Încă mai am curiozitatea nepotolită de a afla ce scriu unii istorici străini despre români. E adevărat, asistăm la un proces al „reconcilierii cu Istoria”, reconciliere pe care ne-o propune, cu cinism şi obrăznicie (şi cu totală recunoaştere a temei), Politicul. Această „reconciliere” lansată de un domn bine situat şi căruia îi place să glumească grosier (cel care glumeşte în fruntea guvernului, - pregăteşte dictatura - cine a spus-o?), n-a rămas decât conjuncturală, lipsită de orice suport serios, de faţadă. Dacă politicienilor le interzic dreptul de a ne reconcilia cu Istoria, sfătuindu-i să se reconcilieze cu propria lor conştiinţă, fiind un om generos şi înţelegător, i-l acord din toată inima, istoricilor. Având tot timpul în suflet acest deziderat nobil, am citit cu atenţie o carte care ar trebui să-i intereseze pe cât mai mulţi români: Paul Lendvai, „Ungurii, învingători în înfrângeri”, apărută la Humanitas în 2001. Sunt convins că „fapta rea nu prosperează” (Homer) şi că destinul poate fi schimbat prin faptă (numai aşa te poţi opune destinului, prin faptă!). Numai că, în cazul de faţă, avem de-a face cu aceleaşi vechi metehne, obiceiuri, ale istoricilor unguri, prin care s-a contestat (şi se contestă) cu înverşunare, vechimea şi continuitatea românilor în spaţiul lor de geneză: Transilvania. Cartea lui Paul Lendvai este bine scrisă, atractivă, problematizantă şi subiectivă în cel mai înalt grad. Întregul text este plin de tânguiri şi regrete mari, după o realitate nefastă a istoriei: aşa-zisa Ungarie Istorică. În pura tradiţie a istoriografiei maghiare, mai vechi sau mai noi (Tamas, Hunfalvy, Makkai etc.), şi Paul Lendvai consideră pe unguri drept cel mai important (şi singurul) factor civilizator al Europei Centrale şi de Sud-Est. Celelalte popoare sunt nesemnificative, nu contează în ochii lui; ele sunt vinovate, „profitoare”, de moartea, dispariţia mitului Ungariei istorice. În istorie, există adevăruri câţi istorici scriu despre un subiect sau o temă. Important, fundamental, rămâne îndemnul lui Tacitus (să scrii şi să judeci fără ură şi părtinire). M-am întrebat deseori (ca Raymond Aron) dacă-i este dat omului să afle adevărul atâta timp cât istoria durează. Numai că aici este vorba de-a afla un adevăr ultim, la care n-avem acces decât după ce ne îndumnezeim, prin moarte. Istoricul poate afla adevărul său, dacă cercetează, se asigură că a avut acces la toate sursele omeneşti posibile, că judecăţile sale nu sunt alterate de prea multă patimă sau subiectivism. Or, am citit cu atenţie bibliografia, relativ vastă, anexată cărţii, şi am constatat, surprins şi indignat, că în ea nu figurează niciun autor român. Nu poţi scrie, aşa cum a făcut-o Paul Lendvai, o carte despre unguri, dar şi despre români, făcând abstracţie cu totul de N. Iorga, A.D. Xenopol, D. Onciul, C. Daicoviciu, D. Prodan, C. C. Giurescu, Gh.I. Brătianu etc., ale căror studii şi cărţi fundamentale (despre geneza şi stăruinţa românilor la ei acasă) au fost traduse în limbi de circulaţie internaţională, fiind apreciate ca deosebit de valoroase de comunitatea ştiinţifică europeană.
