Quantcast
Channel: Condeiul Ardelean
Viewing all 3150 articles
Browse latest View live

Cotidianul „Szekely hirmondo” (Covasna), nr. 82, 30.04.2013; Titlu: Cei care instigă la ură, Semnează: Kusztos Andras

0
0

Pe canalele de televiziune şi în presa centrală scrisă nu se vorbeşte de altceva decât de instigare la ură. Indivizi, politicieni şovini, avizi de popularitate ponegresc în primul rând minoritatea maghiară.
Scandalul drapelului secuiesc mocneşte de luni de zile. Până acum nu a deranjat nicio persoană de bună-credinţă, cu gândire sănătoasă. Orbiţi de ură, cei care au declanşat şi continuă campania murdară împotriva simbolurilor noastre nu ştiu cât bine i-au făcut minorităţii secuieşti indigene.
Până să nu fi declanşat campania de ură, nicăieri nu se ştia sau poate foarte puţini ştiau că existăm şi noi. De atunci, protestele de simpatie sunt organizate unul după altul, iar drapelele cu soarele şi luna pot fi văzute şi în state în care până acum se ştiau prea puţine despre secui.
Despre autonomie aş spune doar atât că nu este nevoie să facem referiri la autonomia sud-tiroleză, bască sau la vreo autonomie minoritară din oricare alt stat vesteuropean, deoarece ea este aici, în apropiere, şi din câte ştiu, Republica Moldova nu a devenit nici mai mică şi nici dezmembrată din cauza Teritoriului Autonom Găgăuz din zona ei de sud.
Monştrii cu gurile spumegânde şi cu chip de om, alimentaţi de ură, au ajuns până acolo încât să o asemene pe mincinoasa din Covasna cu Ioana d’Arc, cea care nu a fost de fapt o instigatoare la ură şi care pentru cu totul altceva a fost sanctificată.


Nu te uit , Iancule...

0
0

Nu te uit, Iancule, nu pot,
Duhul tău, bunule, e peste tot,
La Baia de Cris în septembrie iar
Picură lacrima din calendar.

Fluierul tău se aude sub stele
Cum geme durutul din Dor şi de jele,
Pe prispa aceea miroase a pită,
Nu-i Naţiunea ta fericită.

Din Testamentul pe care-l scriai
Baie de aburi la Vidra nu ai
Nu-i rânduială,
Istoria ta nu se-nvaţă în şcoală,
Ţara e plină de vâlve, de hoţi
Nici să mori Iancule azi nu mai poţi...!

Categorie:

Atenţie la proiectul noii Constituţii

0
0

Articolul 4, alineatul 2
La articolul 4(2), unde se prevede că România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire, Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României a elaborat un amendament nou, cu următorul cuprins: Orice discriminare bazată pe sex, culoare, origine etnică sau socială, trăsătură genetică, limbă, credinţă sau religie, opinii politice sau de altă natură, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, dizabilităţi, vârstă SAU ORICE ALTĂ SITUAŢIE (subl. mea) este interzisă.
Nerespectându-şi Jurământul de învestitură depus la inaugurarea mandatului lor, prin care este invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru a-şi putea dărui „toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală… a poporului român”, parlamentarii noştri din Comisia de revizuire - cu concursul implicit al preşedintelui liberal Crin Antonescu şi la propunerea senatorului liberal Tudor Chiuariu, adică a fostului ministru de Justiţie - au reuşit în a ne dezamăgi atât de mult, cu toată a lor „putere” şi „pricepere”, încât, într-o manieră de nepermis, după ce ne-au demonstrat cum confundă ei, de fapt, propăşirea spirituală a poporului cu efectiv discreditarea publică a credinţei creştine, mai întâi au acceptat ca în formularea acestui amendament să fie cuprinsă interzicerea oricărei discriminări bazate inclusiv pe orientarea sexuală şi, determinaţi fiind apoi de protestul societăţii civile, să schimbe o expresie cu alta - exact ca în zicala „aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie” -, adică să transforme expresia „SAU ORIENTARE SEXUALĂ” în „SAU ORICE ALTĂ SITUAŢIE”! Astfel, abandonând lamentabil să mai reprezinte interesele naţionale, membrii Comisiei de revizuire au executat orbeşte ordinele venite din exterior (de la unii pentru care atât homosexualii, cât şi lesbienele nu sunt altceva decât o biată masă de manevră) sub aspectul unor „recomandări” şi, într-un dispreţ diabolic faţă de ceea ce înseamnă sufletul curat al românului cuminte, au consimţit la a da amendamentului de mai sus un sens favorabil celor cu o altă orientare sexuală decât noi, reuşind astfel să pună România în situaţia de a fi a patra ţară din Europa şi a şaptea din lume care ar garanta constituţional principiul acesta foarte periculos al nediscriminării sexuale (meşteşugit „acoperit” de forma „sau oricărei alte situaţii”), numai pentru a fi pe „placul” unei minorităţi damnabile de legile divine!
S-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că, în dorinţa lor oarbă de a fi cu orice preţ la putere, cu sprijinul „organizaţiilor” străine, politicienii noştri în general, iar membrii Comisiei de revizuire în particular, sunt în stare să nu mai ţină cont de nimeni (adică de situaţia din alte ţări), de nimic (adică de legislaţia românească deja existentă) şi, evident, nici de Dumnezeu! Dacă ar fi ţinut, totuşi, cont de toate acestea, atunci ar fi aflat că în Constituţia din Germania nu este introdusă nediscriminarea orientării sexuale, la fel şi în jumătate din statele SUA, ca să nu mai vorbim de faptul că în Constituţia Boliviei este prevăzută interdicţia căsătoriilor homosexuale, sau de atitudinea preşedintelui Ecuadorului, care consideră căsătoriile homosexualilor drept „o aberaţie a naturii umane” şi crede că includerea parteneriatului homosexualilor în Constituţie este „o prostie”! Şi aceasta este (ca şi adoptarea copiilor de către homosexuali), într-adevăr, o prostie, pentru că, în dorinţa şi a unor români să „împingă” România cu un pas înaintea UE, se trece cu vederea că însăşi CEDO consideră ca suficientă existenţa protecţiei minorităţilor sexuale prin introducerea discriminării pe bază de sex, întrucât în actuala Constituţie „drepturile” lor nu sunt nicidecum îngrădite - ca urmare este interzisă în România orice formă de discriminare (a se vedea Codul Civil, Codul Penal, Ordonanţa nr. 137/31 august 2000).
Trăgând o linie la cele de mai sus, se poate concluziona că introducerea acestui amendament, cu referire la nediscriminarea în orice situaţie (care, repet, înlocuieşte voalat pe cea cu trimitere la orientarea sexuală), nu ne este absolut deloc necesară. Avem însă de-a face cu un eveniment unic în istoria României, când se încearcă a se strecura în mod viclean, în conţinutul documentului fundamental al statului, un paragraf prin a cărui oficializare va putea fi invocată şi utilizată forţa statului pentru a se schimba orice normă moral-comportamentală în societate, care s-ar putea interpreta drept discriminatorie la adresa unei minorităţi. Deci, prin autoritatea legii, se va impune o nouă mentalitate cotidiană, trebuind să fie schimbate Codul Civil, Codul Penal, manualele didactice, precum şi redefinirea mesajelor mediatice etc..
În concluzie, consider că introducerea amendamentului în cauză va conduce la favorizarea unui climat de sodomizare a societăţii româneşti, a lumii prin extensie, pentru că se va forţa calea spre o legiferare tacită a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, inaugurându-se etapa intermediară a uniunii civile între persoanele de acelaşi sex, ceea ce contravine neamului nostru creştin. Biserica Ortodoxă se va confrunta cu mari restricţii pastorale şi misionare, căci preoţii vor ajunge în faţa instanţelor de judecată pentru că nu vor putea să îi căsătorească pe homosexuali, nici să îi hirotonească, sau pentru acuzaţia că, în predici, condamnându-le păcatul, s-ar simţi ofensată şi discriminată întreaga puzderie de homosexuali, bisexuali, multisexuali (în Dicţionarul de la Oxford, din 1892, deviaţiile lor sexuale erau puse în aceeaşi categorie cu cei acuzaţi de pedofilie, bestialitate, incest, pederastie). Dar nu numai preoţii şi creştinii vor avea de suferit, ci şi oamenii cu atitudine din toate domeniile de activitate (şcoli, spitale, presă, instituţii de ordine publică etc.).
Aşadar, prin felul cum este formulat acest amendament, dar şi altele, se va obstrucţiona foarte grav nu numai libertatea religioasă promovată în societate de instituţia divino-umană a Bisericii, fără de care naţiunea română nu poate fi călăuzită spre a-şi afirma moralitatea multiseculară, ci va fi zdruncinată şi temelia tuturor libertăţilor din care derivă integritatea istorică a conştiinţei omului, deoarece politicienii mondialişti ai procesului de globalizare vor astfel să dea o lovitură de moarte libertăţii de gândire, de exprimare, de asociere etc.!

Articolul 6, alineatele 11, 3 şi Articolul 12, alineatul 5

La articolul 6, alineatul 1, unde se prevede că statul recunoaşte şi garantează minorităţilor naţionale dreptul la dezvoltare, Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerilor legislative de revizuire a Constituţiei României, la propunerea UDMR, a adoptat un amendament nou, 11, cu următorul cuprins: Reprezentanţii legali ai minorităţilor naţionale pot înfiinţa potrivit legii privind statutul minorităţilor naţionale, ORGANE PROPRII DE DECIZIE ŞI EXECUTIVE (subl. mea), cu competenţe privind dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor.
Până acum, cei 1.224.937 de maghiari din Transilvania, reprezentând un procent de 18,91% din totalul populaţiei zonei, trebuiau să se conformeze, indiferent că le plăcea sau nu, autorităţii centrale de la Bucureşti. De acum, însă, ei au pretenţia unei schimbări radicale de raportare, în fapt cer o degrevare, faţă de autoritate, o „rupere ostilă de context”, căci, după cum se observă în amendamentul 11, minoritatea maghiară şi-ar dori să obţină independenţa instituţională prin înfiinţarea de „organe proprii de decizie şi executive”, deci invocă o autoritate proprie, care, la o adică, sub pretextul că nu ar fi consultată în luarea deciziilor (un „drept” impus de 6,5% maghiari celor 88,6% români) ar vrea să transforme ca neconstituţionale hotărârile luate la Bucureşti şi care ar cădea astfel sub incidenţa prevederilor art. 6 (3): Deciziile autorităţilor publice centrale şi locale se vor lua DUPĂ CONSULTAREA ORGANIZAŢIILOR CETĂŢENILOR APARŢINÂND MINORITĂŢILOR NAŢIONALE (subl. mea), cu privire la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase” (atenţie şi la Art. 12, alin. 5, care prevede că minorităţile naţionale îşi pot folosi în mod liber, în spaţiul public şi privat propriile simboluri naţionale care reprezintă identitatea lor etnică, culturală, lingvistică şi religioasă). Cu alte cuvinte, alineatele 11, 3 şi Art. 12 (5) pot consacra situaţia absurdă ca nişte instituţii paralele, aparţinând de pildă maghiarilor din Transilvania, învestite constituţional cu putere de decizie şi de execuţie, să prevaleze asupra instituţiilor centrale ale Statului Român şi chiar să le facă inoperante la nivel de decizie şi de execuţie! Deci ar fi posibil ca, pe teritoriul României, să se creeze un fel de „enclavă politică”, gen aşa-zisul ţinut secuiesc, al Harghitei şi Covasnei (unde maghiarii reprezintă 6,33% din totalul populaţiei Transilvaniei, nefiind nicidecum o situaţie similară cu a celor 90% albanezi din mult-invocata de ei regiune sârbească Kosovo!), pe al cărui teritoriu comunitatea de români existentă ar reveni istoric la statutul medieval de naţiune tolerată, adică pur şi simplu de străini în propria lor ţară!
Intenţiile lor, ale maghiarilor din Transilvania, susţinuţi de Ungaria etc., ne sunt binecunoscute, de atâtea secole, din manualele fie de Istorie universală, fie de Istorie a românilor, fie din viaţa de zi cu zi! Ele nu ne surprind, dar, oare, nu sunt şi români la conducerea statului pe care îi doare că obrăznicia unor lideri maghiari creşte în progresie geometrică, mai ales atunci când vedem cum ne falsifică istoria noastră naţională, cum ne tratează ca pe nişte fiinţe inferioare, cum nu ţin cont de Constituţia şi de legile ţării în care trăiesc? Şi, culmea ironiei, toate acestea se petrec, dincolo de pasivitatea unor reprezentanţi ai Statului Român faţă de acţiunile anti-româneşti ale UDMR, ale Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania, chiar pe banii celor 16.869.816 contribuabili sărăciţi ai României! Bani oferiţi de la bugetul de stat, în 2012, cui şi pentru ce? S-au alocat banii aceştia din fondurile majorate pentru minorităţi, în special UDMR-ului, principalul beneficiar, ca acesta să „contribuie” la menţinerea identităţii naţionale a maghiarilor din Transilvania (pe fondul contestării naţiunii noastre!), în loc ca de aceşti bani să se poată bucura bieţii noştri români din judeţele unde sunt minoritari!
Solicit, deci, public Guvernului, tuturor factorilor politici, responsabili, ai actualei clase politice, să închidă „robinetul” financiar către UDMR şi să întreprindă demersuri mai consistente, de naţiune demnă, pentru un mai mare prestigiu internaţional al ţării noastre…

Articolul 29, alineatul 4

La articolul 29, alineatul 4, unde se menţionează că sunt interzise orice acţiuni de învrăjbire religioasă în relaţia dintre culte, Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României a adoptat un amendament nou, cu următorul cuprins: Sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
O dată cu introducerea acestui nou alineat, prin care este extinsă interdicţia învrăjbirii religioase dincolo de limitele raportului dintre culte, în spaţiul de exprimare al oamenilor de rând, se „strânge laţul” în ce priveşte gradul de vulnerabilitate în misiunea catehetică a membrilor Bisericii (uşor de a fi acuzaţi de exclusivism în respingerea arhitecturii lumii în spiritul universal al ecumenismului, de fanatism în apărarea credinţei bazate pe sfinţenia vieţii, de terorism în tăria de a fi nişte oameni modeşti rămaşi imuni şi incontrolabili într-o lume predispusă în a ne prigoni, pentru că am fi, chipurile, nişte duşmani ai bunăstării generale şi ai siguranţei publice etc.). Se vor face pasibili de a fi acuzaţi de „învrăjbire”, în primul rând, acei lideri religioşi care, sesizând lucrarea distructivă a răului, vor combate deschis în predicile lor falsele „iubiri”, „păci” şi „prosperităţi” cu care Antihrist şi slugile lui ar vrea să fure sufletele creştinilor aflaţi din ce în ce mai puţini pe calea mântuirii…

Articolul 48, alineatul 1

Dezbătând textul articolului 48, alineatul 1, unde se stipulează că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României a respins adoptarea unui amendament nou, prin care Biserica şi minţile luminate din societatea civilă s-au exprimat în sensul protejării familiei, care avea următorul cuprins: Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie.
Ca nu cumva termenii de mamă, tată, soţ, soţie să nu fie interpretaţi ca… discriminatorii de către comunitatea deviaţioniştilor sexuali (după un lobby extrem de insistent al stângii socialiste internaţionale, al marilor cancelarii externe, al complicităţii unor universitari şi academicieni, al unor organizaţii ca Amnesty International), prim-ministrul Victor Ponta (PSD) a consimţit să îi ceară lui Crin Antonescu (PNL) neadoptarea amendamentului care ar fi definit familia prin căsătoria dintre „un bărbat şi o femeie”. Şi cum Comisia de revizuire s-a conformat acestei „indicaţii preţioase”, ignorând astfel iminente consecinţe politice dezastruoase pentru imaginea propagandistică a întregului USL, este posibil ca Sfântul Sinod al Bisericii (care a şi propus amendamentul respins) să adopte o atitudine prin care să ceară românilor să boicoteze participarea la votarea noii Constituţii. Situaţia este cu atât mai gravă pentru Comisia de revizuire (USL) cu cât, lăsând la o parte adoptarea unor amendamente necreştine, dar şi faptul că Sfântul Sinod al Mitropoliei Moldovei (prin iniţiativa Mitropolitului Teofan) pledase pentru o Constituţie creştină, a respins şi alte două importante amendamente ale Bisericii: „Dreptul părinţilor de a asigura creşterea şi instruirea propriilor copii este un drept fundamental” (art. 48, alin. 2) şi „Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului” (art. 48, alin. 3).
Costel NeacşuCa urmare, se poate afirma că această Constituţie promovează explicit şi implicit concepţii anticreştine, lăsând loc liber (prin concursul altor amendamente adoptate) interpretării „căsătoriei” între soţi şi pentru homosexuali şi lesbiene, iar în cele din urmă nu reflectă mentalitatea societăţii contemporane româneşti.

