, nu în ultimul rând, moartea şi dracii.
Dacă moşii şi babele sunt o reflectare a cultului înaintaşilor, celelalte măşti de urâţi apar ca reprezentări din alte timpuri istorice, văzute în diverse ipostaze. Jidanii, ca grup de mascaţi, se întâlnesc în toate cetele, ei jucând rolul de negustori lipsiţi de scrupule. Pădurarii apar în compania cerbilor, dracul şi moartea ameninţă şi răspândesc groaza în jurul lor, doctorii încearcă să „vindece” cu un instrument improvizat, perceptorii, cu registre mari în mână, caută să încaseze sumele datornicilor etc.. În timpul deplasărilor prin sat, „urâţii” formează grupuri independente care au rolul de a capacita asistenţa şi de a crea buna dispoziţie.
În contrast cu „urâţii”, în obiceiurile de Anul Nou, apar grupurile de „frumoşi”. Sub acest nume sunt identificate costumaţiile ceremoniale de tipul „împărat”, „ministru”, „general”, „jandarm”, „bunghier” şi „irod”. Facem cuvenita precizare că cetele de „frumoşi” apar ceva mai târziu în contextul obiceiurilor de Anul Nou, unii dintre ei fiind o formă locală de protest împotriva ocupanţilor austrieci. „Frumoşii” nu apar în întreg spaţiul etno-cultural bucovinean, ci numai într-un număr restrâns de localităţi (Câmpulung, Liteni-Moara, Bosanci, Ruşii-Mănăstioara, Udeşti, Arbore, Şcheia etc.).
Bucovinei îi sunt specifice şi alte grupuri de frumoşi aşa cum sunt cazacii, arnăuţii, damele, precum şi personajele ce aparţin teatrului popular: jienii, codrenii, bujorii, darienii, terintienii etc..
Costumele ce reprezintă rangurile de împăraţi, miniştri, generali sau jandarmi sunt confecţionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase şiruri de decoraţii, intercalate cu benzi decorative, franjuri şi epoleţi originali sau de carton. Însemnul distinctiv al unora dintre aceşti frumoşi îl constituie „ceacurile” (coifurile) lucrate din pene, vopsite în funcţie de rangul personajului.
Bungherii (numele vine de la numeroşii nasturi metalici cusuţi pe curele) au o costumaţie asemănătoare cu cea a împăraţilor, purtând tot uniforme militare, şi au ca semn distinctiv diagonale realizate din curele cu „bumbi” (curele ce pot avea până la 300 de nasturi), fixate pe torace asemănător unei platoşe. Pe cap poartă ceacuri din pene, coifuri de hârtie creponată sau căciuli negre ornate cu brâuri de mărgele.
Tinerii costumaţi în „frumoşi” trebuie să provină din familii de gospodari cu o bună reputaţie în sat, să aibă un comportament exemplar, un fizic plăcut şi să fie dansatori de excepţie.
În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, „frumoşii” apar ca nuclee distincte ale cetelor sau ca grupuri de sine stătătoare. În momentele prestabilite din evoluţia spectacolului, „frumoşii” execută dansuri specifice zonei sau dansuri care se joacă doar de Anul Nou, aşa cum sunt cele numite „Craizar” sau „Ca la Craizar”, ce fac aluzie la foştii demnitari militari austrieci.

Nunta

La hotarul dintre cele două categorii de personaje mascate, „urâţii” şi „frumoşii”, şi-a făcut apariţia „nunta”, moment de sine stătător în derularea obiceiurilor de Anul Nou, conceput în spiritul structurilor ceremoniale consacrate.
Această manifestare este o abordare caricaturală, plină de umor şi de ironie, a nunţii tradiţionale din Bucovina. Alaiul de nuntă reuneşte toate rangurile ceremoniale: mire şi mireasă, nănaşul şi nănaşa, vătăjeii, druştele, cuscrii şi nuntaşii. Costumaţia sau măştile participanţilor evidenţiază defectele fiecărui personaj: mirele este un fecior mic şi gras, uneori cocoşat sau şchiop, mireasa este înaltă şi subţire, contrastând vizibil cu viitorul soţ, vătăjeii şi druştele ridiculizează defecte ale caracterului uman, nănaşii îşi îndeplinesc pe dos atribuţiile, fiecare dintre ei făcând ceea ce trebuia să facă celălalt. Întregul spectacol este conceput pentru a binedispune asistenţa şi pentru a crea o atmosferă relaxantă.

Teatrul popular

Jocurilor cu măşti din Bucovina li se asociază şi trupele de teatru popular, organizate în cete ce poartă numele unor eroi locali (Darie, Doboş, Furtuna, Coroi) sau chiar ale unor eroi cunoscuţi în alte zone (Gruia, Novac, Jianu, Bujor, Terente). Într-un spectacol conceput simplu, cu un text adecvat momentului prezentat şi o vestimentaţie specifică epocii, „actorii” rememorează aspecte din trecutul istoric al Bucovinei. Teatrul popular de Anul Nou este o apariţie recentă, el fiind o replică la spectacolul păpuşarilor ce colindau, altădată, satele bucovinene.

„Berea”

În perioada cuprinsă între Crăciun şi Anul Nou, în satele în care s-au statornicit bejenarii ardeleni, dar mai ales în satele din vecinătatea oraşului Gura-Humorului, avea loc, până de curând, o petrecere comunitară cunoscută sub denumirea de „Bere” sau „La bere”. De multe ori acest tip de petrecere se prelungea şi după Anul Nou, până a treia zi de Bobotează, sau avea loc numai în zilele Bobotezei. Locul de desfăşurare era anunţat din timp de către flăcăii care organizau petrecerea. Aceştia îşi alegeau un conducător, numit colcer sau colăcar, căruia îi revenea întreaga responsabilitate pentru buna pregătire şi desfăşurare a „berii”. În satele mai mari aveau loc două astfel de petreceri, numite „berea de sus” şi „berea de jos”.
Băieţii din colectivul de organizare se ocupau de tocmirea muzicii, de colectarea băuturii şi de invitarea fetelor, iar acestea din urmă aduceau mâncarea şi prăjiturile (cârnaţi, friptură de porc, sarmale etc.). Fetele despre care se ştia că nu primiseră colindători sau urători nu erau invitate sau primite la „bere”. Băieţii închiriau pentru petrecere o casă mai mare, de obicei a unui gospodar fruntaş, dar, în ultimii ani ai existenţei sale, „berea” avea loc la căminul cultural, în localul şcolii şi, uneori, la cârciuma satului.
Fetele, îmbrăcate într-o ţinută deosebită, veneau însoţite de mame sau, dacă aceasta era decedată, de o soră mai mare sau o altă rudă apropiată. Cele care veneau neînsoţite la „bere” erau prost văzute în lumea satului, ele fiind considerate de o moralitate îndoielnică. Fetele erau întâmpinate de către calfă şi ceilalţi feciori, erau invitate în casă şi erau servite cu băutură. La un moment dat, ele erau invitate la dansul cel mare care se desfăşura în faţa casei, în văzul mulţimii. Fetele ieşeau în curte, în lanţ, ţinându-se de mână.
„Berea” era unul dintre momentele în care se scoteau pentru prima dată fetele la joc, ele fiind consacrate şi integrate, în acest mod, în colectivitate.
Fetele care urmau a fi scoase la joc aduceau de acasă un „struţ” - băţ împodobit cu mirt, muşcate şi panglici colorate - pe care îl dădeau, la sosire, calfei, în momentul în care se ieşea afară, în cadrul unui ceremonial special. Calfa înmâna struţurile către feciorii care trebuiau să consacre, prin dans, statutul de fete de măritat al tinerelor sosite la petrecere. Urma dansul şi, după mai multe jocuri „în doi”, se executa o suită de douăsprezece jocuri (bătrâneasca, ursăreasca, pătrunjelul, raţa, coasa, arcanul etc.), fiecare joc fiind consacrat unei luni din an sau, în unele cazuri, se dansau suite de câte patru jocuri pentru fiecare anotimp. În pauza jocului, tinerii se înfruptau din bunătăţile culinare aduse de fete şi din băutura special pregătită. Uneori, dacă timpul permitea, se aducea şi un butoi cu bere.
„Berea” era un prilej de apreciere a comportamentului fiecărui flăcău, motiv pentru care tinerii se fereau să facă abuz de băutură şi să aibă un comportament necivilizat, dar era şi ocazia în care se apreciau calităţile de gospodină a tinerelor fete, în funcţie de preparatele aduse la petrecere.
Către seară, jocul se termina, iar fetele se îndreptau către casele lor, însoţite de către mame sau chiar de către flăcăi. Petrecerea continua între flăcăi şi taţii fetelor, care se întreţineau la un pahar de băutură până târziu în noapte. „Berea” era, cândva, un bun prilej de petrecere a timpului între Crăciun şi Bobotează, după o lungă perioadă de post şi interdicţii (15 noiembrie - 24 decembrie) şi, în egală măsură, era prilej de cunoaştere între tineri, acesta fiind momentul de la care se pornea în închegarea a numeroase căsătorii.
(crestinortodox.ro)