Ţinând cont de aceste câteva observaţii, am să semnalez inexactităţi, greşeli voite, interpretări tendenţioase, omisiuni deliberate ale autorului cărţii „Ungurii”. Paul Lendvai, chiar la începutul cărţii, se manifestă ca un învăţat ce foloseşte sursele după placul său; astfel, când descrie aşezarea ungurilor în Panonia (896), el notează: „Aici era vorba, mai degrabă, de un vacuum politic, iar populaţia sedentară, vorbind un amestec de idomuri slave...”, citându-l inexact pe Anonnymus, cel mai vechi izvor istoric narativ unguresc (secolul XII), care în Gesta Hungarorum (Editura Mentor, 2001), îi menţionează ca locuitorii stabili, din vechime, pe lângă slavi şi valahi: „ac pastores românorum”; sigur că era un vid politic, ca în atâtea zone ale Europei secolelor IX-X, dar nu şi unul etnic; iar la venirea şi stabilirea ungurilor în Câmpia Panonică, românii erau prezenţi ca locuitori sedentari. Aşadar, în Panonia, la venirea ungurilor, nu se găseau doar slavi, ci, în primul rând, români, iar omiterea lor din partea autorului nostru este intenţionată, deoarece dacă ar fi acceptat în totalitate informaţiile oferite de Anonnymus, ungurii n-ar mai fi bătut atâta moneda pe „vidul etnic” din Transilvania la momentele cuceririi ei. La fel de ciudat stabileşte autorul citat numărul ungurilor „descălecători”, la jumătate de milion, iar pe cel al localnicilor, la doar 100.000, după spusele unor „istorici unguri moderni şi lucizi”. Nicăieri în „Faptele ungurilor” Anonnymus nu scrie despre numărul ungurilor sosiţi sub Arpad, la finalul veacului IX. Este o minciună sfruntată care nu se bazează (afirmaţia lui P.L.) pe niciun document. De altfel, sună foarte ciudat că o hoardă asiatică, aflată de câteva decenii bune în migraţie, să ajungă a depăşi, cifric vorbind, popoarele sedentare dintr-o zonă cunoscută deosebit de prielnică vieţii.
Un alt motiv de lamentaţii din partea lui P.L. îl constituie „marile catastrofe naţionale (!) din secolele XIII şi apoi XVI şi XVIII, care au determinat valuri masive de imigrări şi colonizări”. Aceste colonizări au provocat, în opinia autorului, dramatice schimbări demografice în Ungaria şi Transilvania, care i-ar fi adus pe unguri, chipurile, în minoritate numerică. O mare catastrofă a reprezentat-o, în opinia lui P.L., prăbuşirea Ungariei la Mohacs (1526) şi instaurarea paşalâcului otoman peste cea mai mare parte a Ungariei (1541-1687). În acest răstimp, „s-a produs fuga permanentă a sârbilor spre nord şi a slovacilor spre sud, precum şi masivul aflux al românilor din Ţara Românească, fapt ce a făcut ca ponderea ungurilor, în totalul populaţiei, să scadă la circa jumătate”; sau, mai departe, tot pentru perioada stăpânirii otomane „acum românii şi sârbii infiltraţi şi colonizaţi”. Judecata istorică a lui Paul Lendvai este strâmbă şi necinstită; prin asemenea aserţiuni nedovedite documentar, el induce în mintea cititorului o minciună: aceea că românii, în Transilvania, n-au fost majoritari dintr-un început, ci au ajuns în timp; de ce ar fi fugit, ar fi emigrat, toate popoarele vecine ungurilor, spre Ungaria Otomană? Poate că aceasta, la vremea ei, ar fi fost un El Dorado european, un spaţiu binecuvântat? Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Lăsând scârba la o parte provocată de asemenea minciuni, pentru a lămuri definitiv acest aspect al problemei, fac trimitere la o carte de căpătâi, ce şi-a propus să lămurească, pe bază documentară exhaustivă, odată pentru totdeauna, chestiunea aşa-zisei imigrări româneşti în Transilvania: Ştefan Meteş, „Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XII-XX”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971 (cercetări de demografie istorică). Nu spre Transilvania, ci dinspre Transilvania, în afară, au emigrat românii, între secolele XIII-XX; la acest fenomen istoric indubitabil au contribuit „măsurile drastice, draconice ale legilor Tripartitului lui Werboczi; al Aprobatelor şi Compilatelor Consitutiones (1653-1669 - n.a.), luate împotriva românilor din Dieta Transilvaniei. Trebuie să o spunem răspicat, odată pentru totdeauna: românilor din Transilvania li s-a impus, încă din veacul XIV, un aspru, tenace şi neomenos regim de discriminare religioasă, socială, politică, etnică. Aflaţi în situaţia de „toleraţi”, trataţi mai rău decât sclavii antichităţii (vezi, spre edificare, scrisoarea iluministului francez J.P. Brissot, de la 1785, către Iosif al II-lea, despre soarta, starea românilor ardeleni în preajma şi după revoluţia lui Horea, în Cornelia Bodea, „1848 LA ROMÂNI”, vol. I, pag. 6-18) românii, dacă au putut, au fugit unde au văzut cu ochii, pentru a se mântui de „binefacerile” stăpânirii ungureşti. Nici nu poate fi concepută o „imigraţie liniştită” a românilor, spre Transilvania şi Ungaria, pentru că ne contrazic miile de documente istorice; a fost vorba, mai degrabă, de un cert fenomen istoric invers, de o constantă şi masivă emigrare românească din Transilvania spre Ţara Moldovei şi Ţara Românească (de ex. procesul istoric al întemeierii statelor medievale româneşti extracarpatice). Românii ardeleni au emigrat „în ţările mai apropiate sau mai îndepărtate ca în Sudul Poloniei, Moravia, Silezia, Rusia, Serbia, Bulgaria, apoi America”.
