Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Showcase


Channel Catalog


older | 1 | .... | 84 | 85 | (Page 86) | 87 | 88 | .... | 130 | newer

    0 0
  • 07/26/14--06:53: COMUNICAT
  • Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, organizaţie de atitudine civică şi senzor atent al deciziilor de putere promovate de alianţe conjuncturale la guvernare, de autorităţile Statului Român care privesc şi pot avea efecte negative asupra consolidării statului de drept, al conservării patrimoniului cultural naţional, în special al românilor din Transilvania profund interesat pentru o viziune obiectivă şi europeană a relaţiilor cu celelalte comunităţi etnice, prin prezentul comunicat îşi exprimă public îngrijorarea faţă de cedările nepermise pe care le face Guvernul României la Ministerul Culturii.
    După atragerea UDMR la guvernare, atât în mandatul foştilor premieri Emil Boc, M.R. Ungureanu cât şi în prezent, în mandatul premierului Victor Ponta, conducerea Ministerului Culturii a fost cedată în toate resorturile sale decizionale în favoarea UDMR, unde se lucrează constant împotriva intereselor României şi, în primul rând, se administrează fraudulos şi discreţionar patrimoniul naţional, dar mai ales resursele financiare publice, astfel cum s-a semnalat cu temei şi dovezi concludente în mass-media şi s-au sesizat autorităţile de anchetă, fără să fie luată nicio măsură de intrare în legalitate de către Guvern şi Parchet.
    Sunt elocvente alocările semnificative de fonduri financiare pentru investiţii şi la imobile aparţinând reprezentanţilor sau protejaţilor lobby-ului ungar ca să desfăşoare acţiuni publice antiromâneşti, pe când la celălalt pol monumente de cultură, instituţii, cu o deosebită semnificaţie istorică şi culturală pentru poporul român sunt fie abandonate, fie lăsate în paragină.
    În opinia publică au fost vehiculate două propuneri ale UDMR pentru ocuparea demnităţii de ministru al Culturii, Biro Rozalia şi Hegedus Csilla, care sunt două doamne ale căror nume nu spun nimic şi nu sunt nici pe departe reprezentative pentru oamenii de cultură din România. Ţinând seama de obedienţa guvernanţilor, care a devenit o tradiţie, ne îngrijorează lipsa de aplicare a legii. Cele două propuneri ale UDMR nu au niciun merit sau vreo performanţă culturală efectivă care să le recomande pentru a conduce destinele culturii româneşti, aflate la o importantă răscruce, pentru conservarea destinului identităţii poporului român.
    Solicităm, cu respectul cuvenit, domnului prim-ministru să dispună prin corpul de control o verificare minuţioasă a modului în care au fost gestionate fondurile publice ale Ministerului, alocările nejustificate în favoarea unor rude sau prieteni din aria de influenţă a UDMR în mandatele de ministru ale lui Kelemen Attila şi colaboratorii săi, şi a face publice rezultatele. O evaluare asupra modului cum a fost administrat şi gestionat Ministerul Culturii se impune de urgenţă şi înainte de desemnarea noului ministru, pentru a se înlătura pe viitor ordinele cu dedicaţie şi protecţionismul flagrant al UDMR. La fel, verificarea cu scrupulozitate a tuturor cazurilor de abuzuri şi alocări de fonduri dubioase care au fost monitorizate de presă sau contestate public. Unul dintre exemplele scandaloase este cel al castelului Bontida, judeţul Cluj, aflat în deţinerea tatălui secretarului de stat, una dintre propunerile UDMR pentru funcţia de ministru, unde presa şi personalităţi publice au cerut investigaţii furnizând totodată informaţii concrete, dar nu s-a întreprins nimic. Este evident conflictul de interese în acest caz, în care sunt aşteptate să se pronunţe ANI şi DN. Din fondurile financiare culturale, direct de la minister sau prin alocări locale cu dedicaţie, de sus fiica a mijlocit pentru tatăl său şi pentru pretinse „manifestări culturale”, cu mesaj antiromânesc, sume de care alte aşezăminte culturale nu au beneficiat pentru că nu erau în sfera de interes UDMR. Totodată, solicităm ca şi Parchetul General, căruia îi revine competenţa, după proceduri legale să cerceteze şi să propună soluţiile care sunt legale ca un gest de minim respect pentru contribuabilul român.
    Considerăm că la conducerea Ministerului Culturii, ministrul şi secretarii de stat trebuie să fie selecţionaţi din rândul oamenilor de cultură, profesionişti adevăraţi şi oneşti, care să se dedice fenomenului cultural, domeniu de interes primordial pentru întreaga societate românească, în atenţia cărora să primeze acele dimensiuni ale actelor de cultură în spiritul cunoaşterii reciproce între toate comunităţile culturale şi al bunei convieţuiri în spaţiul carpato-danubiano-pontic, leagăn de formare a poporului român.
    După demisionarea mofturoasă şi demonstrativă a fostului ministru, solicităm ca premierul României să numească în fruntea ministerului un profesionist recunoscut şi dedicat fenomenului cultural, cartea lui de vizită să fie patriotismul şi notorietatea academică, indiferent de naţionalitatea acestuia, cu misiunea de a schimba radical modul în care este condusă cultura română în prezent, în mandat UDMR.
    Este o sensibilitate pe care îi cerem domnului prim-ministru Victor Ponta să o abordeze cu toată responsabilitatea înaltei demnităţi ce o deţine în Stat şi să-şi reevalueze „loialitatea” aliatului, prin prisma acţiunilor pe care le-a întreprins cu subtilitate şi strategie pe termen lung, cu vădite repere antiromâneşti şi fapte ce frizează legea penală.

    Consiliul Director
    Sfântu-Gheorghe,
    22 iulie 2014

    Categorie:


    0 0
  • 07/26/14--06:55: DECLARAŢIE PUBLICĂ
  • Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, consecvent atitudinii sale civice pentru prezervarea şi apărarea valorilor perene ale poporului român, a respectării Constituţiei şi principiilor democratice ale statului de drept, exprimă următoarea

    luare de poziţie

    faţă de escaladarea plină de trufie nemeşească adoptată sentenţios de conducerea UDMR în două chestiuni de politică externă care revine exclusiv autorităţilor Statului Român cu competenţă în politica externă, în primul rând MAE.

    1. Dezavuăm tensiunile provocate artificial de UDMR în arcul guvernamental, ca un reflex al atmosferei antiromâneşti şi antistatale întreţinute în zonele Transilvaniei cu populaţie de naţionalitate română şi maghiară, în special în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, în legătură cu respingerea de către Uniunea Europeană a iniţiativei aceluiaşi UDMR, denumită ICE, privind protecţia minorităţilor naţionale.
    Fără să se consulte cu autorităţile Statului Român, având membrii în Parlamentul României şi în poziţia de aliat în Guvern (loial în exprimarea premierului), UDMR a iniţiat împotriva Comisiei Europene proceduri judiciare la Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg.
    MAE român a formulat cerere de intervenţie la Curte, în interesul Comisiei Europene, care este o formulă procesuală consacrată. Vine şi surpriza aliatului „loial”, care reproşează guvernului că nu a fost consultat şi, prin preşedintele său Kelemen Hunor, a cerut premierului să retragă intervenţia transmisă de MAE în litigiile de la Curtea Europeană de Justiţie şi a ameninţat cu ieşirea de la guvernare, care în opinia noastră ar însemna şi pierderea multor avantaje cu care s-au obişnuit în toate guvernările.
    Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş consideră că este o nouă şi repetată mostră de aroganţă, de şantaj, la adresa Guvernului, şi de sfidare a întregii ţări.
    Or, unde este logica reprezentanţilor conducerii UDMR, dacă emit pretenţia de a fi discutat în Guvern despre intervenţia MAE sau retragerea acesteia şi, în mod simetric, se pune întrebarea de ce UDMR nu a discutat în coaliţie iniţiativa Minority Safe Pack şi contestarea deciziei de respingere a Comisiei Europene la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene?
    De aceea privim cu satisfacţie că, în sfârşit, MAE a reacţionat corect şi oportun, cu fermitatea mult aşteptată, care este poziţia Statului Român, şi că este împotriva extinderii prerogativelor UE în problematica minorităţilor.
    MAE este în deplin acord cu respingerea de către CE a Iniţiativei Cetăţeneşti Europene (ICE) privind protecţia minorităţilor naţionale, Minority Safe Pack, iniţiată de către UDMR şi susţinută de Uniunea Federală a Naţionalităţilor din Europa (FUEN), al cărei vicepreşedinte este Kelemen Hunor, poziţie publică pe care o împărtăşim.
    Salutăm şi sprijinim poziţia publică a MAE exprimată de ministrul de Externe Titus Corlăţean în numele României, potrivit căreia rezultă că România susţine decizia principială şi corectă a CE, potrivit căreia, în acest domeniu, Uniunea Europeană nu are competenţe atribuite în baza prevederilor tratatelor fundamentale după care funcţionează acest for.
    Respingerea aşa-zisei iniţiative cetăţeneşti, care este un surogat confuz de privilegii, la originea căruia se află lobby-ul maghiar, şi care este mascată din Europa, cu repetiţie obsesivă de la începutul secolului al XX-lea, înseamnă că oficialii europeni au înţeles riscul ce-l comportă renunţarea la suveranitate de către statele membre UE, acordarea de prerogative supra-statale şi privilegii ce ar deschide calea la destabilizări secesioniste şi separatiste bazate pe fantasme etniciste atât în România, cât şi în alte state europene.
    Forumul consideră că ameninţarea cu ieşirea de la guvernare este un şantaj ieftin, un moft prin care se pune la încercare caracterul politicienilor care conduc azi România. Dovezile de antiromânism fiind deja îndestulătoare şi ştiind că se lucrează cu sârguinţă, în toate guvernările post-decembriste, la destrămarea Statului Român, naţional şi unitar, cerem Guvernului să nu cedeze şantajului şi să abandoneze calculele politicianiste în favoarea interesului public, partidele româneşti, în frunte cu primul-ministru, având acum la îndemână cel mai potrivit moment de a înlătura UDMR de la guvernare, cu toţi acoliţii care au primit funcţii şi demnităţi bine plătite din banii contribuabililor români. Altminteri, stăpâniţi de fantomele istoriei falsificate, vor parazita pe mai departe posibilitatea unei bune guvernări a treburilor acestei ţări.

    2. Salutăm poziţia MAE Român faţă de dorinţa UDMR de a deschide alte două consulate ale Ungariei pe teritoriul României, în care UDMR se prezintă ca un factor decizional, ca un braţ întins al unui centru de comandă antiromânesc.
    Cerem ca premierul României să ţină cont de contextul în care evoluează evenimentele, de radicalizarea tuturor celor care se pretind că reprezintă minoritatea maghiară din România, unde UDMR face parte dintr-un scenariu mai sofisticat, şi prin responsabilitatea funcţiei pe care o deţine în stat şi în interesul unui climat de ordine şi bună convieţuire, să reevalueze „loialitatea” aliatului, prin măsuri concrete pe care le-a promis el însuşi la Topliţa la Adunarea Generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş în luna martie 2010. Îi reamintim premierului Victor Ponta că atunci, în prezenţa unei săli pline cu români din cele trei judeţe, a criticat guvernarea în care poruncile UDMR erau lege pentru guvernanţi.
    Chiar dacă este doar o firavă punere la punct şi luată cu rezerva limbajului diplomatic, salutăm poziţia MAE Român, prin centrul de presă, referitoare la declaraţiile UDMR privind deschiderea de noi consulate ale Ungariei în România.
    Este întru totul realist şi intră în uzanţele diplomatice ca MAE Român să aibă competenţa exclusivă a stabilirii şi menţinerii de relaţii consulare de către România cu alte state, el având sarcina realizării politicii externe a Statului Român.
    Deschiderea de noi oficii consulare pe teritoriul României face obiectul convenţiilor dintre Statele interesate, este negociată direct între ministerele de externe ale statelor.
    Amestecul UDMR în această chestiune este cu atât mai grav şi de neacceptat prin faptul că face parte din coaliţia guvernamentală de ale cărei avantaje beneficiază din plin, potrivit orientării sale doctrinare.
    Partidele politice şi formaţiunile cu scopuri politice, precum este şi UDMR, nu au competenţe, nicăieri în ţările democratice, în chestiuni de reprezentare diplomatică şi consulară, deci nici în România. Pe lângă a le spune UDMR că asemenea declaraţii sunt lipsite de obiect, onor Guvernul României, în frunte cu premierul Victor Ponta, trebuie să le reamintească, dacă nu chiar să-i someze ultimativ, că fac parte din Guvernul României şi, potrivit obligaţiilor constituţionale, trebuie să lucreze în interesul acestei ţări.

    Comitetul Director Sfântu-Gheorghe, 9 iulie 2014

    Categorie:


    0 0

    IPS Ioan a sfinţit trei troiţe într-o singură zi, în Curbura Carpaţilor

    Binecuvântată a fost ziua de marţi, 22 iulie 2014, pentru ctitorii noilor Troiţe Ortodoxe din Carpaţii de Curbură şi pentru locuitorii şi lucrătorii din întreaga zonă a Comandăului. Binecuvântată pentru că în mijlocul lor s-a aflat Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, care, împreună cu părintele paroh Ioan Ovidiu Măciucă, a sfinţit trei Troiţe Ortodoxe într-o singură zi! Din acest motiv plăcut lui Dumnezeu şi timpul, ploios în vale, a ţinut cu oamenii pădurilor, sus, pe cele mai măreţe culmi din judeţul Covasna ale Carpaţilor de Curbură. Cu toate că era anunţată ploaia, ea a venit până la urmă, în acea zi, doar în oraşul Covasna şi la Comandău, nu şi pe culmile montane.
    Aşa stând lucrurile, IPS Ioan a fost primit cu căldură la Bisericuţa Ortodoxă din localitatea montană Comandău, cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, lăcaş la care a revenit întâia oară după sfinţirea din anul 2000. Aici, a rostit o rugă către Bunul Dumnezeu pentru toţi oamenii munţilor, de la localnici la lucrătorii din păduri şi de la cei vii la cei adormiţi, pe care poate nu mai are cine să-i pomenească. La faţa locului au venit şi primarul şi viceprimarul localităţii, Kocsis Bela şi Opra Beni Janos. În prezenţa lor şi a celor care l-au întâmpinat pe înaltul ierarh, IPS Ioan a făcut vorbire despre necesitatea asfaltării drumului Covasna - Comandău, despre modalitatea găsirii de finanţare pentru o astfel de lucrare amplă, dar şi, nu în ultimul rând, despre rezolvarea situaţiei terenului pe care se află ridicat micul lăcaş de cult, amplasament pe care Biserica şi-a manifestat intenţia de a-l cumpăra. Tot aici, Ioan Cotici, cel care cu atâta dragoste se îngrijeşte de întreţinerea Bisericuţei, dar şi primarul Kocsis Bela, au primit din partea Înalpreasfinţitului Părinte câte o frumoasă icoană.
    A urmat plecarea spre crestele munţilor. Prima ţintă - Vârful Slobodul din Masivul Penteleu, aproape de graniţa cu judeţul Buzău, unde s-a ajuns urcându-se prin Valea Bâsca Mare. Troiţa de aici, ctitorită de familia Cotici împreună cu colegii de la Ocolul Silvic Comandău, a fost ridicată în memoria silvicultorilor care au trăit şi au muncit în această zonă, a grănicerilor de pe hotarul vremelnic al României cu Imperiul Austro-Ungar, dar şi în memoria ciobanilor care au păstorit şi s-au jertfit prin aceste păduri, din cauze naturale.
    Din acest punct s-a coborât, pe Valea Coriilor Mari, în Bazinul Bâsca Mare, la Districtul Silvic Mica, unde o altă Troiţă Ortodoxă ridicată de aceeaşi familie Cotici, a fost sfinţită. După o binemeritată gustare în acest deosebit loc din versanţii Carpaţilor, Arhiepiscopul Munţilor, Vlădicul Ioan, şi îndrăgiţii săi tovarăşi de drum cu care s-a însoţit pe durata întregii zile au revenit în Comandău, o localitate cu un istoric aparte, despre care s-a scris vara trecută în „Condeiul ardelean” şi încă se va mai scrie.
    Aici, în comună, o altă Troiţă Ortodoxă, cea de-a treia, ridicată de această dată de familia Olteanu Staicu, a fost sfinţită, la finalul unei zile maraton pe care, cu siguranţă, vrednicii oameni ai munţilor nu o vor uita, dar nici iubitul nostru ierarh, de la a cărui întronizare ca arhipăstor al acestor meleaguri ale Covasnei şi Harghitei se împlinesc, în această vară-toamnă, două decenii binecuvântate de Dumnezeu.

    Categorie:


    0 0

    Convorbire cu lector universitar dr Olimpiu Sabău-Pop, consilier municipal în reşedinţa judeţului Mureş