Aho, aho, copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi:

S-a sculat mai an
Bădica Traian
Şi-a încălecat
Pe-un cal învăţat,

Cu numele de Graur,
Cu şeaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât viţa de groasă.

Şi în scări s-a ridicat,
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat şi semănat.
Şi-n curând s-a apucat,

Câmpul neted de arat,
În lungiş
Şi-n curmeziş
S-a apucat într-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei
În coadă cu dălbei,
În frunte tinţăţei.
Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Ziua toată a lucrat,
Brazdă neagră a răsturnat
Şi prin brazde-a semănat
Grâu mărunt şi grâu de vară,
Să dea Domnul să răsară.

Şi când lucrul a sfârşit
Iată, mare, s-a stârnit,
Un vânt mare pe pământ
Şi ploi multe după vânt,

Pământul de-a răcorit
Şi sămânţa a-ncolţit
La lună, la săptămână
Îşi umplu cu aur mână.

Şi se duse ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă
Şi de-i grâul răsărit
Şi de-i spicul aurit.
Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Traian iute s-a întors...
Şi din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai năzdrăvan,
Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.

El voios a-ncălecat,
La Tighina a plecat
Şi oţel a cumpărat
Ca să facă seceri mari
Pentru secerători tari.
Şi să facă seceri mici
Pentru copilaşi voinici.

Şi-a strâns fine şi vecine
Şi vreo trei babe bătrâne,
Care ştiu rândul la pâne;
Şi pe câmp i-a dus

Şi pe toţi i-a pus,
La lucrul pământului în răcoarea vântului.
Ei cu stânga apucau
Şi cu dreapta secerau
Şi prin lan înaintau
De părea că înotau.
Mânaţi măi: hăi, hăi!

Alţii în urma lor legau
Şi clăi mândre ridicau,
Apoi carele-ncărcau
Şi pe toate le cărau
În capul pământului,
În bătaia vântului.

Arie pe loc făceau
Şi grâul îl treierau;
Harabale încărcau
Şi la moară le porneau.

Şi turnau deasupra-n coş
Grâu mărunţel de cel ros,
De sub piatră în covată
Curgea făina curată.
Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Şi voios se înturna.

Iară mândra jupâneasă
Auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor
Scârţâitul carelor.
Mânaţi măi: hăi, hăi!

În cămară ea mergea
Şi din cui îşi alegea
Sită mare şi cam deasă
Tot ca pânza de mătasă

Şi cernea, mare, cernea,
Ninsoare se aşternea;
Apoi pâne plămădea
Şi-o lăsa până dospea;

Colăcei că învârtea
Pe lopată mi-i culca
Şi-n cuptor mi-i arunca;
Apoi iară cu lopata,
Rumeni îi scotea şi... gata!

Atunci ea-mpărţea vreo cinci,
La flăcăii cei voinici
Şi-mpărţea trei colăcei
La copiii mititei.
Mânaţi măi: hăi, hăi!

Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Astfel să dea şi la voi
Ca s-avem parte şi noi.

Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Şi făcliile aprinse.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!

16 decembrie

• La Sfântu-Gheorghe, veste neplăcută pentru toţi. Organizatorii au amânat Concertul de Crăciun „Seri albastre”. Motivaţia, în stil udemerist, a fost cam aşa: Am făcut destul pentru voi. Concertul de Crăciun poate să lipsească. Milică Pantelimonică s-a săturat foarte repede de românism. Îl iertăm, şi-i dorim Sărbători Fericite! Îi sugerăm să schimbe denumirea manifestărilor ce le coordonează, „Povestea din Ajun”, cu Vestirea Naşterii Mântuitorului. Cu siguranţă va deveni mai credibil pentru ortodocşi, şi nu numai.
• „Prietenii” trâmbiţează o mare victorie a lor. Afirmă, ca un eveniment deosebit, că au reuşit, cu ajutorul slujitorilor Sfântului Altar Ortodox al Catedralei din Sfântu-Gheorghe, să ne facă să auzim minunata limbă ungară cu prilejul unui concert de colinde. Chiar acolo, în Catedrala Ortodoxă. Tot ei ţipă, cât îi ţin bojocii, că asistenţa a fost românească şi maghiară. Deşi nu am avut bucuria participării la concertul care vestea Naşterea Mântuitorului la Sfântu-Gheorghe, suntem convinşi că cei prezenţi erau numai români. Mulţi care au reuşit să nu fie ungurizaţi şi mulţi cu dorul de Dumnezeu veniţi să-şi recupereze identitatea. Aşa lucrează Dumnezeul nostru, în chip nevăzut dar simţit. Au venit să vorbească în limba ungară într-o Catedrală Ortodoxă de frica de a nu-i pierde pe ungurizaţi? Prietenilor, nu e ceva neobişnuit ca românul, fie el şi ungurizat, să vină în casa Domnului şi a strămoşilor săi. Lăsaţivă de goange, că nu ţine! Niciodată românii nu vor fi de acord cu utopia voastră numită autonomie, pentru simplul motiv că autonomia voastră înseamnă înrobirea noastră! Sărbători Fericite tuturor celor care le înţeleg semnificaţia. Celorlalţi tot fericite, şi le dorim să ajungă să le înţeleagă semnificaţia. Brâncuşi spune unora: „Priviţi sculpturile mele până le veţi vedea!”.
• Milică, promovat asiduu, din ordin udemerist, ne informează că vrea să reintroducă tradiţia. Are el un tipic, cu breslele. Îi sugerăm să-l citească ori să-l asculte pe, ridicatul la Domnul, Arsenie Papacioc, care ne transmite: „Tipic, tipic şi la inimă nimic?”.

17 decembrie

• Sfântu-Gheorghe, municipiu, găzduieşte o adunare a reprezentanţilor vecinilor noştri de bătătură, a îngăduiţilor de noi, că şi ei sunt oameni, adică „Lacrima iubirii lui Hristos”. O lacrimă priveşte la altă lacrimă cum se îndepărtează de Creator. Astea sunt vremurile! Hunorică Chelemen, vajnic credincios, le spune adunaţilor că organizaţia ce o conduce, antiromânească, va depune toate eforturile pentru interesele ungureşti. Accentuează cu mândrie (păcat mare în faţa Domnului) că ei, ungurizaţii, au rămas în păcat şi sunt mândri de asta, conform Agerpres: „Kelemen Hunor a mai spus că şi unii reprezentanţi ai PDL s-au supărat în ultima vreme pentru că Uniunea nu a fost de acord cu o serie de proiecte, cum ar fi regionalizarea în forma propusă de aceştia, modificarea Constituţiei sau votul prin corespondenţă. „Dacă s-au supărat şi unii şi alţii înseamnă că suntem pe calea cea bună (...) noi am decis mereu în concordanţă cu interesele comunităţii maghiare. Nu suntem o organizaţie căreia i se poate impune şi dicta””. Ceea ce este de remarcat e că România are la guvernare o organizaţie care nu are în vedere binele cetăţenilor săi! Cum gura păcătosului adevăr grăieşte, noi o luăm ca dat şi ne rugăm. Suntem convinşi că rugăciunile noastre nu vor rămâne fără răspuns. Doamne ajută! Ca element de propagandă, emoţional, tovarăşii adunaţi, au decernat unor oameni trăitori în România premii. Ce menire au premiile?! O menire superfluă! Pentru „redobândirea pământului natal”! O aiureală de îmbrobodit proştii! Asta e!
• O veste bună! Ne dorim să fie şi adevărată. Baconschi: „Putem spune că ieşim din recesiune diplomatică, dintr-o anumită autoizolare şi redevenim jucător regional”. Sunt oareşce semne că Baconschi nu minte. Doamne ajută!