Paul Lendvai este un învăţat, iar atunci când scrie de Principatul Transilvaniei ca despre „un bastion al culturii naţionale şi religioase”, „ca bastion al toleranţei religioase, o raritate a Europei de atunci”, minte cu bună ştiinţă punându-se într-o poziţie profund imorală. Cât de tolerantă a fost viaţa în Principatul Transilvaniei, am să citez, spre exemplificare, un caz povestit de pastorul luteran Iackob Burckhardt, din Upsala, ce a călătorit spre Istanbul, la 1656: trecând prin Transilvania, pe omul lui Dumnezeu l-a şocat cu violenţă starea îngrozitoare a românilor de aici, pe care-i considera cei mai chinuiţi oameni din lume, deoarece i-a văzut mergând veseli la spânzurătoare (duşi de unguri), aşa scăpând de chinurile tragerii în ţeapă. Recomand pentru cine doreşte să cunoască starea românilor ardeleni sub unguri, printre altele, două cărţi fundamentale ale lui David Prodan: Răscoala lui Horea (două volume) şi Supplex Libellus Valachorum. Situaţia intolerabilă a românilor ardeleni a provocat vasta operă reformatoare a împăratului Austriei, Iosif al II-lea (1780- 1790), în sensul că împăratul iluminist a desfiinţat iobăgia (1785); lichidarea acestei cumplite nedreptăţi istorice înseamnă pentru Paul Lendvai „necunoaştere a oamenilor şi desconsiderarea mentalităţii ungare” (pag. 188). Domnul Lendvai ar fi trebuit să ne potolească uimirea oferindu-ne detalii despre „mentalitatea ungară”, mentalitate pe care o lume întreagă o cunoaşte drept rasism socio-etnic visceral practicat atâta vreme, o mentalitate bazată pe un şovinism exacerbat al aristocraţiei maghiare care a opus o „rezistenţă înverşunată, culminând cu revolta”, împotriva fiului Mariei Tereza şi a reformelor sale.
Subiectivismul şi obtuzitatea autorului nostru reies, cu claritate, din două exemple: momentul 1848-1849, precum şi sfârşitul primului război mondial, culminat cu tratatele de pace de la Paris - Versailles (1919-1920). În revoluţia europeană de la 1848, ungurii şi-au avut propria lor revoluţie, conduşi de un lider, I. Kossuth, „primul dictator care a venit la putere prin prostituarea idealismului în serviciul pasiunilor naţionale” (A.J.P. Taylor, Prăbuşirea Casei de Habsburg) şi care „a pus popoarele nemaghiare să aleagă ori supunerea totală fără existenţă politică, ori exterminare” (Golo Mann). Obsesia lui Kossuth de a reface „Ungaria istoric” la 1848-1849 a provocat măceluri îngrozitoare, genocid împotriva românilor, sârbilor, croaţilor ce nu doreau decât să li se recunoască dreptul la existenţă, la libertate naţională. Nu este cazul să zăbovim acum asupra tragediei eroice a românilor din Transilvania în revoluţia de la 1848-1849. O vom face cu altă ocazie, dacă va fi nevoie sau dacă mai are nevoie cineva de cunoaştere istorică. Şi totuşi, Paul Lendvai, folosind o judecată pervertită, orbită de pasiune, are obrăznicia şi cinismul de a vorbi de „lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva croaţilor, românilor, sârbilor aliaţi cu austriecii” (pag. 218). În optica lui, românii împiedicau accesul la libertate al ungurilor (!); românii şi celelalte popoare slave se opuneau „independenţei Ungariei”(!). Citind aceste minciuni sfruntate şi cunoscând cât de cât situaţia istorică reală a epocii, m-a cuprins un violent dezgust, o silă imensă faţă de autorul acestor aserţiuni false. Iar opiniile celor doi mari istorici europeni despre Kossuth, Paul Lendvai le taxează drept „prejudecăţi”, „false informaţii contemporane”, „efectele târzii ale satanizării” lui Kossuth şi ungurilor, evident.