Categorie:

De ce atâta grabă?

0
0

Dirijat cu dibăcie vicleană, internă şi externă, haosul din România de astăzi plasează poporul nostru printre cele mai dezbinate, dezonorate, jefuite şi prost guvernate ţări ale lumii! Realmente, conducătorii noştri (Băsescu, Ponta, Antonescu etc.) nici nu se mai sfiesc câteodată, sfidând interesele românilor printr-o crasă lipsă de demnitate naţională, dar şi cu nişte caractere croite după modelul unei supuneri oarbe faţă de marile puteri - care ne aminteşte de feudalism şi comunism -, să îşi mascheze incompetenţa politică prin promovarea cu dezinvoltură a intereselor străine şi să ne tot spună că „reformele” făcute de ei sunt neapărat vitale pentru că aşa vrea „atotputernica” UE. „Reforma” lor înseamnă, de fapt, o distrugere sistematică economico-spirituală, în ton cu planul de guvernare al globaliştilor, o secătuire de orice fel de resurse din bogăţia ţării, o dezbinare de amploare în analele istoriei, o siluire a mentalităţii noastre creştine prin tot felul de experimente, bineînţeles, „reformatoare”!
Aşa se face că România, deşi nu avea acum neapărat nevoie de adoptarea unor inovaţii referitoare la modificarea Constituţiei şi la organizarea teritorială, este supusă acum unui „bombardament” năucitor de concepţii prin care nu numai că se destabilizează echilibrul democratic şi aşa fragil al clasei politice, dar se şi provoacă o tulburare socială fără precedent!
Situaţia este cu atât mai gravă cu cât nu există nici pe departe o unitate de opinii, motiv pentru care reprezentanţii instituţiilor statului nici nu ar trebui deloc a se grăbi cu aceste „inovaţii” din Constituţie, iar în problema regionalizării ar fi cazul ca de aceasta să se ocupe, în primul rând, experţii în domeniu şi abia apoi politicienii să decidă „ce” şi „cum”! Însă tocmai această grabă, anormal de… suspectă, mă face să cred că - şi de această dată - avem de-a face cu o comandă externă, bine ticluită şi camuflată, evident că în defavoarea românilor noştri, asistând de fapt cu toţii la „un joc murdar” şi incoerent al Bucureştilor faţă de, evident, „presiunea” UE, sub pretextul mincinos că aşa se va reuşi o mai bună absorbţie a fondurilor europene (oricum, România alocă bugetului UE mult mai mulţi bani decât primeşte)! Cu „jocul” acesta confuz al Bucureştilor se ocupă oficial vice-prim-ministrul Liviu Dragnea, aflat în curs de cercetare penală, dar şi susceptibil manevrelor, care ne-a şi anunţat recent că, în chestiunea regionalizării, aceasta se va face prin OUG până la sfârşitul anului în curs, deci ocolind astfel şi avizul Parlamentului şi votul cetăţenilor la Referendum! Cu alte cuvinte, regionalizarea teritorială se va realiza indiferent de voinţa poporului (nu ar fi mai bine ca în locul regionalizării şi al altor ingerinţe imposibil de acceptat să ne dorim a realiza România Mare?)… Ceea ce nu ne-a „explicat” însă Liviu Dragnea este ce anume va face Guvernul dacă plenul Parlamentului sau populaţia nu vor vota noua Constituţie în care este inclusă problema regionalizării!

Categorie:

Strigoii revizionismului prezenți în Munții Apuseni la Râmeț

0
0

Două acţiuni iredentiste maghiare s-au desfăşurat în Transilvania, una în Borzont, judeţul Harghita, şi alta în Rîmeţ, judeţul Alba, aparent fără nicio legătură între ele, dar sigur sincronizate de minţi diabolice şi extrem de periculoase care pot distruge colaborarea naturală a cetăţenilor români şi maghiari. Aceste două acţiuni subminează diplomaţia pacifistă a celor două ţări prietene şi întăreşte uneltirile unor minţi diabolice iredentiste.
Prima acţiune iredentistă se manifestă prin declaraţia preşedintelui Vona Gabor, preşedinte al celui de-al treilea mare partid din Ungaria, numit Jobbik, care, recent, la Tabăra Tineretului Maghiar din Ardeal de la Borzont, judeţul Harghita, afirma că va apăra toate drepturile maghiarilor din Transilvania chiar şi într-un conflict armat cu România, declarându- se adeptul autonomiei Transilvaniei. Din declaraţiile sale reiese din nou „ura de rasă”, el considerând că maghiarii nu sunt de aceeaşi rasă cu românii şi, pe bună dreptate probabil, aparţin rasei galbene, ei venind în Panonia din stepele asiatice.
Domnule preşedinte Vona Gabor, eu cred că românii şi maghiarii sunt din aceeaşi rasă, trăim aici pe aceste meleaguri de sute de ani împreună, iar ura pe care o arătaţi este dovada inferiorităţii. „Ura de rasă” propovăduită de dumneata izvorăşte, cu siguranţă, din sentimentul de inferioritate. Nu cred că cele două popoare se urăsc, ci numai indivizi de teapa dumitale pot urî aşa de tare poporul român încât să-i dorească României pierderea Transilvaniei. Iată că vechile injurii la adresa românilor: bűdős olah, bocskoros olah, vad olah, se pot reactualiza prin declaraţii iresponsabile ca ale dumitale. Poporul român nu cunoaşte ura faţă de unguri, pentru că în sufletul lui nu doarme „primejdia maghiară”, poporul român nu urăşte fiindcă nu se teme, poporul român însă nu uită! Românii din Transilvania nu uită ce s-a întâmplat la Ip şi Trăsnea, moţii nu îşi uită niciodată eroii. Plecând de la Abrud spre Câmpeni, moţii nu-l uită pe Iancu, Crăişorul Munţilor, care scapă ca prin minune din cursa care i-a întins- o ungurul Hatvany şi trădătorul Dragoş, cursă în care tribunii Dobra şi Buteanu îşi pierd viaţa. Umblând spre Cărpiniş, moţii nu uită de Pârâul lui Horea, unde a stat spânzurat de un copac una din cele patru părţi ale corpului tras pe roată a lui Horea, de unguri. Tot acolo este şi casa lui Cloşca, care nici el nu este uitat de moţi, având aceeaşi moarte glorioasă, dar mişelească dată de aristocraţia ungară. Moţii nu pot să uite Câmpeni-ul niciodată, această „Sinaia ardeleană”, şi parcă acum mai aud paşii crăişorului trecând peste dealul Sohodolului la Vidra de Jos. Ajungând la Râmeţ, unde este minunata mănăstire, moţii parcă mai aud bubuiturile tunurilor lui Bucow, ce dărâmă lăcaşul de cult.
Acum, în acest secol, în templul Munţilor Apuseni, în inima ortodoxiei, la Mănăstirea Râmeţ şi în minunatele Chei ale Râmeţului, şi-au găsit iredentiştii să mâzgălească steagul Ungariei pe stâncile milenare care nu uită nici ele de opresiunea ungară de aici. Iată, deci, că prin cele două acţiuni care evident au legătură una cu alta, cu toate că una este la Borzont şi una la Râmeţ, iredentismul şi revizionismul maghiar îşi arată „colţii”.
Odată cu intrarea României în UE şi cedarea de suveranitate către Bruxelles, atacurile revizioniste şi iredentiste asupra Românei sunt mai intense ca niciodată. Statul Român, care are duritatea diamantului, ar trebui să organizeze o propagandă sistematică anti- iredentistă cu toate mijloacele care-i stau la dispoziţie. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Categorie:

100 de ani de la moartea lui Aurel Vlaicu

0
0

Aurel Vlaicu s-a născut în localitatea Binţinţi, judeţul Hunedoara, în ziua de 6/19 noiembrie 1882, fiind primul copil al soţilor Ana şi Dumitru Vlaicu, ţărani gospodari. După Aurel, au urmat alţi 8 copii, fete şi băieţi. Ioana a fost tovarăşa lui în locurile copilăriei, Ion (1885-1972), care avea să devină stâlpul casei, a rămas în gospodăria părintească, Valeria (1904-1978) a fost ultima fiică, despre ceilalţi nu se cunosc date deoarece au murit îndată după venirea lor pe lume. Dintre toţi, cel mai mult s-au bucurat de viaţă Ion şi Valeria, care au trăit până la adânci bătrâneţi.
Ana şi Dumitru Vlaicu şi-au iubit în egală măsură copiii, i-au obişnuit de mici cu munca în treburile gospodăreşti şi mai ales la muncile câmpului, dar preocuparea lor principală era însă învăţătura.
Copilăria şi-o petrece, alături de fraţii săi, pe plaiurile natale. Încă de mic făcea diferite lucruri, minunându- i pe toţi.
Localitatea Binţinţi are o istorie veche, prima atestare documentară fiind în 1291. Românii, populaţia autohtonă şi net majoritară a aşezării, au suferit în toată perioada Evului Mediu şi mai târziu, datorită exploatării familiei de grofi, Benczencz, proprietarii moşiei. Lângă Binţinţi, la numai patru ani după strălucita victorie a lui Ştefan cel Mare la Vaslui, în ziua de 13 octombrie 1479, a avut loc cunoscuta bătălie de pe Câmpul Pâinii, între turci şi armatele transilvănene conduse de Ştefan Bathory, încheiată cu victoria transilvănenilor datorită intervenţiei armatei conduse de Paul Chinezul. În secolul al XVIII-lea, a avut loc marea răscoală populară din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. În ziua de 6 noiembrie 1784, a fost devastată curtea nobiliară a grofului din localitate; 20 de ţărani au murit atunci, iar alţi 44 au fost arestaţi.
Satul Binţinţi a fost implicat, de-a lungul timpului, şi în alte evenimente importante ale istoriei românilor transilvăneni, participând la Revoluţia din 1848, la Primul Război Mondial, unde zeci de fii ai satului au fost duşi pe câmpurile de luptă din Galiţia şi din Tirol, iar mulţi dintre aceştia nemaiîntorcându- se acasă. Cei care au supravieţuit conflagraţiei, au avut bucuria să-i revadă pe cei dragi din satul natal şi să participe împreună la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba-Iulia.
Aurel Vlaicu a făcut şcoala primară în satul natal, de unde a trecut la Colegiul reformat al Liceului Calvin din Orăştie, vechi centru de cultură şi civilizaţie românească. Orăştie apare în documente în 1224, când regele Andrei al II-lea întărea privilegiile saşilor acordate de înaintaşii lui. La sfârşitul secolului al XVI-lea, aici s-a tipărit (1581-1582) cartea cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, care şi-a adus contribuţia la temelia limbii noastre literare.
Începând cu anul 1855, gimnaziul din Orăştie a primit numele de Colegiul reformat „Kun”, care în cei peste 70 de ani, cât a funcţionat fără întrerupere, a jucat un rol pozitiv în promovarea ştiinţei şi culturii pe aceste meleaguri.
La acest colegiu a învăţat, în perioada 1894-1900, Aurel Vlaicu, unde a frecventat clasele I-VI. A fost un elev bun la învăţătură, s-a remarcat printr-o agerime aparte la matematici şi geometrie. Dintre colegii săi, Petru Groza, Adam Lula, Vasile Neacşa şi George Popovici îşi vor aminti de anii petrecuţi la Orăştie, de colegul lor Aurel, căruia, în ultimii ani din colegiu, i-a încolţit în minte ideea construirii unei „maşini de zburat”.
După terminarea colegiului de la Orăştie, părinţii lui Aurel au încercat să-l convingă să urmeze teologia, dar fiul lor a refuzat categoric. Timp de doi ani a urmat clasele VII şi VIII la Liceul de Stat din Sibiu. Aici l-a cunoscut pe „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, cel care avea să-i devină, pe parcurs, cel mai statornic prieten. A fost coleg la Sibiu cu Adam Lula, Romulus Boca, Brânzeu, care peste timp îşi amintesc de invenţiile tehnice ale lui Aurel.
La începutul secolului al XXlea, o mare parte a tineretului studios din Transilvania se îndrepta spre Budapesta şi Viena, unde existau puternice comunităţi româneşti, grupuri de studenţi români, care îşi aveau organizaţiile şi publicaţiile lor. Astfel erau: Societatea „România jună” din Viena, ai căror membri marcanţi au fost Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, revista „Familia” a lui Iosif Vulcan şi revista „Luceafărul” înfiinţată de Societatea „Petru Maior” din Budapesta a studenţilor, în frunte cu Octavian Goga, Octavian C. Tăslăuanu şi Al. Ciura.
Despre toate acestea ştia şi Aurel Vlaicu încă de când se afla la Sibiu. Auzise, de asemenea, şi despre Traian Vuia (1872-1950), născut în Banat, în localitatea Surducul Mic, care exercita, încă de pe atunci, asupra lui, o puternică atracţie.
În toamna anului 1902, binţinţeanul Aurel Vlaicu, în vârstă de 20 de ani, a plecat cu trenul din Orăştie spre Budapesta. A trecut prin Alba- Iulia, Teiuş, Aiud, Turda, Cluj, iar de aici, cu o cursă directă, a mers până la Budapesta, trecând prin Huedin, Oradea şi alte localităţi din Ungaria. Călătorea împreună cu alţi români care aveau aceeaşi ţintă, iar tânărul Aurel vorbea curent germana şi maghiara. Sosit la Budapesta, Aurel Vlaicu a fost înconjurat cu prietenie şi simpatie de compatrioţii Octavian Goga, Constantin Nedelcu şi Ioan P. Negruţ.
La Budapesta, Aurel a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică a Politehnicii, dar preocuparea lui permanentă a fost de a construi o „maşină zburătoare” cu care să cucerească văzduhul. Spirit vizionar, a citit foarte multe cărţi de specialitate, în speranţa că-l vor ajuta în realizarea visului său.
În toamna anului 1903, se înscrie la Şcoala Politehnică din Munchen, pe care o termină în anul 1907. Aici a avut un prim succes, profesorul Erbert l-a invitat să aducă în laborator „aeroplanul” conceput de el. Astfel, „mica gânganie de lemn, de sârmă şi de pânză” a reuşit să înconjoare în zbor sala laboratorului. A fost felicitat de profesor, de colegi, precum şi de alţi conaţionali aflaţi la Munchen: ing. Petre S. Mocanu, Virgil Simionescu, Marius Buvescu, Alexandru Isăceanu. Pentru o perioadă îşi întrerupe activitatea, deoarece, în perioada 1907-1908, a trebuit să-şi satisfacă stagiul militar în armata austro-ungară, la marină.
La 1 septembrie 1908, Aurel Vlaicu a fost angajat la Uzinele Oppel din Russelsheim, localitate lângă Frankfurt an Mein, unde a ieşit repede în evidenţă ca un inginer priceput, fiindu-i patentate două invenţii. Firma germană a fost dispusă să-l ajute în realizarea visului său, dar a pretins ca ea să fie proprietara invenţiei, fără ca inventatorul să aibă dreptul de a formula alte pretenţii. Aurel a refuzat oferta, dorind ca invenţia să aparţină ţării sale. Atunci, în anul 1908, lui Aurel Vlaicu i s-a oferit o şansă mare de a se îmbogăţi, dar românul a refuzat privilegiile oferite, punând demnitatea mai presus de orice. Oare câţi dintre noi mai sunt dispuşi în zilele noastre să meargă pe calea aleasă de Aurel Vlaicu?
La sfârşitul anului 1908, Aurel s-a reîntors acasă la Binţinţi. Tatăl său, Dumitru, era întristat că tânărul inginer n-avea un serviciu sigur prin care să câştige şi să mai plătească din datoria ce o avea la Banca „Ardeleana” din Orăştie. Şi Aurel era supărat, dar supărarea inginerului provenea din faptul că citea ziarele şi afla cum fraţii Wright,Voisin, Bleriot, Santos-Dumont făceau progrese vizibile în domeniul aviaţiei, pe când el bătea pasul pe loc. Aşa s-a pus serios pe lucru şi a reuşit ca, în primăvara anului 1909, să construiască un planor şi să efectueze cu el un zbor planat, la Binţinţi, aparatul ridicându-se la înălţimea de 10-15 m, la care au asistat Romulus Boca, familia şi prietenii săi. Cu toate greutăţile materiale întâmpinate, în luna iulie 1909 Aurel a efectuat cu planorul său mai multe zboruri în Orăştie.
În septembrie 1909, este vizitat acasă de prietenul său, Octavian Goga, fiind încurajat să facă asemenea demonstraţii de zbor şi în alte oraşe din ţară. Încă de atunci Goga era sigur de intrarea în istorie a Binţinţiului şi, în mod deosebit, a inventatorului aeroplanului. Pe 25 septembrie 1909, a făcut o demonstraţie la Braşov la care a asistat şi Lucian Blaga, despre care s-a scris în „Gazeta Transilvaniei”.
În octombrie 1909, însoţit de Octavian Goga, Aurel Vlaicu a sosit în Bucureşti. Au fost înconjuraţi cu prietenie şi cu mult interes de către Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Ion Rusu Abrudeanu, iar mai târziu, de către Ion I. C. Brătianu, Spiru Haret, Vasile Morţun. Guvernul a consimţit să aprobe fondurile necesare construirii aparatului de zbor care avea să devină „Vlaicu I”, constituind o comisie formată din Alexandru Cottescu, col. Dimitrie Iliescu şi alţi specialişti. S-a hotărât aprobarea construirii aparatului de zbor cu motor, proiectat în cadrul Arsenalului Armatei, pe cheltuiala statului şi sub conducerea directă a lui Vlaicu, care a fost angajat ca inginer la Arsenal, începând cu 6 noiembrie 1909. În aceeaşi perioadă, aviatorul francez Bleriot efectua demonstraţii de zbor în Bucureşti, pe hipodromul de la Băneasa. La demonstraţii a participat şi Aurel Vlaicu, având cuvinte de laudă la adresa aviatorului francez, dar, în acelaşi timp, el trăia mâhnirea că lucrul la aparatul său progresa încet. În ziua de 29 decembrie 1909, Aurel Vlaicu a plecat la Paris pentru achiziţionarea motorului avionului său. Aici s-a întâlnit cu Traian Vuia şi au hotărât să cumpere motorul Gnôme, de 50 cai putere. În iunie a sosit motorul din Franţa şi imediat au început zborurile de antrenament, la Cotroceni. Bucuria lui Aurel era imensă. Primul zbor a avut loc pe 17 iunie 1910.
În 11 august 1910, a repurtat o convingătoare izbândă, reuşind să zboare la 50 de metri înălţime, pe o distanţă de 6 km. Publicul era entuziasmat, aplaudând cu lacrimi în ochi izbânda genialului inventator Aurel Vlaicu, presa lăudând evenimentul. Prin zborul său, Aurel Vlaicu le-a dat o lecţie tuturor acelora care n-au avut încredere în el.
Prin construirea acestui aeroplan atât de original, România se situează pe locul trei în lume, creând un aparat propriu, inventat, construit şi pilotat de un român.
La 5 septembrie 1910, a avut loc o demonstraţie de zbor la Chitila, la care au participat Aurel Vlaicu, George Valentin Bibescu şi francezul Michel Molla, fiecare cu avionul său. Aurel Vlaicu a oferit o adevărată lecţie de zbor, a fost o declanşare de bucurie după zbor, fiind ridicat pe umeri şi purtat în glorie şi triumf. Gazdele se întreceau în a-l elogia pe Vlaicu al nostru, fiind felicitat şi premiat de reprezentanţii autorităţilor statului. Evenimentul a fost punctat de presă, scriitori, poeţi, pictori, politicieni şi de către toţi prietenii săi, având un puternic ecou intern şi internaţional. Toţi îl elogiau pe tânărul inginer român Aurel Vlaicu, a cărui celebritate strălucea tot mai tare.
Vlaicu a fost invitat să participe la manevrele militare, zburând, în ziua de 27 septembrie 1910, la înălţimea de 500 de metri, timp de 35 minute, fiind felicitat de Ministrul de Război, general Grigore Crăiniceanu, şi recompensat de Consiliul de Miniştri cu suma de 50.000 lei. După acest zbor, Aurel Vlaicu a participat şi la manevrele de la Piatra Olt, toţi din conducerea armatei erau încântaţi de măiestria tânărului inginer.
În ziua de 17 octombrie 1910, a urmat mitingul de pe hipodromul Băneasa. Pe o vreme mohorâtă, inginerul Vlaicu a avut un succes răsunător. Mitingul aviatic s-a transformat într-o adevărată sărbătoare naţională. Imediat a primit oferte de a zbura la Istanbul şi Cairo, dar intenţia lui Vlaicu se îndrepta spre oraşele din ţară. Aşa a fost scrisă istoria aparatului de zbor „Vlaicu I”.
În anul 1911, a fost conceput aparatul de zbor „Vlaicu II”, fiind mult îmbunătăţit de către tânărul inventator, faţă de primul. În august 1911, se sărbătoreau la Blaj 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI. Erau prezenţi Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, George Coşbuc, Ştefan Octavian Iosif, Ion Agârbiceanu, Ion Gheorghe Duca, Ion Mehedinţi, Petre Liciu, Aristiţa Romanescu şi mulţi alţii, pregătiţi pentru sărbătoare. În centrul atenţiei s-a aflat Aurel Vlaicu, cu aparatul său şi cu demonstraţiile sale de zbor. În cele din urmă, a reuşit să cucerească mulţimea. După zbor a fost felicitat, îmbrăţişat şi sărutat ca un erou care duce spre nemurire aspiraţiile Neamului Românesc. Caragiale l-a felicitat şi sărutat, spunându-i „eşti cel mai mare geniu al poporului nostru”.
În septembrie 1911, a zburat la Sibiu şi Braşov, unde timpul nu a fost favorabil demonstraţiei, Aurel Vlaicu riscând mult. La Braşov, a cunoscut-o pe Marioara Bărbulescu, fiinţa care în viaţa lui avea să joace un rol important.
În toamna anului 1911, în capitala Moldovei se sărbătorea semicentenarul Universităţii din Iaşi şi se dezvelea monumentul lui Mihail Kogălniceanu. Consiliul de organizare a serbărilor l-a invitat pe Aurel Vlaicu, care a participat, oferind un nou prilej de a încânta mulţimea. În octombrie 1911, efectuează zborul între Bucureşti şi Olteniţa.
Pentru meritele sale, la propunerea lui Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii, primeşte premiul Academiei Române, în anul 1912. Atunci a propus aeroplanul „Vlaicu II” pentru înzestrarea armatei, ceea ce ar fi pus bazele începuturilor aeronauticii româneşti, fiind susţinut de matematicianul Traian Lalescu, dar totul a fost în zadar.
În anul 1912, primeşte de la prietenul său inginerul Ursinus, din Germania, ştiri despre concursul internaţional de aviaţie organizat pe aerodromul de la Aspern, lângă Viena. Aurel îşi începe pregătirea printr-un zbor Bucureşti-Ploieşti, nu lipsit de peripeţii, cu o aterizare lângă Ţigăneşti. În drum spre Aspern, poposeşte la Cernăuţi, unde efectuează două demonstraţii de zbor în aprilie 1912. Succesul a fost deplin, dar aici află ştirea despre faptul că iubita lui s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoită să plece la tratament la Davos, în Elveţia. Aurel a suferit pentru Marioara, care îi luminase pentru scurt timp viaţa.
Aurel Vlaicu ajunge, în iunie 1912, la Viena şi îşi expune aparatul de zbor „Vlaicu II” în salonul expoziţional. Despre acest moment a scris emoţionant prietenul său Traian Vuia, care scoate în evidenţă ingeniozitatea şi originalitatea românească. La concurs participau 43 de aviatori din 8 ţări: 17 austrieci, 12 francezi, 7 germani, 3 italieni, 1 rus, 1 belgian, 1 român. Dintre ei nu lipsea celebrul aviator francez Roland Garros, care pilota un „Bleriot XV”, model nou. A fost stabilit un nou record mondial, aviatorul Caskay a zburat la o înălţime de 4600 de metri cu doi pasageri. Succesul lui Aurel Vlaicu a fost pe deplin, clasându-se pe primul loc la proba de aruncare a proiectilului, iar la probele de viraj strâns şi de aterizare la punct fix s-a situat pe locul doi. A fost ovaţionat de cei 200.000 de spectatori, iar presa vieneză a scris la superlativ despre român, fiind felicitat şi premiat de organizatori. Şi presa din ţară a scris mult despre demonstraţiile lui Vlaicu, ziarul „Românul” din Arad, apărut pe 30 iunie 1912, a scris: „Aurel Vlaicu depăşind adversari redutabili a ieşit biruitor în unul din primele concursuri de aviaţie. Epopeea Neamului Românesc în care ne-am impus străinătăţii este consemnată acum prin trei localităţi: Plevna, Montpellier şi Aspern”. Tot timpul a fost înconjurat cu căldură şi simpatie de numeroasa colonie românească din Viena, iar din ţară a primit multe felicitări şi telegrame.
După succesul de la Aspern, Aurel Vlaicu a început un turneu cu zboruri demonstrative în Transilvania. Astfel, în iulie 1912, Vlaicu a zburat la Arad, Lugoj şi Haţeg, uimind pe toţi participanţii cu măiestria sa. La Arad, în fruntea Comitetului de organizare s-a aflat Vasile Goldiş, iar la Lugoj organizator a fost pictorul Virgil Simionescu, ce l-a imortalizat pe Vlaicu în faţa aparatului său.
Cu emoţie a sosit la Orăştie pentru demonstraţia din 4 august 1912, unde au participat peste 10.000 de oameni. Niciodată nu mai văzuse nimeni o asemenea manifestare de sărbătoare la Orăştie. Era prezentă familia, cu tatăl şi mama sa, prietenii şi locuitorii Orăştiei, din împrejurimi şi chiar de la distanţe mai mari, veniţi cu căruţe, călare pe cai, pe jos, cu biciclete, trenul şi cu automobilul. Erau prezenţi Octavian Goga şi Ştefan Octavian Iosif, iar alături era o societate de unguri magnaţi, contele Bethlen, baroneasa Napcsa, marele proprietar Kendeffy, dar şi milionarul italian Peccol. Aceştia se închină aviatorului român şi baroneasa îl roagă să-i prezinte pe toţi părinţilor săi. Vlaicu îi duce la ţăranii români care şedeau lângă hangar. Ungurii strâng mâna părinţilor lui Vlaicu şi îi felicită pentru norocul de a avea ca fiu un geniu neîntrecut.
Zborul a durat 30 minute la o înălţime de 300 de metri. Lumea era în delir, părinţii plângeau. Tatăl său, la început sceptic, acum plângea de bucurie şi era fericit că fiul său a reuşit să cucerească lumea văzduhului. Eroul îşi împlinise cu succes misiunea, mai ales aici, printre ai săi, cei care nu l-au uitat niciodată. În ziua de 11 august 1912, Aurel Vlaicu a zburat la Vârşeţ, în prezenţa a 20.000 spectatori.
La Alba-Iulia, Aurel Vlaicu a zburat în ziua de 18 august 1912. Durata zborului a depăşit 40 de minute la înălţimea de 700 de metri. Vlaicu s-a îndreptat spre Mamut, apoi spre Piatra Craivii, a venit pe Ampoi şi Mureş până la Ciugud, apoi a aterizat în faţa mulţimii entuziaste. Despre acest zbor au scris foarte frumos ziarele: „Unirea”, „Gazeta Transilvaniei”, „Drapelul”, „Libertatea”. Demonstraţia de la Alba-Iulia s-a înscris, aşa cum şi-a dorit-o Aurel Vlaicu, între cele mai izbutite zboruri ale sale, păstrându-se în memoria celor prezenţi. Din fericire, până la 1 Decembrie 1918 s-au scurs doar 6 ani. Visul lui Vlaicu şi al tuturor participanţilor la zborul său istoric s-a înfăptuit pentru totdeauna, într-o neuitată zi istorică, dar din nefericire, Aurel Vlaicu n-a putut realiza din nou zborul său în ziua Marii Uniri.
În ziua de 28 august 1912, Aurel Vlaicu a zburat la Sălişte, unde s-au născut Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, Dumitru D. Roşca şi Ioan Moga. După zbor, pe câmpul de la marginea localităţii, s-a încins o mare horă românească, un adevărat corolar al triumfului lui Vlaicu.
În luna septembrie, au urmat zborurile lui Vlaicu la Târgu-Mureş şi Dumbrăveni. Avea planificat să zboare şi la Bistriţa şi Oradea, dar fiind chemat la Bucureşti, a fost obligat să abandoneze acest proiect.
La Bucureşti a participat la un miting aviatic, urmărind exerciţiile de zbor ale unui avion „Bristol- Coandă”, fabricat în Anglia. A urmat, apoi, demonstraţia lui Aurel Vlaicu. La sfârşitul anului 1912, s-a deplasat în Anglia pentru unele negocieri cu firme engleze. Aparatul „Vlaicu II”, depăşit deja din punct de vedere tehnic, a fost abandonat. La orizont a apărut un nou vis - „Vlaicu III”. În iulie 1913, a participat la campania Armatei Române în Bulgaria.
În acea perioadă, la Bucureşti creştea interesul în Valentin G. Bibescu, care adunase în jurul lui un grup de piloţi ce obţineau rezultate de prestigiu zburând cu aparate Bleriot. Printre aceştia se aflau piloţii: Negrescu, Protopopescu, tânărul Poli Vacas, Capşa, Zorileanu. Aceştia l-au ambiţionat pe Vlaicu, care îşi propune un zbor în premieră, privind trecerea Carpaţilor, dorind să devină „Vulturul Carpaţilor”.
A plecat, în ziua de 13 septembrie 1913, din Bucureşti, îndreptându- se spre Ploieşti, aici a aterizat pentru alimentarea avionului. A decolat, a trecut de Câmpina, având în faţă piscurile Carpaţilor. Conştient, probabil, că aeroplanul nu va putea depăşi cu mult înălţimea munţilor, Vlaicu şi-a întors aparatul spre Câmpina, cu intenţia de a ateriza în apropierea şoselei, pentru a fi văzut de cei care îl însoţeau. La marginea satului Băneşti însă, s-a prăbuşit din înălţime. Nici azi nu se cunosc cauzele prăbuşirii. Printre cei dintâi care au ajuns la locul accidentului au fost Magnani şi Sălişteanu. Vlaicu zăcea mort, având oasele zdrobite, lângă sfărâmăturile „păsării” sale. Visul flăcăului din Binţinţi de a trece, în zbor, Carpaţii, îşi întrerupsese aici firul. Ştirea morţii lui Vlaicu a lovit ca un trăsnet opinia publică din ţară. A fost decretat doliu naţional.
Ceremonia înmormântării, la Bucureşti, s-a transformat într-o mare adunare de iubire şi compasiune pentru cel dispărut. Au participat la ea, în primul rând, cei veniţi din Transilvania, mama, tata, fraţii şi surorile, alte rude, prieteni şi locuitori din Binţinţi, Orăştie, personalităţi ale vremii din Transilvania, din Bucureşti, precum şi un numeros public. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, iar această tristă împrejurare a scos în evidenţă marea admiraţie şi deosebita simpatie de care se bucura Vlaicu în masa poporului.
Satul în care s-a născut, începând cu anul 1927, se numeşte Aurel Vlaicu, iar încă din 1919, numele său fusese dat liceului din Orăştie. În localitatea sa, precum şi în alte multe localităţi au apărut muzee, monumente memoriale (statui, busturi), plăci comemorative. Prin tot ce a realizat, Aurel Vlaicu este considerat un geniu al aviaţiei, un simbol şi un îndemn al unităţii naţionale, un erou al Neamului Românesc.