18 decembrie

• Ştire difuzată de multe agenţii de presă şi posturi de televiziune. Noi vă aducem la cunoştinţă ceea ce a difuzat Cotidianul.ro. „Maghiarii din echipa de hochei a României au intonat Imnul Ungariei la un meci al naţionalei noastre. Meciul de hochei pe gheaţă dintre România şi Ungaria, disputat vineri seară la Miercurea-Ciuc, a fost marcat de un nou moment incredibil: „tricolorii” de origine maghiară au tăcut atunci când s-a intonat „Deşteaptă-te, române!”, dar au cântat imnul Ungariei. Incidentul are loc la scurt timp după ce hocheistul Florin Cosmin Marinescu, în vârstă de 15 ani, a fost bătut şi umilit de Ziua Naţională a României de către colegii maghiari de la lotul under 16 pe motiv că este român. România are în lotul de 26 de jucători 24 de etnici maghiari. Români sunt portarul Adrian Catrinoiu şi ucraineanul naturalizat Evgheni Pisarenko. Ziarul Libertatea scrie că, în momentul în care se intona „Deşteaptă-te, române!”, tot lotul României prezent pe gheaţă a ascultat în tăcere, iar când a venit rândul imnului maghiar, câţiva dintre jucătorii naţionalei noastre au cântat mai cu foc chiar decât oaspeţii! Printre cei mai vocali s-au dovedit Peter Levente şi Zsombor Antal, dar şi câţiva dintre oficialii de etnie maghiară ai Federaţiei Române de Hochei pe Gheaţă. Mai mult, după intonarea ambelor imnuri de stat, membrii celor două echipe, ca de altfel şi întreaga sală, au cântat într-un singur glas imnul Ţinutului Secuiesc, deşi era vorba de o întâlnire oficială. Imnul Ţinutului Secuiesc a fost cântat şi la finalul partidei, potrivit presei.”
  Din 1990, românii din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş au avertizat că toleranţa excesivă faţă de udemerişti va naşte monştri. Din punctul nostru de vedere nu trebuie pedepsit produsul, ce-l vedem astăzi, ci fabricantul! Domnule Hrebenciuc, care este părerea dumneavoastră? Poate aveţi amabilitate să ne-o transmiteţi scris, ca noi s-o dăm poporului, pentru a gândi, nu de altceva.
• AmosNews ne transmite: „Iuliu Winkler: Maghiarii din România îşi doresc o Europă puternică şi solidară””. Hunedoreni, voi păstrătorii sanctuarului strămoşilor noştri, înţelegeţi ce vrea parlamentarul european al ungurilor din România? Gândiți și răspundeți tainic la afirmațiile stimabilului. Părerea noastră este că domnul crede într-o Europă puternică și solidară cu interesele ungurești. Mai rămâne să vrea și Dumnezeu! Deocamdată, „Europa” puternică și solidară se ceartă pentru bani. Dacă scopul sunt banii ori impunerea neadevărului, Dumnezeu nu va îngădui. Sărbători Fericite, domnule Vincler!

19 decembrie

• Ervin Gheorghe, prefect al județului Covasna, conferință de presă. Se plânge că dumnealui, ungurizat, trebuie să păstreze echilibrul firesc dintre români și interesele ungare. Fă, domnule, ce te-au învățat francezii lui Sarcozi! Ori ai o dilemă, francezii ți-au spus una și Sarcozi alta. Să ai în vedere că dumneata ești ungurizat, iar el e ungur franțuzit. Sărbători Fericite pentru amândoi!
• Mostră de bătaie de joc din partea unuia fără rădăcini:
  Ne apropiem de sărbători și-i iertăm pe greșiții noștri. Domnule Borboli, ai toată compasiunea noastră frățească! Ne rugăm pentru sufletul tău, nevrednicule! Nu uita că sfidarea aproapelui și mândria e calea sigură spre iad. Dacă acolo vrei să ajungi, ești liber în opțiune! Noi ne facem, însă, datoria să-ți aducem aminte de adevăr.

20 decembrie

• Udemeriștii ce stăpânesc un ziar care scrie în limba română au inabilitatea de a ne da titluri antiromânești sub pseudonime românești. Ei doresc să sugereze lumii că ar fi o tradiție a unui spațiu românesc alta decât cea românească. Ei nu înțeleg că, oricum ar da-o, nu există spațiu secuiesc, ci doar secui care au trăit în spațiul românesc. Aduc ca semnatar al titlului o anume Cătălina Voicu. Alexandrule, nu înțelegem de ce împreună cu Dumitru și cu Arpad nu sunteți în stare să dați pe piață ceva credibil? Singura explicație e că mințiți mereu, flăcăilor. Luminează- i Doamne! Nu știu ce fac! Măi dragilor (parafrază la un clasic în viață), voi nu vedeți că de la Nistru până la Tisa și din nordul Carpaților până dincolo, mult în dreapta Dunării, în sud, vă loviți de cultura monoetnică, suverană, a strămoșilor, moșilor și bunicilor românilor. Multiculturalitatea o exista. Noi aici am dăinuit, chiar dacă nu vă convine, nu datorită multiculturalității, ci datorită unității. Apropo, voi de ce nu amintiți niciodată de unitate?
• Multiculturalii care ne infestează arealul duhovnicesc dau ca știre a zilei un interviu cu titlul „Nu poți face niciun lucru deosebit, dacă vrei să-l faci singur!”. După care, în conținut ne spune de susținători. Foarte fals! Îi propunem tânărului să mai citească și cărți adevărate, în care se arată că numai în comuniune cu Dumnezeu și cu înțelegerea adevărului, ce nu are urmă de schimbare, poți birui. Milică, studiază atent viața Sfântului Nicolae! Te vei dumiri. Dacă te vei dumiri, nu vei mai accepta să ți se ia astfel de interviuri derutante pentru români. Am indicat pe Sfântul Nicolae, dar dacă ai râvnă o să citești și de alții, și nu vei mai avea timp de interviuri care să smintească dreptcredincioșii.
• Uleiul se desparte de apă. Așa și adevărul de minciună. Ni se revelează, din grația lui Dumnezeu, de unde nu ne putem închipui. Der Spiegel, publicație germană notorie, titrează: „Ungaria vrea să trezească o identitate națională care nu a existat”. Mulțumim domnului Călin Marchievici că citește și ne vestește. Așteptăm cu interes reacția importantului ziar din județul Covasna. Opinia noastră este că nu va exista, deoarece subiectul îi depășește pe stăpâni. Nu au argument. Alexandru, Dumitru, Arpad, Frumosu, Gheorghe nu cunosc decât etno-businessul. Cu principiile și conviețuirea în armonie, așa, mai ușor, că pierdem țava prin care vin banii. Sărbători Fericite și ne rugăm lui Dumnezeu să vi se dezvăluie! Aa, iertare, am omis să vă spunem că dacă nu vă rugați, n-o să-L vedeți. Contați pe noi, că vă vom ajuta!
• Motorul UE, Germania, datorează românilor mulți bani. Cu ei am putea să ne revenim semnificativ, fără să ne mai doară capul de pensii. Rămâne de văzut cum vor gestiona mai marii noștri această problemă.