Destrămarea Austro-Ungariei, care a avut un efect pozitiv, benefic şi de durată în sensul lichidării unor injustiţii istorice ce durau de prea multă vreme, scoate de la Paul Lendvai accente patetice: „un cuvânt ce simbolizează pentru toţi ungurii şi în ziua de azi cea mai mare tragedie a istoriei lor: Trianon” (pag. 384); „Trianon a însemnat amputarea naţiunii maghiare” (idem); „învingătorii au împărţit prada între statele vecine” (ibidem). Autorul nu găseşte de cuviinţă să vorbească, să ofere cititorului său date corecte despre structura etnică a Transilvaniei, Slovaciei, Banatului etc., despre ultraşovinismul discreţionar şi dispreţuitor al ungurilor, despre suferinţele îndurate de acele popoare ce au avut „norocul” să supravieţuiască sub o prea îndelungată stăpânire ungurească. P.L. nu suflă o vorbă despre cauzele adânci ale prăbuşirii Austro- Ungariei şi de principiile generoase ale fundamentalei Declaraţii în 14 puncte, din aprilie 1918, a preşedintelui SUA, Wodrow Willson (valabilă încă, preferenţial, e adevărat) privind dreptul la autodeterminare al popoarelor înrobite de imperiile autocrate. România, Cehoslovacia, viitoarea Iugoslavie n-au primit „teritorii ungureşti”, prin tratatele de pace de la Paris - Versailles, ci şi-au înfăptuit un deziderat istoric secular: unitatea statal-naţională, în frontierele etnice. Şi totuşi, Paul Lendvai este forţat să recunoască în faţa evidenţei: „Oricum, Ungaria ciuntită a devenit un stat omogen din punct de vedere naţional”.
Spre sfârşitul cărţii este abordată şi chestiunea refacerii „Ungariei istorice” în timpul ultimului război mondial, când Horthy, ca aliat slugarnic al lui Hitler, va reuşi cu ajutorul Germaniei şi Italiei, să smulgă teritorii româneşti, slovace şi sârbeşti. Este ştiut ce a reprezentat Dictatul de la Viena (30 august 1940) pentru România: pierderea a jumătate din Transilvania. Este cunoscută (sau ar trebui să fie) tragedia românilor din Ardealul cedat (consultă o carte fundamentală pe această temă: M. Muşat şi Ardeleanul, „Teroarea maghiaro-horthystă în Nord-Vestul Transilvaniei, între anii 1940-1944”!), îngrozitorul genocid practicat de unguri, genocid exemplificat prin Moisei, Huedin, Trăznea etc.. Iată ce ton triumfalist adoptă istoricul nostru cu ocazia pătrunderii armatei ungare în Ardealul cedat Ungariei: „Peste tot soldaţii unguri au fost salutaţi de oameni care două decenii trebuiseră să trăiască despărţiţi de naţiune şi de patrie... expuşi unei multiple discriminări”. Nu este singura carte în care românii şi istoria lor sunt murdăriţi, batjocoriţi, trataţi ca un popor nedemn, punându-se pe umerii lor haine mincinoase. Iată, spre exemplu, Dimitri Obolensky, în cartea sa, „Un Commonwealth medieval: Bizanţul”, referindu-se la relaţiile Ţărilor Române cu lumea bizantină, afirmă despre Ţara Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, ca având frontierele „între Carpaţii Orientali şi Prut”; Obolensky a fost profesor de istorie la Universitatea din Oxford, a fost un savant, iar minciuna sfruntată privind Moldova medievală îl descalifică (cel puţin în ochii mei) definitiv. Un alt exemplu: Paul Johnson, „O istorie a evreilor”, Hasefer, 2001, Bucureşti; când abordează problema holocaustului, a tragediei evreilor în al IIlea război mondial, Johnson uită buna cuviinţă, devine pătimaş prezentând cititorului drept adevăruri nişte minciuni pătimaşe. Astfel, „guvernul român l-a urmat pe Hitler numai până în 1942, pas cu pas, în poziţia