    Poporul român din Transilvania a fost dominat de nobilimea maghiară şi bisericile maghiare circa 700 de ani. Când au fost implantaţi pe acest teritoriu, n-au fost aduşi cu averile lor în rucsac. Românii le-au dat averile. Prin legea „restitutio in integrum” le refacem averile fiindcă nu mai putem, se pare, de dorul stăpânirii maghiare şi a batjocurii faţă de români. În această idee, despre cele ce se întâmplă acum cu o altă fostă proprietate feudală, clădirea Colegiului Naţional „Unirea” din Târgu-Mureş, am aflat şi din partea lector universitar dr. Olimpiu Sabău-Pop, consilier municipal, în convorbirea pe care am avut-o, recent, şi pe care o redăm în cele ce urmează.
    - Stimate domnule consilier, cred că despre cele ce se întâmplă acum cu clădirea Colegiului Naţional „Unirea” este bine să punctaţi mai întâi câteva aspecte cu caracter istoric. Ce se ştie despre această clădire?
    - Această clădire a fost construită în anul 1770, fiind în proprietatea Fondului de Studii Catolic. Era un fond, practic, generat din banii publici ai statului austro-ungar din acel moment. Statul a construit acest imobil, atunci, pentru a avea destinaţia şcoală. Ştim cu toţii că în acea perioadă de timp, o aplecare mai mare spre educaţie, cultură, şcoli, o avea în general biserica. Şcolile funcţionau în cadrul bisericilor. Maria Tereza a dat în administrare acest imobil Statusului Romano-Catolic Ardelean, deci în administrare, nu în proprietatea acestei entităţi, care se chema Statusul Romano-Catolic Ardelean. Ulterior, Transilvania intrând sub jurisdicţia sa, devenind suveran pe această zonă, Statul Român a dat-o spre administrare Ordinariatului Catolic de Rit Latin de Alba-Iulia, conform unui acord, De Arova se cheamă, între Statul Român şi Vatican, din anul 1932. La 1948, Statul Român revocă actul respectiv, denunţă acordul încheiat cu Vaticanul, moment în care putem spune că Statul Român avea în plenitudine atât proprietatea, pe care a avut-o tot timpul, cât şi folosinţa acestui imobil. După evenimentele de la 1989, Biserica Romano-Catolică a intervenit pe cale judiciară pentru a dobândi în proprietate imobilul în cauză, Guvernul României prin Secţia Specială de Retrocedări decide prin articolul 1 că „Se retrocedează nuda proprietate a imobilului, Parohiei Romano-Catolice Târgu-Mureş, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba-Iulia”. Practic, în acel moment din anul 2004, conform actului emis de către Guvernul României prin Decizia 378/20.09.2004, a retrocedat acest imobil, cu anticipaţie, direct, fără instanţă de judecată. Din câte cunosc eu, în acest moment, această decizie a fost atacată în instanţă de municipiul Târgu-Mureş. Dar nu am înscrisul şi nu pot demonstra acest lucru. Primăria Târgu-Mureş a pierdut acest proces prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acel moment, Statul Român a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului. Tot decizia instanţei obligă proprietarul ca pe o perioadă de cinci ani de la momentul retrocedării, ilegale, să dea în chirie acest imobil, cu destinaţia şcoală. Drept urmare, s-a încheiat un contract de închiriere între Primăria Târgu-Mureş şi Biserica Romano-Catolică. Astăzi, acel contract de închiriere este denunţat unilateral de către Biserica Romano-Catolică, argumentând că este reziliat de drept acel contract deoarece Primăria Târgu-Mureş nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale, respectiv, plata chiriei. În schimb, Statusul Biserica Romano-Catolică nu a făcut nimic din ceea ce face un proprietar, respectiv de a amenaja imobilul pentru a fi folosit conform destinaţiei sale de închiriere. Practic, conform contractului de închiriere, din cuantumul chiriei, care nu este deloc de neglijat, 17.000 de lei pe lună, trebuia ca 85 la sută din chirie proprietarul s-o investească în imobil pentru a putea fi folosit în siguranţă de către elevi. Nu a făcut acest lucru. Colegiul „Unirea” se află în paragină la acest moment, la fel ca şi Liceul „Bolyai” şi Liceul de Arte. Cei doi proprietari ai acestor imobile nu au făcut decât să încaseze banii şi nimic mai mult. Se mai întâmplă un lucru foarte interesant, în acest interval de timp. Biserica Romano-Catolică încheie un contract de comodat cu un ONG care este denumit Statusul Romano-Catolic, iar astăzi, Statusul Romano-Catolic este cel care solicită ca închirierea imobilului să se facă cu dânşii, cu organizaţia neguvernamentală. Practic, nu cu biserica. De ce? Biserica în acest mod şi-a pus un intermediar între Primărie şi proprietate. Nu ştiu care sunt asociaţii Statusului Romano-Catolic, care sunt membrii acestui ONG. Dar e foarte interesant. Adică, biserica dă în comodat unui ONG, asta însemnând drept de folosinţa gratuită pentru întreg imobilul, pentru ca apoi acest ONG să dea imobilul în chirie Primăriei Târgu-Mureş.
    - Cum au evoluat demersurile?
    - În ultimele două luni au existat foarte multe presiuni făcute de către Statusul Romano-Catolic, sub aspect juridic. Deci, acel ONG a depus hârtiile, nu Biserica Romano-Catolică, prin care, practic, dânşii, printr-o serie de adrese pe care le-au înaintat Primăriei Târgu-Mureş, sau Ministerului, Inspectoratului Şcolar Judeţean şi aşa mai departe, au adus la cunoştinţă că nu mai există între cele două părţi un contract de închiriere valabil. Aşa consideră dânşii, condiţionează semnarea unui contract de închiriere între Primărie şi Statusul Romano-Catolic, de înfiinţarea Liceului „Rakoczi Ferenc al II-lea”, care a fost un principe al Ardealului la un anumit moment. Ca să facem o mică paranteză, în comunitatea maghiară, marea reuşită şi marele lucru pe care l-a făcut pentru comunitatea maghiară este că ar fi inventat acest steag la aşa-zisului „ţinut secuiesc”. Aşa consideră dânşii. Dar noi ştim foarte bine că steagul aşa-zisului „ţinut” l-a inventat Mihai Viteazul, când în subordinea sa erau trupele secuieşti. Este vorba despre acei circa 4.000 de secui care luptau în subordinea lui, iar Mihai Viteazul le-a dat un steag de luptă. Exact steagul acesta, al aşa-zisului „ţinut secuiesc”, l-a făcut Mihai Viteazul, pentru ca ei să poată să meargă la luptă în armata lui. Ce ţi-e şi istoria şi cum ţi se poate întoarce împotriva ta, la un anumit moment. Practic, de acolo a apărut denumirea aceasta pentru Colegiul Naţional „Unirea”, de Rakoczi Ferenc al II-lea. Practic, noi, Primăria Târgu-Mureş suntem puşi în faţa unui şantaj, ca să fim de acord cu liceul confesional, „Rakoczi Ferenc”, deci cu înfiinţarea unui liceu confesional de stat, adică tot Statul Român să întreţină financiar acea entitate. La solicitarea Statusului Romano-catolic sunt o serie de probleme. Prima problemă: în timpul anului şcolar, nu se poate înfiinţa sau desfiinţa un liceu, nu se poate nimic, pentru că reţeaua şcolară nu permite acest lucru. Reţeaua şcolară este valabilă în municipiul Târgu-Mureş pe anul şcolar 2014-2015. Deci, până în întâi septembrie 2015, noi ştim ce şcoli avem, cum se numesc ele, care sunt adresele lor. Vă daţi, desigur, seama că nu se poate face, sub nicio formă, un liceu. Nicicum. Este imposibil. De asemenea, pentru a înfiinţa un liceu, o şcoală, sunt o serie de condiţionări. Profesorii. Această entitate nu are cum să nu aibă profesori. A doua problemă, mult mai serioasă, numărul elevilor. Conform Legii nr. 1 din 2011, Legea Învăţământului, spune foarte clar. Pentru a putea funcţiona o şcoală, indiferent că este liceu sau gimnaziu, este nevoie de minim 300 de elevi. De ce? Pentru că raţiunea Legii 1/2011 este finanţarea pe elev. Şi atunci, neavând 300 de elevi, n-ai cum să susţii financiar, practic, acea edită. Ce se întâmplă în această situaţie? Practic este imposibil să înfiinţezi un colegiu confesional, în care să ai 300 de elevi, care trebuie să fie în clasele a IX-a, dar şi a X-a, a XI-a şi a XII-a. N-ai cum. Este imposibil. Acest lucru este recunoscut şi de Statusul Romano-catolic, când a depus hârtia la Primărie. Dar ei îşi asumă faptul că se vor muta din Liceul „Bolyai” o serie de copii, la această şcoală, dar fără a depune şi un document prin care să-şi asume acest lucru. Nimic nu poate obliga un elev de la Liceul „Bolyai” să se mute la această unitate. Ei spun că o să transfere de la „Bolyai” şi, pe locurile care nu vor fi ocupate până la 300, vor să susţină ei financiar această şcoală. Or acest lucru este ilegal. Nu se poate, pentru că şcoala de stat este finanţată de stat. Asta este raţiunea. În schimb, legea nu-i împiedică să-şi facă învăţământ privat. Pot să-şi facă învăţământ privat. Nu trebuie să vină statul şi să plătească învăţământul confesional în limba maghiară. Deci, acestea sunt cele două aspecte de ilegalitate ale solicitărilor Statusului. Statusul Romano-Catolic este susţinut puternic în Consiliul Local Târgu-Mureş de către formaţiunea politică apropiată sufletului lor, UDMR.
    - Ce a întreprins UDMR pentru a-i fi simţită prezenţa în aceste demersuri?
    - Ca să ajungem mai aproape de zilele noastre, UDMR a iniţiat un proiect de hotărâre de Consiliul Local prin care au solicitat înfiinţarea Liceului „Rakoczi Ferenc al II-lea” în clădirea în care astăzi funcţionează Colegiul Naţional „Unirea”. Acel proiect de hotărâre nu a intrat încă pe ordinea de zi a Consiliului Local. Noi am văzut proiectul de hotărâre de circa o lună şi jumătate. Vreau să vă spun că în comisii, a picat acest proiect. N-a intrat pe ordinea de zi. Practic. Pentru a putea fi votat proiectul respectiv, pentru a putea trece această iniţiativă a UDMR, au nevoie de 12 voturi. În Consiliul Local Târgu-Mureş UDMR are 10 voturi. Mai au nevoie doar de două voturi de la consilierii municipali români. Aici vom vedea care sunt acei consilieri români care consideră că este în interesul cetăţenilor, votanţilor, naţiunii române pentru ca în condiţiile arătate să se înfiinţeze Liceul „Rakoczi Ferenc al II-lea”. După ce am stabilit clar ilegalitatea acestui proiect de hotărâre în acest moment, avem o altă problemă, foarte serioasă: ce vor dânşii, colegii de la UDMR în proiectul de hotărâre? Ei vor aşa: să înfiinţăm Liceul confesional maghiar „Rakoczi Ferenc”, acel colegiu să aibă contract de comodat, adică să aibă închiriere gratuită cu Statusul Romano-Catolic, şi în limita locurilor disponibile a imobilului, a disponibilităţii clădirii, să funcţioneze Colegiul Naţional „Unirea”. Adică, ce înseamnă asta? Practic, noi nu avem niciun fel de garanţie că vor încăpea în acea clădire clasele româneşti, respectiv ale Colegiului „Unirea”. Ce se poate întâmpla, spre exemplu, dacă ei vor avea nevoie de toată clădirea, mai puţin două săli? Un Colegiu Naţional nu poate funcţiona în două săli de clasă. Dar mă repet, imobilul este în paragină. Părinţii elevilor sunt cei care fac eforturi să susţină sălile de curs la parametri acceptabili.
    - Competenţa gestionării unei situaţii de acest gen este a Ministerului, ISJ, Consiliului Local, sau este o interferenţă de responsabilităţi?
    - Este o interferenţă. Ce ne cere legea? Legea ne spune aşa: „Decizia aparţine Consiliului Local”. Dar prealabil hotărârii Consiliului Local, trebuie să avem un aviz conform din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean. Eu am văzut în documentaţia aceea, pe care am primit-o la Primărie, un aviz nefavorabil al Inspectoratului Şcolar Judeţean, prin care aduce o serie de argumente. Atenţie: juridice, în principal juridice şi în subsidiar de oportunitate, prin care, nu avizează înfiinţarea acestui liceu. Ce vreau să vă mai spun: în Târgu-Mureş există o foarte mare frământare a consilierilor locali, a ISJ, a profesorilor, să încercăm să eficientizăm liceele, şcolile în general din Târgu-Mureş, pentru că, din păcate, numărul elevilor este tot mai mic. Din acest considerent, nu se mai justifică să ai clădiri mari pentru elevi mai puţini. Noi încercăm să eficientizăm. De fapt, suntem obligaţi să luăm aceste măsuri prin care comasăm. S-au comasat anul trecut o serie de şcoli, pentru că, din păcate, nu mai erau suficienţi elevi. Nu mai puteam avea acea clădire funcţională pentru elevi. Noi în Târgu-Mureş comasăm unităţi de învăţământ: grădiniţe cu şcoli generale; şcoli generale cu licee, urmând ca noi să înfiinţăm, din neant, o şcoală de care nimeni n-are neapărată nevoie?! Pe de o parte comasezi şcoli, pe de alta, înfiinţezi?! Oricum, nu se îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege vizavi de numărul de elevi, profesori şi aşa mai departe. Prin urmare, la ora actuală este ilegal să se voteze acest proiect în Consiliul Local. De asemenea, nu este nici oportun, fiindcă nu se poate, pe de o parte să comasezi, din trei şcoli să faci două, să cauţi să eficientizezi costurile de întreţinere, din cauza lipsei elevilor, nu din altă raţiune, dar pe de altă parte, să dovedeşti că eşti larg la buzunar şi să-ţi permiţi să înfiinţezi un liceu cu 50 de elevi, câţi vor fi.
    - Să remarcăm un aspect. Statul Român a fost şi a rămas proprietarul de drept al imobilului Colegiului Naţional „Unirea”. Dar ani de zile a plătit chirie… în proprietatea sa! Acum a ajuns să-şi piardă şi proprietatea, toate astea printr-o serie de ilegalităţi? Ce se poate face?
    - Iată ce se poate face. Este foarte simplu. Eu am susţinut, încă din momentul în care a început această tensiune: nu se poate discuta izolat situaţia de la „Unirea”. Situaţia de acolo trebuie discutată împreună, la pachet, spuneţi-i cum vreţi dumneavoastră, dar împreună cu Liceul „Bolyai” şi Liceul de Artă. Destinul pe care-l are Colegiul „Unirea” trebuie să fie destinul comun cu al celorlalte două licee. De ce? Pentru că în celelalte două licee avem o chirie care se plăteşte aceloraşi biserici. Practic, dacă anul acesta cedăm la un şantaj al unei biserici, deja am cedat la unul în anul 2002, şantajul vine şi revine periodic. Mie îmi este teamă ca în cazul CN „Unirea” să nu se întâmple ca şi la Liceul „Bolyai”, respectiv să avem parte de segregare etnică. Cred că dacă acum le acordăm acest drept solicitat, în mod sigur rezultatul va fi similar cu cel de la „Bolyai”. Din aceste motive îmi susţin opinia că situaţia trebuie discutată la pachet. Dacă se mută „Unirea” din clădire, automat se mută Liceul „Bolyai” şi Liceul de Artă, practic, proprietar fiind aceeaşi biserică, e vorba de aceeaşi etnie. Trebuie găsită o soluţie unică. Nu se poate doar românii să nu fie agreaţi într-un imobil al unei biserici, însă maghiarii să fie foarte agreaţi. Dar să avem în vedere că în cele două clădiri nu se stă pe gratis. Se plătesc foarte mulţi bani de chirie pentru toate aceste licee. Anul trecut, Liceul de Artă a avut o mare problemă de structură de rezistenţă. Era o grindă în tavanul unei clase care era aproape să cadă peste elevi. Stăm în chirie în acel imobil doar pentru că unii şi alţii îşi doresc să facă ceva cu acele clădiri pe care le-au dobândit ilegal după 1990 încoace.
    - Să remarcăm un aspect. Descendenţii nobilimii maghiare din Transilvania, dar şi alte categorii de oameni, vin şi îşi revendică drepturi de proprietăţi. Ungurii, care cândva au fost plantaţi aici, nu au venit în Transilvania cu pământurile şi averile lor în rucsac. Acum, le refacem domeniile, fiindu-ne probabil dor de exploatarea lor economică şi socială.
    - Să vă spun ce se petrece. Acest lucru este dirijat de statul ungar. Să ne referim doar la cărţile funciare. Când statalitatea maghiară s-a retras din Ardeal, nu de bucurie, ci fiindcă n-au avut de ales, au plecat cu cărţile funciare, au plecat cu documente, cu dovezile de proprietăţi. Acum, statul ungar lansează pe piaţă documente ştiute doar de ei. Dacă sunt sau nu originale, n-avem niciun control. Sunt documente despre care ei consideră că trebuie să ajungă în procesele care au loc astăzi în România. Practic, cred, cele mai multe retrocedări moştenitorilor unguri şi bisericilor ungureşti li se fac pe baza unor documente aduse din Ungaria, documente pe care instanţele judecătoreşti din România, autorităţile din România nu le-au emis. Ele provin din Ungaria. Nu ştim dacă sunt originale. N-avem niciun instrument să le controlăm. Acest lucru se suprapune cu o neglijenţă, rea credinţă, lipsă de pregătire, dezinteres, a reprezentanţilor autorităţilor administrative din România, sau autorităţilor judiciare, a lipsei, probabil, a pregătirii clasei politice de pe poziţia de legislaţie. Cele două elemente, actele care vin din Ungaria, dublate de o lipsă de pregătire şi de coerenţă a Statului Român în această zonă, duc la aceste victorii mici: un teren, o clădire, încă un teren, încă o clădire, proprietăţi mici, punctuale, ale tot felul de entităţi aflate în simpatia ungară, iar în timp se poate ajunge la o dominare patrimonială prin acordarea drepturilor de proprietate care se încearcă a fi reconstituită. Aş vrea să dau un exemplu din cele furnizate de istorie. Statul Israel a fost înfiinţat prin convenţie internaţională. Proprietatea asupra terenului, pe care astăzi se află Israelul, se afla deja în mare parte în patrimoniul reprezentanţilor evreilor. Ei au făcut foarte bine. Şi eu cred că a trebuit ca ei să aibă o ţară. Până la urmă, s-a înfiinţat o ţară pentru ei şi o meritau, pentru că sunt un popor foarte mare şi serios. Însă, s-ar putea acest lucru să-l fi învăţat din istorie şi maghiarii. Revin pe ideea mea. Cele trei licee din Târgu-Mureş trebuie să aibă aceeaşi soartă. Au aceiaşi proprietari, aceeaşi biserică, trebuie să aibă aceeaşi soartă. Mutăm CN „Unirea”, atunci mutăm şi Liceul „Bolyai” şi Liceul de Artă. Am ajuns să ne cramponăm mult prea tare pe o clădire a cărui proprietar nu ne vrea. Ca să nu mai fim şantajaţi, nu văd o problemă ca Statul Român, Primăria, să construim o clădire, de data asta adecvată unui învăţământ de nivelul CN „Unirea”, care, la drept vorbind, nu este o clădire adecvată. Este ca după război. Nu văd nicio problemă de a găsi un amplasament undeva în centrul oraşului, care să servească toate condiţiile educative la nivel de mileniu trei, nu de secol XVIII, când a fost construită clădirea. Va fi simplu: mutăm toate liceele din municipiul Târgu-Mureş într-o clădire: Liceul Bolyai, Unirea şi Artele. Cred că această propunere trebuie pusă pe tapet într-o oricare discuţie viitoare pe această temă. Dar asta nu înseamnă că Statul Român nu trebuie să verifice şi să constate caracterul ilegal al retrocedării, pentru a reveni în patrimoniul României acel imobil, pentru că a fost dobândit prin declaraţii şi înscrisuri false. Cele două acţiuni cred că trebuie să meargă paralel. Statul Român să-şi ia înapoi clădirile care sunt ale lui, ca efect al legii, iar elevii de toate etniile să poată avea acces în clădirile şcolilor unde să se poată învăţa la un nivel de foarte înaltă performanţă.
    - Domnule Olimpiu Sabău-Pop, vă mulţumesc!
    - Şi eu vă mulţumesc!

    Categorie:


    0 0

    Am fost de multe ori la diverse activităţi la Covasna - festivităţi, simpozioane, mese rotunde, lansări de carte -, iar în Sala „Unirea” chiar de la inaugurarea sa ca lăcaş de cultură al Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”. Întotdeauna m-am simţit excelent în mijlocul urmaşilor mocanilor din Voineştii Covasnei, având simţăminte şi afinităţi comune tuturor românilor născuţi în Ţara Bârsei, de la extremitatea sa răsăriteană la cea apuseană sau de la cea de la miazăzi la cea de la miazănoapte. Când am fost invitat de autoare şi am primit cele două cărţi, m-am bucurat mai mult decât altădată. Subiectele cărţilor, autoarea, publicul, locul şi oamenii lui îmi sunt dragi prin tot ce fac şi înseamnă identitate românească în Ţara Bârsei, de la Zărneşti la Covasna şi de la Pădurea Bogăţii la cea a Timişului Predelean. Cărţile, adevărate nestemate ale valorilor tradiţiilor comunităţii românilor voineşteni, le-am citit şi văzut precum este setea de scrierea fiului plecat la război de către mama sa, precum este setea urmaşului citind testamentul strămoşilor săi. „Covasna, Voineşti: Istorie şi Cultură Românească în Imagini” şi „Sântilia: Străvechi obicei pastoral românesc” sunt adevăratele testamente, preluate de către autoare, de la strămoşii şi învăţaţii poporului nostru, lăsate urmaşilor voineşteni, sunt cărţile de istorie scrise de o profesoară de Limba şi literatura română pe graiul comunităţii din rândurile cărora a ieşit pentru a înlocui făcăturile de „istoria românilor” apărute în „manualele alternative” ale programelor unitare, redactate la indicaţiile şi cheltuiala Uniunii Europene prin anii 1996-1998, şi influenţa „europeniştilor români” de tipul Patavievici sau Lucian Boia.
    Activitatea a debutat printr-o rugăciune creştinească a tânărului părinte Antonio de la Spitalul de Cardiologie, într-o sală plină de urmaşii voineştenilor - elevi ai profesoarei Florentina Teacă, de la renumita Şcoală Gimnazială „Avram Iancu”, cadre didactice, tineri, maturi, vârstnici şi intelectuali ai comunităţii voineştene. Sub medierea lui Ioan Luca, vicepreşedintele Asociaţiei „Justinian Teculescu”, sub egida căreia s-a desfăşurat activitatea, s-a trecut la prezentare cărţilor de către invitaţii chemaţi în acest scop: secretarul Primăriei oraşului Covasna, Vasilica Enea, o fină şi obiectivă cunoscătoare a instrumentelor de prezentare şi recenzare a unei cărţii, redutabilă cunoscătoare şi recitatoare a versului eminescian, subsemnatul şi doctorul Ioan Lăcătuşu, directorul Editurii Eurocarpatica, sub care au apărut cele două volume. O surpriză deosebit de plăcută a reuşit să o facă, atât publicului cât şi invitaţilor, prefectul judeţului Covasna, Marius Popica, fiu al comunităţii voineştene, care „a adus” la adunarea noastră pe admirabilul actor, gânditor şi orator, Dan Puric, însoţit de primarul comunei Sita-Buzăului, Nicolae Stoica, al cărui invitat este în cea de-a doua parte a lunii iulie.
    Selecţionez din discursul Vasilicăi Enea, numai şi numai din cauza spaţiului tipografic restrâns al publicaţiei noastre, consideraţiile domniei sale la adresa celor două volume fiind deosebit de pertinente: „În primele capitole ale cărţii „Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc”, profesoara Florentina Teacă ne prezintă teoretic Sântilia, abordând perspectiva istorică, geografică, filozofică, etnografică şi lingvistică. Se analizează semnificaţia obiceiului, a datinii, ceremoniei şi ritului. … Florentina ne povesteşte că dacii aveau cultul soarelui şi al focului, că după pătrunderea creştinismului, sărbătoarea dedicată focului se identifică cu Sântilie, sfântul care are atribuţiile specifice unui zeu al focului şi al soarelui, că numele şi data de celebrare (20 iulie) s-au preluat de la Sfântul Prooroc Ilie. … Era poate interesant să fie prezentate şi Nedeia Munţilor din Fundata (Bran), Târgul feciorilor din Săcele sau Nedeile din judeţul nostru, mai apropiate geografic şi etnografic de Voineştii Covasnei. Dar şi lipsurile pot fi o provocare pentru al doilea volum dedicat Nedeilor sau pentru organizarea unui Festival pastoral, festival despre care discutam cu domnul Lucian Bunghez, festival care ar putea fi organizat cu finanţarea Autorităţii Naţionale pentru Turism. … Oraţia de nuntă folosită în Voineşti, la Nedeie şi la toate nunţile de români, redată de domnişoara profesoară în ultima parte a cărţii, este la fel cu oraţia de nuntă culeasă de Mihai Eminescu, pusă în valoare în culegerea de folclor şi în publicistica lui, dovadă că în Voineşti acest obicei s-a păstrat cu sfinţenie. Cea de-a doua carte, albumul „Covasna, Voineşti: istorie şi cultură românească în imagini”, reprezintă o misiune îndeplinită cu succes de către domnişoara profesoară Florentina Teacă, împreună cu elevii săi, cu Asociaţia „Justinian Teculescu”, cu toţi voineştenii care au dorit să se implice. El reprezintă, însă, şi un început provocator, atât pentru autoare, cât şi pentru familiile ciobanilor autentici care n-au aflat de această iniţiativă şi care, cu siguranţă, vor căuta prin sertare fotografiile cele mai vechi, un început mobilizator pentru nepoţii şi strănepoţii ciobanilor, bacilor şi stăpânilor de turme de oi, care vor răspunde îndemnului autoarei de a scrie povestea fiecarei figuri din fotografii, poveste care să ramănă în memoria colectivă a Voineştiului. … Studierea albumului în familia noastră a prilejuit aduceri aminte, întrebări, confirmări, uitatul cu lupa, trecerea albumului dintr-o mână într-alta, regrete că prin isprăvi copilareşti multe poze vechi, de familie, au fost stricate. … Cărţile Florentinei ne vor aminti mereu, de câte ori le vom răsfoi, că Voineştii Covasnei este un loc al eternei reîntoarceri, un loc din care copiii noştri nu trebuie să plece, un loc în care fiecare familie trebuie să-şi lase cel puţin doi urmaşi, pentru că este locul care oferă multe motive să ne simţim unici în ţară şi chiar în Europa. Florentina nu ne lasă să ne odihnim! Ea este un model pentru noi! Să ne îndeplinim deci, fiecare din cei prezenţi, rolul în comunitate, conform statutului pe care-l avem, conform pregătirii fiecăruia, conform conştiinţei fiecăruia, să ne raportăm la mediul social al Covasnei, la sistemul nostru de tradiţii, cu rolul lor educativ, informativ şi integrativ”.
    La rândul meu, am ţinut să subliniez importanţa pe care o acordă profesoara Florentina Teacă rolului individului ca şi creator de obiceiuri, validate de comunitatea în care-şi desfăşoară activitatea, dacă îndeplinesc valorile etice ale tradiţiilor româneşti: categoria estetică de frumos şi valoarea etică de bine, valori care se constituie în esenţe ale spiritualităţii româneşti. La rândul ei tradiţia devine o valoare activă, o sursă generatoare de obiceiuri pentru noua generaţie, prin transmiterea sa prin viu grai, prin cuvântul scris, prin imagine şi prin acţiune. Şi Florentina a înţeles foarte bine acest principiu al valorizării tradiţiilor transmiţându-l prin cuvântul scris al cărţii sale „Sântilia”, prin imaginea albumului fotografic de istorie şi cultură românească, prin acţiunea sa de implicare în formarea şi îndrumarea tinerilor „crăişori ai Iancului” care au prestat jurământul pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, în urmă cu un an. De asemenea, am subliniat importanţa deosebită pe care o capătă capitolul lucrării sale „Conştiinţă de neam” în contextul „european” contemporan şi al eliminării de către „europenişti” a tot ce înseamnă valori naţionale tradiţionale. Zicătoarea „Poartă-te cum ţi-e vorba şi vorbeşte cum ţi-e portul!” reprezintă adevărata conştiinţă naţională, apartenenţa la o comunitate, la un popor. Fără această conştiinţă a apartenenţei unui individ la o comunitate şi comportarea potrivit valorilor acestei comunităţi indivizii se rup de etnia lor, se transformă într-o populaţie uşor manipulabilă şi divizibilă. Renunţarea la tradiţiile Poporului Român, la „miturile” istoriei românilor, adoptarea „culturii suburbane occidentale”, a tuturor „valorilor” occidentale, fără niciun fel de discernământ, reprezintă însăşi pieirea Poporului Român şi renunţarea la interesele naţionale. Vorbind despre albumul în imagini, am insistat asupra completării acestuia cu informaţiile care pot fi culese de la comunitatea voineşteană, el fiind în stadiul actual un proiect al viitorului album „Covasna, Voineşti: Istorie şi Cultură Românească în Imagini” la care fiecare voineştean poate scrie istorie prin informaţiile reale furnizate.
    Dr. Ioan Lăcătuşu, director al Editurii Eurocarpatica din Sfântu-Gheorghe, şi-a exprimat în deschiderea cuvântului său bucuria de a publica asemenea cărţi ai căror autori sunt oameni ai locului. Bucuria este şi mai mare când o fiică a Voineştilor „ne spală ruşinea prin apariţia celor două cărţi deoarece de foarte lung timp trebuia să apară aceste cărţi. Între oierii din Covasna şi cei din Săcele, Breţcu, mărginimea Sibiului nu este şi nici nu a fost, niciun fel de diferenţă. Cei de aici nu au avut şansa unor cercetări profunde şi permanente, sau cele făcute au fost limitate, fapt ce a făcut ca publicul larg să nu perceapă la justa valoare rolul însemnat pe care aceşti oieri covăsneni, aceşti oameni extraordinari l-au jucat ca întâi mergători ai Unirii românilor şi în menţinerea permanentă a legăturii românilor din această zonă cu cei din ceea ce a însemnat Ţara. Felicitări Florentinei Teacă şi tuturor celor care au sprijinit-o moral, material şi financiar în demersurile sale, în speţă membrilor şi conducerii Asociaţiei „Justinian Teculescu”, pentru editarea celor două volume atât de necesare comunităţii voineştene, cât şi societăţii româneşti. Albumul nu este o lucrare în premieră. Începutul în sud-estul transilvan l-au făcut cercetătorii din Târgu-Mureş, Subcetate (Harghita) şi cei din Săcele (Braşov), dar aceasta nu scade cu nimic calităţile şi meritele albumului şi autoarei sale, Florentina Teacă, astfel de instrumente audio-vizuale jucând un rol esenţial în viitor pentru muzeele etnografice, ele fiind o valoroasă sursă de restituire a istoriei şi tradiţiilor neamului. Astfel, albumul nostru de astăzi este un mare bun câştigat pentru viitor. ... Însă, pentru viitoarea ediţie a albumului îmi permit să fac câteva observaţii: fotografiile să fie comentate cu informaţiile cronologice şi genealogice, să se reflecte şi viaţa Bisericii Ortodoxe şi a slujitorilor ei, relaţiile omului cu pădurea şi fauna locală, beneficiile balneare pentru sănătatea omului şi personalităţile locale. Încă odată, cinste şi felicitări pentru temerara întreprindere a Florentinei Teacă de a ne pune la dispoziţie cele două valoroase volume!”.
    Participant la manifestarea din Sala „Unirea”, renumitul actor Dan Puric, cititor profund al volumului „Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc”, a ţinut să evidenţieze, preţ de 16 minute, valenţele literare, etnografice, filosofice, istorice şi bibliografice ale lucrării.
    După expunerea de excepţie a talentatului actor, autoarea celor două cărţi, Florentina Teacă, a dat numeroase autografe, timp în care invitaţii au savurat ideile despre lumea contemporană şi anecdotele maestrului Dan Puric, prelungite… la un pahar de vorbă. Artistul, la despărţirea de voineşteni, a rostit: „Am petrecut o după-amiază regală în prezenţa dumneavoastră”. Într-adevăr, mai cu seamă noi, voineşteni sau invitaţii lor, am petrecut, la întâlnirea cu volumele Florentinei Teacă şi la întâlnirea cu actorul Dan Puric, o după-amiază regală.

    Categorie:


    0 0

    Iniţiativa legislativă a deputatului Bogdan Diaconu vine ca o replică dreaptă la intenţia maghiarilor de a emite legi antiromâneşti şi întăreşte convingerea că România va continua să fie o Ţară întreagă: „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
    S-a ivit, în sfârşit, un român îndrăzneţ, lucid şi responsabil, potrivit funcţiei pe care o deţine, intuind curajos că nu trebuie să ne mai văicărim în faţa ameninţărilor fasciştilor maghiari şi să ne punem siguranţa liniştii vieţii pe baze trainice, votând legi spre anihilarea şi înlăturarea tuturor obrăzniciilor acestor creaturi ale teroarei şi criminalităţii, care şi azi se simt nomazi cuceritori, aducându-şi demnitarii călare la ceremonii pentru a nu se uita de unde şi cum au poposit aici, în teritorii europene.
    „... toţi românii ardeleni aşteptau de mult o astfel de iniţiativă legislativă”, afirmă profesorul Ilie Şandru. Şi multă dreptate are! Avem, însă, un cui în inima Ţării, care, timp de zece ani a fost mai aliat cu ungurii decât cu românii, mai preocupat de jaf decât să poarte grija bunului mers al activităţii economice, creatoare de fonduri pentru îmbunătăţirea vieţii poporului. Dacă ungurii declară ostentativ că vor să „vindece rana Trianonului” şi să elibereze „pământul secular al maghiarimii”, noi ne declarăm dreptul legal şi divin de a apăra pământul milenar al românimii, în care dacii din începuturi şi cei de astăzi au rădăcini adânci.
    Tot mai frecvent şi disperat, ungurii vorbesc de „recâştigarea bunurilor de care secuimea a fost jefuită”. Iar se urcă maghiarii pe scaunul secuiesc ca să-şi strige eroic statutul de apărător al intereselor secuilor, pentru că interesele lor nu se pot sprijini pe nimic. Vor să realizeze unirea celor 15 milioane de unguri. O minunată perspectivă de a-i strânge pe toţi în Pustă, că acela e mediul lor de trai din începuturi, ca fiinţe plecate din deşertul hunic! Europa distinge în unguri o populaţie săracă de principialitate în relaţiile cu alte state, săracă cu duhul uman, bântuită de o infatuare criminală, haită oprită aici, în centrul Europei civilizate, în urmă cu câteva secole, care nu este aşezată moral-omeneşte nici în zi de astăzi. Şi în zilele noastre îi bântuie satana cu dorul cuceririi în spiritul lor de nomazi invadatori. În gândirea lor diabolică, scormonesc regimul statal românesc pentru a motiva cerinţa de federalizare a Ţării. De aceea, îi confirmăm „isteţului” Imre Borbeli, care sugerează ideea federalizării, amintind nume de ţinuturi ale ţării, că Banatul e România, Ardealul e România, Moldova e România, Oltenia e România în plină integritate, puternică şi hotărâtă să rămână aşa cum s-a scris în istoria ei după marile jertfe ale veacurilor, multe din ele generate chiar de unguri.
    Lăudabil şi de salutat cu căldură este articolul celor două surori din Bucureşti, dr. Maria Cobianu-Băcanu şi dr. Elena Cobianu, autoare ale mesajului de îngrijorare către Transilvania: „Maghiarii şi proiectele de legi antiromâneşti”. Rare şi timide sunt vocile bucureştenilor la adresa ameninţărilor asupra păcii Transilvaniei, în fond, asupra unei mari şi bogate părţi din trupul României. Curajos şi vehement, tonul articolului atestă extinderea problemei ardelenilor până dincolo de Carpaţi, ceea ce întăreşte speranţa că îndrăzneala încornorată a ungurilor de a lansa în Parlament „o lege de obţinere a autonomiei nu numai pentru ţinutul secuiesc, ci pentru întreaga Transilvanie” („Condeiul ardelean”, nr. 265 (300) din 13-26 iunie 2014) nu are sorţi de izbândă.
    Chiar dacă UDMR-iştii deţin din nou funcţii în Guvern, ca a cincia roată la căruţă, cu românii „bătrâni” ai Parlamentului şi cu echipa actuală de tineri la guvernare, România va „juca” altfel în relaţiile cu UDMR şi-i va reteza pentru totdeauna pofta de autonomie, încurajată de 10 ani de către preşedintele Ţării în schimbul voturilor.
    Că se face o „comisie de retrocedare a Transilvaniei către Ungaria”, instigată de aceeaşi piază rea Laszlo Tokes, minte bolnavă cu decoraţie românească pe piept, aceasta este un pericol pentru noi, până când vom reuşi să răcorim aceste minţi înfierbântate, năluci care bântuie în sfântul nostru pământ, dar e mai mare pericol pentru Ungaria, căreia nu-i este de ajuns că s-a înscris între popoarele Europei ca „cea mai detestată naţiune”, care „şi-a pierdut cinstea naţională” (Pal Teleki, fost prim-ministru horthyst), ci ţine cu tot dinadinsul să se autoproclame hiena Europei.
    Se speră ca noua conducere a Ţării, cu prestigiu, seriozitate şi simţ patriotic, să glăsuiască cu îndrăzneală lumii decizia de a încheia pentru totdeauna aroganţa ungurilor în demersul lor obraznic de a se impune ca „stat în Statul Român”. Sperăm că toţi parlamentarii din Ţară şi cei din Parlamentul European vor deveni Bogdani Diaconu! Unul deja a glăsuit, ministrul de Externe, Titus Corlăţean, care trebuie să convingă Parlamentul să voteze curajos împotriva cerinţei ungurilor, mai ales că forurile europene s-au pronunţat că această problemă se va rezolva la nivelul statelor respective şi nu la nivel comunitar. Aceasta înseamnă că Bogdan Diaconu a lansat soluţia legală prin care Statul Român să închidă pentru totdeauna problema aşa-zisului drept al ungurilor asupra Transilvaniei.
    Ne exprimăm satisfacţia că ziarul „Condeiul ardelean” reprezintă o voce puternică de luptă vehementă cu străinii din iadul celor două judeţe, apărându-i pe români şi neiertând nimic din fărădelegile şi aroganţa autorităţilor ungureşti care şi-au impus puteri neconstituţionale. Să nu se uite că Statul Român are un dureros drept de a cere reparaţii despăgubitoare Statului Ungar, privind genocidul asupra românilor transilvăneni din vremea Dictatului, drept care n-ar putea fi şters prin prescriere nici peste veacuri! În virtutea acestui drept, trebuie să se intensifice somarea ungurilor de a respecta legile Ţării ca stat suveran, pe deplin stăpân în fiecare palmă de pământ. Ei au refuzat să cedeze României moştenirea Gojdu şi au impertinenţa de a cere Transilvania, neluând în seamă faptul că Poporul Român a fost creat de Dumnezeu în acest teritoriu, cu mult înainte de a năvăli ei aici.
    Este bine că Uniunea Europeană nu mai tolerează agresiunea Ungariei în tangenţa sa cu ţările vecine şi nu mai admite declaraţiile revanşarde ale maghiarilor din România în cadrul dezbaterilor parlamentare europene, aşa cum s-a întâmplat cu Laszlo Tokes în legislatura trecută!

    Categorie:


    0 0

    Cel mai mare Drapel Naţional al României, ROŞU, GALBEN şi ALBASTRU, din judeţul Harghita, cu o suprafaţă de 24 de metri pătraţi, flutură pe un catarg înalt de 12 metri, în centrul comunei Tulgheş. Acesta s-a ridicat de Ziua Drapelului Naţional, fiind purtat şi înălţat cu înalte onoruri militare de ostaşi ai Regimentului de Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul” din Bucureşti, în acordurile Imnului de Stat al României interpretat de soliştii Ansamblului Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilor” al Centrului Cultural Topliţa, împreună cu Muzica Reprezentativă a Armatei Române. Drapelul a fost sfinţit de Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, împreună cu un sobor de preoţi.
    La ceremonie au participat personalităţi politice şi reprezentanţi ai Armatei Române, printre care Ministrul Apărării Naţionale - Mircea Duşa, vicepreşedintele Senatului României - Marius Obreja, şi preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ - Culiţă Tărâţă.
    După sfinţire, oficialităţile au îngenunchiat şi au sărutat Tricolorul Românesc.
    Mircea Duşa a amintit în cuvântul său că a dorit ca la iniţiativa primarului comunei Tulgheş, Marcel Vancu, să înalţe aici cel mai mare Drapel al României din Harghita, pentru că Tricolorul Românesc trebuie să fie la el acasă şi în această parte de Ţară, deoarece în acest judeţ respectul pentru simbolurile naţionale şi mândria de a fi român este altfel.
    Este altfel, cum a spus ministrul Mircea Duşa, deoarece Drapelul Românesc pentru românii din judeţele Harghita şi Covasna înseamnă suveranitate, independenţă şi o Românie întreagă, aşa cum ne-au lăsat-o strămoşii.
    Mai mult, Ministrul Apărării Naţionale, ca fost prefect al judeţului Harghita, s-a mai întrebat, în câte localităţi din Harghita şi Covasna s-au organizat activităţi dedicate Zilei Drapelului Naţional???!!! „... pentru că Drapelul Naţional nu este numai al românilor, ci trebuie să fie simbolul naţional al României şi pentru români şi pentru minorităţile conlocuitoare ale României, iar respectul pentru acest simbol naţional trebuie să fie exprimat de toţi cetăţenii Ţării.”
    La rândul său, IPS Ioan Selejan a considerat că pentru românii din zonă Drapelul Naţional este o icoană, de aceea a fost sfinţit înainte de a fi ridicat pe catarg, amintind că, nu cu mult timp în urmă, Tricolorul Românesc nu se putea arbora în zonă, fiind ascuns chiar în podurile grajdurilor şi şters de pe pereţii bisericilor.
    „Aş vrea să vă spun, mai ales fraţilor de peste munţi, că în părţile noastre au fost vremuri când românii şi-au ascuns Tricolorul în fân, în pod, acolo, în grajd. Şi l-au scos doar în momentul când armatele române au trecut pe valea aceasta, a Bistriţei, şi le-au întâmpinat cu tricolorul. Au fost momente când în bisericile noastre era pictat Tricolorul şi au fost momente când cei care au venit să ne asuprească au dat ordin preotului să şteargă din pictura bisericii Tricolorul nostru Românesc. Nădăjduim, în pace, în înţelegere, că acest Tricolor ne va ţine pe toţi, adunaţi sub el. Aşa cum o pasăre, cu aripile, îşi acoperă puii, tot aşa trebuie ca Tricolorul să ne ţină uniţi mereu de o parte şi de alta a Carpaţilor”, a mai afirmat IPS Ioan Selejan.
    Primarul comunei Tulgheş, Marcel Vancu, a amintit în cuvântul său despre dragostea de Patrie şi despre faptul că Drapelul Naţional „este semnul de întoarcere acasă şi de alinare a românilor de pretutindeni”, încheindu-şi discursul astfel: „Să îţi iubeşti Ţara şi tot ceea ce ţine de originea ei, nu este o ruşine, este un sentiment al oamenilor întregi, recunoscători istoriei, dar şi prezentului pentru libertatea de exprimare şi dreptul identităţii naţionale”.
    Evenimentele de la Tulgheş, la care au participat sute de locuitori ai comunei şi din împrejurimi, s-au încheiat cu defilarea militarilor Regimentului de Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul” şi a Muzicii Reprezentative a Armatei Române, dar şi cu un spectacol folcloric.
    P.S. Arborarea celui mai mare Drapel Naţional al României la Tulgheş - aşa cum a afirmat profesorul Ilie Şandru de la Topliţa - nu este întâmplătoare, aceasta exemplificându-se şi prin faptul că, în noaptea de 14 spre 15 august 1946, în această zonă geografică a Carpaţilor Orientali, Tulgheşul a fost prima localitate eliberată după trecerea frontierei Austro-Ungariei spre România, de către Armata Română, respectiv Grupul Bistriţa ce cuprindea Regimentele 16 Infanterie Suceava, 55 şi 56 Infanterie Fălticeni, 24 artilerie Piatra-Neamţ şi altele.

    .