Categorie:

Horea, Cloşca şi Crişan

0
0

Printre brazi, printre goruni
Trei bărbaţi jalea şi-o cântă,
Liniştiţi moţii ascultă
Şoapta munţilor străbuni

Şi prin fluiere de soc,
Greu amarul lor îl spun,
Tot la umbra de gorun,
Stând gândiţi pe lângă foc.

Focul arde neîncetat,
Raze calde dau lumina,
Horea ţine jalba-n mână
Să o ducă la-mpărat

Cu opincile-n picioare
Şi cojocul sur în spate,
Vrea doar bună dreptate,
Ăsta-i dorul care-l doare.

Ce răspuns, ruşine mare
Se ordonă în tăcere,
Sânge, lacrimi şi durere,
Gem şi munţii, plâng izvoare.

Când pe roată Horea cade,
Mii de ochi privesc eroul,
Simt durerea, cred ecoul,
Iar nădejdea-n suflet arde.

Categorie:

Chemarea Muntelui...

0
0

Veniţi la Târgul Muntelui în zori,
Când soarele din tulnic dă năvală,
Veniţi, voi fete mândre şi feciori,
Acolo sus, sub cer de catedrală.

Când aurul mai curge din poveste
Tot murmurând prin cele cinci izvoare,
Veniţi la Târg cu lăzile de zestre,
La Crucea Iancului, cea iertătoare.

Şi Numelui cel Sfânt bineţe daţi-i,
E Aerul acelaşi pentru toţi,
Drumeţi din patru zări şi alte spaţii
Veniţi la Târgul fetelor de Moţi!

Lăsaţi-vă tristeţile-n pridvor
Şi-nveşmântaţi în straiele luminii,
Veniţi pe Munte, Muntele din dor,
Muntele cel unic, al Găinii...

Categorie:


Scrisoare către Alexandru Ioan Cuza

0
0

Te rugăm Mărite Domn,
Care dormi între eroi,
Ca să te trezeşti din somn,
Să vii iarăşi între noi.

Vino, că suntem în anul,
Când unind fapta cu vrerea,
Noi urni-vom bolovanul,
Că-n UNIRE stă puterea.

Vino să ne-aduci unire
Între vechile hotare,
Sentimentul de iubire
În simţire şi-n lucrare.

Adu-l şi pe Ion Roată,
Deputat celor de jos,
Ca să-nveţe ţara toată
O lucrare cu folos.

Adă Doamne şi ocaua,
Ca cinstiţii negustori,
Să nu vândă şi daraua,
Căci iau banii de două ori.

Vino Doamne, vino iară,
Să ne dai un ajutor,
Că te-aşteaptă-ntreagă ţară
Cu iubitul tău popor.

Categorie:

Despre pădurarii iubitori şi apărători ai „aurului verde” (I) Ilie Mușat, cel care "a trăit pentru pădure toata viața"

0
0

Întâmplarea a făcut să cunosc în ultima perioadă, prin intermediul directorului fondator al publicaţiei „Condeiul ardelean” sau al cărţilor scrise, patru mari specialişti în domeniul silviculturii sau cinegeticii: Ioan Cotici, pădurar, din Covasna, dar, „crescut în pădure de la cinci ani”, europeanul „care sfinţeşte locul la Comandău”, despre care am scris în două ediţii ale publicaţiei noastre şi voi mai scrie; dr. ing. Ilie Muşat, din Sfântu-Gheorghe, „specializat în silvicultura zonelor marginale, de limită ale condiţiilor de vegetaţie pentru pădure” prin acţiunile, dar mai ales, a excelentei sale cărţi „Pledoarie în apărarea pădurii”, apărută în cursul anului precedent la Editura NICO din Târgu- Mureş; conf. univ. dr. ing. Ion Micu, din Miercurea-Ciuc, prin cartea dedicată domniei sale „Profesioniştii noştri 6 - Ion Micu silvicultor, cinegetician, conferenţiar universitar la 70 de ani”, apărută în iunie 2013, la Editura Eurocarpatica din Sfântu-Gheorghe, sub îngrijirea dr. Ioan Lăcătuşu şi ing. Toth A. Arpad, licenţiat în silvicultură şi ştiinţe juridice, din Chiuruş-Covasna, prin cărţile sale de... poezie, redactate în limba română, intitulate „Iubind Pădurea şi Divinul” şi „Pel(r)egrinând printre ani, pe sub mantia timpului”, ultima apărută recent la Editura PRINT din Oneşti. I-am enumerat în ordinea cunoaşterii. Dar, i-am aşezat unul lângă celălalt nu numai pentru faptul că sunt specialişti de marcă în domeniul silviculturii, ci mai cu seamă pentru faptul că-i leagă un sentiment comun, care m-a impresionat profund în timpul discuţiilor purtate ori parcurgând scrierile lor sau despre ei: iubirea necondiţionată, până la sacrificiul suprem, faţă de obiectul adoraţiei lor - PĂDUREA.
Am cunoscut, de-a lungul timpului, mulţi oameni ai pădurii, oameni înăspriţi de condiţiile unei munci grele, „câinoase”, din „creierii munţilor”, pe timp de iarnă când se „taie” lemnul, „sălbăticiţi” de lungile perioade în care contactul cu comunitatea „civilizată” era întrerupt. Unii coborau de la „gurile de exploatare” la mari intervale de timp şi mai trăgeau şi câte un chef de răsuna tot satul. Sau îşi mai „educau” şi consoarta. Probabil de aici expresiile: „Mai încet că nu eşti în pădure!”; „Te trezeşti în pădure?”; „Parcă eşti crescut în pădure”. Oameni duri. Distanţa trebuia păstrată. Comunicarea era bine să fie minimă sau lipsă. Prin anii `60, profesor fiind, atent la grija şi comportamentul acestora faţă de ai lor copii, mă îngrijora indiferenţa lor faţă de bolile curente pe care le făceau copiii. În satele buzăiene circula vorba că „mai repede se duc cu animalul bolnav la medicul veterinar decât cu copilul bolnav la dispensarul uman”. Dar, i-am cunoscut şi-n exploatările forestiere în cursul săptămânii şi la cabanele forestiere pe timp de odihnă. La Dălghiu sau Mica, la Bota sau Piruşca, pe Bâsca Mare sau la izvoarele Buzăului, şi... i-am înţeles. Omul şi animalul forma un tot. Boala unuia era moartea celuilalt. Prima grijă a forestierului era sănătatea şi hrana animalului care-i facilita obţinerea hranei zilnice pentru el şi familia sa, aflată „jos” sau „la vale”, în sat. Erau cuviincioşi, binevoitori, chiar bucuroşi de a mai schimba o vorbă cu alţi oameni. Vorbeau despre toţi şi toate, despre cei de acasă şi cei de aici, despre politică şi pădure, dar, întotdeauna, cu mândrie, blândeţe şi afecţiune, parcă ruşinaţi de slăbiciunile lor, de animalele lor. Era loc de iubire în sufletul şi inima acestor oameni încrâncenaţi de munca grea de la pădure. Şi, se vede treaba că, nu numai de fiinţa care-i completa „totul” său, ci şi de pădurea sa, care-i asigura cadrul muncii, dar pe care, atunci, nu am remarcat-o, convins fiind, în neştiinţa mea, de simplitatea acestor oameni. Şi, cei patru „pădurari”, odată în plus şi fiecare în parte, m-au convins de existenţa acestui loc al iubirii din sufletul şi inima acestor oameni ai pădurii, de complexitatea trăirilor, prin însăşi faptele creştineşti şi manifestările lor scriitoriceşti.
Dar cine sunt aceşti iubitori ai pădurii? I-am enumerat la începutul acestui articol. Despre Ioan Cotici am scris în vara aceasta. Astăzi voi continua cu inginerul dr. Ilie Muşat, cel care „a trăit pentru pădure toată viaţa” şi a căutat „să înţeleagă misterul, mesajul acestei lumi, care i-a fost dăruită să îl ocrotească, să îl desfete, să îl înalţe... a acestei lumi mirifice, a acestei asociaţii de zeci, uneori sute de specii de „locuitori”, fiecare din ele, fie ea de arbori, arbuşti, insecte, păsări, animale, ascunzând în sine o întreagă istorie a pădurii, fiecare putând spune despre sine multe lucruri interesante, uneori impresionante. Ar putea, dar... trebuie găsită cheia ascultării lor”. Şi, se pare că eroul nostru a găsit-o! S-a îndrăgostit de pădure pe când, copil fiind, bunicul său îl duce în codrii din Zărneştii Buzăului, iubire care i-a dus paşii spre Facultatea de Silvicultură din Braşov, unde îşi începe studiile de specialitate. După primul an de studii la facultatea braşoveană, le continuă şi finalizează la Facultatea de Amelioraţii Silvice din Harcov (Ucraina). Înclinat spre cercetare, va urma cursurile doctorale ale Institutului Silvotehnic din Moscova (URSS), devenind în anii `60 doctor în ştiinţe silvice. Ajuns cadru universitar, pasiunea sa în domeniul cercetării se va concretiza prin publicarea în presa de specialitate, din ţară şi de peste hotare, a sute de studii şi articole, precum şi participarea în primii ani ai uceniciei la realizarea proiectelor naţionale de reîmpădurire de pe Valea Bistriţei, a zonelor Bârladului şi Vrancei. În anii următori va elabora studiile: „Condiţiile naturale de pe terenurile degradate din zona lacului de acumulare Porţile de Fier I şi soluţiile de împădurire a acestora”- care va fi şi teza sa de doctorat; „Soluţii de împădurire a nisipurilor fluviale din Delta Dunării (Caraorman) şi a celor sărăturate de pe litoralul Mării Negre, de la nord de braţul Sfântul Gheorghe”; „Stabilizarea prin împădurire a iazurilor de decantare de la exploatările miniere de metale nefieroase din zona Baia Mare”, cât şi a „celor de la exploatările de cărbune din zona Câmpulung Muscel”. În anul 1996, pentru bogata sa activitate a fost distins de Biroul Executiv al Uniunii Internaţionale a Unităţilor de Cercetare Forestieră cu „o înaltă distincţie, cea de-a doua şi ultima, până în prezent, acordată de acest for unui cercetător silvic român, pentru coordonarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul recultivării haldelor miniere”.
L-am cunoscut, de acum mai bine de un deceniu, ca participant activ la viaţa comunităţii româneşti şi chiar iniţiator al unei expoziţii de fotografii, pe la mijlocul lunii februarie 2011, la „Casa cu Arcade”, din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna. Tematica acesteia privea itinerariul geografic al activităţii sale profesionale, dar şi turistice, în diferite ţări ale lumii cuprinzând trei continente. Buna oratorie, deschiderea spre dialog, expunerea pigmentată cu savoarea „surprizelor” locurilor, afişajul favorabil şi logic al panourilor expoziţionale şi documentaţia istorică riguroasă au caracterizat momentul oferit prietenilor şi cunoştinţelor sale în acea seară de iarnă. Mai de curând, în vara anului 2012, am participat la aceeaşi secţiune a „Colocviului Naţional al Grupului de cercetare «I.I. Russu» pentru sud-estul Transilvaniei”, când am rămas încântat de expunerea sa doctă şi afectivă privind locul şi rolul pădurii în viaţa unei comunităţi, precum şi prezentarea cărţii sale, „Pledoarie în apărarea pădurii”. Iar, şi mai de curând, i-am citit cartea, prin intermediul căreia l-am cunoscut sub adevărata sa înfăţişare spirituală şi profesională - iubitor şi apărător al pădurilor. Cartea sa, în primul rând, reprezintă un umil omagiu adresat pădurii de omul modest şi specialistul care-i recunoaşte importanţa uriaşă pentru existenţa omenirii şi o iubeşte din toată fiinţa sa. În al doilea rând, cartea reprezintă o alarmantă chemare a omului responsabil, conştient şi bine informat ,,despre tot ce se întâmplă în pădurile României în ultimele deja peste două decenii”, practicile săvârşite de om împotriva propriului binefăcător. Autorul a aflat „ce se petrece în Vrancea, sub oblăduirea autorităţilor locale şi organelor de justiţie, dar şi cu concursul condamnabil al unor aşa-zişi silvicultori”, probabil a aflat şi de jaful făcut în Harghita, de la Topliţa până la Tuşnad şi de la Odorhei până la Borsec, a aflat de deşertificarea Olteniei, de „raderea” unor păduri particulare din satele moldovene, şi nu numai, constatând cu un umor amar că eroul lui Liviu Rebreanu, Apostol Bologa, din „Pădurea spânzuraţilor”, în cazul în care acţiunea s-ar desfăşura în prezent, nu ar mai putea fi spânzurat „nemaiexistând arbori care să servească drept spânzurători, ci numai coaste dezgolite de păduri”. Însăşi coperta cărţii este sugestivă în acest sens. Realizată de poetul Nicolae Băciuţ, din Târgu-Mureş, ea redă fotografia unui copac singuratic, cu rădăcinile la vedere, într-o pantă pietroasă, fotografie care face parte din colecţia ICAS, intitulată, „Un ultim supravieţuitor în lupta cu eroziunea solului declanşată de nesăbuinţa omului”.
Cea mai mare parte a lucrării dă cititorului argumentele necesare pentru a deveni un factor activ, „fiecare în felul său şi pe măsura posibilităţilor sale, în apărarea pădurii”. În peste 90 de pagini, autorul ne oferă informaţii privind noţiuni generale despre pădure, ce este ea, raportul dintre pădure şi mediu, funcţiile materiale - produsele din lemn, sau accesorii -, nemateriale - pădurea în apărarea solului şi apelor, în apărarea recoltelor agricole, pădurea ca izvor de sănătate al omenirii -, sau a altor foloase pe care le aduce pădurea - excelent filtru al apelor poluate, reducerea consumului de energie electrică, apărarea diverselor construcţii expuse pericolului trăsnetelor, ajutor al geologilor pentru descoperirea zăcămintelor minerale din adâncuri, stabilizator al complexelor ecosisteme şi parametrilor climatici ai unei regiuni sau... „înlocuitor al săpunului”, apărător împotriva muşcăturilor de şarpe sau chiar izvor pentru potolit setea şi „un bogat izvor de inspiraţie” pentru poeţi, scriitori, muzicieni, pictori, sculptori etc.. Cartea mai oferă date generale despre pădurea pe glob - repartiţia pe continente, clasificarea tipologică, resursele forestiere ale pământului - şi despre pădurile României - istoricul şi situaţia actuală a acestora. Un capitol aparte, deosebit de plăcut şi instructiv, îl reprezintă cel intitulat „Gânduri despre...”, care, de-a lungul a 13 pagini, redă interesantele reflecţii şi cugetări ale unor personalităţi, româneşti şi străine, privitoare la pădure. Albumul foto întregeşte în mod fericit informaţiile fitocinegetice ale cărţii. Nu pot încheia această scurtă prezentare a cărţii fără a sublinia motivaţia finală a autorului: „Am scris această carte în speranţa şi credinţa că din cei peste 500 mii noi proprietari de păduri vor fi unii care o vor citi şi vor înţelege că pădurea, proprietatea lor, serveşte, prin acţiunile ei benefice, multor semeni şi urmaşi ai lor, şi că prin distrugerea ei, îşi pun în pericol propria lor existenţă... cu gândul la cei tineri, cei care trebuie să fie primii interesaţi de asigurarea permanenţei pădurii, condiţie esenţială a unei vieţi prospere şi, mai ales, sănătoase...”. Cartea, după cum spune şi autorul, „nu se vrea a fi un manual... ci o lucrare de popularizare, accesibilă cât mai multor cititori....”, care „să ajute a se înţelege ce înseamnă pădurea şi, pe de altă parte, să arăt imensul ei rol în viaţa fiecăruia dintre noi”.
Cartea, practic, se constituie într-un strigăt de ajutor, neputincios în faţa autorităţilor statale, dar de chemare şi mobilizare a celor mulţi la apărarea pădurii şi la raţiune. Chemarea la acţiune este adresată tuturor - de la elevi la specialişti, de la omenii de „rând”, indiferenţi, datorită neştiinţei privind rolul pădurii pentru existenţa umană, la tineretul interesat pentru viitorul său şi al generaţiilor care vor veni. Chemarea este îndreptată împotriva politicienilor din conducerea centrală şi locală a instituţiilor statului, indiferenţi (a se citi interesaţi - n.r.) la acest jaf naţional, care se produce sub ochii şi monitorizarea lor, pentru conştientizarea acestora asupra gravelor urmări pentru societatea românească viitoare, dar şi a responsabilităţii lor ca participanţi la săvârşirea acestei crime împotriva naturii şi umanităţii.
Cu aceeaşi speranţă şi credinţă, împărtăşită de autor în paginile cărţii, îl felicit pe inginerul Ilie Muşat şi îi doresc viaţă îndelungată într-un cadru natural sănătos! A reuşit o adevărată şi valoroasă „Pledoarie în apărarea pădurii”, în cartea care ar trebui să se regăsească în bibliotecile românilor, cât, mai ales, pe masa de lucru şi în atenţia fiecărui politician român!