sa antievreiască”; „între douăzeci de mii - treizeci de mii de evrei au murit arşi de vii la Odessa, la 23 octombrie, 1941” (idem); „românii au fost în Transilvania şi Ucraina cei mai ucigaşi de evrei” (ibidem); sunt aici amestecate adevăruri amare pe care noi, românii, trebuie să le recunoaştem, cu exagerări ticăloase şi răuvoitoare: să fie clar odată pentru totdeauna, România lui Antonescu nu a participat la soluţia finală; Antonescu n-a deportat niciun evreu român spre lagărele de exterminare naziste; ne-am asumat crimele comise de Statul Român în Transnistria, dar nu putem accepta să fim împroşcaţi cu noroi oricând şi de oricine; s-a stabilit cu claritate că, în tragedia de la Odessa, au fost executaţi 417 evrei, ca urmare a aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român, la 22 octombrie 1941, de către teroriştii evrei, iar cifrele date de Paul Johnson sunt minciuni ordinare care ţin de o propagandă antiromânească înverşunată. Acceptăm participarea românească la tragedia evreilor deportaţi în Transnistria şi ne asumăm întreaga responsabilitate; dar a scrie negru pe alb că românii au ucis evrei în Transilvania, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, înseamnă o imensă ticăloşie. Din partea de Ardeal cedată Ungariei, prin Dictatul de la Viena, ungurii au deportat în primăvara lui 1944 întreaga populaţie evreiască (circa 400.000) la Auschwitz, unde vor fi exterminaţi cu toţii. A arunca responsabilitatea acestei crime pe seama românilor, este un gest incalificabil care îl dezonorează pe autor, ştiut fiind faptul că evreii ardeleni au privit la România ca la ţara făgăduinţei, încercând cu disperare să treacă frontiera româno-maghiară (cea din 1940-1944). Din aceste câteva exemple se observă, lesne, că istoria, manipulată, rămâne o armă de temut; că reconcilierea în istorie rămâne o problemă de maximă seriozitate în care probitatea ştiinţifică trebuie să rămână o realitate de netăgăduit. Nu prin declaraţii publice făcute de politicieni inculţi şi nepricepuţi putem astupa nenorocirile trecutului şi minciunile prezentului. Nu prin scrierea şi publicarea unor cărţi, ca cele mai sus amintite, este posibilă depăşirea unor probleme grave ale trecutului, ci printr-o sforţare dureroasă în aflarea liniştii prin asumarea adevărului. Sunt profund mâhnit de indiferenţa şi tăcerea pe care opinia publică românească le afişează în faţa asaltului imposturii, când viaţa noastră, destinul nostru, sunt ipotecate de o mână de secături care au şansa de a ne „dirigui”... „spre culmi de progres şi civilizaţie”, de către grupuri politice cinice care n-au nimic sfânt, de indivizi ce au trădarea în sânge şi dispreţ faţă de propriul lor popor.
Paul Lendvai - autor a zece cărţi despre spaţiul Europei Centrale şi de Est, laureat al Premiului „Karl Lenner” în 1974 pentru activitatea gazetărească şi al Premiului „Axel Corti” pentru promovarea culturii austriece. S-a născut la Budapesta şi trăieşte în Austria. P. Lendvai analizează şi interpretează: apariţia ungurilor barbari în Europa secolului al IX-lea, regatul apostolic al Arpadienilor, dezastrul mongol din 1241, epoca de apogeu a Huniazilor, catastrofa de la Mohacs, bilanţul stăpânirii turceşti, Ungaria în umbra monarhiei habsburgice, „lupta pentru libertate din veacurile XVI-XIX”, dualismul austro-ungar, Trianon, 1956... rolul jucat de unguri în ultimele decenii în comunitatea ştiinţifică internaţională. Dar prezenta în lumea artistică, spiritul maghiar...