    Categorie:


    0 0

    Zilele „Miron Cristea”, Topliţa, ediţia a XVII-a

    În urmă cu 17 ani, prima ediţie a Zilelor „Miron Cristea” era inaugurată prin deschiderea festivă a unor lăcaşuri de cultură şi civilizaţie, Muzeului Etnografic al oraşului Topliţa şi Camera Memorială „Miron Cristea” din cadrul Muzeului Mănăstirii „Sfântului Ilie”. Era 17 iulie, o zi de vineri a anului 1998, când primarul de atunci al oraşului Topliţa, actualul ministru al Apărării Naţionale, Mircea Duşa, deschidea, prin cuvântul său „Patriarhul Miron Cristea şi meleagurile natale”, ceea ce atunci încerca a pune istoricii, muzeografii, arhiviştii şi oamenii de cultură harghiteni şi din oraşul Topliţa pe harta cercetării istorico-spirituale şi culturale româneşti. Din cei 38 de cercetători şi oameni de cultură participanţi la prima ediţie, 27 proveneau din ţară, îndeosebi din centrele universitare Bucureşti şi Târgu-Mureş, trei veneau de la Chişinău şi opt erau din judeţul gazdă, din care şase din Topliţa. Obiectivele principale ale cercetării ştiinţifice se preconizau a fi axate, desigur, pe studierea vieţii şi activităţii Patriarhului Dr. Miron Cristea, personalitate a Bisericii străbune, a istoriei naţionale, a culturii româneşti şi pe investigarea ştiinţifică a Văii Superioare a Mureşului, străveche vatră de istorie şi credinţei străbune. Au trecut de atunci 16 ani. Uitându-ne pe programele ediţiilor desfăşurate, putem constata că de la prima ediţie până la cea recent desfăşurată, Zilele „Miron Cristea” au evoluat la toate capitolele: numărul participanţilor a crescut, în medie la 50 de personalităţi pe ediţie; valoarea comunicărilor ştiinţifice, a studiilor şi cercetărilor a fost recunoscută de lumea ştiinţifică şi au apărut publicate în numeroase reviste de specialitate din ţară şi Republica Moldova, dar şi, începând din anul 2007, în paginile revistei „Sangidava”, aflată astăzi la volumul cu numărul opt; aria de participare a invitaţilor la sesiunile ştiinţifice s-a extins la nivelul tuturor centrelor universitare din ţară - Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Ploieşti, Arad, Sibiu, Bacău, Buzău, Baia-Mare, Constanţa, cât şi a unor localităţi mai mici, dar în care-şi desfăşoară activitatea cercetători valoroşi - Gura-Humorului, Vatra-Dornei, Sfântu-Gheorghe, Năsăud, Miercurea-Ciuc, Blaj, Reghin, Gherla, Vama-Buzăului, Vâlcele, Subcetate; tematicile dezbătute în cadrul sesiunilor de comunicări ştiinţifice, numită de la ediţia a V-a „Istorie, cultură şi civilizaţie românească”, cu participare naţională şi internaţională (Polonia, Republica Moldova), s-a diversificat, numărul secţiunilor de comunicări crescând la trei sau chiar patru; varietatea manifestărilor spiritual-culturale şi ştiinţifice a crescut calitativ şi cantitativ, invitaţii beneficiind de spectacole folclorice sau de muzică uşoară românească, audiţii de muzică clasică, vernisarea unor expoziţii etnografice, icoane pe sticlă, foto-documentare, tematice sau de artă plastică, dezvelirea unor monumente sau busturi ale unor personalităţi precum poetul Grigore Vieru, cetăţean de onoare al municipiului Topliţa. S-au diversificat şi activităţile ştiinţifice prin introducerea unor comunicări de interes general sau aniversar în plen, simpozioane sau mese rotunde tematice, numeroase lansări de carte. Credem că este semnificativ în acest sens numărul cărţilor, prevăzute în programul celor 17 ediţii, lansate cu aceste ocazii - peste 350 -, dar la fiecare ediţie numărul real al lansărilor a depăşit cu mult pe cel prevăzut în program. Numai la această ultimă ediţie cele 18 lansări şi prezentări de carte s-au transformat în peste 30. De asemenea, nu a lipsit latura educativ-istorică şi patriotică a manifestărilor - vizite la obiectivele cultural-istorice ale oraşului şi împrejurimilor sale, la Mănăstirea Doamnei, Mănăstirea „Sfântul Ilie” şi muzeul acesteia, Schitul Gura Izvorului, Bisericuţa de lemn „Sfântul Nicolae” din Bilbor, Monumentul Eroilor din Războiul de Întregire Naţională de la Gura Secului, cimitirele eroilor din zona topliţeană, dezvelirea monumentului Lupei Capitolina din Topliţa. Mai trebuie să adăugăm la aceste manifestări pe cele spirituale, ţinute cu sfinţenie la fiecare ediţie, în principal slujba de pomenire de la bustul Patriarhului Miron Cristea şi hramul Mănăstirii „Sfântul Ilie”, ctitorie a primului Patriarh al României, fiul acestor meleaguri. Nu putem încheia această sumară trecere în revistă fără a aminti de personalităţile care au onorat manifestările de la Topliţa de-a lungul celor XVII ediţii, majoritatea doctori în ştiinţe, cercetători şi oameni de cultură recunoscuţi pe plan naţional şi internaţional: Ioana Cristache-Panait, Maria Cobianu-Băcanu, Elena Băcanu, Valentin Borda, Alexandru şi Rodica Porţeanu, Dumitru Stavarache, Alin Spânu, Ion Giurcă, Liliana Trofin, Aurel Pentelescu, Gavril Preda, Virgil Z. Teodorescu, Gavriil Preda, din Bucureşti; Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Liviu şi Mariana Boar, Cornel Sigmirean, Dimitrie Poptămaş, Ioan Ranca, Florin Bengean, Constantin Bogoşel, Ioan Roman, Nicolae Balint, Traian Duşa, Ana Hancu, Elena Mihu, Valer Vodă, Virgil Pană, Ilarie Gheorghe Opriş, Dorel Marc, Ioan-Eugen Man, Beatrice-Melandolina Dobozi, Ioan Eugen Man, din Târgu-Mureş; Ilie Şandru, Aurelian Antal, Zorel Suciu, Costel Lazăr, Mircea Duşa, Viorica Lazăr, din Topliţa; Ion Agrigoroaiei, Ioan Morar, Constantin Moţincat, Florin Ţuscanu, Vilică Munteanu, Ştefan Vodă, Constantin C. Gomboş, Ioan Lăcătuşu, Vasile Stancu, Constantin Mustaţă, Nicolae Bucur, Ana şi Doru Dobreanu, Doina Dobreanu, Traian Chindea, Constantin şi Sandra Hîrlav Maistorovici, Pamfil şi Maria Bilţiu, Corina Sporea-Bărăgan, Adrian Deheleanu, Ilie Frandeş şi mulţi alţii din întreaga ţară. Un important loc în pleiada specialiştilor şi cercetătorilor participanţi la Zilele „Miron Cristea” îl deţin fraţii noştri de la Chişinău, care, în unele cazuri, în condiţii de restrişte, au reuşit să participe cu studii inedite, de o deosebită valoare ştiinţifică, la manifestările topliţene, dintre care ne face deosebita plăcere să enumerăm pe Ion Negrei, Ana Bantoş, Alecu Mocanu, Valentin Ciobanu, Alexandru Bantoş, Ion Varta, Anton Grăjdieru, Dragoş Mocanu, Lilia Cătărău, Alexandru Magoia, Mariana Iuliana Roşca, Aurelia Paşcan, Ion Beşcheriu, nucleu completat fericit de academicianul luptător bucovinean pe baricadele renaşterii naţionale româneşti Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi.
    Parastasul lui Miron Cristea, în debutul manifestărilor
    Actuala ediţie a debutat cu ceremonialul Parastasului la bustul Patriarhului Miron Cristea din Parcul Central al municipiului, ţinut de un sobor de preoţi în frunte cu IPS Ioan al Munţilor cu prilejul comemorării, în acest an, a 75 de ani de la trecerea la cele veşnice. Deschiderea festivă a celei de-a XVII-a ediţii s-a desfăşurat în frumoasa sală de spectacole a Casei de Cultură Municipale, unde IPS Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, şi primarul municipiului Topliţa, ing. Stelu Platon, au urat un bun venit celor peste 80 de participanţi şi succes Sesiunii Internaţionale de Comunicări Ştiinţifice. Sub conducerea IPS Ioan, moderator maestru şi de spirit, au urmat cuvântările şi discuţiile în plen. Au conferenţiat distinşii cercetători: dr. Maria Cobianu-Băcanu, care a susţinut studiul „Patriarhul Miron Cristea promotor al unităţii culturii române”; dr. Alexandru Porţeanu, cu tema „Românii din Transilvania în primăvara anului 1914. O premoniţie a Episcopului Miron Cristea” şi prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop, cu suscitanta şi de actualitatea temă „Despre retrocedarea averilor mănăstireşti în Transilvania”. După o scurtă pauză, a urmat lansarea şi prezentarea celor mai recente apariţii editoriale. Desigur, s-a început cu volumul scris de majoritatea participanţilor la sesiunea de comunicări ştiinţifice, revista „Sangidava” 2 (VIII) Serie Nouă, care valorifică 45 dintre comunicările susţinute la actuala ediţie a Zilelor „Miron Cristea”. Ajunsă la al VIII-lea volum, revista, în totalitatea sa, cuprinde în cele 3.787 de pagini 452 de studii şi articole (din cele aproximativ 850 susţinute la sesiunile de comunicări ştiinţifice), reprezentând 53 la sută din totalul comunicărilor, elaborate de peste 200 de cercetători şi oameni de cultură şi spiritualitate românească, care-şi aduc astfel aportul la cunoaşterea adevărului istoric, a oamenilor şi faptelor lor din această străveche vatră românească situată în estul transilvan, de către lumea ştiinţifică, de guvernanţi şi, mai ales, de masa locuitorilor de pe aceste meleaguri. Revista este benefică şi stimulatorie şi pentru cercetătorii care-şi văd astfel rodul cercetării de peste an, aduse la cunoştinţa publicului şi a celor interesaţi. Prin publicarea studiilor întreprinse în întregul spaţiu românesc ale cercetătorilor din întreaga ţară, ceea ce-i conferă revistei o dimensiune naţională, Topliţa se înscrie atât pe harta cercetării istorico-spirituale şi culturale româneşti, cât şi în circuitul manifestărilor culturale şi ştiinţifice de prestigiu naţional, chiar internaţional, prin contribuţia celor din Republica Moldova, Ucraina şi Polonia. Dintre cele peste 30 de volume lansate au trezit un mare interes în rândul participanţilor titlurile: „Infinitul de cobalt - interviuri cu Aurelian Antal” din seria „Eminescu Nestins”, de Elena Condrei; „Defileul Mureşului, Studiu de Geografie Umană”, de George-Bogdan Tofan; „Sângeorgiu de Mureş. Septembrie 1940 - septembrie 1944”, de Ilarie Gheorghe Opriş, Constantin Bogoşel; „Lucrarea Sfinţirii”, de Pr. Emil Pop şi prof. Valeria Pop; „Topliţa Română - istoria unui municipiu”, de ing. Adrian Moisoiu; „Despărţământul Topliţa al ASTREI (1927-1940)”, de Laura Giura şi Dumitru Ţepeluş; „Sens giratoriu”, „Poeme verzi pe pereţi” şi revista „Vatra Veche”, nr. 66/2014, de Nicolae Băciuţ; „Turişti prin Australia”, de Michael Băietu-Cuţui; „Gălăuţaşul şi gălăuţenii de altădată”, de Ioan Dobreanu; „Cruci şi obiecte de cult religios de la Biserica de lemn din Bilbor”, de Pamfil Bilţiu; „Valea Casăului”, vol. III: „Cultura materială şi istoria aşezărilor”, de Pamfil Bilţiu, Maria Şerba, Maria Bilţiu; Revista „Familia Română” - o publicaţie pentru solidaritatea românilor de pretutindeni”, prezentată de redactorul-şef dr. Teodor Ardelean; „Dascăli mureşeni - 200 de biografii - vol. VII”, de Dorin Borda, Ilarie Gheorghe Opriş, Simion Bui; volumul omagial „Lazăr Lădariu la 75 de ani” din colecţia „Profesioniştii noştri” vol. XII, îngrijit de Florin Bengean şi Ioan Lăcătuşu, şi altele.
    Expozeurile ştiinţifice, în linie dreaptă
    După masa de prânz a avut loc vernisarea Compoziţiei plastice din ceramică „Avatar” ale cărei semnificaţii au fost prezentate de autorii săi, Maria şi Aurelian Antal, cel din urmă fiind şi autorul bustului poetului Grigore Vieru, aşezat pe Aleea Personalităţilor din Parcul Central al Topliţei, după care s-a desfăşurat Sesiunea Internaţională de Comunicări Ştiinţifice organizată pe trei secţiuni: a I-a, „Miron Cristea - Patriarhul reîntregirii neamului”; a II-a, „Istorie bisericească” şi a III-a, „Istorie. Cultură. Civilizaţie”. Fiecare dintre moderatorii secţiunilor au remarcat studiile susţinute de cercetători prin ineditul, obiectivitatea, valoarea informaţională, contribuţia la istoria locală şi naţională a românilor. În acest sens, au fost remarcate la secţiunea a I-a, moderată de prof. univ. dr. Ion Giurcă, studiile: „Patriarhul Miron Cristea, promotor al unităţii culturii româneşti”, de Ana Bantoş; „Miron Cristea, Patriarhul reîntregirii neamului”, de Ilie Şandru; „Patriarhul Miron Cristea, păstrător al unităţii neamului”, de Alexandru Bantoş; „Nicolae Iorga despre Miron Cristea”, de Ioan Lăcătuşu; „Casa natală a Patriarhului Miron Cristea între familie şi autorităţi. Documente inedite”, de Alin Spânu; „Miron Cristea şi valorificarea patrimoniului folcloric şi etnografic”, de Pamfil şi Maria Bilţiu. La acestea putem adăuga interesantul studiu al moderatorului Ion Giurcă intitulat „Relaţiile româno-polone în perioada guvernării lui Miron Cristea”. La secţiunea a II-a, moderată de prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei şi conf. univ. dr. Liliana Trofin, au fost scoase în evidenţă comunicările: „Mitropolitul Pimen Georgescu şi Războiul pentru Întregirea Neamului”, de Gavriil Preda; „Biserica Ortodoxă din Vama-Buzăului împlinind misiunea sfântă în slujba neamului”, de Corina Sporea-Bărăgan; „Episcopul Emilian Antal, un destin frustrat şi neîmplinit”, susţinut de Traian Chindea; „Episcopul topliţean Emilian Antal sub lupa autorităţilor comuniste”, de Beatrice-Melandolina Dobozi; „Noi date privitoare la viaţa protopopului Ştefan Rusu, ctitorul catedralei din Târgu-Mureş”, de Ioan-Eugen Man; „O pagină de zidire naţională şi bisericească: înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei”, de Ion Negrei; „Toader Sabău (Uşurelu), ctitor al Mănăstirii Curchi din Moldova”, de Ilarie Gheorghe Opriş; „Contribuţia împăratului Constantin cel Mare la dezvoltarea vieţii materiale şi spirituale în spaţiul danubiano-pontic”, de Ştefan Vodă. Ca participant la această secţiune, ţin să remarc şi deosebita valoare ştiinţifică a studiilor celor doi moderatori, care din modestie nu au vrut să le evidenţieze: „Regimul cultelor în România interbelică”, de Ion Agrigoroaiei, şi „Pe urmele pelerinilor români la Locurile Sfinte”, de Liliana Trofin. La cea de-a III-a secţiune, moderatorii prof. Vilică Munteanu şi prof. dr. Liviu Boar, au remarcat contribuţiile originale şi inedite aduse de majoritatea lucrărilor susţinute, motiv pentru care le voi reda în ordinea susţinerii lor: „Sfinţii martiri Brâncoveni”, de Florin Bengean; „Resuscitarea unui fals: Casa Memorială „Mihai Eminescu” la Deda”, de Nicolae Băciuţ; „Consideraţii documentare ale istoriei Bilborului în secolul XIX”, de Liviu Boar; „Arta plastică în Târgul Mureşului interbelic”, de Constantin Bogoşel; „Putere şi responsabilitate”, de Elena Cobianu; „Românii din ţară, românii din alte ţări”, de Michael Băietu-Cuţui; „Situaţia Banatului la sfârşitul Primului Război Mondial”, de Adrian Deheleanu; „Momente din lupta anticomunistă pe Mureşul Superior”, de Ilie Frandăş; „Românii în perspectivă istorică şi confesională în viziunea sociologului Dan Dungaciu”, de Stelian Gomboş; „Satul în imaginarul colectiv, individual şi literar. Un studiu de caz: Gălăuţaş (Harghita)”, de Dorel Marc; „Constantin Brâncoveanu, model de dăruire”, de Ioan Morar; „Personalităţi transilvănene în medalistică”, de Vilică Munteanu; „Corespondenţa dintre Vasile Netea şi Valeriu Niţu”, de Dimitrie Poptămaş; „Sisteme defensive ale satelor de culme în zona Topliţei”, de Zorel Suciu; „Un eveniment naţional lăudabil: 10 ani de la apariţia revistei Pro Memoria”, de Valer V. Vodă. Am ţinut să redau titlurile majorităţii comunicărilor pentru a se constata varietatea tematicii şi preocupările participanţilor la Sesiunea Internaţională de Comunicări Ştiinţifice desfăşurată, recent, la Topliţa, mai exact în perioada 17-20 iulie 2014. Toate titlurile enunţate în acest articol se regăsesc între cele 45 de studii apărute în revista „Sangidava 2 (VIII)”/2014.
    Excursie documentară „Din Valea Mureşului în Valea Bistricioarei”
    Cea de-a doua zi, dedicată primului Patriarh al României, s-a desfăşurat sub forma unei excursii documentare având ca tematică geografică „Din Valea Mureşului în Valea Bistricioarei”, dar ca obiective istorico-economice şi spiritual-patriotice vizitarea Monumentului-mausoleu de la Topliţa - Gura Secului, cimitirelor eroilor din Capul Corbului şi Tulgheş, toate datând din Marele Război de Întregire Naţională, a bisericilor ortodoxe din Borsec - ridicată pe locul în care s-a aflat Biserica ctitorită de Miron Cristea în perioada interbelică (1936) şi dărâmată de unguri în 1941 -, Capul Corbului, unde se află catapeteasma Bisericii lui Miron Cristea din Borsec, şi a Bisericii de lemn, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, monument istoric - 1828 - din Tulgheş. O excursie instructivă şi benefică pentru cei care, ajunşi la o vârstă mai înaintată, se mişcă mai puţin. O bună impresie a făcut vizitatorilor, în primul rând, „ghidul” Ilie Şandru, la toate obiectivele istorice vizitate. Apoi, Pr. Nicolae Ciupudean, de la Borsec, a dat cu multă amabilitate informaţiile solicitate de vizitatori. La Tulgheş, Pr. Vasile Şuteu a dat detalii privind viaţa religioasă şi arhitectura, mai puţin ortodoxă, a Bisericii Ortodoxe, dar şi a Bisericii de lemn din aceeaşi localitate. De aceiaşi politeţe şi ospitalitate ne-am bucurat şi la „Stâna Haiducilor” din Corbu, unde am servit un excelent meniu de prânz.
    IPS Ioan, decorat cu cea mai înaltă distincţie a Armatei de ministrul Mircea Duşa
    Cea de-a treia zi, ca de obicei, invitaţii, alături de peste o mie cinci sute de pelerini, au participat la hramul Mănăstirii „Sfântul Ilie”, mănăstire ctitorită de Patriarhul Miron Cristea, unde s-au aniversat şi 20 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi de la întronarea în scaunul episcopal al acesteia a Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan. Momentul important al zilei a avut loc la sfârşitul hramului, când ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, i-a înmânat Arhiepiscopului Munţilor, Ioan Selejan, cea mai înaltă distincţie a Armatei Române - Emblema de Onoare, „în semn de recunoştinţă şi preţuire pentru bogata activitate misionară şi pentru promovarea imaginii Armatei Române”. Ministrul, care a alăturat înaltei distincţii o icoană şi un coş de flori în culorile Tricolorului Românesc, a mai spus în cuvântul său, despre IPS Ioan, că este „omul care s-a bătut pentru Biserica Ortodoxă, pentru românii din cele două judeţe, astfel că aici ortodoxia, cultura, dar şi tradiţiile populare româneşti sunt valorificate ca nicăieri în altă parte”. La rândul lor, şefii de Stat Major al Forţelor Terestre, Aeriene şi Navale, respectiv general maior Nicolae Ciucă, general maior Laurian Anastasof şi contraamiralul Alexandru Mîrşu, au dăruit IPS machetele unui tanc, avion F16 şi o fregadă. În cuvântul său de mulţumire, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, amintind că Armata şi Biserica au fost alături permanent, a spus: „Vă asigurăm că, atât timp cât va fi ortodoxie românească, din cărţile noastre de slujbe nu va lipsi cuvântul Oştirea Română. La fiecare Liturghie, mii de preoţi români din mănăstiri şi din bisericile de mir pomenesc, în fiecare duminică şi sărbătoare, poporul şi Oştirea Română. Aşa am pomenit de la strămoşi, ca Biserica şi Armata să fie mereu pe acelaşi front al păcii, al iubirii, al siguranţei naţionale şi al binelui Poporului Român. Dumnezeu să vă binecuvânteze, Oştire Română”.
    Felicitări organizatorilor Zilelor „Miron Cristea”, în frunte cu acel Om mereu scormonitor al valorilor identitare naţionale care este Ilie Şandru! La revedere, la ediţia a XVIII-a!