Categorie:

„Chiar dacă avem de învins duşmani puternici şi greutăţi uriaşe, drumul nostru a fost şi rămâne pro-european”

0
0

- Stimate domnule deputat Valeriu Săhărneanu, profitând de prezenţa dumneavoastră la cea de-a XI-a ediţie a Universităţii de Vară de la Izvoru-Mureşului, aş vrea să vă rog să faceţi o radiografie a vieţii politice de la Chişinău, ca unul care sunteţi implicat în viaţa politică actuală din Republica Moldova.
- Viaţa politică actuală de la Chişinău este destul de complicată şi de frământată. Ştiţi că este cea de-a treia guvernare a forţelor pro-europene, venită la putere după îndelungi tratative între partidele politice care au format fosta guvernare. Şi chiar dacă, în principiu, toate acestea şi-au stabilit ca obiectiv principal integrarea europeană, nu toate văd la fel drumul pe care va trebui să-l parcurgem pentru atingerea acestui obiectiv. Tocmai acesta a fost şi motivul pentru care în peisajul politic din Chişinău a apărut grupul liberalilor reformatori. Din acest grup fac parte şi eu, alături de alţi şase deputaţi, care s-au desprins din Partidul Liberal, condus de Mihai Ghimpu.
- De ce a fost nevoie de o astfel de mişcare, care a ,,rupt” PL în două, împărţindu- l în tabere opuse, care se ceartă între ele, fiecare acuzând de trădare pe cealaltă? Oare o fi bine, judecând această divizare din perspectiva proverbului „unirea face puterea”...?!
- Aşa este şi fiţi sigur că nu ne-a fost deloc uşor să facem acest pas. Am fost însă obligaţi să-l facem şi bine că l-am făcut înainte de a fi fost prea târziu. Să vă explic. Preşedintele partidului, Mihai Ghimpu, a luat-o, cum se spune, razna. A socotit că el este totul, că nimeni nu are voie să facă altceva decât ceea ce considera dumnealui că trebuie făcut. Astfel i s-a năzărit că noi, alianţa pro-europeană, trebuie să ieşim de la guvernare, că trebuie să trecem în opoziţie, să-i lăsăm pe comunişti să guverneze ţara în următorii 10-12 ani, până prin 2027. Atunci a stabilit dumnealui că va sosi momentul în care noi ne vom reîntoarce, cu surle şi trâmbiţe, ca să luăm puterea şi să pornim pe calea pro-europeană. Până atunci, comuniştii se vor compromite în faţa poporului, zicea dumnealui. Erau nişte idei absolut lipsite de orice logică. Fiindcă realitatea impune cu totul altceva. Nu ne putem permite nicio derogare, nicio amânare, nicio încetinire a parcurgerii drumului ce ne separă încă de Europa. O astfel de politică de tergiversare ar fi moarte curată, fiindcă cei care ne pândesc, încercând să profite de orice slăbiciune, asta aşteaptă, convinşi că timpul este aliatul lor.
- Aveţi dreptate, domnule Săhărneanu. Îmi aduc aminte că într-o convorbire cu domnul deputat (în Sovietul suprem de la Moscova) Anton Grăjdieru, la Chişinău, în 1990, am amintit de posibilitatea unirii Basarabiei cu România. Mi-a răspuns că nu era momentul, fiindcă trebuia aşteptat ca Republica Moldova să fie recunoscută pe plan internaţional, să devină membră a ONU etc.. Între timp, ruşii şi-au revenit din zăpăceala lor şi au început acţiunea de recuperare a tot ce au pierdut după evenimentele petrecute în Rusia, în perioada 1989-1990. Republica Moldova a simţit din plin această acţiune, mai ales că de trădători neamul nostru românesc nu a dus niciodată lipsă.
- Iată, acesta este şi motivul pentru care nu mai putem aştepta, nu mai putem pierde timpul, din contră, trebuie să ne grăbim spre a putea să aducem Republica Moldova alături de celelalte ţări europene. Atunci, în 1990, eram singuri. Eram destul de debusolaţi, mai ales nu a existat curaj şi hotărâre. Singurul om curajos, gata să aducă Basarabia „la sânul mamei sale, România”, a fost Mircea Druc. A fost însă repede anihilat şi îndepărtat din fruntea Guvernului. Celălalt, Mircea Snegur, preşedintele ţării, s-a dovedit slab de înger, cum se spune, poate mai corect spus, s-a pus în slujba ruşilor, cu sau fără voia lui. Nu ştiu dacă nu cumva a căzut în aceeaşi plasă şi Mihai Ghimpu, mai ales când mă gândesc la faptul că acum ceilalţi cinci deputaţi liberali se găsesc în opoziţie, alături de deputaţii comunişti. Asta în situaţia în care chiar unii dintre aceştia au părăsit partidul lui Voronin, dându-şi seama că acesta a devenit o organizaţie politică anacronică. Oare cum e posibil ca cineva care se bate cu pumnii în piept, lăudându-se că este patriot, să facă o politică potrivnică intereselor propriului său popor?! Păcat...
- Ce credeţi, domnule Săhărneanu, mai poate fi posibilă o întoarcere de pe drumul european al Republicii Moldova?
- Eu, personal, nu cred, cu toate că, aşa cum vă spuneam, avem duşmani puternici şi greutăţi uriaşe de învins. Nu mai suntem nici singuri, ca în 1990. Avem sprijinul total al României şi chiar al altor ţări, aşa că ne va fi cu mult mai uşor acum decât atunci. În plus, avem la guvernare forţele politice care şi-au făcut un scop din integrarea Republicii Moldova în rândul ţărilor europene. Deci sunt absolut convins că acest scop va fi realizat, iar un prim pas important va fi făcut chiar în această toamnă, la Vilnius. Cât priveşte chestiunea unirii, preşedintele Băsescu a afirmat aici că ne vom regăsi, cu siguranţă, împreună într-o Europă unită. Eu aşa vreau să cred că acel moment ne va găsi uniţi, nu numai „în cuget şi-n simţire”, ci „într-o Românie a tuturor Românilor”, aşa cum au vrut şi înaintaşii noştri, în 1918.

Categorie:

Obiceiuri, muzică și dansuri tradiționale românești la Tulgheș, Harghita

0
0

Dacă este adevărat că omul sfinţeşte locul, atunci acest postulat poate fi, cu siguranţă, căutat, probat şi, mai ales, găsit la Tulgheş. Mai precis la Căminul Cultural din această comună, acolo unde tradiţiile folclorice sunt readuse la o nouă viaţă, acolo unde eşti întâmpinat cu deschidere şi sinceritate. Am ajuns la Tulgheş la cumpăna vremii din luna lui Gustar, imediat după Praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu nădejdea unei revelaţii. Iar aceasta nu a întârziat să apară.
Aflată la zona de confluenţă şi interferenţă geografică, socială şi culturală între Moldova şi estul Transilvaniei, veche aşezare românească şi localitate de „graniţă”, comuna Tulgheş a fost în trecut scena unor episoade istorice, sociale şi umane dramatice, dureroase şi traumatizante, din care nu au lipsit ororile războaielor şi cele săvârşite de cei întunecaţi la minte şi la suflet, fără de frica lui Dumnezeu. Ele au lăsat urme adânci în conştiinţa tulgheşenilor. Cine la caută, le poate afla şi astăzi: în port, în repertoriul folcloric şi în poveştile oamenilor. Tulgheşul însuşi este, în sine, o poveste.
A scrie despre ceea ce se întâmplă, sub aspectul reconsiderării folclorului, azi la Tulgheş, constituie, de bunăseamă, o întreprindere dificilă, mai ales prin complexitatea fenomenelor existente, dar şi prin limitarea spaţiului tipografic acordat. De aceea, în acest articol nu voi face decât să încep a prezenta povestea elementelor de folclor şi de spiritualitate românească din Tulgheş, cu promisiunea unei reveniri, a unor sublinieri şi punctări ulterioare.
Tulgheşul a fost cercetat din punct de vedere etnologic târziu, în anii ʼ60, pe când în zonă mai bântuia încă fantoma experimentului stalinist denumit „Regiunea Autonomă Maghiară”. Culegerile sunt datorate cercetătorilor Iosif Herţea (etnomuzicolog), Andrei Bucşan şi Emanuela Balaci (etnocoreologi), şi se găsesc, sub formă de înregistrări sonore, la Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, din Bucureşti. Ele au fost făcute în două etape: în 27 iunie 1966 şi în 27 august 1968. Prima a avut un rol prospectiv, în timp ce a doua a vizat aprofundarea repertoriului. Care era situaţia folclorului muzical tulgheşean la data acestor culegeri? Parcurgând baza de date pe care am realizat-o prin sistematizarea registrelor de înregistrări ale arhivei bucureştene, am observat, în primul rând, prevalenţa repertoriului instrumental de joc în faţa celorlalte genuri şi categorii muzicale folclorice. Melodiile jocurilor din Tulgheş au fost performate, în anul 1966, de patru rapsozi: Iosif Lomoră (fluier), Dănilă Gaşpar (vioară), Dumitru Lomoră (acordeon, fiul celui dintâi) şi Ilie Pop (fluier). Înregistrările din 1968 au fost întregite cu participarea Floricicăi Lomoră (voce) şi a lui Vasile Şandor (fluier). Iată că, în două reprize foarte scurte, de câte o zi fiecare, au putut fi înregistrate nu mai puţin de 25 piese, în 1966, şi 39, în 1968. Voi mai zăbovi un singur moment asupra elementelor repertoriale din Tulgheş, în special ale jocurilor ţărăneşti. Jocurile propun variante muzicale şi coregrafice diverse, trădând originea lor. Dacă Baraboiul, Corogheasca (sau Corăbgeasca, conform pronunţiei locale), Leşasca, Rusasca de la Dămuc, Sârba, Brâul, exprimă influenţe din Moldova şi Bucovina, în schimb Ardeleanca, De purtat de doi, Lelea albă, Brustureanca, Busuiocu, Roata stelelor, Raţa, Sărmăşanca, Floricica, reprezintă fie denumiri generice întâlnite în toată Transilvania, fie denumiri ale unor jocuri locale, cu extindere până la Bilbor şi în bazinul Mureşului Superior, putând fi întâlnite şi la Topliţa, Gălăuţaş, Sărmaş sau Subcetate. Jocurile generice erau performate şi în repertoriul de nuntă, fiind întregite cu jocuri pastorale (De botă, Cimpoieşeşte) şi cu jocuri „la capră” (Jocul caprei şi Cernita). Reţin atenţia şi aşa-numitele Polci, cu certă influenţă centraleuropeană (întâlnite şi în localităţile româneşti din bazinul Mureşului Superior, sub denumirea de Ştraiere), care întregesc tabloul muzical şi coregrafic al comunei Tulgheş. În acea perioadă evocată s-a cules o singură doină instrumentală (performată la fluier de Iosif Lomoră) şi un cântec, la modă în epocă, Radu mamii (cântat de Floricica Lomoră), care trădează, deja, influenţa repertoriului difuzat la radio. Este greu de crezut că întregul repertoriu muzical tradiţional din Tulgheşul deceniului al şaptelea era limitat doar la aceste genuri! Din păcate, aceasta este realitatea reflectată de arhive, iar restul reprezintă doar supoziţii, speculaţii...
Reconsiderarea tradiţiilor şi reconstituirea elementelor de folclor sunt de dată recentă la Tulgheş. Ele încep din anul 2008, atunci când, la cârma Căminului Cultural al Comunei Tulgheş, pe postul de referent cu atribuţii de director, a ajuns Lăcrămioara Pop. Născută la Topliţa dar „împământenită la Tulgheş şi înfiată imediat de locuitorii comunei, care au primit-o cu apelativul de fiica noastră”, după cum însăşi mărturiseşte, ea şi-a început activitatea bătând în lung şi-n lat străzile şi uliţele comunei, cercetând casele, oamenii şi familiile, iscodindu-i pe bătrâni şi colectând tot ceea ce s-ar mai fi putut afla prin poduri, şuri şi lăzi de zestre, dar şi prin amintirile şi repertoriul lor. A adunat obiecte, veşminte şi fotografii vechi, a întrebat, a notat şi înregistrat tot ceea ce memoria colectivă a comunei îi mai putea oferi. A pus bazele unei colecţii săteşti, care aşteaptă să fie valorificată la standardele contemporane, a format Ansamblul „Plaiuri tulgheşene” şi s-a implicat activ în promovarea valorilor autentice şi în sădirea lor în sufletele cele mai curate şi mai deschise, ale copiilor şi tinerilor.
Astăzi, repertoriul muzical şi coregrafic de la Tulgheş este mai bogat şi datorită muncii neobosite a acestei doamne împătimite după elementele tradiţionale de certă valoare, fie prin implicarea directă în recondiţionarea şi repunerea în lumină a cămăşilor bărbăteşti şi feminine, dimpreună cu alte elemente de vestimentaţie (bundiţe, catrinţe, brâie) vechi de peste 150 ani, fie prin preocupări care vizează reconsiderarea unui obicei de iarnă mult timp uitat (Turca sau Capra) şi revigorarea jocurilor şi muzicii tradiţionale tulgheşene. Iar asta o face mai ales cu „juniorii”, copiii de şcoală care vor pleca apoi în ţară şi în lume, spre a-şi desăvârşi educaţia, destinul şi menirea vieţii, purtând însă în traiste zestrea folclorului din satul natal . În scurtul meu popas tulgheşean, timp de trei zile am avut parte de una dintre cele mai intense sesiuni de culegere pe care am experimentato până acum, lucrând ore şi ore împreună cu Lăcrămioara Pop: ori la descâlcirea tainelor încifrate în elementele constructive şi decorative ale cămăşilor vechi, ori la înregistrări ale repertoriului vocal şi instrumental, ori la înregistrarea unei repetiţii la obiceiul caprei şi apoi la suita de jocuri, pe care copiii au insistat să le performeze în prezenţa mea. A fost o experienţă unică şi complexă.
O frumoasă şi nesperată surpriză a constituit-o întâlnirea cu Mihaela Lomoră, descendentă a familiei celebrilor rapsozi ai Pintecului şi Tulgheşului, nepoata lui Iosif Lomoră şi fiica lui Dumitru Lomoră. O excelentă cântăreaţă, cu o voce amplă şi profundă, ascunzând, cred eu, un bun potenţial de dezvoltare în direcţia repertoriului de doină şi de cântec doinit .
În acelaşi context, datorită fericitei absenţe a muzicanţilor profesionişti din comună, locul lor a fost luat de formaţia instrumentală coordonată de Ştefan Pop (fluier şi clarinet), din care mai fac parte Gheorghe Citirigă (fluier, taragot), Gavril Trifan (fluier), Petrea Strâmbu (vioară) şi Lăcrămioara Pop (dobă ţărănească cu strune), formaţie prin care se continuă tradiţia muzicală a repertoriului de jocuri tulgheşene. Poate că sonorităţile mixturii instrumentale astfel constituite nu sunt cele mai fericite, poate că se simte lipsa unui braci pentru acompaniamentul armonic sau poate că, uneori, eterofonia (rezultată în urma suprapunerii aceleiaşi linii melodice cântată simultan însă uşor diferit de la un instrumentist la altul) îmbracă, uneori, aspectele unei texturi ceva mai încâlcite şi mai dificil de ascultat, însă aceşti oameni realizează ceva măreţ pentru zilele noastre: cântă live, pe munte sau pe scenă, la repetiţie sau în concert. Oriunde este nevoie. Iar copiii din ansamblul de dansuri nu sunt dependenţi de un CD care porneşte sau nu porneşte şi nici de o înregistrare „conservată” electronic, mecanică, identică mereu. Ei au marea şansă de a interacţiona cu muzicanţii, de a le simţi pulsul muzicii, de a juca după cum aceştia le cântă: uneori mai repede, alteori mai rar, uneori mai acordaţi, alteori mai fals. Este un lucru de excepţie, un lucru care trebuie lăudat, un lucru care trebuie promovat.
Am ajuns, iată, la capătul introducerii din povestea muzicală a Tulgheşului. Ce lipseşte de aici? Tocmai am afirmat mai sus că sunt absente cu totul sunetele contrafăcute ale sintetizatoarelor electronice. Dacă ele ar fi existat, atunci cu siguranţă povestea mea n-ar mai fi fost! Aşa, voi continua şi în alt articol să vă vorbesc despre omul care sfinţeşte locul la Tulgheş şi despre isprăvile sale întru tradiţie, identitate şi cultură: Lăcrămioara Pop.

Categorie:

Ziua Limbii Române , sărbătorită la Covasna

0
0

Limba e produsul de secole şi milenii al societăţii umane, ea servind oamenilor ca mijloc principal de comunicare şi informare. Prin limbă, o naţiune s-a constituit şi a evoluat în timp, menţinându-se în istorie. Limba, istoria şi datinile strămoşeşti au determinat specificul Naţiunii Române, formând temeliile unităţii noastre etnice. Limba se impune ca expresie a unităţii naţionale şi dezvoltă conştiinţa apartenenţei la această naţionalitate, conştiinţa unei anumite identităţi naţionale. Esenţa raportului dintre limba unui popor şi specificul său naţional a fost definită cu multă claritate de Mihai Eminescu: „Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”.
Spre cinstea lor, basarabenii sărbătoresc Ziua Limbii Române din 1989. Tot spre cinstea lor, comunităţile de români din toate statele din jur sărbătoresc şi ele, tot la 31 august, Ziua Limbii Române. Începând din acest an, după un întreg chin parlamentar, la capătul unui lung drum început cândva de regretatul Adrian Păunescu, iată că forul legislativ de la Bucureşti s-a învrednicit şi a scos Legea Limbii Române. Pe 31 august 2013, pentru prima dată în Istoria României, a fost sărbătorită
Ziua Limbii Române. De către românii de pretutindeni. Toate comunităţile româneşti ar fi trebuit să arboreze Tricolorul. La fel şi instituţiile publice. Dar ce este mai important, este că există o zi când inima românilor bate în acelaşi ritm. Împotriva tuturor diferenţelor de educaţie, de mod de viaţă, împotriva tuturor lucrurilor de natură ideologică ce ne deosebesc, singurul leac, singura trăsătură de unire este graiul. Sfânta limbă pe care o vorbim.
Ziua Limbii Române trebuie sărbătorită, pentru că limba este simbolul identităţii noastre naţionale, e simbolul care ne conferă o particularitate, ne identifică şi ne conferă originalitate - aceasta a fost premisa de la care a plecat Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” din oraşul Covasna, care, în data de 31 august, la Sala Unirea din Voineşti, a marcat această zi printr-o serie de manifestări artistice.
În numele organizatorilor, a vorbit dr. Mihai Tozlovanu, vicepreşedinte al Asociaţiei, care a subliniat importanţa sărbătoririi acestei zile, importanţa păstrării şi cultivării limbii materne, a cunoaşterii şi vorbirii ei corecte. Î
ntr-o formă de zile mari, Sergiu Aliuş, (foto), actor la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu-Gheorghe, a ţinut publicul cu răsuflarea tăiată, recitând versuri emoţionante, apoi a creat o atmosferă familiară, implicând spectatorii în program. Ropote de aplauze au stârnit şi soliştii vocali al formaţiei Voineştenii: Ana Sandulea, Alexandra Bârlă şi Alexandru Baciu, acompaniaţi de Ioan Sandulea şi coordonaţi de inimoasa, adevărată româncă, Anicuţa Sandulea. Programul a continuat cu momentul pregătit de elevi ai Şcolii Gimnaziale „Avram Iancu” din localitate, care au recitat poezii din opera lui Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Grigore Vieru, cu emoţii, dar cu dăruire şi pasiune.
Copiii aflaţi în sală au avut ocazia să se înscrie la concursul de recitări Limba noastră-i o comoară, unde toţi participanţii au fost declaraţi câştigători şi răsplătiţi de către Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” cu diplome şi premii constând în cărţi.
Pe tot parcursul evenimentului, spectatorii au putut urmări, proiectate pe peretele sălii, fotografii vechi cu străbunii voineştenilor de astăzi, aflate în arhiva Asociaţiei, provenite din diferite familii ale oraşului Covasna. A fost o experienţă afectivă deosebită - o readucere aminte a unei lumi de altădată, lumea Voineştilor secolului trecut. De asemenea, a fost organizată şi o expoziţie de carte veche (de remarcat prima ediţie a Dicţionarului Universal al Limbei Române, de Lazăr Şăineanu, din 1896, sau manualele de citire ale elevilor din perioada interbelică).
Deşi Sala Unirea nu a fost plină, aşa cum ar fi fost de dorit, organizatorii au convingerea că vibraţiile acestei manifestări s-au simţit în sufletele şi în conştiinţele celor prezenţi şi că ecoul acesteia va atrage un număr din ce în ce mai mare de spectatori.

Categorie:

„A venit vremea ca Limba Română să stea în capul mesei”