21 decembrie

• Intelectualii României încep să afirme gândirea românească pentru apărarea neamului, „Prof. Univ. Dr. Nicolae Dănilă, membru în CA al BNR, în disertația susținută cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” din Constanța, intitulată „Poate contribui la stabilitatea financiară o bancă de importanță sistemică având capital autohton?””… Mulțumim, Agerpres!
• Transmitem din partea românilor, care au fost pe baricadele luptei date din 1990 și până astăzi, președinților României și primilorminiștri, felicitarea de sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, anul 2011: „Președintelui Federației Române de Hochey pe Gheață, Tanczos Barna, a cauționat declarațiile lui Tihamer Bencze, care a afirmat că „Ținutul Secuiesc a bătut Ungaria și nu România” . Cotidianul. ro: „Becze, este un lucru firesc ca maghiarii din naționala României să cânte Imnul Ungariei și pe cel al Ținutului Secuiesc. „Ne-am pregătit pentru meciul cu Ungaria ca pentru orice alt meci. Suntem sportivi profesioniști și vrem să câștigăm fiecare meci. Pentru mine, din punct de vedere sportiv, nu a contat că jucăm cu Ungaria, Polonia sau Ucraina. În contrast cu obiceiurile internaționale din hochei, în care se intonează imnul doar la finalul partidei, și doar cel al echipei câștigătoare, organizatorii au decis să fie intonate ambele imnuri înainte de startul partidei și după finalul partidei. Spectatorii au ascultat în liniște Imnul României, nu au huiduit, nu au scandat trivialități, s-au purtat decent și chiar au aplaudat. Apoi, s-a intonat Imnul Ungariei, pe care l-am cântat și noi împreună cu spectatorii. Apoi, așa cum sunt obiceiurile în zona Miercurea- Ciuc - Gheorgheni, la finalul partidei, am cântat Imnul Secuiesc împreună cu spectatorii din sală. Nu știu de ce se face atâta caz, s-a întâmplat un lucru firesc, care se întâmplă de ani buni la noi””. Mai mult: „Întrebat dacă i se pare normal ce s-a întâmplat la Miercurea-Ciuc, Becze a răspuns: „Casa noastră este Ținutul Secuiesc. Imnul nostru începe așa: Ki tudja, merre, merre visz a vegzet (Cine știe, încotro, încotro ne duce destinul) și continuă așa: Maroknyi szekely, porlik, mint a szikla (O mână de secui, se sfărâmă precum stânca). Eu am dublă cetățenie, româno-maghiară. Dacă noi am refuza, în bloc, convocările la echipa națională, România nu ar fi în stare să alinieze o echipă care să nu ajungă ciuca bătăilor în Europa. Normal că de la București cazul pare foarte grav, însă nu e vina noastră, noi avem conștiința curată””. Vă mulțumim, dragi conducători! Sărbători Fericite!

22-24 decembrie

• Ne liniștim fiecare. Cu siguranță vom sărbători creștinește ortodox, cei mai mulți dintre noi.

25 decembrie

• Bucurie mare! În Parohia Covasna, unde păstorește părintele Ioan Ovidiu Măciucă, Biserica este neîncăpătoare. Freamăt! La vremea potrivită, zeci de copii, în brațele părinților lor, așteptau să primească Sfânta Împărtășanie. Cu bucurie, părintele Măciucă le-a dat-o, el fiind intermediarul lui Dumnezeu. Un prieten ce a stat alături pe tot timpul Sfintei Liturghii, mi-a șoptit așa: „Vezi mă! De aia nu moare neamul românesc!”. I-am dat dreptate și ne-am bucurat împreună.

27 decembrie

• În a treia zi din sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, am putut citi pe internet următoarea mărturie a domnului scoțian-american Larry L. Watts, dată unui scriitor al revistei „Clipa”, editată de Fundația „Niște Țărani”: „Da, vreau să precizez că proiectul acestui volum nu arăta așa de la început. Vroind să scriu inițial despre serviciile secrete din România mi-am dat seama că, exceptând primii ani de ocupație sovietică și de instalare la putere a comuniștilor, în deceniile care au urmat, însă evoluția acestora a fost cu totul alta, chiar în contra sens cu instituțiile similare din celelalte țări din Pactul de la Varșovia. Interesant e că am observat, făcând documentarea necesară pentru o astfel de carte, că această traiectorie diferită, cale diferită, urmată chiar pe contra sens, cum spuneam, a continuat un timp - doi, trei ani - și după Revoluție. Într-adevăr, deși politica acestor servicii era emanația unor puteri comuniste, ele se deosebeau fundamental. De ce? Cercetarea cauzelor m-a condus departe în timp până la opiniile pe care Marx și Engels le-au exprimat despre români, opinii preluate de partidele comuniste așa-zise frățești. Analiza lui Engels din ianuarie 1949, de exemplu, despre anul revoluționar 1848 din centrul Europei, trăgea concluzia că românii sunt „suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea lor sau pierderea caracterului lor național…” Și mai departe: „Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte”. Această evaluare incredibil de șovină a lui Engels despre revoluția din 1848, era prilejuită de opoziția românilor, ca și a slavilor din sud, la acțiunea lui Lajos Kossuth. De ce erau împotrivă? Se vorbește puțin, chiar în surdină despre motivul acelui refuz, nimic altceva decât concepția retrogradă a revoluționarului maghiar, despre viziunea sa despre democrație, depășită chiar pentru acele timpuri. Ea era similară cu a anticilor greci, care vedeau democrația excluzându-i pe sclavi de la beneficiile ei, chiar în dauna sclavilor. Așa și Kossuth, era democrat, dar nu și prin includerea românilor și a slavilor printre beneficiarii libertăților pentru care se făcea revoluție, ci excluzându-i. Kossuth, îmi pare rău că așa stau lucrurile, îi considera pe slavi și pe români ca fiind popoare înapoiate. Opiniile lui Marx și Engels au fost preluate ca precepte sfinte de Lenin și Stalin, care, tot așa, au considerat, la rândul lor, aceste popoare ca fiind barbare, sălbatece, niște gunoaie care trebuiesc înlăturate de pe scena istoriei. Aceste concepții șovine explică faptul că în perioada interbelică a existat o colaborare extraordinară între Stalin și Horthy, inclusiv în probleme care interesau România”.
  Dar dat de Adevărul etern! Să-l folosim sănătoși! Să vă aducă Sfântul Vasile darul lui Dumnezeu! Un an nou mai bun! Despre umbrele viitorului vom avea timp să vorbim tot anul ce vine. Ce bine ar fi dacă nu ne-ar da ocazia!

•După o istorie zbuciumată, de un deceniu şi jumătate, Casa „Sfântul Iosif ” de la Odorheiu-Secuiesc, a copiilor orfani şi abandonaţi, îşi trăieşte în continuare, cu demnitate, nobila existenţă • Liniştea a înlocuit însă, pentru moment, ostilitatea şi violenţa, aşa încât surorile greco-catolice şi copiii pe care îi îngrijesc duc acum o viaţă normală • Ruga permanentă şi decenţa le este, astfel, călăuză, dar şi motiv de fericire