    Categorie:


    0 0

    Zilele „Andrei Şaguna”, Sfântu-Gheorghe, ediţia a XXII-a

    Deja un simbol al românităţii din Ardeal, Zilele „Andrei Şaguna” au avut loc şi în acest an, în municipiul Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, în perioada 24-29 iunie 2014, sub auspiciul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi al Centrului European de Studii Harghita-Covasna, în parteneriat cu Centrul European de Studii al Academiei Române, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”. Întreg demersul a fost sprijint necondiţionat de către Consilul Local Municipal, Primăria şi Consiliul Local Vâlcele, precum şi de SC Ştefadina Comserv SRL Bucureşti.
    Diveristatea pregătirii academice a vorbitorilor a evidenţiat şi de această dată multitudinea de faţete ale problemelor abordate pe parcursul celor şase zile de dezbateri şi evenimente culturale, fiecare dintre participanţi contribuind la constituirea unei imagini de ansamblu a relaţiilor româno-maghiare trecute, prezente şi viitoare. Sociologi, folclorişti, istorici, economişti, diplomaţi - cu toţii au adus pe rând în discuţie subiecte dintre cele mai diverse, propunând soluţii viabile pentru problemele pe care le întâmpină astăzi comunităţile româneşti din Transilvania. Pe scurt, o parte dintre elitele româneşti au semnat condica de prezenţă la Sfântu-Gheorghe şi anul acesta, într-un minunat exerciţiu de imaginaţie democratică.
    În cele ce urmează, vom face o trecere în revistă a prelegerilor celui de-al doilea panel de discuţii, din ziua de vineri, 27 iunie. Dezbaterile s-au desfăşurat în incinta Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi au fost moderate de către prof. univ. dr. Radu Baltasiu, în calitate de director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, împreună cu dr. Alexandru Porţeanu, venit tot de la Bucureşti.
    Această sesiune, intitulată Geopolitica entităţilor - între multiculturalism şi dreptul minorităţilor şi al popoarelor, a fost deschisă chiar de către prof. univ. dr. Radu Baltasiu, care a mutat focusul dezbaterilor de la perspectiva istorică a panelului anterior la cea sociologică, complementară.
    În deschidere, prof. univ. dr. Radu Baltasiu a vorbit despre geopolitica entiăţilor, sintagmă care a definit această secţiune a conferinţei, spunând că este un produs al paradigmei multiculturalismului ce îşi are izvoarele în faptul că, odată cu spargerea Iugoslaviei, a apărut un ansamblu de entităţi (conform specialiştilor americani), încercându-se acelaşi tip de acţiune şi în Harghita-Covasna, sub auspiciile unei Europe multiculturale.
    Comunicarea domniei sale, Managementul minorităţilor, aduce în discuţie sistemul sociologic al lui Anton Golopenţia, numele căruia rezonează cu înfiinţarea primului Institut de Statistică din România. Puţini sunt însă cei care l-au citit pe sociologul Anton Golopenţia, care, într-o manieră specifică şcolii de Sociologie de la Bucureşti, abordează în scrierile sale subiecte dintre cele mai diverse, oprindu-se inclusiv asupra situaţiei minorităţilor din România. Iată, deci, o primă dovadă a complexităţii subiectului adus în discuţie de către organizatorii Zilelor „Andrei Şaguna” - problema nu este doar actuală, ci are şi rădăcini socio-istorice care se pierd în negura timpului, reprezentând puncte esenţiale pe agenda elitelor româneşti. Fiecare perioadă a produs propriile ei soluţii, în acord cu climatul extern şi viziunea politică dominantă, însă Radu Baltasiu ne atrage atenţia asupra capacităţii unora dintre aceste măsuri de a transcede spaţiul şi timpul în care au fost produse. Un astfel de exemplu îl regăsim tocmai la Anton Golopenţia, care, în perioada interbelică, ajungea la concluzia că minorităţile de pe teritoriul României nu trebuie nicidecum asimilate, ci integrate în statul-naţiune. Desigur, condiţia acestei integrări ţine tocmai de coerenţa statului, care rezidă în interiorul naţiunii: „Într-un stat puternic, instituţiile funcţionează bine, iar singurul purtător de stat este naţiunea”. Cu alte cuvinte, pentru a avea un stat coerent, este necesar ca naţiunea (adică poporul cu voinţă) să fie unitară, iar atât timp cât minorităţile vor fi îndepărtate de statul-naţiune în mod sistematic de către propriile lor elite, în vederea formării unor enclave de tipul aşa-zisului „ţinut secuiesc”, nici instituţiile Statului Român nu pot funcţiona corect, dar nici comunităţile etnice nu pot cunoaşte dezvoltarea concomitentă cu păstrarea identităţii culturale/etnice/religioase.
    Astfel, minorităţile nu trebuie separate de România în „ţinuturi” autonome, ci integrate - „în cazul minorităţii maghiare, trebuie să se vorbească nu despre un aşa-zis „ţinut secuiesc”, ci pur şi simplu despre maghiarii din România ca membri ai naţiunii române”. În acest mod, minoritatea maghiară ar trece de la stadiile de minoritate-instrumentalizată sau minoritate-scop-în-sine (în numele multiculturalismului) la etapa minorităţii-punte, despre care scria atât Anton Golopenţia, în perioada interbelică, cât şi, recent, academicianul Ioan Aurel Pop - starea care asigură funcţionarea optimă atât a statului suveran, cât şi a comunităţilor etnice.
    Cel de-al doilea vorbitor, dr. Alexandru Porţeanu a expus Unele consideraţii istorice asupra relaţiilor româno-maghiare din România în primul sfert de secol după redobândirea libertăţilor şi drepturilor democratice (1990-2014), sesiunea de comunicări fiind apoi continuată de E.S. Traian Pleşca, diplomat de carieră, care a dezvoltat o comparaţie geo-istorică între Tirolul de Sud şi aşa-zisul „ţinut secuiesc” pentru a arăta incompatibilitatea celor două situaţii, atingând pe parcursul expunerii puncte nevralgice ale lumii moderne - elitele conducătoare, dreptul la autodeterminare, unitatea naţională.
    În primul rând, Traian Pleşca a început prelegerea prin observaţia că, la prima vedere, situaţia sud-tirolezilor ar putea servi drept model Transilvaniei. Diferenţa majoră constă, însă, în faptul că „prin tratatele de după primul razboi mondial, Ardealul a revenit la patria-mamă prin exercitarea până la capăt a dreptului la autodeterminare, care aparţine exclusiv popoarelor”. Readucerea Transilvaniei între graniţele României a fost o mişcare dorită şi susţinută de întregul Popor Român, tocmai în virtutea acestui drept de autodeterminare naţională. În schimb, dreptul internaţional are în vedere doar capacitatea popoarelor de a se autodetermina, nu şi a minorităţilor.
    Aducând problema autodeterminării la zi, E.S. Traian Pleşca susţine că „astăzi asistăm la o ofensivă absolută la adresa unităţii naţionale, pentru a distruge naţiunea, pentru a o destructura. Nu e străină această tendinţă pe plan mondial de fenomenul globalizare”, care poate fi văzută chiar ca o armă politică. „Lumea este condusă de oculta mondială”, care, de fapt, reprezintă un sistem complex de distribuţie a resurselor şi puterii la nivel naţional şi transnaţional, iar una dintre ţintele sale ar fi slăbirea naţiunilor de la periferie - cele mai mici, în special din punct de vedere economic. Slăbirea statelor naţionale înseamnă, de fapt, şi slăbirea dreptului la autodeterminare, care poate fi revendicat acum şi de minorităţi, dat fiind faptul că instituţiile naţiunilor în care acestea ar trebui să fie integrate nu mai au vitalitatea necesară pentru a gestiona coerent presiunile interne şi externe care vizează, în ultima instanţă, insularizarea statală.
    În ceea ce priveşte parcursul istoric al Tirolului de Sud, se remarcă faptul că în diversele documente şi convenţii redactate începând cu terminarea primului război mondial, cuvântul autonomie nu apare nicăieri, ci este înlocuit cu diverse expresii, precum „provincie autonomă”, care aveau însă drept fundament minoritatea lingvistică.
    Dr. Mihail Ungheanu a fost cel de-al patrulea vorbitor al acestei secţiuni. Cercetător în cadrul Centrului European de Studii pe Probleme Etnice al Academiei Române, domnia sa a adus în discuţie un foileton publicat de Bedo Zoltan în cotidianul „Szekely Hirmondo” din judeţul Covasna - un exemplu de falsificare publică a istoriei Transilvaniei.
    Zoltan susţine că Transilvania nu este şi nici nu a fost teritoriu românesc, continunând seria de dezinformări a populaţiei maghiarofone, evidentă inclusiv în manualele şcolare folosite în instituţiile cu predare în limba maghiară. Contrar adevărului istoric, Zoltan scrie că stăpânirea maghiară ar fi fost cea care a permis ca limba română să se dezvolte pe acest teritoriu, locuit „înainte” de maghiari. Populaţia românească nu ar fi avut de suferit nicicând - conducerea maghiară a permis ca slujbele ortodoxe româneşti să se desfăşoare în limba română.
    Pe aceste fundamente considerate eronat ca fiind valide din punct de vedere istoric, poporul maghiar devine catalizatorul care a dus la dezvoltarea culturală a Poporului Român din Transilvania. Ulterior, pâmântul transilvan a fost anexat forţat de către autorităţile de la Bucureşti, astfel că prezenta Statului Român în Ardeal nu este legitimă nici până astăzi.
    Neadevărurile pe care le scrie Zoltan sunt mai mult decât evidente şi ofensatoare la adresa României, însă dr. Mihail Ungheanu consideră că un asemenea foileton nu ar trebui să se bucure de legitimitate nici măcar printre elitele maghiare, dat fiind faptul că „nu există trimiteri bibliografice, iar analizele nu sunt făcute pe baza unor criterii clare”, iar afirmaţiile lui Zoltan pot fi combătute foarte simplu - spre exemplu, încă din 1366 Ludovic de Anjou susţinea drepturile românilor de a deţine pământuri în Transilvania, întrucât le deţineau deja de peste o mie de ani.
    În final, dr. Ungheanu a încheiat prelegerea cu o remarcă deja bine-cunoscută: poporul român este unul vital biologic, iar populaţia maghiară doar asimilează etnii, lucru care denotă o gravă criză identitară a celor din urmă, ceea ce nu permite naţiunii maghiare să depăşească această etapă revizionistă.
    Mai departe, a preluat cuvântul conf. univ. dr. Cristian Pantelimon, cadru didactic al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, care a vorbit despre Geopolitica autonomiilor, începând prin a preciza faptul că un concept precum cel de autonomie ar trebui fie clarificat, fie tratat cu deosebită atenţie în discursul academic şi politic, fiindcă „este distrus din punct de vedere teoretic”, fiind o noţiune „buclucaşă”. Autonomia este un concept periculos de folosit, care devine agresiv tocmai prin ambiguitatea intrinsecă ce îl defineşte, ceea ce permite indivizilor să îl utilizeze în funcţie de propriile interese, în contexte geopolitice tot mai tulburi.
    Chestiunea autonomiei se pune adeseori în plan juridic, însă nu aceasta este cea mai importantă dimensiune a sa, fiind şi o noţiune care înglobează o perspectivă profund politică (sau politizată). Nu drepturile şi libertăţile sunt ţinta demersurilor de (re)câştigare a autonomiei maghiarilor din Ardeal, fiindcă minorităţile se bucură deja de numeroase libertăţi juridice - acesta este numai un pretext pentru încercarea de decapitare politică a unei majorităţi româneşti, mai puternică instituţional.
    Similar, şi termenul de discriminare este agresiv şi relativ, fiindcă „în literatura de specialitate, majoritatea nu este niciodată pusă la zid, însă în realitate lucrurile stau altfel”. Discriminarea este definită de obicei ca fiind o acţiune ofensivă la adresa unei minorităţi sau a unei categorii defavorizate, nicidecum ca o agresiune a unei minorităţi la adresa unei majorităţi, însă situaţia din Transilvania şi atrocităţile comise de maghiari împotriva românilor, de-a lungul secolelor, ne dezvăluie o nouă faţetă a acestui concept atât de vehiculat astăzi.
    În fine, conf. univ. dr. Cristian Pantelimon a încheiat prin observaţia că tergiversarea continuă a închiderii definitive a cazului autonomiei maghiare în Transilvania atrage după sine consecinţe dintre cele mai nefaste, complicând inutil problema, în condiţiile în care, în ceea ce priveşte minoritatea maghiară, este binecunoscut faptul că „elitele acesteia au reflexul de a se autovictimiza, de a cere reparaţii istorice, fiind o ilustrare a incapacităţii unui spirit colectiv de a se autoregla în funcţie de unele evenimente istorice”.
    Cel de-al şaselea vorbitor al acestui panel vine tot din partea unei universităţi bucureştene - dr. Liliana Trofin, care a susţinut o scurtă comunicare pe tema Aspectelor etnoculturale în spaţiul intracarpatic în Evul Mediu, marcând în discursul său trecerea de la omul politic la animalul îndumnezeit al Evului Mediu, referindu-se, mai precis, la epoca de tranziţie de la sfârşitul antichităţii târzii la Evul Mediu, pe coordonate bizantine.
    Identitatea ento-culturală a unei naţiuni stă în bună măsură pe credinţa împărtăşită în mod unitar de către membrii săi, iar, în spaţiul locuit de români, această unitate religioasă pare să se fi prezervat prin uniformizarea dogmei niceo-constantinopolitane, având drept catalizator literatura canonică. Dr. Liliana Trofin înaintează ipoteza conform căreia literatura religioasă ar fi putut fi tradusă în limba română, lucru care ar fi contribuit în bună măsură la pătrunderea adevărului de credinţă în toate straturile societăţii, prin predicarea în limba poporului, strategie care a avut drept consecinţe directe prezervarea identităţii româneşti şi conservarea patrimoniului cultural.
    O altă ipoteză ar fi cea conform căreia românii au preferat folosirea grafiei slavone în locul celei latine pentru a nu cădea în erezie. De aici, interesantă este observaţia că spaţiul românesc este lipsit de erezii la acea vreme, ceea ce denotă ataşamentul necondiţionat pe care românii l-au avut şi îl au faţă de Ortodoxie - acest tip de atitudine poate fi regăsit doar în cazul unui popor creştinat în mod natural, fără intervenţii politice.
    Următoarea temă pe ordinea de zi a vizat Acţiunile maghiare de spionaj pe teritoriul româniei în perioada 1939-1941, abordată de către istoricul Traian Cepoiu.
    Spionajul este o formă de manifestare a iredentismului maghiar care, până la Trianon şi după, a fost însoţit de astfel de practici. În perioada menţionată, aproape 90 la sută dintre acţiunile de spionaj treceau prin filiera Cominternului. Traian Cepoiu afirmă că după primul război mondial „toate dezertările de soldaţi şi jumătate din efectivele militare române lăsate la vatră erau vag bolşevizate. Atunci vedem cum au fost posibile dezertări masive din spaţiul transilvan, soldaţii ajungând până în Ungaria, unde se formau regimente de infanterie ardelene”. Comunicarea lui Traian Cepoiu a fost întreruptă scurt de către unul dintre moderatorii panelului, prof. univ. dr. Radu Baltasiu, care a remarcat (pe bună dreptate, în opinia noastră) faptul că bolşevizarea Armatei Române este o acuzaţie gravă, mai ales dacă luăm în calcul ideea că în toate sursele istoriografice este atestat faptul că principala componentă demografică a Armatei Române din primul război mondial o constituiau ţăranii, care, mai mult decât oricare alţii, aveau un ideal naţional de făurit. Astfel, cum s-ar putea susţine ideea bolşevizării ţăranului român?
    Revenind la subiectul prelegerii - acţiunile de spionaj maghiare din timpul celui de-al doilea război mondial - concluzia ar fi că, din fericire, „Statul Român a avut toate pârghiile necesare de a depista la timp majoritatea cazurilor de spionaj”, astfel că eventualele consecinţe nu au fost foarte grave.
    Cea de-a opta temă pe ordinea de zi a fost O pagină din realitatea raportului minoritate-majoritate în regimul comunist. Episcopul Papp Laszlo şi spiritul libertăţii religioase (1976), subiectul fiind dezvoltat de către Daniel Niculae, reprezentant al Asociaţiei Istorice „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, care a subliniat multitudinea de beneficii şi drepturi de care s-a bucurat minoritatea maghiară în timpul regimului comunist, remarcată şi de Episcopul Papp Laszlo, preşedintele Sinodului Bisericii Reformate.
    Dintr-un raport realizat de şeful Direcţiei Întâi de Informaţii Interne de Securitate, Dumitru Tăbăgaru, reiese faptul că pe lângă asigurarea documentelor secrete din Departamentul Cultelor, Securitatea avea atribuţii şi în sfera cultelor externe, având ca vârf de lance Biserica Ortodoxă Română. Cu toate acestea, drepturile minorităţii maghiare au fost mereu respectate în timpul perioadei comuniste.
    Mai departe, cuvântul a fost preluat de către dr. Elena Cobianu şi dr. Maria Cobianu-Băcanu, care au vorbit despre Maghiarii şi proiectele de legi autonomiste şi separatiste.
    Una dintre prelegerile care a stârnit cele mai multe reacţii a fost cea a Dorin Suciu, jurnalist, care a conferenţiat despre Neorevizionismul şi autonomia „ţinutului secuiesc”.
    Dorin Suciu remarca faptul că acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unei regiuni autonome maghiare sunt, de fapt, rezultatele unei ofensive politice, diplomatice şi de imagine ale guvernelor Ungariei de după 1990. Cel mai pernicios s-a arătat Guvernul Orban Viktor: „Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţională, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui Antall Jozsef (1990-1994) şi Orban Viktor (1998-2002) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent”.
    Ca bază teoretică pentru perpetuarea neadevărului istoric şi triplei ofensive, Dorin Suciu se foloseşte de o perspectivă sociologică - teoria lui Thomas sau profeţia care se autorealizează. În mare, aceasta înseamnă că dacă oamenii consideră nişte situaţii drept reale, chiar dacă ele nu sunt, atunci se vor manifesta ca şi cum ar fi reale. Tocmai această teorie stă la baza a ceea ce numim manipulare sau dezinformare - falsa definire a unei situaţii poate produce întocmai acea situaţie. Aplicând teoria lui Thomas la situaţia din Transilvania, vorbitorul remarca faptul că „este exact ceea ce se întâmplă aici, în inima României”.
    Trecând dincolo de teoria lui Thomas şi evidenta ei aplicabilitate pentru situaţia socială, politică, economică şi culturală din Ardeal, au fost remarcate şi dezinformările continue care au pornit de la Budapesta şi care i-au înverşunat neîncetat pe liderii maghiarilor şi secuilor din Transilvania. În acest sens, domnia sa ne oferă exemplul intervenţiei NATO din Iugoslavia (1999), în urma căreia Guvernul Orban a înaintat ipoteza conform căreia statul american ar avea o poziţie favorabilă în ceea ce priveşte autonomia minorităţilor în spaţiul european, creând astfel un fals climat internaţional de încurajare a atitudinilor iredentiste şi revizioniste maghiare care continuă să se intensifice până astăzi. Deşi Guvernul american a negat această poziţie, consecinţele manipulării mediatice de atunci sunt observabile inclusiv astăzi, dovedind încă o dată atât valabilitatea profeţiei autoîmplinite, cât şi puterea pe care manipularea politică o poate avea asupra maselor.
    Dr. Ioan Lăcătuşu a adus în discuţie Centrul European de Studii Covasna-Harghita, prin intermediul căruia a fost realizat un studiu comparativ al activităţilor şi programelor organizaţiilor de extremă dreaptă din Ungaria şi restul Europei. Comunicarea domniei sale, intitulată Dimensiuni ale convieţuirii româno-maghiare oglindite în presa de limbă maghiară, expune prinicipalele concluzii ale studiului antemenţionat, Acţiuni ale unor organizaţii maghiare extremiste, revizioniste şi antiromâneşti, punând în lumină legăturile dintre astfel de formaţiuni din spaţiul românesc şi altele similare din întreaga Europă, în special ţări precum Croaţia, Polonia, Bulgaria, Flandra, Italia, Suedia, Rusia, Ucraina şi Moldova. Faptul că asemenea curente revizioniste prind teren în spaţii profund diferite din punct de vedere cultural şi politic poate fi un indicator important al climatului geo-politic tot mai problematic, mai ales dacă luăm în calcul cele mai recente evenimente din Ucraina. Îngrijorător este, însă, faptul că membrii HVIM (Mişcarea de Tineret din cele 64 de Comitate) consideră violenţa fizică drept un mijloc legitim de afirmare a idealurilor lor şi apărare a ceea ce ei consideră a fi integritatea teritorială a Ungariei, lucru care poate influenţa negativ stabilitatea socio-politică din Ardeal.
    În final, acest panel a fost încheiat de drd. Vasile Lechinţan (reprezentant al Despărţământului „ASTRA” Cluj), printr-o prelegere Despre Ţinutul Secuiesc. Un document oficial al Uniunii Europene incită pe maghiarii din România, continuând astfel perspectiva transnaţională conturată de dr. Ioan Lăcătuşu. Documentul Uniunii Europene adus în discuţie este Raportul ECRI privind România. Al patrulea ciclu de monitorizare, adoptat la 19 martie 2014, publicat la 3 iunie 2014. Problema acestui raport o regăsim abia la pagina 47, unde, în nota de subsol nr. 107, autorii spun cǎ „Ţinutul Secuiesc a existat ca entitate legală din timpurile Evului Mediu până la compromisul Austro-Ungar din 1867” şi că „Din timpuri medievale a avut propriul său steag şi propria sa stemă”, sugerând astfel faptul că pretenţiile revizioniste şi iredentiste maghiare sunt legitime. Domnul Lechinţan apelează la istoria Ungariei şi a României pentru a demonstra, pe parcursul prelegerii domniei sale, faptul că secuii nu au beneficiat niciodată de niciun fel de autonomie, nici din partea conducătorilor Transilvaniei, nici ai României sau Ungariei; mai mult, comiţii au fost întotdeauna de alte origini, rar secuii având inclusiv conducători români, cum ar fi Ştefan Mailat sau Ioan de Hunedoara.
    Problema steagului secuiesc este greşit abordată în documentul Uniunii Europene, întrucât soarele şi luna reprezintă simboluri ale secuilor, nicidecum ale aşa-numitului ţinut secuiesc, reprezentând doar un mijloc de identificare etnică, neoficială, pe când un ţinut secuiesc autonom depăşeşte cu mult graniţele informalităţii.
    Mutarea acestui joc de putere ce are drept miză integritatea teritorială a României din spaţiul ungar şi românesc la masa Consiliului Europei denotă o atitudine nepotrivită din partea Uniunii Europene, care ar trebui să fie garantul bunei funcţionări a statelor membre, însă afirmaţii precum cele citate mai sus, nefondate din punct de vedere istoric, nu fac decât să incite şi mai tare elitele maghiarilor din România în goana după autonomie.

    În loc de final

    Toate prelegerile din cadrul acestui panel au generat discuţii fructuoase pe teme diverse - de la globalizare la autonomie şi suveranitate naţională, dovedind reuşita efortului organizatorilor de a readuce la masa de discuţii specialişti din domenii variate, dar complementare. Considerăm că astfel de demersuri sunt necesare pentru menţinerea unui spirit românesc viu în inima Ţării, fiind o expresie rar întâlnită a unei societăţi civile sănătoase, a unei naţiuni încă posesoare de vitalitate, care are capacitatea de a găsi soluţii potrivite în probleme delicate. Tocmai de aceea, ne întristează întrucâtva vizibilitatea scăzută a evenimentului în presa centrală - nu este folositor nimănui faptul că vocile acestor Oameni dedicaţi să rămână captive între pereţii sălii de conferinţe, mai ales când tocmai dumnealor au capacitatea de a face primii paşi către soluţionarea unei tensiuni care persistă în zonă.
    Pe de altă parte, ne bucură să observăm sprijinul unor instituţii vitale pentru românii din Harghita şi Covasna - Primăriile şi Consiliile Locale din Sfântu-Gheorghe şi Vâlcele şi, mai ales, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, instituţie care are, mai întâi de toate, datoria păstrării integrităţii etnice şi culturale a zonei pe care o reprezintă. IPS Ioan Selejan a fost întotdeauna o figură centrală a unor astfel de manifestări, dovedind încă o dată că Biserica Ortodoxă Română este alături de românii din Transilvania, asigurând un cadru instituţional ideal pentru manifestări ştiinţifice precum Zilele „Andrei Şaguna”, care nu sunt altceva decât un prim pas către integrarea minorităţilor în statul-naţiune.
    Text de Andreea Băceanu, Ovidiu Solomon, Mădălina Mihăilă, Mirela Zorilă, Iulia Pană, studenţi la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti

    .