0
0

Alături de profesorul-scriitor Ilie Şandru, am avut deosebita cinste de a fi invitat, de redactorul-şef al revistei „Limba Română”, Alexandru Bantoş, directorul Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chişinău, la marea sărbătoare a fraţilor noştri de peste Prut, devenită în acest an şi a noastră, Ziua Limbii Române, tradiţională în Basarabia în ultimul sfert de veac. Întâmpinaţi, cu ospitalitatea basarabeană devenită proverbială, de către amfitrionii noştri, Alexandru Bantoş şi Ion Varta, doctor în istorie, directorul general al Arhivelor Naţionale ale Republicii Moldova, am fost puşi, din prima clipă a sosirii noastre, în situaţia de a alege din multiplele şi variatele acţiuni organizate, la care dintre ele să participăm. Am optat pentru vizitarea Arhivelor Naţionale, în scurtul răstimp care ne mai despărţea de concertul prezentat de renumita formaţie românească de muzică folk „Pasărea Colibri”, în mica, dar eleganta sală a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” din Chişinău. Vizita la arhive, deşi scurtă, credem că îşi va dovedi eficienţa datorită distinsului istoric dr. Ion Varta, care ne-a oferit colaborarea sa permanentă la publicaţia „Condeiul ardelean”, cu comentarii şi documente, inedite şi originale, privind istoria românilor basarabeni, fapt ce ni-l dorim materializat cât mai curând. Despre concert numai de bine, cantautorii Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă demonstrându-şi talentul cât şi valenţele muzicii folk româneşti, într-o atmosferă însufleţită de sentimente profunde de iubire faţă de Limba şi Patria Română, împărtăşită de întregul public prezent la concert. Surpriza, pentru noi cei de pe plaiurile transilvane, a venit de la balconul sălii, unde un grup de tineri din... Sfântu-Gheorghe afişase singurul benner existent în sală, fapt ce a stârnit simpatie în rândul publicului care ne înconjura.
Marea greutate a alegerii manifestărilor s-a dovedit a fi pe 31 august, ziua sărbătorii naţionale „Limba Noastră cea Română”. Numeroase expoziţii - am preferat-o pe cea din rondul de la Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - „Alexie Mateevici - Odă Limbii Române” (foto sus); inaugurarea Salonului Internaţional de Carte de la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, unde participau 300 de edituri din 18 ţări ale lumii, unde avea loc „un vast program de acţiuni culturale şi ştiinţifice incluzând o amplă suită de lansări şi prezentări de cărţi noi”, ateliere de creaţie, expoziţii de grafică de carte, pictură şi exlibris, masă rotundă consacrată politicilor editoriale actuale, seară de creaţie, colocviu biblioteconomic, atelier de creaţie grafică, şedinţe de cenacluri literare - „Ideal” şi „Republica” cu titlul generic „Odă Limbii Române” şi un „Open mic”, şedinţă tematică a Ateneului Moldova şi multe alte activităţi „cu participarea scriitorilor, muzicienilor şi artiştilor plastici”; deschiderea Conferinţei „Limba Română - limbă a integrării europene” de la Academia de Ştiinţe a Moldovei, având ca invitaţi academicieni din România - Marius Sala, Eugen Simion şi Solomon Marcus; desfăşurarea colocviilor revistei „Limba Română”, ediţia a II-a, de la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” (foto jos); participarea la emisiunile postului de radio „Vocea Chişinăului”; vizitarea expoziţiilor de carte cu vânzare, vernisarea expoziţiilor-concurs de arte plastice de la Centrul expoziţional „Constantin Brâncuşi”, lansări de cărţi în cadrul Bibliotecii „Alba-Iulia” şi Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, depunerea de jerbe de flori la Monumentul bravului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul capitalei basarabene, la bustul lui Mihai Eminescu şi a celorlalţi scriitori români de pe Aleea Clasicilor Români; comemorarea personalităţilor care au participat la procesul renaşterii naţionale de la Cimitirul Central de pe strada Armenească, între care geniul basarabean Grigore Vieru; spectacolul „Omagiul Limbii Române” de pe Aleea Clasicilor Români, cu discursuri, recitaluri de poezie şi muzică, coruri şi dansuri populare. Toate acestea au fost încheiate, noaptea târziu, cu concertul extraordinar dedicat „Sărbătorii Limbii Noastre cea Română” din Piaţa Marii Adunări Naţionale, având un conţinut bogat în activităţi: recitalul de poezie „Tinere talente cântă libertatea”, cântecele consacrate ale lui Cristi Aldea Teodorovici, Anastasia Lazariuc, Cătălin Josan, Iurie Sadovnic, Nina Crulicovschi, Gheorghe Ţopa, Lidia Botezatu, muzica formidabilei formaţii „Lăutarii”, conduse de Nicolae Botgros, şi cântecele soliştilor de muzică populară Ion Paladi, Cristi Botgros, Lidia Bejenaru, Nicolae Cibotaru, Anişoara Dabija, soliştii de muzică ai Operei Naţionale, Vasile Iovu, Tania Cerga, Alexandru şi Ionel Manciu, Cristian Pintilie şi al solistului Teatrului Bolşoi din Moscova, Andrei Jilihovschi, acompaniaţi de Orchestra Operei Naţionale din Chişinău, dirijată de Dumitru Cârciumaru. Spectacolul extraordinar s-a încheiat în ovaţiile şi uralele adresate de public formaţiei româneşti de muzică uşoară „Mandinga”. Desigur, m-am străduit să particip la un număr cât mai mare de manifestări şi să surprind atmosfera în care se desfăşurau acestea pentru a consemna pentru cititorul „Condeiului ardelean”, cu veridicitate şi obiectivitate, imaginea reală a ceea ce înseamnă sărbătorirea la Chişinău a Zilei Limbii Române. Am rămas impresionat de mulţimea participanţilor la toate manifestările, dar, cât mai cu seamă, de salutul adresat între locuitori, indiferent dacă se cunoşteau sau nu, „Te felicit” sau „Vă felicit”. După mai multe felicitări primite m-am dumirit. Mă felicitau, considerândumă unul din rândurile lor, pentru victoria şi bucuria, obţinută acum un sfert de secol, de a ne sărbători limba maternă strămoşească, victorie care simboliza în acea vreme, a anului 1989, un prim pas spre libertatea şi independenţa de sub jugul sovietic a acestei provincii româneşti. Şi, am învăţat în acea zi de 31 august să rostesc cu sentimentul iubirii, dar şi al solidarităţii faţă de fraţii noştri, cunoscuţi sau necunoscuţi, „Vă felicit!”. Simţeam un sentiment de satisfacţie, reconfortant, de învingător al opresorului fraţilor mei, sentiment pe care l-am trăit întreaga zi, dar uşor umbrit de „câteva mici amănunte” întâmplate în timpul manifestărilor.
La monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, la prima vedere, era o mare de oameni. Spun la prima vedere, pentru că, privită cu atenţie această masă de oameni era formată din trei-patru mari coloane - reprezentanţii şi oamenii Guvernului, reprezentanţii şi oamenii Primăriei Chişinăului, reprezentanţii şi oamenii partidelor politice, şi reprezentanţii opoziţiei. Toţi împărtăşeau aceleaşi sentimente patriotice, aveau acelaşi obiectiv - sărbătorirea Limbii Române. Dar nu împreună, ci separat. De asemenea, fiecare dintre aceştia aveau programe de organizare a acţiunilor la principalele locaţii, Monumentul Domnitorului Ştefan, Aleea Clasicilor Români, Cimitirul Central, separate. Aspect sesizat şi cu ocazia inaugurării, cu câteva zile înainte, pe 23 august 2013, a monumentului „Trenul Durerii”, memorial dedicat victimelor deportărilor regimului comunist, de către primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, care „a uitat” să invite toate forţele patriotice româneşti la dezvelirea sa, de parcă valurile succesive de deportaţi din Basarabia, simbolizate de această golgotă a basarabenilor, ar fi fost numai din rândul liberalilor. Păcat! Oare nu există atâta luciditate politică încât partidele şi organizaţiile româneşti să nu-şi dea seama de pericolul mortal pe care-l reprezintă forţele separatiste grupate sub sloganul „Iubim Moldova!”?
Spectacolul de pe scena din Aleea Clasicilor Români a început cu discursurile rostite de mai mulţi oratori, din care am selectat scurte fragmente semnificative pentru importanţa acordată Limbii Române:
„A venit vremea ca Limba Română să stea în capul mesei peste tot acolo unde, din nou în ultima vreme, la bună ziua ţi se răspunde, în mod ostentativ, zdrasvuite... Să vorbim şi să cinstim Limba Românească, care este întâiul mare poem al Neamului Românesc, aşa cum a spus poetul Lucian Blaga.” (Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova);
„Literatura este patrimoniul spiritual al unei culturi, fără ea nu avem identitate... Faptul că aici, în Moldova, preşedintele Ţării vine şi depune flori la statuia lui Eminescu, cu ocazia Zilei Limbii Române, mi se pare că este un semn sigur că aicea este un destin care se împlineşte...” (Mircea Diaconu, critic literar, prorectorul Universităţii din Suceava);
„Sunt de câteva zile la Chişinău, iar sentimentul meu este că fiind la Chişinău sunt de fapt la Bucureşti. Sentimentul meu este că sunt acasă.” (Nicolae Ţone, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România);
„... Republica Moldova trebuie să-şi rezolve neîntârziat problemele lingvistice şi să instituie politici lingvistice corecte. Lingvişti sunt cei care ar trebui să-şi aducă aportul la soluţionarea acestei sarcini, şi nu doar politicienii. Acţiunea lingviştilor trebuie să fie organizată, fundamentată ştiinţific şi orientată în mod pragmatic spre viaţa reală... Astfel, poate cândva în Republica Moldova vor fi mai multe publicaţii româneşti. La ora actuală avem 240 de publicaţii româneşti şi circa 1200 publicaţii ruseşti... Poate cândva cele 20 de procente de minorităţi naţionale vor conştientiza faptul că, fiind descendenţi ai coloniştilor din generaţia a VI-a, a VIIa, sau mai recent a generaţiilor a II-a sau a III-a, ar fi foarte bine din partea lor să ne înveţe limba noastră cea română, să manifeste nu doar condescendenţă, dar şi stimă şi respect vizavi de naţiunea majoritar românească, cea care locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova. A venit timpul când să se spună sus şi tare, inclusiv în organismele internaţionale, că în Republica Moldova se vorbeşte limba română şi nu limba moldovenească, pentru că, din păcate, şi la Consiliul Europei şi la Organizaţia Naţiunilor Unite, limba moldovenească figurează ca instrument de comunicare pe teritoriul Republicii Moldova. Şi aceasta din cauza art. 13 din Constituţie, articol neghiob, care pentru mine este caduc şi lovit de nulitate, nu are nicio importanţă şi trebuie să-l ignorăm fiindcă, nu odată, am demonstrat că limba română este cea care se vorbeşte în Republica Moldova, în România, care s-a vorbit în Basarabia istorică. Este limba care ne uneşte, este un instrument de comunicare de o unitate excepţională, spre deosebire de alte limbi europene. Rămâne doar să mai spun, Trăiască Limba Română!” (Ana Guţu, deputat în Marea Adunare Naţională a Republicii Moldova, prof. Universitatea Liberă Internaţională din Moldova);
„Felicitări şi „La Mulţi Ani!” tuturor cu ocazia Zilei Limbii Române şi bun venit aici în grădina publică Ştefan cel Mare! Îmi amintesc cu drag de fiecare dată de fiecare aniversare a acestei sărbători. În 1989 eram copil, aveam 11 ani, desigur prea multe nu ţin minte din acea perioadă. Dar, îmi amintesc foarte bine de când cu sprijinul dumneavoastră am devenit primarul municipiului Chişinău. Dacă, pe 31 august 2007, cumva eram cu toţii neliniştiţi din cauza marginalizării Limbii Române care a avut loc în perioada guvernării precedente comuniste, putem observa că de atunci sărbătoarea aceasta este liniştită, este bine primită, vine foarte multă lume, este o sărbătoare cu atmosferă caldă, plăcută. Participă la sărbătoarea noastră şi delegaţii din România, de la Consiliul Judeţean Iaşi, de la Alba-Iulia, un cor cu o istorie de peste 105 ani din judeţul Botoşani, pe care îi salut şi le urez „Bine aţi veni!”. Sunt, de asemenea, manifestări multiple. Astăzi inaugurăm monumentul funerar al poetului Grigore Vieru din Cimitirul Central, se vor desfăşura manifestări, devenite tradiţionale, pentru comemorarea acelora care au luptat pentru Limba Română, la Cimitirul Central şi Liceul Berezovschi. În ceea ce priveşte lupta pentru Limba Română, vreau să vă spun, cu sufletul împăcat, că treptat ne vom da seama, nu numai noi, dar şi aceia care nu înţeleg astăzi, şi neprietenii noştri, dar şi cei din coloana a V-a, că până la urmă lupta pentru Limba Română înseamnă lupta pentru identitate românească, lupta pentru revenirea în familia europeană, pentru a ajunge la un trai prosper. Cu siguranţă într-o zi vom avea acest trai prosper, însă fără valoarea sufletească, fără Limba Română, identitatea noastră naţională, acel trai prosper nu va însemna absolut nimic, pentru că într-un asemenea caz eşti gol pe dinăuntru. Atunci când le vom avea pe toate împreună, sper să conştientizăm că prosperitatea noastră de mâine se datorează luptei pentru Limba Română din 1989, de astăzi şi respectiv luptei înfăptuite de generaţiile anterioare. La 31 august 1989, a avut loc o primă Mare Adunare Naţională de la care a pornit valul deşteptării în toate satele, la nivel de mase, în aşa fel încât am obţinut independenţa în 1991 şi treptat lucrurile au început să se aşeze la locul lor. Din păcate, până astăzi sunt oameni care ocolesc denumirea corectă a limbii. Nici până astăzi, în acte, Limba Română nu este Limba Română. Sărbătoarea nu se numeşte în acte Limba noastră cea Română, ci se numeşte Limba noastră punct. Sunt o serie de actuali politicieni care nu au curajul să spună lucrurilor pe nume. Din păcate, în istorie, vor rămâne ca nişte anonimi. Personalităţile care sunt aici, pe Aleea Clasicilor Români, precum şi toţi luptătorii pentru Limba Română, vor rămâne în istorie ca luptători pentru dezvoltarea naţiunii, pentru un trai prosper. Numai prin identitate naţională, prin Limba Română vom ajunge la demnitate şi respectiv, de la demnitate la prosperitate. Lupta pentru Limba Română a reprezentat vârful de lance în lupta pentru renaşterea naţională şi atâta timp cât sărbătoarea pentru Limba Română va fi gustată de populaţie, va fi simţită, vor veni oameni, ne vom strânge, ne vom bucura, ne vom aminti de problemele pe care le-am avut, poate şi de tragediile prin care am trecut, dar toate în contextul Limbii Române, atâta timp lucrurile vor merge înainte. Pentru mine sărbătoarea Limbii Române este un test de fiecare dată. Dacă avem oameni, dimineaţa, la depuneri de flori, dacă avem oameni aici, pe Aleea Clasicilor, dacă vin mii, zeci de mii în Piaţa Marii Adunări Naţionale, seara la concert, înseamnă că sărbătoarea Limbii Române este vie şi înseamnă că mai avem energie să trăim un an. Şi, aşa, an de an, lucrurile merg înainte. Şi vrem să mergem înainte până lucrurile sunt rezolvate şi din punct de vedere oficial, astfel încât lucrurile să fie aşezate la nivelul fiecărui locuitor al Republicii Moldova, indiferent de originea etnică. Minorităţile noastre trebuie să înţeleagă că este bine şi pentru ele să se rezolve lucrurile în mod oficial, ca după aceia să se realizeze şi unitatea neamului, aşa cum trebuie să fie în cadrul Uniunii Europene cel puţin. Vă urez fericire, sănătate şi să luptăm mai departe până vom izbuti sută la sută!” (Dorin Chirtoacă, primarul municipiului Chişinău).
După cuvântul reprezentantului Consiliului Judeţean Iaşi, au urmat, pe scena din Aleea Clasicilor Români, două ore de cântece, recitări, muzică instrumentală şi dansuri populare din Moldova, ansamblul folcloric „Vatra” din Botoşani aducându-şi aportul principal la spectacolul folcloric.
În momentul terminării frumosului spectacol, un grup de 12- 14 persoane, protejate de ofiţeri de poliţie, purtând drapele roşii cu însemnele Moldovei, şi-au făcut apariţia pe aleile parcului scandând sloganuri separatiste: „Limba noastră- i moldovenească”, „Iubim Moldova”, „Moldova, Moldova”, „Noi suntem moldoveni”, provocând reacţiile verbale, paşnice, ale publicului din parcul Ştefan cel Mare.
Despre celelalte impresii şi manifestări de la Chişinău, dedicate Zilei Limbii Române, vom mai publica în ediţia viitoare a „Condeiului ardelean”.