E 24 decembrie, Anul Domnului 2011. Ajunul Crăciunului. Intru pe poarta aşezământului, frumos numit, Casa „Sfântul Iosif”, situat pe Dealul Stejarului din municipiul Odorheiu-Secuiesc, judeţul Harghita, în inimă de Românie. Mă întâmpină Sora Emilia Trif, şefa Casei „Sfântul Iosif” a Congregaţiei Inimii Neprihănite. Îmi ia doar câteva clipe să-mi dau seama că „şefă” e un termen mult prea pompos pentru o călugăriţă atât de primitoare, de caldă, de blândă. Îi promit Sorei Emilia că ceea ce am stabilit aseară la telefon - anume că nu îi voi cere să discutăm despre istoria frământată, tumultoasă, a casei - e literă de lege. Îmi dau seama cât este de dureros subiectul acesta aici, pe Dealul Stejarului. Nu pot, însă, să nu mă întreb în gând dacă voi rezista, dacă mă voi putea abţine, mai ales că e prima dată când urc Dealul. Păşim pe uşa casei. E linişte pe holurile largi, probabil am nimerit într-un moment de relaş, că de studiu nu poate fi vorba în Ajun, când urmează pregătirile pentru noaptea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Intrăm într-un birou ca o mică sală de şedinţe, nu înainte ca Sora să îmi arate harta României cu fiecare localitate din care au venit copii la Casa „Sfântul Iosif” .
„Aş vrea să vă povestesc despre istoria Congregaţiei Inimii Neprihănite, de care aparţine Casa „Sfântul Iosif” - începe a-mi spune, cu vocea-i domoale, Sora Emilia. Congregaţia Inimii Neprihănite a luat fiinţă în 1950, în beciurile Ministerului de Interne, în Biserica greco-catolică, când aceasta era desfiinţată de stat. Sora Maria Ionela, iniţiatoarea organizaţiei, a fost condamnată la 10 ani de închisoare. Acolo, în beciurile Ministerului de Interne, unde dânsa era supusă anchetelor, Fecioara Maria a dorit această Congregaţie. Primele călugăriţe au fost deţinutele care au fost aduse în celula ei. Timp de 10 ani această Congregaţie a dăinuit prin cele 16 închisori din România, pe unde a fost purtată Sora Maria Ionela. După eliberare, a avut domiciliul forţat la Bucureşti. Dar, în toţi aceşti ani de persecuţie, ea s-a rugat: „Doamne, dă-ne o casă, unde să mă pot ocupa de copii!”. Aşa se face că, după Revoluţia din Decembrie ’89, preşedintele Fundaţiei Basel Hilft din Elveţia, dr. Cyrill Burgel, a ajuns în Bucureşti cu afaceri şi a întâlnit-o pe Sora. Ştia de istoria Bisericii greco-catolice şi de dânsa că a fost închisă, şi a întrebato: „Vreţi o casă?”. „Da.” „Puteţi să veniţi s-o vedeţi?” „Da.” Şi a adus-o la Odorhei. Casa era terminată în proporţie de 95 la sută în anul 1996, când s-a întâmplat aceasta. Văzând-o cât este de mare, Sora a spus atunci: „Doamne, eu m-am rugat pentru o casă cu vreo 10 camere. Asta are 200! Atunci Fundaţia Basel Hilft a făcut actul de donaţie către Congregaţia Inimii Neprihănite. Pe urmă a început procesul cu Consiliul Local Odorheiu-Secuiesc…”

Surorile, atacate la propriu pentru că vorbeau româneşte

Invariabil o întreb pe Sora Emilia: Dacă fundaţia elveţiană a construit casa pentru copiii orfani şi abandonaţi, atunci ce treabă avea Consiliul Local să îşi bage nasul aici? De ce a fost necesar să se treacă printr-un proces care a durat mai bine de un deceniu, care s-a încheiat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar pe care, în final, Consiliul Local l-a pierdut? Pentru ce toată această mizerie? „Fundaţia când s-o predea pentru copii, cei de la Primărie au spus că nu mai vor un astfel de proiect aici, că vor să facă nu ştiu ce centru, că vor nu ştiu cui să dea clădirea. Terenul era concesionat pe 99 de ani firmei constructoare, de fapt întreaga investiţie făcută de elveţieni, şi de aceea ni s-a donat nouă, să îndeplinim misiunea pentru care construcţia a fost ridicată. Atunci a început procesul cu Consiliul Local, care a durat 12 ani.” Şi uite aşa am ajuns, inevitabil, la fatidicul an 1997, când, în primăvară, patru surori, printre care şi Sora Emilia, au venit să pregătească aşezământul pentru viitoarea destinaţie. Îi dau lacrimile, durerea i se citeşte şi acum pe faţă. Totuşi, Sora Emilia îmi mărturiseşte, năpădită de tristeţe şi ştergându-şi lacrimile: „Atunci s-a întâmplat momentul acela groaznic, când am fost date afară de oamenii de rând, care vuiau într-adevăr, dar împinşi de la spate de autorităţi, în frunte cu primarul de atunci, Szasz Jeno. Ne-au tras de mâini şi de picioare, ne-au bătut, ne-au scuipat... Era 27 mai 1997”. S-au dus apoi surorile la Bucureşti, la Guvern, să povestească ce au păţit în inima propriei Ţări, iar din momentul în care s-au întors la Odorhei au fost păzite o vreme de jandarmi.
Încerc să schimb direcţia în care s-a îndreptat discuţia noastră, având eu, un simplu ascultător al evenimentelor din 1997, un sentiment de durere apăsătoare până la limita suportabilităţii umane. Cu ce erau de vină acele surori? Dar copiii străzii cărora tocmai se dorea a li se lua un drept la o viaţă civilizată dat de Dumnezeu, prin intermediul acelei fundaţii elveţiene demnă de tot respectul? Cu ce? Cu un singur lucru. Vorbeau dulcele grai românesc în Ţara lor, România. Spre deosebire de cei care au creat revolta, etnici maghiari, secui, ungari sau Dumnezeu ştie ce-or mai fi zicând că sunt. Iată, la 1997 de ani de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii, ura rasială, etnică, izbucnea zgomotos şi violent la Odorhei, în Grădina Maicii Domnului, pe un binecuvântat de Dumnezeu pământ românesc, care nu a fost niciodată şi nici nu va fi vreodată al secuilor, ci pe care ei au fost toleraţi cu dragoste şi îngăduinţă de locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri străbune.

Sub acelaşi acoperiş cu Iisus şi Sfânta Fecioară Maria

Ei bine, au trecut anii şi lucrurile s-au mai aşezat. Ura etnică, chiar dacă mai există, nu mai răzbate ca în acele vremuri tulburi. Aceasta cu siguranţă datorită rugii permanente de la Casa „Sfântul Iosif”, locul unde dragostea călugăriţelor şi copiilor pentru Bunul Dumnezeu şi semenii lor este nemărginită, necondiţionată şi dăinuitoare în veci.
Casa „Sfântul Iosif” nu este, însă, singura din România a Congregaţiei Inimii Neprihănite. Mai sunt şi altele, dar nu de asemenea dimensiuni. „Aici, la noi, pentru copiii orfani sau abandonaţi pe străzi este totul gratuit. Ei primesc totul din ce ne trimite Dumnezeu”, continuă să-mi povestească Sora Emilia. Statul nu vă ajută chiar cu nimic?, mă fac şi eu util cu o întrebare. „Nu. Statul nu are nicio contribuţie. Totul aici este privat. Casa e a Congregaţiei şi de ea se ocupă cele 12 surori împreună cu copiii care o locuiesc. Împreună facem meditaţii, împreună facem curăţenie, împreună gătim şi, în general, împreună facem tot ceea ce ţine de gospodărirea unei asemenea imense case. Desigur, totul după un program foarte bine stabilit.” Bine, dar totuşi, din ce vă plătiţi apa, gazul, lumina, mâncarea, şcolarizarea?, sună o altă întrebare. „Tuturor celor care vin în această casă eu le spun că aici în fiecare zi se întâmplă o minune. Minunea e că se hrănesc, se spală şi se trimit la şcoală zilnic 140 de copii. Toate acestea fără să ai nimic. Facturile? Punem lună de lună facturile pe altar, în capelă, şi ne rugăm cu toţi copiii seară de seară ca Dumnezeu să ne trimită oameni binecuvântaţi, pentru că altfel nu reuşim să mergem înainte. Ştiu. Pare, aşa, de domeniul fantasticului, dar să ştiţi că asta se întâmplă lună de lună. Şi apoi te miri de unde vine cineva şi îţi spune „vreau să vă ajut”. În multe dintre cazuri nici nu îi cunosc pe acei oameni, şi ei îmi lasă plicul cu bani sau ne aduc mâncare. Acestea sunt minuni. Eu mereu le spun copiilor că sunt cei mai norocoşi din lume, pentru că dorm sub acelaşi acoperiş cu Iisus şi cu Sfânta Fecioară Maria”, îmi destăinuie Sora printre alte şi alte lacrimi, apoi continuă: „Spun că aceasta este Casa Sfintei Fecioare Maria pentru că ea ne-a vrut aici. Sora Maria Ionela îmi spune mereu că această casă este cu foarte multe probleme, cu mulţi copii, şi ca să poţi să faci faţă ai nevoie de două lucruri: să crezi că Sfânta Fecioară este superioară şi ea o conduce, nu tu, tu eşti un instrument de azi sau de mâine, şi să te abandonezi în braţele lui Dumnezeu, nu în fiecare zi, în fiecare secundă, iar atunci toate grijile dispar, pentru că El le rezolvă, nu tu. Când spui „eu am rezolvat” atunci Dumnezeu dispare, pentru că atunci intervine deja mândria. Trebuie să spui „Dumnezeu şi Sfânta Fecioară conduc, Ei ne trimit oamenii buni”. Când Sora Maria Ionela a fost închisă, Sfânta Fecioară i-a spus: „Vă trimit oameni binecuvântaţi cu daruri binecuvântate. Voi trebuie numai să credeţi, să fiţi buni. Nu-i cunoaşteţi, vă veţi trezi cu ei în curte”. Mă mai întreabă lumea: „Soră, acum e criză, cum te descurci?”, iar eu răspund: „Eu mereu am fost în criză, pentru că tot timpul le-am avut pe toate la limită”. Dar, pe de altă parte, nu pot să mint, nu am murit de foame, nici noi şi, mai ales, nici copiii”.