    Categorie:


    0 0

    26-27 iulie 2014
    SANTILIA 2014 Sambata 26 iulie - ora 16:00
    Traditionalul FACUT DE FLORI Duminica 27 iulie - ora 10:00
    Nunta traditionala la romanii din Voinesti INVITAT SPECIAL: GHEORGHE ZAMFIR
    MARIANA DEAC

    Categorie:


    0 0
  • 08/11/14--07:26: MAICA DOMNULUI
  • Pe bolta bisericii străluceşte-o mândră stea,
    Este cea mai plină de har, Sfânta Fecioară Maria.
    Maica Solului ceresc, nădejdea creştinilor,
    Uneşte cerul cu pământul în curgerea veacurilor.

    Cuvântul lui Dumnezeu chip omenesc a primit,
    Din preacuratul său trup cu vrerea Duhului Sfânt.
    Fiind lauda fecioarelor şi altar duhovnicesc,
    Îngerii-o slăvesc în cor, oamenii o fericesc.

    Bolnavilor e alinare, săracilor ocrotitoare,
    Model demn de vieţuire, tuturor sprijinitoare.
    Prin rugăciuni stăruitoare s-o preamărim cu dragoste,
    Primind lumina lui Hristos în suflete neprihănite.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    15 august

    „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

    Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, cu credinţă şi cu dragoste faţă de cea care a purtat în pântece pe Mântuitorul lumii, prăznuim pe 15 august trecerea întru adormire a Preacuratei şi Pururea Fecioarei care neîncetat se roagă pentru noi păcătoşii şi mijloceşte la Tatăl cel Ceresc pentru mântuirea sufletelor noastre, ca o mamă care nu-şi părăseşte pruncii niciodată.
    Iubiţilor, Domnul, Cel care pe Muntele Sinai a dat a Cincia Poruncă, Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, a arătat cu exemplul vieţii Lui cum trebuie să îşi respecte omul părinţii lui cei trupeşti.
    Cu rugăciunile ei, cu povăţuirile ei, cu blândeţea şi cu răbdarea ei, le-a fost de cel mai mare ajutor ucenicilor, Fiului ei iubit şi Dumnezeu.
    Maica Domnului şi-a petrecut cea mai mare parte a restului vieţii ei la Ierusalim, cercetând adesea locurile care îi aminteau de marile evenimente şi de minunile făcute de Fiul ei pentru mântuirea omenirii.
    Ea mai cu seamă cerceta Golgota, Betleemul şi Muntele Măslinilor. Dintre puţinele ei călătorii mai depărtate, se păstrează însemnările călătoriei ei la Antiohia, unde l-a cercetat pe Sfântul Ignatie Teoforul; de asemenea, însemnările călătoriei ei în Insula Cipru, unde l-a cercetat pe Lazăr, Episcopul Insulei, cel înviat de Domnul a patra zi din morţi.
    Ea a mai călătorit şi în Sfântul Munte Athos, pe care însăşi l-a binecuvântat; şi a rămas o vreme la Efes, în grija Sfântului Ioan Evanghelistul, în timpul cumplitei prigoane dezlănţuite împotriva creştinilor la Ierusalim.
    La o vârstă mai înaintată ajungând, ea mergea adesea să se roage Domnului, Dumnezeului şi Fiului ei în Muntele Măslinilor, locul înălţării Sale, dorind ca El să o ia din această lume cât mai curând cu putinţă.
    Cu ocazia unei astfel de rugăciuni, la Maica Domnului a venit Arhanghelul Gavriil, care i-a descoperit că peste trei zile Domnul o va chema la El. Arhanghelul i-a dăruit şi o stâlpare de finic din Rai, care avea să fie dusă în procesiune la slujba înmormântării ei.
    După acea rugăciune, ea s-a întors acasă plină de bucurie, nădăjduind că îi va vedea încă măcar o dată pe toţi Apostolii şi Ucenicii Fiului ei în această viaţă, mai înainte de a pleca. Domnul a împlinit dorinţa inimii Maicii Lui, iar apostolii, purtaţi pe nori de sfinţii îngeri, s-au strâns cu toţii în Muntele Sion.
    Maica Domnului i-a întâmpinat cu bucurie mare, i-a întărit, i-a mângâiat, i-a povăţuit, şi le-a împuternicit sufletele. Apoi, şi-a dat liniştită sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fără durere şi fără nicio suferinţă a trupului.
    Sfinţii Apostoli au luat pe umerii lor sicriul ce purta trupul adormit al Maicii Domnului, din care s-a răspândit bunămireasmă cerească, şi, înconjuraţi de creştinii din Cetatea Ierusalimului, au pornit să îl îngroape cu cinste în Grădina Ghetsimani, în mormântul Sfinţilor ei Părinţi, Ioachim şi Ana.
    Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot parcursul ei, procesiunea de înmormântare a fost ascunsă de ochii criminali ai iudeilor. Dar chiar şi aşa, Afthonie, un preot iudeu, a apucat sicriul cu intenţia de a-l răsturna, însă tot atunci un înger al Domnului i-a retezat cu sabia de foc ambele mâini nelegiuite care au rămas lipite de sicriu. El atunci a strigat către Apostoli să-l vindece, şi s-a vindecat cu adevărat numai după ce a mărturisit credinţa în Iisus Hristos Mântuitorul şi Domnul.
    De la această înmormântare, tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Toma însă a lipsit. Aceasta s-a făcut spre a se descoperi oamenilor o nouă şi întru tot slăvită taină a Maicii lui Dumnezeu. Toma a sosit la Ierusalim în a treia zi după înmormântarea Maicii Domnului, şi a dorit şi el să cinstească trupul adormit al Celei Preacurate.
    Dar când Apostolii au deschis mormântul, ei au aflat acolo doar giulgiurile goale - trupul nu se mai afla în mormânt! În acea seară, Maica lui Dumnezeu, înconjurată de un alai de îngeri, a venit în mijlocul Apostolilor şi le-a zis: „Bucuraţi-vă, căci eu sunt cu voi pururi”. Născătoare de Dumnezeu, purtătoare de grijă faţă de toţi cei ce o cheamă în rugăciunile lor, Maica Domnului rămâne în sufletele multor credincioşi ca cea mai sfântă şi îndrăgită fiinţă care s-a născut din părinţi trupeşti şi a fost alături de toate suferinţele îndurate de toţi cei ce L-au mărturisit şi-L vor mărturisi pe Fiul ei, pe Hristos Mântuitorul.
    Ştiţi oameni buni, că oricare ar fi motivul întristărilor şi al supărărilor, acestea vin numai de la diavoli. Aşadar, cum e posibil să deznădăjduim când avem un frate atât de grozav şi de puternic, care este Hristos, şi o mamă atât de cuprinzătoare, peste tot, care e Maica Domnului! Dumnezeu ne-a făcut dintr-o mare iubire, dar numai pentru El. Nu ne-a făcut şi pentru altceva, ci ca să fim în Împărăţie împreună în marea bucurie alături de El! Dar pentru lucrul acesta trebuie să jertfim.
    A căzut Adam, însă Dumnezeu ne-a creat perfecţi, ne-a creat cu mari posibilităţi pentru că umanitatea este superioară angelităţii îngerilor! Domnul Iisus Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus putinţă de a ne îndumnezei după har.
    În Evanghelie, Maica Domnului spunea Sfintei Elisabeta că mare dar i-a dat, de acum o vor bucura toate neamurile pământului, că a căutat spre smerenia roabei Sale! Ce-o să zică duşmanii Maicii Domnului, care zic că-i o simplă femeie, măcar că şi chiar femeia simplă înseamnă viaţă, înseamnă nădejde! Dar cum să vorbeşti aşa de Maica Domnului? E îngrozitor de vinovat! Şi, totuşi, acestor oameni la judecata cea din urmă, Maica Domnului le va arăta această nebănuită pedeapsă: „Vă iert, fraţi creştini! Domnul Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate, să-şi calce cuvântul!”. Şi dacă este vorba aşa şi nu se vor pocăi, în focul iadului zice că o să se ducă!
    Mântuitorul Hristos ne aşteaptă clipă de clipă, veacuri întregi, ne aşteaptă să ne îndreptăm inima către El, pentru că o simplă suspinare e o rugăciune mare!
    Nu vă descurajaţi! Am spus că e nevoie de cruce, de jertfă, pentru că trebuie să dărâmăm în noi tot ce a creat păcatul şi tot cu darul lui Dumnezeu vom face şi această „nebunie”, spune Părintele Arsenie Papacioc. Pentru că nu este ruşine să mori strivit de dureri! Este ruşine să mori istovit de plăceri!
    Ne-a creat cu atâta putere, cu atâta dragoste, dar ne-a făcut liberi ca să avem, a zice, şi noi meritul că suntem în Împărăţia Cerului. Însă şi aici ne ajută pas cu pas; ne spune Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia mea!”. Dacă nu se mişcă fir de păr, nu se mişcă nici fir de iarbă, nicio frunză nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu.
    Spunem de foarte multe ori că „eu am făcut un păcat mic”. Fraţilor, nu există în viaţă păcatul cel mai mic! E foarte mare păcatul! Şi atunci putem spune altfel, Adam n-a făcut decât că a muşcat dintr-un măr, dar a răsunat cerul şi pământul, pentru că făcuse o neascultare, pentru că se despărţise de Dumnezeul lui.
    Ne spune Mântuitorul că atunci vei trece de la moarte la viaţă… Moartea-i o realitate, iadul de asemenea, am spus, Dumnezeu nu poate să facă un singur lucru, să-şi calce cuvântul. A spus aşa, aşa va judeca! A apărut iadul, care este cea mai mare durere a lui Dumnezeu.
    Noi batem clopotele, ne luptăm să fim prezenţi, şi nu ni se cere nimic decât atât, să fim prezenţi şi să spunem: „Maica Domnului, nu ne lăsa!”. Credeţi că e puţin? Nu e puţin unde e dragoste desăvârşită. Acolo unde e dragoste desăvârşită, totul este posibil. Să Încercăm, fraţilor, să ne iubim! Iubirea este criteriul judecăţii de apoi. De câte ori săvârşim un păcat, de atâtea ori aducem la suprafaţă o ceată de demoni. E o realitate, căci atât de mult l-a sluţit păcatul, lepădarea, urâciunea pe om încât îi este mai uşor să trăiască cu diavolul decât să-i slujească lui Dumnezeu. Dar nu vă speriaţi! Dumnezeu ne-a ascultat, ne-a dat înger păzitor, ne-a dat pe Maica Domnului, avem toate cetele de îngeri. Aveţi îndrăzneală, e tot ce vă putem spune, pentru că avem multe de spus, însă în inimile noastre foarte pretenţioase, nu mai e nevoie de multe, ci e nevoie de mult, e nevoie de adâncime. Nu vă temeţi de judecată dacă aveţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului! În noi stă toată fericirea veşnică. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi încercaţi, fraţilor, încercaţi să vă iubiţi! Dacă nu se poate, cel puţin să nu vă mai omorâţi, să nu vă mai duşmăniţi, să nu vă mai înjuraţi, să nu vă mai blestemaţi!
    Noi ne rugăm aici, în Sfânta Biserică, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor, chiar dacă nu vă interesează, dar măcar să ştiţi, ne rugăm pentru toată lumea şi sigur, pentru dumneavoastră, cei care o preţuiţi pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos, căruia i se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin!

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Cercetări etnomuzicologice în perioada interbelică (I)

    După un deceniu de la izbucnirea conflagraţiei mondiale şi la câţiva ani după constituirea României Mari, cel mai important etnomuzicolog român, Constantin Brăiloiu, avea să-şi lege destinul ştiinţific (şi al metodologiei studierii folclorului muzical) de o întâlnire providenţială avută cu Bela Bartok în 18 octombrie 1924, zi care este considerată ca având „consecinţe deosebit de benefice” pentru istoria etnomuzicologiei româneşti. La acea dată compozitorul maghiar a sosit la Bucureşti, la invitaţia Societăţii Compozitorilor Români, a cărei membru era, pentru a susţine un recital de pian şi un concert, fiind cazat la tânărul compozitor Brăiloiu, secretarul SCR (Emilia Comişel şi Francisc Laszlo, 2006, Constantin Brăiloiu, partizan al etnomuzicologiei fără frontiere. 36 de documente inedite privind colaborarea ştiinţifică a savantului român cu confraţii maghiari, Cluj-Napoca, Eikon, p. 13). Efectele acestei vizite de patru zile aveau să se manifeste curând în activitatea lui Brăiloiu, care „a început să se manifeste din ce în ce mai activ ca muzician cu dublă vocaţie, compozitor-folclorist (ajungând în curând ca cea de-a doua să predomine, şi în cele din urmă să o elimine pe prima)”; în cel mai scurt timp, Brăiloiu, în calitate de secretar al Societăţii, avea să includă în programul acesteia „culegerea şi tipărirea muzicii populare” (Comişel şi Laszlo, 2006, p. 14). În 1925, SCR a organizat primul concurs de culegeri folclorice, iar în 1928 au fost puse bazele Arhivei de Folklore a Societăţii Compozitorilor Români, pe care Brăiloiu a coordonat-o până la plecarea sa definitivă din ţară.
    În perioada interbelică, au existat două direcţii importante ale cercetării, culegerii, arhivării şi cercetării folclorului muzical. Prima, iniţiată de Constantin Brăiloiu, a gravitat în jurul Arhivei de Folklore a SCR şi a beneficiat de metodologia de cercetare pe care cercetătorul român a conceput-o şi a rafinat-o prin colaborarea cu profesorul Dimitri Gusti. A doua orientare îi aparţine lui George Breazul, care a organizat şi coordonat Arhiva Fonogramică a Ministerului Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (înfiinţată la 15 martie 1927), prin care au avut loc campanii (atât concertate, instituţionale, cât şi personale) de cercetare şi culegere în mai multe regiuni ale României Mari, inclusiv în estul şi sud-estul Transilvaniei. Colaboratorii celor două instituţii au luat parte activă la cercetările şcolii sociologice de la Bucureşti şi au făcut parte din echipe interdisciplinare mixte, compuse nu doar din muzicieni, ci şi din folclorişti: Ilarion Cocişiu, Harry Brauner, Emilia Comişel, Mihai Pop, Ioan R. Nicola, Tiberiu Alexandru etc. (colaboratori şi apropiaţi ai lui Constantin Brăiloiu) sau Tiberiu Brediceanu, Sabin V. Drăgoi, Alexandru Zirra, Gheorghe Fira ş.a. (colaboratori şi apropiaţi ai lui George Breazul).
    În 1931, Brăiloiu avea să publice binecunoscutul său studiu privind culegerea şi arhivarea folclorului muzical românesc, ca o primă sinteză a eforturilor metodologice ale predecesorilor şi contemporanilor săi, Dimitrie Georgescu Kiriac şi Bela Bartok (Constantin Brăiloiu, 1931, Arhiva de folklore a Societăţii Compozitorilor Români. Schiţa unei metode de folklore muzical, în Boabe de grâu, II (4), p. 204-219). Metoda lui Constantin Brăiloiu sintetiza, concretiza şi concentra, sub aspect etnomuzicologic, toată experienţa câştigată de el în urma colaborărilor cu profesorul Dimitrie Gusti şi cu şcoala sociologică de la Bucureşti, creată de acesta. Metodologia lui Constantin Brăiloiu a reprezentat o noutate în epocă, tocmai datorită faptului că a propus un model de abordare integrată a cercetării, de la prima etapă a acesteia, al cărei scop era culegerea, arhivarea, studierea şi clasificarea materialului în conformitate cu criteriile ştiinţifice enunţate, şi până la elaborarea unor studii comparative, cu scopul de a distinge elementele originale şi proprii unei anumite culturi tradiţionale etnice. Dincolo de scopul, asumat iniţial de Constantin Brăiloiu şi dezvoltat ulterior de continuatorii direcţiei de cercetare etnomuzicologică pe care acesta a impus-o, de a surprinde stilul şi repertoriile muzicale dintr-o societate anumită şi de a le integra în cadrul unor studii complexe, interdisciplinare, trebuie să observăm, în subsidiar, importanţa momentului istoric ales pentru acţiunea propriu-zisă de cercetare şi de culegere a materialului folcloric de pe teren, moment determinat de imperativele de stringentă actualitate pentru Regatul României Mari.
    Vom prezenta, în numărul viitor al „Condeiului ardelean”, unele dintre cele mai importante culegeri şi cercetări, realizate de colaboratorii celor două arhive în sud-estul Transilvaniei, în perioada interbelică. Marea lor majoritate se păstrează, în prezent, la Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, din Bucureşti, şi la Institutul Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj-Napoca. Prezentarea lor sintetică şi analitică a fost făcută, pe larg, în lucrarea noastră din 2013 (Constantin Secară, 2013, Situaţia actuală a folclorului muzical în comunităţile româneşti din zona arcului intracarpatic - valoare identitară a spiritualităţii româneşti, în contextul multietnic şi multicultural european contemporan [The Current Situation of Musical Folklore in the Romanian Communities within the Arch of the Carpathian Mountains - the Identity Value of the Romanian Spirituality, in the Multiethnic and Multicultural Context of Contemporary Europe], Bucureşti, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Colecţia Aula Magna).

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Motto: „De jos şi până sus s-a-ntins minciuna” (Alexandru Vlahuţă)

    Între conducător şi cei supuşi lui se stabileşte un raport. Acest raport se numeşte, în filozofie, „rolul personalităţii în istorie şi rolul maselor în istorie”. Îmi propun să mă refer în cele ce urmează la acest raport. În filozofie nu se stabileşte cine are rolul primordial, personalitatea sau masele, dar ea lasă să se înţeleagă că ori unul, ori altul din cei doi factori ai raportului poate fi determinant.
    Se consideră că adesea personalitatea a schimbat sau influenţat într-o direcţie sau alta istoria. Se cunoaşte rolul lui Napoleon, al lui Hitler, al lui Stalin, rolul lui Carol I al nostru, al regelui Mihai, al lui Cuza, al lui Ceauşescu şi aşa mai departe, dar se cunoaşte şi rolul maselor care au schimbat un sistem social, determinînd un alt curs al istoriei sau forţînd conducătorii să abdice sau să ia măsuri de îmbunătăţire a vieţii maselor populare. Amintesc Revoluţia franceză, Revoluţia de la 1848, Revoluţia rusă din 1917, Revoluţia română din 1989.
    Există un raport între orice conducător şi mase, şi un raport dintre conducătorul suprem şi mase. (Rege, preşedinte, şef de stat, de sus şi până jos la şeful de echipă.) Echipa are şi ea un şef, care chiar aşa se numeşte, şef de echipă. Sunt şefi peste şefi, şef de secţie, şef de instituţie, şef de organizaţie, şef de partid. Aceşti şefi sunt aleşi sau numiţi. Întotdeauna raportul dintre lider şi supuşi însemnează un raport de subordonare, dar nu întotdeauna relaţia este corectă, bazată pe norme bine stabilite, prin lege sau principii morale bune. De multe ori intervine abuzul, de funcţie, de putere. Se recurge la forţă, se încalcă legile şi se infiltrează neîncrederea, bazată pe minciună şi pe furt. Asistăm la traficul de influenţă, favoritism, corupţie care dăunează grav funcţionării statului, bunului mers al activităţii sociale. Chiar sub Carol I, Alexandru Vlahuţă scria, referindu-se la 1907, în poezia cu acelaşi titlu: „Minciuna stă cu regele la masă” sau, în versul pe care l-am folosit ca moto, „De jos şi pînă sus s-a-ntins minciuna”, versuri de neuitat, poate singurele din poezia lui Vlahuţă care se cunosc de aproape toată lumea, pentru că au intrat în conştiinţa şi în subconştientul Poporului Român.
    Datorită faptului că liderul se îndepărtează de interesele generale, urmărindu-şi interesele proprii, el recurge la autoritarism, la totalitarism, la dictatură. Se instalează frica. Mijloacele necinstite la care recurge liderul duc la teama supuşilor faţă de conducător, la teroare. Ceea ce vreau să evidenţiez, în mod special, este faptul că înşişi supuşii îi determină pe unii lideri să ia măsuri de forţă, pentru că ei nu-şi fac datoria, nu au conştiinţă, nu-şi îndeplinesc obligaţiile. Pe de altă parte, supuşii sînt cei care îl linguşesc pe lider şi în loc să-i arate greşelile, i le apără, i le încurajează, pentru că toţi îl laudă, nu-i văd greşelile cînd cineva le semnalează. Aşa s-a întîmplat şi cu Ceauşescu. El era cel drept, cel bun, cel înţelept, cel iubit, cel viteaz. S-a născut sintagma „Epoca de aur”.
    Mă gîndesc că nimeni nu îndrăzneşte din partid să-l critice pe şef, fără să sufere repercursiuni, toţi îi cîntă în strună, chiar dacă liderul este mincinos, chiar dacă s-a dovedit că a plagiat, că e vinovat şi trebuie sancţionat. Aceasta înseamnă a muşamaliza, a ascunde adevărul şi prin aceasta întăresc cu toţii puterea liderului, puterea bazată pe înşelătorie. Astfel îl ajută şi supuşii să facă abuz de putere, trecându-i cu vederea infracţiunea.
    Plocoanele, mita şi alte nenumărate avantaje pe care le are liderul şi cei care îl susţin în fărădelegi, fac ca el să domine prin necinste şi frică un judeţ întreg, sau un întreg partid, în care fracţiunile care există se datorează abuzului de putere de care a uzat liderul său.
    Practica necinstită a puterii dăunează atît liderului, cât şi celor supuşi şi îmbolnăveşte întregul organism social nu numai moral, spiritual, ci chiar fizic. Astfel, oamenii, înnebuniţi, nu-şi mai găsesc liniştea şi întreaga societate este bolnavă, e rău bulversată. Răul se generalizează şi binele lipseşte aproape de tot din viaţa unui întreg colectiv, chiar din viaţa familiei şi a unei ţări întregi. Generalizarea răului este o nenorocire foarte mare. Eradicarea ei trebuie să înceapă cu acţiunea fermă a liderilor care pot restabili raportul corect între personalitate şi mase. Poporul are o vorbă: „Peştele de la cap se-mpute”. Nu trebuie ignorată contribuţia maselor (care pot lua măsuri de îmbunătăţire a vieţii lor).