Categorie:

Către ziarul „Condeiul ardelean”

0
0

Arătăm la începutul acestui serial de demascare a primarului din comuna Zagon, judeţul Covasna, că după apariţia primelor articole la adresa acestuia, domnul Kis a şi luat prima măsură punitivă împotriva familiei mele, prin Procesul-Verbal de Constatare şi Sancţionare a Contravenţiilor nr. 4281, cu data de 26.06.2013, aplicat fiului meu, deoarece a descoperit după doi ani că acesta ar fi mansardat o casă bătrânească fără autorizaţie, descoperire făcută la sesizarea unor cetăţeni ai comunei. Cele arătate reprezentând o distorsionare a realităţii şi un neadevăr, am formulat în termen legal, la instanţa de judecată, plângere contravenţională împotriva sus menţionatului proces-verbal, unde am arătat şi adevăratele motive care au stat la emiterea contravenţiei.
La acţiunea depusă în instanţă, domnul primar Kis a formulat întâmpinarea din Facsimil 1, la care familia mea a înţeles că trebuie să răspundă prin nota de şedinţă redată în Facsimil 2. Consider că acest proces, ca şi metodele de acţiune, intimidare şi coerciţie ale domnului primar, trebuiesc aduse şi la cunoştinţa opiniei publice, pentru că sunt partea nevăzută a unei beligeranţe tipice. Vă mulţumesc încă odată pentru tot sprijinul şi posibilitatea de a publica toate aceste materiale opiniei publice. Un secui ireconciliabil, Kelemen Gyula Zagon, la 30.08.2013

Categorie:


Viaţa cotidiană în micul „prinţipat Târgu-Secuiesc” Episodul VII

0
0

În episodul VI am menţionat faptul că eu şi rudele mele, pe baza Legii nr. 169/1997, în cererea nr. 1656/25.03.1998, ne-am solicitat diferenţa de teren agricol de 7,41 ha arabil şi 0,62 ha fâneaţă, după defunctul Dr. Olah Bela (unchiul mic). Noi am aşteptat hotărârea oficială de retrocedare până în anul 2009.
Atunci, în 2009, am depus o petiţie la Comisia Locală Sânzieni, care a fost înregistrată sub nr. 917/05.03.2009. La data de 26.05.2009, am primit o înştiinţare din partea Comisiei Locale Sânzieni (vezi Facsimil 1).
Conform înştiinţării, cu emoţie am aşteptat şedinţa următoare a Comisiei Locale Sânzieni, cu gândul că, după 15 ani de batjocuri, solicitările noastre legale vor fi rezolvate. În zadar însă, pentru că nici până în prezent nu s-a luat nicio hotărâre oficială, lucru din care rezultă că organul respectiv, Comisia Locală Sânzieni, din 2009 încoace nu a mai ţinut nicio şedinţă. Întrebarea mea este dacă de atunci încoace funcţionarii publici cu pricina şi-au primit salariile?
Iată că se vede încă odată faptul că în micul „prinţipat Târgu-Secuiesc” nu sunt respectate legile şi Constituţia României, dar şi că, în ciuda acestui fapt, salariile de la Statul de Drept Român se acceptă, sunt foarte bune - nu-i aşa?!
La data de 08.10.2012, am depus la Prefectura Judeţului Covasna o petiţie care a fost înregistrată sub nr. 14275/08.10.2012. O delegaţie a Prefecturii s-a deplasat la Primăria Sânzieni şi, în urma celor constatate, a fost încheiat un proces-verbal în data de 02.11.2012.
A fost dat un termen Comisiei Locale Sânzieni (Facsimil 2). Deoarece termenul pentru un răspuns oficial a trecut de mult, Prefectura Covasna, la data de 15.01.2013, a revenit la adresa iniţială, cu nr. 14275/05.11.2012 (Facsimil 3). Din nou termenul legal pentru un răspuns oficial a trecut şi din nou Prefectura Covasna, la data de 15.03.2013, a revenit la adresa iniţială, cu nr. 14.275/05.11.2012 (Facsimil 4), care iarăşi a rămas fără răspuns. Domnilor, nu mă miră faptul că nu respectaţi legile, Constituţia Statului de Drept Român şi instituţia Statului de Drept Român numită Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna, dacă voi nu vă respectaţi nici propriul angajament pe care l-aţi semnat (Facsimil 1).
Domnule primar al comunei Sânzieni, să nu vă jucaţi cu focul! Ar fi bine dacă aţi pune mâna pe carte şi aţi citi legile şi Constituţia Statului de Drept Român, iar mai apoi le-aţi aplica şi în practică. Poate că ar fi mai bine şi pentru dumneavoastră dacă nu aţi mai fi executantul (vătaful) prinţului - nu credeţi? Şi atunci v-am spus chestiunile acestea când m-aţi oprit în centrul municipiului Sfântu-Gheorghe, dar dumneavoastră aţi preferat să faceţi o pregătire politică bolşevică, la care eu nu am fost disponibil. Vă mai amintiţi că la despărţire mi-aţi spus, cu un accent ameninţător, că „O să vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi făcut!”? Ce am făcut, domnule primar? Vă deranjează că eu şi rudele mele solicităm drepturile noastre legale, care sunt garantate de către Statul de Drept Român?! Aş vrea să cred că nu v-aţi gândit la o corecţie corporală, ca în Evul Mediu, aşa cum aţi procedat, de curând, chiar cu un văr de-al dumneavoastră, în sediul Primăriei, fapt despre care ProTV a relatat, spre deosebire de presa maghiară „liberă”, contactată întocmai şi la timp de prinţ. Eu şi rudele mele nu suntem dispuşi la aşa ceva. Noi de la început am pornit pe un drum legal, constituţional şi civilizat. Un lucru să fie clar, pe acest drum vom merge până la capăt!
Domnilor, toate aceste lucruri menţionate de mine certifică faptul că Statul de Drept Român nu are autoritate în micul „prinţipat Târgu- Secuiesc”. Aici, numai şi numai prinţul are autoritate.
Ca om simplu şi muncitor, am şi eu o simplă curiozitate: autorităţile publice ale Statului de Drept Român, acelea care se cred independente!, ca Parchetul şi Poliţia, ce fac în judeţul Covasna? (va urma) Un nemustăcios maghiar inconciliabil, Bidiga Iosif-Bela Lemnia, la 03.09.2013

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.880, 03.05.2013; Titlu: Sfântu-Gheorghe - Înlocuiesc inscripţiile, Semnează: Vary O. Peter

0
0

Conformându-se sentinţei definitive şi irevocabile pronunţate la finele anului trecut de Curtea de Apel Braşov, primăria Sfântu- Gheorghe a început înlocuirea inscripţiilor bilingve.
Prin asta nu s-a încheiat însă războiul plăcuţelor, deoarece majoritatea instituţiilor de stat nu respectă nici acum legea referitoare la bilingvism, puţine dintre ele îşi afişează denumirea şi în limba maghiară, informaţiile lor de interes public nu sunt accesibile în limba maghiară, site-urile lor oferă - chiar dacă au varianta în limba maghiară - informaţii perimate, iar formularele lor tipizate în limba maghiară sunt o raritate. Pentru remedierea acestor probleme, primarul Antal Arpad s-a adresat Serviciului de Asistenţă Juridică Miko Imre.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.897, 24.05.2013; Titlu: Lideri UDMR din Trei Scaune despre regionalizare / Intenţii ascunse, aventurism politic, Semnează: Demeter J. Ildiko

0
0

Trei politicieni udemerişti din Trei Scaune au atras atenţia asupra gravelor greşeli existente în studiul de 50 de pagini apărut pe site-ul ministerului dezvoltării şi pe ale mai multor organizaţii de specialitate. În opinia senatorului Klarik Laszlo, a primarului Antal Arpad, preşedintele filialei orăşeneşti a UDMR, şi a preşedintelui CJ Covasna, Tamas Sandor, constatările şi concluziile comisiei pentru regionalizare nu sunt corecte. Din studiu reies intenţiile ascunse ale actualei puteri, iar acestea indică faptul că la baza proiectelor de regionalizare forţată nu se află ideea necesităţii, ci un fel de aventurism politic.
În ultimii 23 de ani, acesta este primul organism important care nu are un membru maghiar şi, ceea ce este o problemă şi mai mare, ocrotirea minorităţilor nu figurează nicăieri în aceste 50 de pagini. Se pare că doresc să susţină profesional o decizie politică proastă, să continue stadiul întrerupt de Ceauşescu - a declarat în introducere Antal Arpad, după care a început să-şi enumere obiecţiile, în calitate de sociolog. El a amintit în primul rând că studiul încearcă să se edifice pe procesele migraţioniste, deşi acestea sunt consecinţe ale politicii sociale, economice, de industrializare din ultimii 20, 50 şi 100 de ani - a accentuat el, după care a început să analizeze harta migraţiei. În Transilvania, oraşele Timişoara, Cluj şi Braşov sunt cele care îi atrag pe oameni. Pe hartă, judeţele Covasna şi Harghita figurează ca regiuni cu un stadiu mediu de dezvoltare, ca atare, nu figurează printre cele mai sărace judeţe, aşa cum afirmă multă lume. Antal Arpad a subliniat: UDMR nu este împotriva regionalizării, ci împotriva reorganizării negândite. Mai întâi să fie descentralizarea, după care o regiune de dezvoltare mai slabă, care să poată fi în sfârşit înzestrată cu atribuţii administrative, însă în acest caz, scopul ascuns este desfiinţarea judeţelor şi comasarea comunelor - a declarat el. A mai adăugat că împotriva planificatei regionalizări a fost elaborat un scenariu exact, însă nu a oferit alte amănunte. Fără stabilirea unor cauze reale, fără existenţa unor studii care să includă date exacte, care să oglindească situaţia reală, crearea unui haos în România nu echivalează cu altceva decât cu un aventurism politic, iar acest studiu poate servi drept muniţie, cu uriaşe compromisuri profesionale. Este indiscutabil faptul că administraţia din ţară funcţionează anevoios şi că acest lucru trebuie îmbunătăţit. Guvernul nu porneşte de la ideea evaluării stărilor actuale şi de la găsirea unor soluţii mai bune - în primul rând prin intermediul descentralizării şi al desfiinţării birocraţiei -, ci anunţă regionalizarea de la nivel înalt, invocând motive artificiale. În opinia lui Klarik, procesul corect necesită o strategie de reformă: este necesară evaluarea stărilor, a necesităţilor, trebuie văzut de ce administraţia nu funcţionează aşa cum trebuie şi ce trebuie făcut pentru a funcţiona aşa cum trebuie. În ceea ce priveşte regionalizarea, este inacceptabil ca guvernul să stabilească, prin asumarea răspunderii parlamentare, următoarele decenii; procesul edificării trebuie să se realizeze pe linia de forţă a societăţii, de jos în sus şi nu invers. În opinia lui Klarik, este clară intenţia aducerii micilor comunităţi într-o situaţie imposibilă, aspect pe care Tamas Sandor l-a explicat prin faptul că puterea centralizată poate fi coordonată mai uşor şi probabil că din această cauză se străduiesc să înfăptuiască acest lucru. Partenerii noştri sunt: constituţia, legile şi oamenii. Locuitorii de pe Pământul Secuiesc, ce dispun de o conştiinţă puternică, au putut obstrucţiona chiar în perioada dictaturii reorganizarea nefavorabilă. Şi în momentul de faţă trebuie să se mizeze pe această putere - a declarat el. Tamas a mai subliniat: mega-judeţele ar atrage după sine noi taxe şi impozite, şi tocmai din această cauză trebuie făcut tot posibilul în vederea obstrucţionării acestui lucru.

Cotidianul „Szekely hirmondo” (Covasna), nr. 94, 21.05.2013; Titlu: Serviciul de asistenţă juridică Miko este eficient / FRF a fost sancţionată, Semnează: Erdely Andras

0
0

FIFA a calificat drept discriminatoriu bannerul afişat de suporterii români la meciul dintre selecţionatele Olandei şi României. În urma incidentului anunţat de Serviciul de Asistenţă Juridică pentru Minorităţi Miko Imre, FIFA i-a aplicat FRF o amendă de 16.000 euro.
Decizia înfiinţării serviciului de asistenţă juridică a fost utilă, deoarece prin intermediul acestuia putem acţiona mai eficient în apărarea drepturilor comunităţii noastre maghiare - a notat deputatul de Sfântu- Gheorghe, Marko Attila, în biroul căruia îşi are sediul filiala din Trei Scaune a serviciului.
Zsigmond Jozsef, angajat al biroului din Sfântu-Gheorghe, a declarat că săptămânal li se adresează câte 4-5 persoane, însă majoritatea încearcă să afle cum îşi pot soluţiona problemele în limba maghiară.
Majoritatea oamenilor nu ştiu ce drepturi au, astfel că nu profită de ele deloc sau doar parţial - a mai spus tânărul politolog.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.892, 18.05.2013; Titlu: Szili Katalin la Sfântu-Gheorghe - Susţin aspiraţiile autonomiste, Semnează: Farcadi Botond

0
0

Regiunea secuiască unitară ar putea fi chiar anticamera autonomiei, iar Ungaria trebuie să susţină prin toate mijloacele aspiraţiile în acest sens, exprimate de comunitatea locală - a precizat Szili Katalin, întrebată fiind de cotidianul nostru în legătură cu reorganizarea regională. Joi seară, în sala de congregaţie a bisericii luterane evanghelice din Sfântu-Gheorghe, preşedinta subcomisiei autonomia a comisiei solidarităţii naţionale din cadrul Parlamentului ungar a susţinut o expunere pe parcursul căreia a subliniat importanţa colaborării maghiaro-ungare în problemele de politică naţională. Fosta preşedintă a Parlamentului ungar a venit în Transilvania întrun turneu de mai multe zile. A susţinut expuneri şi la Cluj, Târgu- Mureş, respectiv Miercurea-Ciuc.
În urma întâlnirii de la Sfântu- Gheorghe, Szili Katalin ne-a precizat: subcomisia autonomia a fost constituită în urmă cu un an tocmai în interesul evaluării aspiraţiilor autonomiste exprimate de maghiarimea din Bazinul Carpatic, iar în mai multe locuri au fost demarate lucrări de atelier în această problemă. Scopul comisiei, care funcţionează în baza principiului parităţii, îl reprezintă, pe de o parte, crearea unei concepţii comune privind aspiraţiile autonomiste, iar pe de altă parte, demararea unei serii de măsuri şi la nivel parlamentar, în interesul cauzei, fiind evitată - pe cât posibil - politica de partid. Printre rezultatele obţinute, preşedinta subcomisiei a amintit de consensul creat în privinţa iniţiativelor cetăţeneşti europene lansate de organizaţiile maghiare transilvănene, consens care s-a bucurat de susţinerea venită de la Bruxelles.
Întrebată fiind despre modul în care statul ungar ar putea influenţa pozitiv în direcţia maghiarimii din Transilvania apropiata reorganizare administrativă din România, Szili Katalin a precizat: cu fiecare ocazie şi prin toate mijloacele vor susţine - la nivel diplomatic, parlamentar şi guvernamental - voinţa comunităţii, având în vedere că regiunea secuiască unitară ar putea reprezenta inclusiv anticamera autonomiei ce va asigura pe termen lung dăinuirea maghiarimii. Szili Katalin a menţionat: analizând lucrurile din Budapesta, mişcarea autonomistă de pe Pământul Secuiesc s-a revigorat, funcţionează numeroase foruri civile şi parlamentare - subcomisia autonomia, Forumul Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic, Consiliul Autonomiei Maghiare din Bazinul Carpatic - în cadrul cărora se vorbeşte tot mai mult despre autonomie, iar astfel, vocile ajung şi la Bruxelles.
Apreciind politica naţională din ultimii trei ani, preşedinta subcomisiei autonomia a precizat: în plan simbolic, elaborarea legii privind dubla cetăţenie, stabilirea Zilei Solidarităţii Naţionale, susţinerea normativă a instituţiilor naţionale reprezintă un progres uriaş, însă mai există multe sarcini de îndeplinit pe palierul divergenţelor politice.

Viewing all 3150 articles
Browse latest View live