Trebuie să le mulţumim ungurilor

Facem ce facem şi tot la confraţi ajungem. Îmi spune Sora: „Noi trebuie să le mulţumim ungurilor, pentru că datorită lor s-a făcut atâta publicitate. Altfel, noi ce am fi făcut cu Biserica greco-catolică tocmai ieşită din prigoană? Nu cunoşteam pe nimeni. Cine să vină spre noi să scrie un articol sau să ne arate într-un reportaj la televizor? Ei, cu ei noi am apărut la televizor, în ziare şi pe urmă lumea a început să fie curioasă. Toată lumea ne întreabă de ce nu ne facem un site. Nu ne facem. Sora Maria Ionela a zis aşa: „Site-ul sunt oamenii care vin în casă, văd, se duc şi vorbesc mai departe. Că altfel, ce faci? Citeşti câteva rânduri, vezi trei fotografii şi cu asta s-a terminat. Trebuie omul să vină să vadă, să stea de vorbă cu copiii, altfel e o poveste fără suflet”. Ei bine, aici povestea are suflet, într-adevăr. Ba chiar un suflet nobil, care nu ţine seamă de religie, naţionalitate şi sex. Aici, în Casa Sfintei Fecioare de la Odorheiu- Secuiesc, toţi copiii până la vârsta majoratului sunt copii, şi atât: „Avem români, maghiari şi ţigani aici, nu ne-a interesat ce religie au, ce etnie sau din ce zonă a ţării sunt aduşi. Noi rămânem o organizaţie privată, nu ne încurcăm cu nimeni şi ne păstrăm linia. „Vrem să se vadă miracolul. Această casă este locul suferinţelor”, aşa zice Sora Maria Ionela, care are acum 81 de ani”. Da, şi se vede miracolul. Pentru că, totuşi, vorbim de o construcţie ce are 8.700 de metri pătraţi, foarte mare. Atât de mare încât până şi bancherii elveţieni care au construit-o se mirau în anii următori cum de reuşesc surorile să o întreţină. La Casa „Sfântul Iosif”, pe timp de iarnă, că se află la polul frigului în România, numai gazul costă 5.000 de euro pe lună. Unde mai pui că şi pe timp de iarnă, când se plăteşte căldura, trebuie hrănite cele 165 de guri de 3-4 ori pe zi, că mai trebuie achitaţi şi cei câţiva salariaţi de la bucătărie, spălătorie şi centrala termică, angajaţi pentru că surorile abia mai fac faţă la treburile gospodăreşti.

30 de studenţi are Casa „Sfântul Iosif”

Şi, totuşi, cu toate aceste greutăţi, poveştile frumoase nu contenesc să prindă viaţă în această minunată casă. „Am 30 de copii studenţi. Au crescut aici, în această casă, iar acum, rând pe rând, toţi merg la facultate şi se angajează. Nimeni nu rămâne pe stradă. V-am spus, asta e Casa Sfintei Fecioare şi ea niciodată n-o să-şi abandoneze copiii. Anul acesta 13 copii au terminat liceul şi toţi au luat Bacalaureatul. Acum toţi 13 sunt studenţi: 10 la Braşov, care vin acasă cam la trei săptămâni, 2 la Cluj-Napoca şi unul la Târgu-Mureş. Ei sunt ajutaţi de oameni care fac binefaceri ţinându-i la facultate. Oamenii ştiu de unde vin aceşti copii. Unii au şi burse. Rectorul de la Braşov ne-a aprobat cazare şi masă gratuită pentru toţi studenţii noştri de acolo. Copiii nu-şi doresc decât să înveţe, pentru că sunt proveniţi din familii necăjite, iar acum au această şansă.”
Auzind aceste veşti de-a dreptul miraculoase, mă gândesc cu voce tare dacă vreunii dintre ei vor să ajungă călugări ori călugăriţe, să continue munca exemplară a binefăcătorilor lor. „Din fetele pe care le-am avut aici, cinci sunt surori deja. Au terminat facultatea şi acum ne ajută fie aici, fie la centrul din Bucureşti. Eu leam spus, însă, mereu: „Măi copii, eu nu vreau să ajungeţi nici preoţi, nici călugăriţe, dar trebuie să trăiţi creştineşte”. Oricum, chemarea e de la Dumnezeu, nici n-aş putea s-o fac eu.”
Ne „întoarcem” de la facultate acasă şi Sora Emilia începe a-mi prezenta programul zilnic, obişnuit, al copiilor. Un lucru îmi atrage atenţia: „Fiecare dintre surori are o meserie, o calificare. Meditaţiile în două reprize de după-amiază, cu o gustare între ele, se fac, deci, cu profesori specializaţi. Avem surori profesoare de matematică, limba română, limba engleză, franceză ş.a.. Chiar dacă nu toate predau la Liceul Teoretic „Marin Preda”, singura şcoală românească pe o rază de 50 de km, care se află în vecinătatea noastră, asta nu înseamnă că aici copiii nu au cu cine pregăti temele pentru a doua zi de şcoală. Pentru petrecerea timpului liber avem un atelier de pictură pe sticlă, o sală de şah, una de gimnastică, un teren de sport construit, recent, dintr-o donaţie de 20.000 de euro destinată expres pentru execuţia acestei lucrări. Şi asta nu e tot. Avem o sală unde se construiesc puzzle-uri, una de lectură şi o grădiniţă. Şi pentru că tot suntem la dotări, să ştiţi că avem şi un cabinet medical în care se îngrijesc de copii două surori care sunt asistente medicale, ba chiar şi un cabinet stomatologic modern utilat. Practic, nu avem foarte multă treabă prin oraş, unde copiii nici nu se duc, decât 2-3 ore pe săptămână când ajung în clasele a XI-a şi a XIIa. Cei drept, nici nu prea au de ce să meargă, deoarece organizăm împreună inclusiv excursii prin zonă, ieşiri la patinoar, la schi ori vara la ştrand. Cu alte cuvinte, copiii nu sunt închişi, ei duc aici o viaţă activă, dar mult mai bună şi mai ordonată decât în mediile din care provin.” Şi toate acestea cu un cost de 100 de euro pe copil pe lună, în condiţiile în care în România, prin lege, fiecare copil de la orfelinatul de stat are alocată suma de 300 de euro pe lună. Şi atunci, nu putem şi noi să ne întrebăm unde se duc acei bani, în buzunarele cui, pentru că diferenţa dintre Casa „Sfântul Iosif” şi o casă de copii de stat este enormă, la dragoste şi condiţii în favoarea primeia, iar la bani în a celei de-a doua.

Noaptea magică a Crăciunului, la Casa Maicii lui Iisus

În final, ne întoarcem la rugăciune: „Noi avem aici o rugăciune continuă. În permanenţă este cineva care se roagă în capelă. Altfel, fără rugăciune, nu am rezista”, şi la noaptea Sfântului Crăciun: „În această noapte, a Naşterii Mântuitorului, ne vom ruga la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii. Vor veni şi 10 familii care ne-au anunţat că vor să facă Crăciunul cu noi, din diferite oraşe ale României. După care, sub brad, fiecare copil îşi va găsi pacheţelul de la Moş Crăciun, cu numele lui pe el. Va urma, apoi, masa festivă din noaptea de Crăciun”.
La despărţire, când i-am promis Sorei Emilia că mă voi întoarce mereu cu drag la ea şi la copiii ei, mi-a spus: „Să ştiţi că eu mereu spun că binele există, dar nu face gălăgie. Eu cred cu tărie că această casă este Casa Sfintei Fecioare, că este un dar al Cerului pentru Ţară. Nu cred că Dumnezeu ne va lăsa. Cred că trebuie să se schimbe ceva în mentalitatea oamenilor. Relaţia lor cu Dumnezeu trebuie să fie alta, să nu fie una de suprafaţă. Oamenii trebuie să ceară de la Iisus, care se naşte în fiecare zi, să se nască în sufletele noastre cu lumina şi căldura Lui. El vine printre noi, păcătoşii, să ne aducă lumină şi pace, dar tace, nu face gălăgie, rămâne în umilinţa aceea a Bethleemului. Ne dă numai semne. Important este ca noi să le vedem. Aceasta trebuie să învăţăm de la Iisus Hristos, umilinţa şi ascultarea”.
Am plecat de pe Dealul Stejarului cu pace în suflet. Acolo am văzut miracolul, şi am primit cel mai frumos cadou de Crăciun...

Centrele pentru Democraţie, finanţate de către Budapesta şi controlate de europarlamentarul Laszlo Tokes, lucrează energic pentru soluţionarea tuturor dosarelor de acordare a cetăţeniei maghiare etnicilor maghiari din România care doresc acest lucru.
La finele lui 2011, opinia publică era informată despre rezolvarea unui număr de 10.000 de dosare, printre care şi cele ale preşedinţilor de consilii judeţene din Covasna, Harghita şi Mureş. Unele surse sunt de părere, însă, că numărul dosarelor rezolvate deja ar fi mult mai mare.
La Sfântu-Gheorghe, în Covasna, operaţiunea este coordonată de către unul din locotenenţii lui Tokes, un anume Nemes Elod, fost angajat al Consiliului Judeţean Covasna.
Nemes Elod este puternic susţinut financiar chiar şi de către UDMR, prin intermediul bugetelor publice ale Consiliului Judeţean Covasna, condus de UDMR-istul Tamas Sandor, şi al Primăriei Sfântu- Gheorghe, condusă de UDMR-istul Antal Arpad, din ale căror bugete se scurg anual zeci de mii de lei în conturile Asociaţiei Tinerilor Maghiari din Covasna (EMI), condusă de Nemes Elod.
Scopul finanţării lui Nemes Elod de către UDMR este recrutarea de tineri pentru întreţinerea cu suflu nou a iredentismului maghiar, dar şi propaganda naţionalist-şovină maghiară (de numele lui Nemes Elod se leagă mai multe proslăviri ale criminalului de război maghiar Wass Albert).
Pentru desfăşurarea operaţiunii „cetăţenia maghiară”, Laszlo Tokes a înfiinţat, în ianuarie 2011, Asociaţia Mişcarea Naţională Maghiară din Transilvania, cu sediul la Cluj-Napoca şi punct de lucru la Oradea.
Şi această operaţiune a lui Tokes poartă amprenta şovinismului şi anti-românismului care i-au caracterizat întreaga existenţă de până acum. Spun asta pentru că Centrele pentru Democraţie sunt în fapt, Demokracia Kozpont, denumirea acestor centre fiind amplasată pe clădirile unde acestea funcţionează exclusiv în limba maghiară.
La Sfântu-Gheorghe, spre exemplu, unde am sesizat Prefectura Covasna, coordonatorul centrului, Nemes Elod, a informat Prefectura asupra faptului că Demokracia Kozpont este marcă înregistrată şi, ca atare, nu vor traduce nimic (Gyorgy Ervin, prefectul de Covasna, nu a acţionat în niciun fel până când nu a fost sesizat de către subsemnatul!). Stau şi mă întreb cu ce anume ar fi dăunat activităţii lor dacă pe clădire scriau şi în limba română? Este evident că o astfel de atitudine numai cu bunul-simţ şi buna-credinţă nu are legătură!
Cireaşa de pe tort vine, însă, în adresa expediată de către Nemes Elod Prefecturii Covasna. Atât antetul adresei, cât şi ştampila folosită de Nemes Elod folosesc exclusiv cuvinte în limba maghiară. Probabil că şi denumirea municipiului Sfântu-Gheorghe în limba maghiară e tot marcă înregistrată.
PS: Cred că documentele şi poza de mai sus, precum şi linkurile pe care vi le recomand, dovedesc, odată pentru totdeauna, faptul că extremiştii maghiari, radicali (Laszlo Tokes şi PCM) sau moderaţi (UDMR), colaborează foarte bine pentru atingerea scopului comun: autonomia teritorială pe criterii etnice şi epurarea etnică a românilor din Covasna şi Harghita!

Pagina oficială de internet a Direcţiei de Sănătate Publică Covasna, condusă de UDMR-istul Agoston Laszlo, găzduieşte un link către un portal care militează pentru oficializarea limbii maghiare ca şi limbă oficială în Ardeal.
Portalul este înregistrat în România, dar este găzduit în Ungaria. Portalul nyelvijogok. ro îi îndeamnă pe etnicii maghiari să forţeze impunerea limbii maghiare ca şi limbă oficială de stat în Ardeal prin refuzul de a se adresa în limba română instituţiilor statului român şi prin folosirea exclusiv a corespondenţei în limba maghiară atunci când au de-a face cu instituţii publice din România.
La fel ca şi în cazul discursurilor publice ale liderilor comunităţii maghiare din România, portalul cu pricina promovează o interpretare perversă a legislaţiei în vigoare. De la dreptul de a te adresa unei instituţii publice în limba maternă, propaganda naţionalist-şovină maghiară a ajuns la impunerea forţată a limbii maghiare ca şi limbă oficială de stat în judeţele din Ardeal cu populaţie majoritară maghiară.
Pagina oficială de internet a Direcţiei de Sănătate Publică Covasna găzduieşte, de asemenea, mai multe documente redactate exclusiv în limba maghiară. Mai mult, deşi este vorba de pagina de internet a unei instituţii din România, pagina Direcţiei de Sănătate Publică Covasna se deschide automat pe versiunea în limba maghiară la accesare, utilizatorii fiind obligaţi mai apoi să schimbe limba paginii în limba română. Şi pe Google pagina oficială de internet a DSP Covasna apare ca fiind în limba maghiară.

Senatorul Dan Voiculescu a adresat o scrisoare deschisă preşedintelui Traian Băsescu, prin care îi semnalează discriminarea pe criterii etnice a cetăţenilor români din municipiul Sfântu-Gheorghe.
Redăm integral acest text:
„Domnule Preşedinte, În cei 7 ani de mandat, în care aţi făcut înţelegeri oculte cu liderii radicali maghiari (conform recentei declaraţii publice a domnului Laszlo Tokes, în 2007, anul suspendării, aţi convenit împreună o strategie secretă de promovare a intereselor partidelor maghiare), nu aţi realizat nimic semnificativ pentru românii minoritari în propria ţară, supuşi unor discriminări sistematice, în special in judeţele Harghita şi Covasna.
Sunt convins că, pe lângă sutele de sesizări primite de la cetăţenii din judeţele Harghita şi Covasna, v-au fost furnizate informări referitoare la discriminări şi încălcarea drepturilor civile ale persoanelor de naţionalitate română şi de către Serviciul Român de Informaţii.
Înţeleg că, pentru dumneavoastră, nimic nu se compară cu plăcerea lecturii transcrierii unei convorbiri telefonice. Însă, vă amintesc că, pe lângă micile plăceri ale vieţii, un preşedinte are şi obligaţia de a analiza responsabil toate informaţiile furnizate de instituţiile specializate ale statului.
Cu toate acestea, obsesia dumneavoastră pentru numere mari şi voturi multe v-a determinat să părăsiţi câteva zeci de mii de români pentru a obţine susţinerea câtorva sute de mii de maghiari. Acest calcul cinic, care v-a asigurat avantaje electorale, i-a condamnat pe români la izolare, umilinţă şi disperare.
Un singur exemplu: conform datelor recensământului din 2002 (cele din 2011 nu sunt încă accesibile), din cei 61.512 locuitori ai municipiului Sfântu-Gheorghe, 46.121 (74,9%) erau de etnie maghiară şi 14.131 (22,9%) de etnie română. În ciuda acestei proporţii, din cei 119 angajaţi ai Primăriei municipiului Sfântu-Gheorghe, ale căror declaraţii de avere pot fi accesate pe site-ul instituţiei, niciunul nu este de etnie română! Această situaţie nu poate fi întâmplătoare. Raportul de 119 la 0 implică intenţia evidentă de a interzice, pe criterii etnice, accesul la o funcţie publică într-o instituţie a Statului Român.
Potrivit prevederilor articolului 16 din Constituţia României, „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări... Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”.
Şi totuşi, dumneavoastră, domnule preşedinte, care, conform articolului 80 din legea fundamentală, „vegheaţi la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, nu aţi făcut nimic pentru românii discriminaţi din Sfântu-Gheorghe.
Domnule Preşedinte, aveţi o înţelegere secretă şi cu primarul din Sfântu-Gheorghe, după modelul celei cu Laszlo Tokes? Sau, pur şi simplu, 14.131 de români sunt prea puţini pentru a vă capta atenţia? Cu sinceritate, Dan Voiculescu N.B. În legătură cu situaţia de la Primăria Sfântu-Gheorghe, am sesizat mai multe instituţii ale Statului Român: Ministerul Public, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.” Biroul de presă al Partidului Conservator

Ne străduim, timp de peste un secol, să apreciem ideile lui Eminescu şi limba „mult dulce şi frumoasă” în care le-a dat glas. De atâta vreme, răscolim caseta sufletului său şi constatăm că nu lipseşte nici cel mai mic amănunt al vieţii umane care să nu-şi fi găsit reflectare în cântările sale.
Acolo, în puţinele pagini ale poeziei, este prezentă, în note grave de revoltă şi acuzaţii, strâmbătatea cotidiană a vieţii politice şi sociale, cu care nu se poate împăca, chiar dacă refuzul categoric de a se integra în fărădelegile societăţii aruncă asupra sa mizeria morală şi materială. Cu toate acestea, el n-a fost un „n-aude, nu vede”. El a auzit tot, a văzut tot, a simţit tot şi n-a iertat nimic. A judecat şi a condamnat tot. Dirijat în scurta viaţă de principiile înaltei morale, de legile curăţeniei sufleteşti, de simţăminte nepătate de compromisuri, Eminescu mărturiseşte că ,,E menirea-mi: adevărul / Numa-n inima-mi să-l caut”. De aceea, se rupe de lumea panglicarilor care „joacă ca pe funii”, priveşte cu dispreţ cortegiul grotesc cu „fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii”.
Dacă toate relele vremii sale ar fi rămas acolo în trecut, poate că astăzi i-am fi simţit mai puţin prezenţa. Dar vremea spurcată a zilelor noastre îl face părtaş la suferinţa colectivă. Şi astfel, de acolo de sus, de unde străbate continuu către noi judecata lui necruţătoare, vede cum „Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri”... / „Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură / Tot ce e perfid şi lacom...”, iar verdictul lui îşi găseşte astăzi ecou în vorba şi sufletul cetăţeanului tot mai mult îngrijorat de lipsurile vieţii, tot mai mult revoltat de nepăsarea celor care ne-au aruncat în râsul lumii: De aici, se desprinde nedumerirea cum de „Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”. Argumentele judecăţii sale bântuie în toate tribunalele spiritului românesc, care suportă zilnic circul politicienilor rupţi de interesele generale ale celor care i-au înscăunat la putere, crezând în promisiunile lor:

„Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!”

Judecata lui Eminescu doare, pentru că răul condamnat ne tulbură şi astăzi viaţa, este prezent şi în lumea veacului nostru, care ne înfăţişează „Măşti cu toate de renume din comedia minciunii, / Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Qintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă”.
În discursul de laudă la adresa înaintaşilor, rămaşi în conştiinţa neamului ca oglindă a celor mai frumoase reflecţii de simţire românească (Epigonii), Eminescu vede în creatorii servili ai timpului său „Măşti râzânde puse bine pe-un caracter inimic”. Dincolo de ele distinge: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază”, în timp ce „Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin”. Acestora le corespund creatorii de azi, care nu se deosebesc de cei din vremea poetului, fiindcă şi „Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, / Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi”. Adică maculatură din abundenţă şi nu depozit de idei, care să răscolească gândirea, să stârnească goana după răspunsuri, să înalţe cugetul, să mângâie durerea. Aşa că „Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este / Cea ce poate să convie unei inime oneste”. Spre toţi cei înhăitaţi cu falsul se îndreaptă definiţia „gloriei” dată de Eminescu:

„Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.”

O amintim aici ca un avertisment pentru toţi cei care, deşi scriu mult, nu lasă nimic în urma lor, mai ales „Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela”, „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”.
Între relele vieţii, Eminescu nu iartă nici apucăturile de infidelitate ale femeii. Din poziţia celui care a trăit o experienţă tristă în iubire, dă sfaturi tânărului atins de săgeată: „Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie…, Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila, / De ai inimă şi minte - feri în lături, e Dalila!”.
Când simte în jurul său ghearele sataneşti ale morţii, îşi spune refuzul testamentar, îndepărtând până şi de trupul neînsufleţit ipocrizia, falsul, minciuna şi putreziciunea societăţii: „Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat… / Nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creştet!”.
De acolo, de sus, Luceafărul dă verdictul grav tuturor păcătoşilor, care i-au chinuit sufletul şi care, „morţi de vii”, au pierit de pe firmamentul istoriei neamului, drept pedeapsă pentru alegerea lor de a trăi în nemernicie:

„Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece”

Dacă n-ar fi fost Eminescu, n-am fi cunoscut sfinţenia teiului, n-am fi distins gingăşia florii albastre, n-am fi simţit farmecul din susurul izvoarelor, n-am fi ştiut să ascultăm, ,,prin mişcarea- naltei ierbi / Mersul cârdului de cerbi”. Dacă n-ar fi fost Eminescu, am fi fost nişte anonimi, nişte amorţiţi în cuget şi-n simţiri. N-am fi ştiut să selectăm valoarea din noianul nonvalorilor, care „Pretind a fi pe cerul ţării stele”.
Ce-ar fi spus Eminescu astăzi, când saltimbancii şi nărozii au sărăcit poporul ca să-l poată cumpăra mai ieftin? Cum ar fi catalogat Eminescu hăhăitul, tot într-o veselie, al celor răspunzători de soarta oamenilor, când, în vreme de mari dificultăţi, un om, care simte pe proprii umeri greutăţile ţării, n-are voie nici să zâmbească? Şi-ar fi declarat solidaritatea în cântecul de jale pentru mângâierea suferinţei, în „Doina”, în care distingem o rugăciune peste veacuri pentru salvarea poporului său, a cărui viaţă astăzi seamănă întrutotul cu cea din vremea sa:

„De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate…
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta…
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!”

Aşa cum a făcut şi în vremea sa, s-ar fi instituit tribun al mulţimii sărăcite a românilor ajunşi proletari prin toată Europa:

„Sdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!”

Eminescu e cu noi. Ne rămâne mândria că-l avem pe Eminescu! Dacă-l avem pe el, suntem bogaţi.