    Voi aţi votat prostia să guverneze ţara
    Voi aţi votat prostia să guverneze ţara,
    Se vede porcăria din zori şi pînă seara,
    E pusă să distrugă şi ţara şi poporul,
    Sub semnul întrebării e pus şi viitorul,
    Le-aţi ascultat minciuna şi sînteţi solidari,
    Prin votul dat, cu şleahta aceasta de tîlhari!
    Prin votul dat, cu şleahta aceasta de tîlhari,
    Le-aţi ascultat minciuna şi sunteţi solidari,
    Sub semnul întrebării e pus şi viitorul,
    E pusă să distrugă şi ţara şi poporul,
    Se vede porcăria din zori şi pînă seara,
    Voi aţi votat prostia să guverneze ţara!

    P.S. Este genul poetic glosină, invenţie a poetului Constantin Olteanu, alias Constantin Bihara.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    La 4 august 1919, Armata Regală Română a ocupat Budapesta dând onorul în pas de paradă pe Bulevardul Andrassy, în faţa generalilor români Mărdărescu, Moşoiu, Rusescu şi Holban, trecând prin faţa clădirii Parlamentului ungar pe care era arborată falnic şi opinca românească.
    Această biruinţă a fost posibilă cu sacrificiul suprem a 188 de ofiţeri români şi 11.478 soldaţi, în timpul unui război crâncen purtat timp de 9 luni cu un duşman viclean. Atunci în Ungaria la putere se afla comunistul Kun Bela, care instaurase cu ajutor bolşevic rusesc, la 21 martie 1919, Republica Sovietică Ungară. Prin ocuparea Budapestei de către Armata Regală Română împreună cu voluntarii moţi, s-a demontat planul bolşevicilor ruşi conduşi de Lenin, în alianţă cu bolşevicul ungar-evreu Kun Bela, de introducere a comunismului în Europa începând cu România, care trebuia să fie cucerită în urma unei ofensive concertate a armatelor sovietice ruso-ungare, ocupând simultan Transilvania la vest şi Basarabia la est. În timp ce sovieticii unguri, în frunte cu Kun Bela, declarau război României la 16 aprilie 1919, bolşevicii sovietici ruşi, sub comanda generalului Cristian Rakovski, au trecut Nistrul ocupând Tighina. Numai intervenţia militară a alb-gardiştilor ruşi pe direcţia Kiev-Moscova l-a făcut pe Lenin să oprească planul de înaintare a armatelor sovietice ruse şi joncţiunea acestora cu armata sovietică ungară pe teritoriul Transilvaniei.
    De menţionat că ungurul-evreu Kun Bela, născut într-un sat din zona Bistriţei, luat în armata austro-ungară şi apoi ajungând prizonier la ruşi, a aderat în prizonierat la principiile marxist-leniniste, devenind un fanatic comunist. În 1918, a primit sarcină de la guvernul leninist să treacă în Transilvania şi să convingă armata secuiască de beneficiile comunismului, după care să provoace un puci armat la Budapesta. Planul i-a reuşit, şi la data de 21 martie 1919, Ungaria devenea Republica Sovietică Ungară, la conducerea căreia s-a aflat Kun Bela, prima ţară comunistă din Europa după Rusia Sovietică. Ajuns la putere, a aplicat un regim de teroare în Ungaria contra adversarilor politici şi în Transilvania contra românilor.
    Păcat, însă, de efortul şi sacrificiul românilor de atunci, pentru că puterile europene au aprobat în 1919, după căderea regimului Kun, instalarea în Ungaria a unui guvern condus de Horthy Miklos, devenit apoi exemplu pentru Mussolini şi Hitler în preluarea puterii şi instaurarea dictaturii şi terorii... „Teroarea albă” instalată de Horthy în Ungaria încă din anul 1920 s-a prelungit, apoi, şi în Transilvania contra românilor, după cedarea în 1940 a Ardealului de Nord, începând cu masacrele de la Ip şi Trăsnea.
    În zilele noastre, constatăm cum Crimeea a fost confiscată de Rusia lui Putin la o distanţă în timp de 95 de ani de când servilul comunist Kun Bela, recuperat din refugiul său din Austria de către conducerea leninistă a Rusiei, ca „om de nădejde”, făcut cetăţean sovietic, a fost trimis în Crimeea, unde a ordonat, nerespectând o înţelegere prealabilă de capitulare, uciderea a 10.000 de soldaţi-prizonieri din armata gardiştilor albi a generalului Wrangel, ce se opunea comuniştilor ruşi.
    E bună orice alianţă între ţări, atât timp cât aceste alianţe nu fac rău altor popoare şi altor state, adesea vecine. Atenţie Europă la noile alianţe ruso-ungare! Mai ales când în Europa se ridică statui pentru Kun Bela şi Horthy Miklos, în loc să fie ridicate statui pentru victimele acestora!

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0
  • 08/12/14--02:51: PROTEST
  • Partidul România Mare protestează împotriva Guvernului Ponta (româno-ungar) care a hotărât să-l demită din funcţie pe prefectul român al judeţului Harghita, domnul Adrian-Jean Andrei (din partea PSD), iar în locul lui să-l numească pe reprezentantul Ungariei şi al UDMR, numitul Petres Sandor, care are dublă cetăţenie şi a depus jurământ de credinţă la Budapesta şi să acţioneze pentru refacerea Ungariei Mari prin anexarea Ardealului.
    Guvernul Ponta, sfătuit de consilierul ungur al premierului României şi la cererea Guvernului Ungariei, l-a înlăturat din funcţie pe prefectul român al judeţului Harghita deoarece el a atacat, în faţa instanţei de contencios-administrativ, hotărârile ilegale ale mai multor consilii locale din acest judeţ prin care acestea şi-au declarat autonomia şi apartenenţa la Ungaria Mică (aşa-zisul ţinut secuiesc, dar fără secui).
    Încălcând principiul transparenţei, Guvernul Ponta păstrează secretul în privinţa votului exprimat de miniştrii români, unii dintre ei pozând în mari patrioţi.
    Se ştie că anul 2014 a fost declarat de Ungaria şi UDMR ca fiind „anul autonomiei”, al acţiunilor decisive împotriva integrităţii teritoriale a României. Prin numeroasele acţiuni bine organizate, finanţate şi coordonate de la Budapesta, Ungaria a obţinut pe căi ilegale, prin retrocedări, circa 40 la sută din imobilele existente în Ardeal şi a acordat dubla cetăţenie la peste patru milioane de cetăţeni români, dintre care trei milioane nu cunosc limba ungară. La toate acestea se adaugă acţiunile repetate pentru obţinerea de iure, pe căi nelegale, a autonomiei multor localităţi din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, prin hotărâri ilegale ale consiliilor locale şi judeţene care să nu fie atacate în instanţă de către prefecţii din cele trei judeţe ale României.
    Prin încălcarea Constituţiei (art. 16, alin. 3), prin aducerea reprezentanţilor Ungariei şi ai UDMR în Guvernul României şi prin numirea prefecţilor şi subprefecţilor unguri, premierul Victor-Viorel Ponta, candidat la funcţia de Preşedinte al României, a pus în mare pericol integritatea teritorială a Ţării noastre şi a grăbit obţinerea autonomiei Ardealului.
    Agenţia Naţională de Integritate (ANI) a considerat că este nelegală angajarea de către un deputat al UDMR a soţiei sale la cabinetul lui de parlamentar. În mod suspect, ANI refuză să cerceteze cazurile de incompatibilitate ale membrilor UDMR din Guvern şi ale altora care ocupă funcţii şi demnităţi publice, care au cetăţenia ungară şi au depus jurământ de credinţă faţă de Ungaria şi poporul ungar.
    Conform Constituţiei (art. 109, alin. 2), Preşedintele României are dreptul „să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie”.
    Preşedintele Traian Băsescu a jurat să respecte Constituţia şi are dreptul să treacă la suspendarea din funcţie a primului-ministru şi a miniştrilor vinovaţi de retrocedarea ilegală a numeroase imobile din Ardeal (în valoare de peste 100 de miliarde de euro) către Ungaria, bisericile maghiare şi alte persoane juridice şi fizice ungare; vânzarea nelegală a pământului românesc la unguri; susţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. În cazul în care actualul Preşedinte al României nu poate sau nu vrea să respecte Constituţia şi să acţioneze pentru stoparea acţiunilor revizioniste ale Ungariei şi UDMR se va ajunge în următoarele luni la o escaladare a lor, atât în Ţară, cât şi la organismele europene.
    Apropiindu-se alegerile prezidenţiale din noiembrie a.c., îmi îngădui să fac un apel la toţi candidaţii la funcţia de Preşedinte al României pentru a solicita public premierului Victor-Viorel Ponta să elimine reprezentanţii UDMR din Guvern şi din toate structurile sale din teritoriu deoarece şi aceştia au cetăţenia Ungariei, au jurat credinţă acestui stat neprieten şi cu tendinţe seculare revizioniste. Aşa s-a întâmplat şi în anul 1919, când la 4 august Armata Română a ocupat Budapesta, deoarece Ungaria, cu sprijinul Rusiei bolşevice, a încercat să anexeze prin forţa armelor, Ardealul. Acum, după 95 de ani, Ungaria şi iredentismul ungar a renunţat (deocamdată) la intervenţia militară în Ardeal şi a trecut la o altă tactică, bazându-se pe trădătorii români pe care i-au corupt şi îi şantajează, mai ales pe unii fruntaşi de la centru şi locali ai partidelor politice care s-au aflat cu schimbul la Putere, în ultimii 25 de ani.
    Poziţiile şi acţiunile Partidului România Mare şi ale mele (începând din februarie 1990) împotriva Ungariei şi UDMR, a pericolului unguresc au fost întotdeauna clare, demne şi ferme. Din păcate, în ultimii 25 de ani, toate celelalte partide politice parlamentare au permis existenţa UDMR, s-au aliat cu această organizaţie extremistă şi anti-românească, au sprijinit-o în acţiunile sale diabolice împotriva Poporului Român şi a integrităţii teritoriale a României. Fără complicitatea lor şi fără susţinerea celor trei Preşedinţi ai României (Iliescu, Constantinescu şi Băsescu), pericolul unguresc nu ar fi existat şi nu ar fi fost tulburată liniştea şi existenţa românilor din Ardeal, mai ales a celor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.

    Dr. Gheorghe Funar,
    Preşedintele Partidului România Mare,
    Candidat independent la funcţia de Preşedinte al României

    Cluj-Napoca, 2 august 2014

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0
  • 08/12/14--02:54: BALADA BRÂNCOVENILOR
  • „… poeziile noastre poporale compun o avere naţională demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română”
    (Vasile Alecsandri)

    Între componentele definitorii ale baladei, se distinge elementul fantastic, care generează trăiri intense, prezente în momentele cele mai încordate ale acţiunii. Firul întâmplărilor din balada Constantin Brâncoveanu urmează desfăşurarea unui eveniment care s-a înscris în istoria neamului nostru ca o cutremurătoare lecţie de credinţă, de iubire de Ţară, de demnitate domnească în faţa trufiei marelui imperiu. Biruinţa asupra morţii, care l-a aşezat pe Brâncovenu în nemurire, constituie o pildă mult superioară sacrificiului individual al martirului care şi-a primit moartea, rămânând neclintit în convingerile sale. Brâncoveanu se înalţă în treaptă superioară de sfânt nu numai că a rezistat asistând la moartea fiilor săi, ştiind că urmează şi a sa, ci, mai ales, prin tăria credinţei pe care le-a cultivat-o, prin îndemnul de a se ridica deasupra morţii, apelând la puterea bărbăţiei şi profunzimea simţământului de neam: „Taci şi mori în legea ta!”. Credinţa lui Constantin Brâncoveanu, devenită elementul fantastic al baladei populare, era credinţa în iubirea de Ţară, era devotamentul faţă de poporul său, era mândria unui Domn care îşi zidise o Ţară în pace şi bună înţelegere, era previziunea independenţei neamului său, el însuşi fiind pilda credinţei în libertate.

    „De-am fost bun, rău la domnie,
    Dumnezeu singur o ştie;
    De-am fost mare pe pământ,
    Cată acum de vezi ce sunt!”

    Acesta este răspunsul Domnului la întrebarea care rodea sufletul turcului, foarte speriat că domnia Brâncoveanului, cu gânduri de independenţă, l-ar fi lipsit de sursa de bogăţii, care îi alimenta huzurul. Supărarea cea mai mare era generată de îndrăzneala Domnului de a strânge averi, de a bate monedă proprie, fără a-i da seamă:

    „Adevăr e c-ai chitit,
    Pân’a nu fi mazilit,
    Să desparţi a ta domnie
    De-a noastră împărăţie?
    Că de mult ce eşti avut
    Bani de aur ai bătut,
    Făr’a-ţi fi de mine teamă,
    Făr’a vrea ca să-mi dai seamă!”.

    Lecţia de trainică şi înaltă credinţă Brâncoveanu o oferă chiar sultanului, prea înverşunat în faţa neclintirii Domnului român, care ar fi putut trăi, dacă s-ar fi dat în „legea turcească”.

    „Iar pe toţi de ni-ţi tăia,
    Nu mă las de legea mea...!
    Creştin bun m-am născut eu,
    Creştin bun a muri vreu...”

    Fantastică este unicitatea ţinutei Brâncoveanului în faţa cumplitei drame a familiei sale, care depăşeşte graniţa existeţei româneşti şi atinge sufletul general uman, prin trecerea peste limita suportabilului, putând stârni întrebări în legătură cu adevărul existenţei domnitorului, fiind greu de înţeles cum un părinte poate să reziste asistând la supliciul fiilor săi, în faţa căruia însuşi călăul suveran turc se înduioşează: „Sultanul se minuna / Şi cu mila se-ngâna”. Fantastică este şi tăria fiilor săi de a refuza să trăiască în schimbul renunţării la credinţa proprie şi să ducă o viaţă în robie.
    În textul de proză despre moartea Brâncovenilor impresionează, prin tăria spiritului de sacrificiu la aceeaşi intensitate, gestul doicei unuia din nepoţii Domnului, prezent alături de mama sa la locul execuţiei, când călăul întreabă pe sultan dacă şi pe el să-l omoare, moment în care doica îşi oferă propriul copil spunând că acela este nepotul lui Brâncoveanu. O elocventă dovadă că voievodul era iubit şi preţuit de popor.
    Aflat în faţa multor încercări de a fi dezmoştenit de tot ce îi aparţine, Poporul Român a rezistat, nealterându-şi dorinţa de libertate, păstrându-şi credinţa, menţinând, în epicul popular, aceste icoane ale ataşamentului faţă de Ţară, aşa, ca să se ştie cine suntem, de unde venim şi ce suflet avem. În adâncul milenar al începuturilor existenţei noastre, avem exemplul lui Decebal care a refuzat să se lase umilit de invadator. Coborâţi apoi din sânge de Ştefan şi Mihai, avem suflet de viteaz, pus stavilă de atâtea ori în faţa turcilor. Descendenţi din Horea şi Iancu, păstrăm dorul de libertate cu care am împlinit porunca „vrem să ne unim cu Ţara!”. Şi am mai destrămat un imperiu al nedreptăţii, iar, în ceea ce priveşte teama de moarte, suntem toţi Brâncoveni.
    Urmând obişnuita prezenţă în creaţiile populare a unui trio de personaje, balada evocă moartea doar a trei fii ai domnitorului. În realitate, au fost cei patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, fiind ucis şi sfetnicul Ianache Văcărescu. Pe toţi Biserica Ortodoxă Rămână i-a canonizat sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni, în 15 august 1992.
    Ne-am face o sfântă datorie dacă Statul Român l-ar aborda pe turcul de astăzi, aflat în bună înţelegere cu România, cerându-i să aprobe construirea unei biserici brâncoveneşti pe malul Bosforului, în locul de martiriu, pe frontispiciul căreia să se înscrie mărturia-testament a luminatului domnitor român:

    „Să ştiţi c-am murit creştin
    Brâncoveanul Constantin!”.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    16 august - Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei 4 fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache

    Domnia lui Constantin Brâncoveanu se plasează într-o perioadă de „criză a conştiinţei europene”, de redimensionare a continentului pe plan ideologic, politico-militar, cultural şi la cumpăna acelor secole care au prezidat la geneza solidarităţilor etnice moderne. Prin actul lui Mihai Viteazul de la 1599-1600, „naţiunea medievală” a cunoscut o serioasă transformare în spaţiul geografic şi mental românesc, iar veacul al XVII-lea a micşorat mereu componenţa politică a acestei forme de comunitate umană, pregătind trecerea spre „naţiunea modernă” a secolului al XVIII-lea, în cadrul căreia unitatea etnică, originea comună şi vieţuirea neîntreruptă pe acelaşi teritoriu a românilor aveau să devină coordonate esenţiale.
    Născut în anul 1654, numele lui Constantin Brâncoveanu este pomenit prima dată în actele oficiale ale vremii în anul 1674, când era al doilea postelnic, iar peste doi ani primea funcţia de al doilea logofăt. După venirea unchiului său Şerban Cantacuzino la tronul Ţării Româneşti în 1678, Brâncoveanu a început să urce rapid treptele ierarhice. În 1679, era numit „mare agă”, iar în perioada august-septembrie, acelaşi an, împreună cu alţi trei boieri, a girat tronul Ţării, deţinând funcţia de „ispravnic de scaun”, apoi a fost numit „mare postelnic”. În 1682 era „mare spătar”, pentru ca în 1683, pe toată perioada asediului Vienei, operaţie militară la care a participat şi o oaste munteană condusă de Şerban Cantacuzino, să fie din nou numit „ispravnic de scaun”. În anul 1687, cu un an înaintea urcării sale pe tron, Brâncoveanu era „mare logofăt”.
    În anul 1688, se stinge din viaţă domnitorul Şerban Cantacuzino, iar în perioada aceea tulbure, atât Imperiul Hasburgic, cât şi Imperiul Otoman doreau anexarea Ţării. În aceste împrejurări, când primejdia era aproape, marea boierime, în unanimitate, l-a propus stolnicului Constantin Cantacuzino, fratele fostului domnitor, ca tronul să fie ocupat de Constantin Brâncoveanu. De altfel, chiar Şerban Cantacuzino, cu puţin timp înaintea morţii sale, declară că cel mai indicat să-i moştenească tronul ar fi Constantin Brâncoveanu. Stolnicul Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai luminate minţi ale Ţării Româneşti, a refuzat domnia.
    Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc, marcat de evenimente tragice.
    Alegerea lui Brâncoveanu ca Domn de către marea boierime nu era încă un fapt pe deplin realizat, deoarece unele dintre principalele puteri ale Europei se opuneau desemnării lui Brâncoveanu ca voievod al Ţării Româneşti. Leopold, împăratul Austriei, ar fi vrut ca tronul muntean să fie ocupat de Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Cantacuzino, Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, intenţiona să pună Domn pe principele Emeric Tokoly, în timp ce hanul Crimeii cerea Imperiului Otoman tronul Ţării Româneşti pentru unul din fiii săi. Poarta nu avea încredere în Constantin Brâncoveanu. Pentru a obţine recunoaşterea şi pentru a obţine încrederea înalţilor dregători, domnitorul a trimis la Constantinopol o solie alcătuită din şase mari boieri. Trimişii lui Brâncoveanu i-au dat marelui vizir 200 de pungi de aur, marelui hasnadar 150, iar celorlalţi înalţi dregători câte 50 de pungi, o adevărată risipă de aur, pentru a obţine confirmarea şi încrederea Porţii.
    Brâncoveanu a preluat cârma Ţării într-un moment dificil, nori negri, ameninţători, se abăteau asupra statului muntean. Tendinţele expansioniste ale Turciei, Austriei, Rusiei şi Poloniei se întâlneau deasupra teritoriului Ţării Româneşti. De altfel, cele trei ţări române au constituit în permanenţă o adevărată monedă de schimb la îndemâna imperiilor hrăpăreţe cu care ne învecinam. Cea mai grea sarcină a domnitorului, în aceşti ani de început ai cârmuirii sale, va fi păstrarea fiinţei statului.
    În aceste condiţii, domnitorul a fost nevoit să facă apel la toate resursele dibăciei diplomaţiei muntene pentru a putea alunga primejdia care plana asupra Ţării, fiind ajutat în conducerea treburilor statului de către unchiul său, stolnicul Cantacuzino, cel care refuzase domnia, şi de către spătarul Mihai Cantacuzino. Aceste relaţii excelente între domnitor şi sfetnicii săi, la începutul veacului următor se vor înrăutăţi şi se vor încheia printr-o ruptură totală, şi care-i va fi fatală domnitorului.
    La sfârşitul veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor cancelaria domnească a Ţării Româneşti a desfăşurat cea mai complexă activitate diplomatică din întreaga Europă de sud-est. Sub îndrumarea stolnicului Constantin Cantacuzino, la Curtea Veche lucrau un număr însemnat de slujbaşi, care încercau să descifreze, cu ajutorul rapoartelor primite de la agenţii diplomatici din Viena, Moscova, Constantinopol, Iaşi, Ierusalim, Veneţia, sensul evoluţiei evenimentelor politice. Din cancelaria domnească plecau aproape zilnic scrisori redactate în cele mai diverse limbi către agenţii diplomatici ai Ţării Româneşti, către şefii statelor vecine. Secretarul Domnului, Anton Maria del Chiaro, impus de turci, redacta scrisorile în limba italiană, medicul Bartolomeo Ferrati pe cele în limba germană, Nicolae Folos de Wolf şi fraţii David şi Teodor Corbea scriau în limba latină, clucerul Afenduli întocmea corespondenţa în limba turcă, iar alţii trimiteau scrisori în alte limbi.
    Primul tratat a fost încheiat la 30 ianuarie 1689, în capitala Imperiului Hasburgic, cu semnarea diplomei imperiale. La prima vedere tratatul părea împovărător, deoarece el cuprindea închinarea statului muntean, dar această închinare era condiţionată de atâtea prevederi nerealizabile, încât, pentru moment, tratatul a avut o valoare pur formală. În cele din urmă, închinarea Ţării Româneşti s-a redus doar la trimiterea de informaţii austriecilor despre starea de spirit din Turcia, despre mişcările de trupe otomane, despre intenţiile Porţii. Pentru acest gen de colaborare cu Viena, Brâncoveanu s-a folosit de agentul său Matei Cleronomo.
    Nesatisfăcând unele prevederi ale tratatului, în noiembrie 1689 trupele imperiale conduse de generalul Heissler au intrat în Ţară pe la Cerneţi. În această situaţie, Brâncoveanu a încercat să negocieze cu austriecii, dar totul s-a terminat cu un eşec. Austriecii au ocupat o serie de localităţi: Craiova, Piteşti, Târgovişte, Câmpulung, iar la sfârşitul lui decembrie 1689, Heissler a intrat în Bucureşti, cu intenţia de a ocupa Ţara Românească. Brâncoveanu, neavând de ales, a cedat acceptând condiţiile dure impuse de Imperiul Habsburgic. Pentru a-i alunga pe imperiali din Ţară, domnitorul a cerut pe ascuns ajutorul tătarilor. Aceştia, sub conducerea lui Calgîi, fiul hanului, au răspuns cu promptitudine chemării. Oştile unite ale muntenilor şi ale tătarilor au alungat pe austrieci. Heissler, în mare grabă, a fugit peste munţi, la Braşov.
    Spre a pune capăt acestei primejdii, în vara anului 1690, trupele muntene şi otomane, la care s-a adăugat şi un detaşament condus de Emeric Tokoly, au trecut Carpaţii şi au înfrânt armatele imperiale la Zărneşti. Generalul Heissler a fost luat prizonier, iar Constantin Bălăceanu, unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Brâncoveanu, prezent în tabăra austriacă, a fost ucis pe câmpul de luptă. După victoria de la Zărneşti, Emeric Tokoly a fost proclamat principe al Transilvaniei, teritoriu care ieşea de sub ocupaţia Austriei. Dar bucuria victoriei a durat puţin, deoarece în acelaşi an, o oaste imperială comandată de marchizul de Baden a pătruns în Transilvania. În luptele care au avut loc cu acest prilej, trupele aliate au fost învinse, iar Transilvania a reintrat în stăpânirea Austriei.
    După campania din 1690, raporturile dintre Austria şi Ţara Românească s-au îmbunătăţit repede, Austria şi-a luat angajamentul de a nu mai ataca Ţara Românească. După ce Brâncoveanu obţinuse, cu ani în urmă, cetăţenia transilvăneană şi titlul de conte, la 30 ianuarie 1695, Viena îl declară „Principe al Imperiului”. În această perioadă, Brâncoveanu a cumpărat moşii şi şi-a ridicat multe palate pe teritoriul transilvănean.
    După moartea împăratului Leopold în 1705, relaţiile lui Brâncoveanu cu noul împărat al Austriei, Iosif I, încep să se răcească, ceea ce îl va determina să strângă tot mai mult relaţiile cu Rusia. Apropierea Austriei de Ţara Românească n-a însemnat nicio clipă abandonarea politicii expansioniste a Vienei. În veacul următor, când Ţările Române vor fi sub domnia fanariotă, Austria va reîncepe ofensiva sa expansionistă, răpind statului muntean Oltenia, iar Moldovei nordul Bucovinei, ceea ce confirmă că Viena continua să viseze la anexarea Ţărilor Româneşti.
    Cu Polonia, Brâncoveanu a dorit relaţii apropiate. Ca membră a Ligii creştine, alături de Austria, Rusia şi Veneţia, în lupta antiotomană Polonia era interesată să atragă de partea ei Ţările Române. Cu ocazia discuţiilor purtate atât cu regele Ioan Sobieski, iar mai târziu cu regele August al II-lea, David Corbea a aflat adevăratele intenţii ale Poloniei, ca Ţara Românească să accepte întreţinerea unei oaste poloneze în lupta cu turcii.
    Relaţiile lui Constantin Brâncoveanu cu Moldova, şi în special cu familia Cantemir, au fost mulţi ani încordate. De aici întreaga animozitate dintre ei, care a îmbrăcat uneori aspecte grave, datorită a doi mari boieri, paharnicul Stoica Merişanu şi Preda Prooroceanu, fugiţi la curtea domnească din Iaşi. Pe cei doi, Constantin Cantemir îi trimite la Constantinopol pentru a-l denunţa pe Brâncoveanu, pentru relaţii speciale cu Viena, acuzaţii foarte grave, care îl puteau afecta cu pierderea domniei şi chiar a vieţii. Din fericire, Brâncoveanu a aflat la timp, prin oamenii de încredere pe care îi avea în capitala Imperiului Otoman despre misiunea lui Stoica şi Preda, reuşind cu ajutorul unor însemnate sume de bani să-şi dovedească nevinovăţia. Cei doi boieri au fost predaţi de turci lui Brâncoveanu, pe care i-a judecat şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. După moartea lui Constantin Cantemir în 1693, Brâncoveanu va reuşi să-l pună domnitor în Moldova pe ginerele său, Constantin Duca, dar pentru puţin timp, deoarece la tronul Moldovei revine Dimitrie Cantemir.
    Cu Turcia, Brâncoveanu a avut în permanenţă relaţii bune. Conştient de primejdia pe care Poarta o reprezenta pentru Ţară, a respectat cu stricteţe obligaţiile, plătind cu regularitate „zahereaua” (provizii) şi „haraciul” (bacşişuri şi peşcheşuri). Dar mulţumirea domnitorului nu va dura mult, deoarece duşmanul său de moarte, Alexandru Mavrocordat, uneltea de zor împotriva lui. Alexandru Mavrocordat Exaporitul voia să obţină pentru fiul său, Nicolae, tronul Ţării Româneşti. Pentru a pune capăt uneltirilor, Brâncoveanu se înrudeşte cu familia Mavrocordat, prin căsătoria dintre Scarlat Mavrocordat şi Maria Brâncoveanu, fiica domnitorului. Moartea lui Scarlat, mazilit de turci, a redeschis conflictul dintre familiile înrudite. În 1703, Brâncoveanu, ca urmare a uneltirilor lui Alexandru Mavrocordat, este chemat la Constantinopol pentru „a săruta poala împărătească”. O asemenea invitaţie era foarte primejdioasă, putându-se termina chiar cu pierderea vieţii. Brâncoveanu a fost primit cu mari onoruri de către sultan şi de marele vizir, dar preţul a fost mare, sute de pungi de aur şi sporirea consistentă a haraciului.
    Chemarea domnitorului la Constantinopol şi posibilitatea pierderii domniei şi a vieţii l-au determinat pe Brâncoveanu să sporească contactele cu Rusia şi să încerce încheierea unei alianţe cu Petru I, îndreptată împotriva Turciei. Ţara Românească se afla între doi coloşi, Austria şi Turcia, care se duşmăneau, dar care urmăreau ocuparea ţărilor române. Cronicarul Radu Popescu a surprins bunele relaţii statornicite dintre Ţara Românescă şi Rusia. Prin intermediul agentului diplomat Gheorghe Castriotul au fost trimise mai multe scrisori lui Petru I, care au dus la dezvoltarea relaţiilor cu Rusia. Un rol important l-a avut şi David Corbea, trimis de domnitor la Moscova, demersuri prin care Rusia se angaja să apere statul muntean de toţi duşmanii.
    Campania antiotomană din anul 1711 s-a terminat prin învingerea ruşilor la Stănileşti pe Prut, deoarece Petru I era angajat de mult timp într-un război cu Suedia. Cu toate că alături de ruşi au luptat şi moldovenii, având în frunte pe Dimitrie Cantemir şi o oaste din Ţara Românească în rândurile căreia se afla şi Toma Cantacuzino, turcii au fost învingători, deoarece Rusia nu era pregătită pentru acţiuni militare de o asemenea amploare. După înfrângerea oştilor ruso-moldovene la Stănileşti, Brâncoveanu, prevăzător, a început să strângă tot mai mult relaţiile cu Austria, ceea ce avea să-l coste foarte mult.
    Concomitent cu o politică externă în favoarea Ţării Române, Brâncoveanu s-a preocupat în permanenţă pentru dezvoltarea economică a Ţării. Au cunoscut progrese semnificative agricultura, meşteşugurile, mineritul şi comerţul. Alături de oraşele şi târgurile mai vechi, apar noi aşezări care marchează trecerea de la sat la oraş. După relatările lui Del Chiaro, Bucureşti avea o populaţie de 50.000 de locuitori, iar Târgovişte 20.000 de locuitori.
    Dintre toţi domnitorii Ţării Româneşti, niciunul n-a preţuit şi sprijinit într-o asemenea măsură cultura ca Brâncoveanu. Învăţământul a cunoscut o deosebită dezvoltare. În Ţară au funcţionat în această perioadă şcoli mănăstireşti, episcopale şi domneşti. Dintre şcolile domneşti care au funcţionat în anii domniei lui Brâncoveanu, cea mai importantă a fost Academia de la Sfântul Sava, înfiinţată de Domn în 1695, din a cărui evoluţie a rezultat Universitatea din Bucureşti. În fruntea acestei Academii a fost adus de Brâncoveanu umanistul Sevastos Kyminites, originar din Trapezunt (Asia Mică), care-şi făcuse studiile la Constantinopol şi în Italia.
    Tiparul a început să cunoască o dezvoltare deosebită în anii domniei lui Brâncoveanu. În afara domnitorului, au contribuit la dezvoltarea tiparului stolnicul Constantin Cantacuzino, Mitropolitul Antim Ivireanul şi Mitrofan, Episcopul Buzăului. Au fost tipărite zeci de cărţi, dintre care cele mai importante sunt Istoria Ţării Româneşti sau Letopiseţul cantacuzinesc, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti sau Letopiseţul Bălenilor, Biblia de la Bucureşti. Despre domnia lui Brâncoveanu au fost scrise două cronici a lui Radu Greceanu, Anonimul Brâncovenesc şi Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, care prezintă o importanţă deosebită pentru istoria neamului.
    Dacă învăţământul, tiparul, literatura religioasă, beletristică, juridică şi istorică au cunoscut în această perioadă o evidentă dezvoltare, pasul cel mai însemnat l-a făcut arta, atât prin amploarea şi diversitatea ei, cât mai ales prin haina proprie pe care a îmbrăcat-o şi care a primit numele de „stilul brâncovenesc”. Domnitorul Brâncoveanu a ridicat multe biserici şi mănăstiri în Ţara Românească, în Transilvania, ca şi în afara ţărilor române. Cele mai semnificative sunt cele de la Potlogi, Mogoşoaia, Văcăreşti, Hurez, Brâncoveni, Râmnicu-Sărat, Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Ocna-Sibiului, iar peste hotare la Ismail şi Galata. A făcut în repetate rânduri importante donaţii în bani, moşii, cărţi, diferite obiecte, a trimis meşteri la Mitropolia Ortodoxă din Alba-Iulia, înfiinţată de Mihai Viteazul.
    A ridicat monumente arhitectonice laice: Curtea domnească din Bucureşti, Chindia Curţii Domneşti din Târgovişte, palatele de la Potlogi, Mogoşoaia, Braşov, Poiana-Mărului, Recea, iar peste hotare la Arbănaşi în Bulgaria şi San Ştefano în Turcia. Printre meşterii români care au contribuit la ridicarea construcţiilor brâncoveneşti cei mai renumiţi sunt Manea şi Istrate, iar şcoala de pictură este dominată de Pârvu Mutul. Toate acestea au putut fi realizate deoarece Brâncoveanu a iubit arta şi cultura, a fost un Domn foarte bogat. După evaluările de la Constantinopol, Brâncoveanu deţinea 4.000.000 de galbeni, pentru perioada aceea o avere colosală. Şi aceasta a fost una dintre cauzele mazilirii Domnului muntean.
    La 3 aprilie 1714, a sosit la Bucureşti capugi-başa Mustafa-Aga, trimis de sultanul Ahmed al III-lea, spre a da citire „tâlhîşului” (hotărâre de scoatere din Domnie). Brâncoveanu a fost acuzat de relaţii ascunse cu Rusia, Austria, Polonia, Veneţia, de schimburi de scrisori cu împăraţii habsburgici, de trimiterea de informaţii secrete despre turci Vienei şi Moscovei, de stabilirea neoficială a capitalei la Târgovişte, de unde putea fugi mai uşor în Transilvania, de cumpărarea de moşii şi construirea de palate peste munţi, de depunerea de bani la băncile din Viena şi Veneţia, de fuga lui Toma Cantacuzino la ruşi, iar faptul că era foarte bogat a fost în defavoarea sa, întrucât turcii doreau să pună mâna pe averea sa. Intriga Cantacuzinilor s-a făcut în cel mai mare secret, Brâncoveanu a reuşit să afle despre ea prin intermediul medicului său, Anton Corea, dar, din nefericire pentru el, domnitorul nu i-a dat nicio importanţă.
    Sosi, apoi şi îmbrohorul (şef al grajdurilor imperiale), care avea misiunea de a-l duce pe domnitor la Constantinopol. În caz că boierii şi apropiaţii săi se opuneau, Ţara era ameninţată cu invazia de către turci şi tătari. După trei săptămâni, rădvanul cu familia Brâncoveanu intra în Constantinopol. Brâncoveanu a fost închis imediat la Edicule, iar ceilalţi membri ai familiei au fost întemniţaţi la Ceaus-Emini şi Başbaciculi. A existat şi o mică speranţă când un dregător turc a aşezat pe umerii lui Brâncoveanu „caftanul iertării”. Dar speranţa s-a spulberat repede, când, în dimineaţa zilei de 15 august 1714, în ziua în care domnitorul împlinea 60 de ani, a avut loc executarea sentinţei. Uciderea lui Brâncoveanu şi a fiilor săi s-a desfăşurat în prezenţa sultanului, a vizirului Gin-Ali-Paşa, a curţii imperiale, a ambasadorilor, la locul numit Iali-Chioşc, aproape de Serai. Primul a fost executat Matei, un tânăr de 17 ani, apoi Radu, Ştefan şi Constantin. Această scenă barbară a avut loc sub ochii domnitorului, apoi a fost executat şi Brâncoveanu. Trupurile lor au fost plimbate pe străzile oraşului, iar capetele ţintuite de poarta cea mare a Seraiului. Seara leşurile lor au fost aruncate în mare. Pescuite din apele Mării Marmara, cele cinci cadavre au fost îngropate în cripta vechii mănăstiri din insula Chalke. Târziu, după mulţi ani, osemintele fostului domnitor au fost aduse în Ţară şi îngropate în biserica fostei Mănăstiri Sfântul Gheorghe din Bucureşti, una din ctitoriile sale.
    Aşa s-a sfârşit Domnul Constantin Brâncoveanu după o Domnie de aproape 26 de ani, în care a căutat, cu un remarcabil talent diplomatic, să ducă o politică de echilibru între marile imperii, care pe rând urmăreau anexarea Ţărilor Române şi îşi disputau dominaţia şi influenţa în această parte a Europei.
    Istoria neamului său avea să se repete. Tatăl Domnului, Papa Brâncoveanu, îşi pierduse viaţa ucis de seimeni, în 1655, sub poalele Mitropoliei bucureştene, când Constantin Brâncoveanu avea doar 5 ani; pieirea ameninţase, de asemenea, şi pe viitorul Domn, iar Preda Brâncoveanu, bunicul său, fusese ucis la Târgovişte din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658. Moartea violentă l-a lovit, la capătul unei lungi Domnii şi pe Constantin Brâncoveanu, ca şi pe cei patru fii ai săi. A preferat să se sacrifice pentru credinţa strămoşească şi Neamul Românesc, în loc să plece peste Carpaţi în Transilvania, unde avea multe domenii, bani la diferite bănci, titluri nobiliare, relaţii în mai multe oraşe.
    Având ca doamnă pe Marica, fiica lui Neagu, postelnicul din Negoeşti, şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Domn al Ţării Româneşti în anii 1669-1672, Brâncoveanu a avut patru fii şi şapte fiice. Marica Brâncoveanu va depune stăruitoare eforturi pentru a intra în posesia banilor pe care domnescul ei soţ îi depusese la bănci sau îi împrumutase unor negustori braşoveni, până la moartea sa în 1729. Din cauza faptului că toţi cei patru fii ai lui Brâncoveanu au fost ucişi, faimosul neam brâncovenesc a avut mult de suferit. După câteva generaţii, în secolul al XIX-lea, mai trăia doar Grigore Brâncoveanu, iar prin moartea acestuia în 1832, dispărea şi ultimul bărbat purtând numele de Brâncoveanu, dar ulterior, alţi descendenţi din neamul brâncovenesc au primit numele Brâncoveanu.
    Prin întreaga activitate a lui Constantin Brâncoveanu, epoca lui a reprezentat o adevărată culme a istoriei noastre feudale, Domnia lui fiind ultima mare Domnie românească. Începeau domniile fanariote, când pe perioada acestora au fost smulse din trupul Ţării nordul Bucovinei, iar mai târziu ne-a fost răpită Basarabia. Sfârşitul tragic al domnitorului a contribuit la amplificarea meritelor sale, Brâncoveanu devenind filă de legendă. Îl putem considera pe Brâncoveanu „Erou şi martir al naţiunii române”. Datorită meritelor sale, acest an este numit „Anul Brâncoveanu” sau „Constantin Brâncoveanu - 300”.
    În anul 1992, a avut loc ceremonia canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, ziua de pomenire fiind fixată la 16 august.
    Datorită rolului jucat în istorie şi pentru importantul sprijin acordat Mitropoliei Ortodoxe înfiinţate de Mihai Viteazul, susţin ca domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, să i se realizeze un monument în Alba-Iulia.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    11-16 august 2014

    Luni, 11 august
    Ora 9.00
    - Deschiderea lucrărilor; Cuvânt de binecuvântare al IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, salutul organizatorilor, prezentarea participanţilor, a sponsorilor şi partenerilor ediţiei
    Ora 10.00
    - Comunităţile româneşti din vecinătate şi din Balcani, între afirmare identitară şi deznaţionalizare; De ce România nu face mai mult?
    - Comunităţile româneşti din Ucraina, între presiunea asimilaţionistă a Ucrainei şi ameninţările Rusiei
    Ora 16.00
    - Situaţia comunităţilor româneşti din Serbia. Românii/vlahii din Timoc, între promisiunile Belgradului şi Bucureştilor şi realitatea deznaţionalizării
    - Comunitatea Românilor din Serbia, între problema retrocedărilor proprietăţilor româneşti din Voivodina şi presiunea pentru dispariţia celei mai vechi organizaţii româneşti

    Marţi, 12 august
    Ora 9.00
    - Reunirea Basarabiei cu România, obiectiv naţional al românilor. Dar al clasei politice de pe cele două maluri ale Prutului?
    - Reunirea celor două state germane, model de bună practică europeană pentru reunirea celor două state româneşti;
    Ora 13.00
    - Lansarea campaniei „Lunile Tricolorului”. Desfăşurarea de către Platforma Civică „Acţiunea 2012” a unui drapel de 150 de metri, care apoi trece prin mai multe oraşe, ajungând la Chişinău
    Ora 16.00
    - Stabilizarea frontierei NATO şi UE, obiectiv major al celor două state româneşti
    - Conflictul transnistrean şi operaţiunile de destabilizare ale Republicii Moldova, pericole majore pentru frontiera NATO şi UE. Ce soluţii există?

    Miercuri, 13 august
    Ora 9.00
    - Drepturile minoritarilor din România vs. Drepturile minorităţilor româneşti din jurul frontierelor şi din Balcani; Sprijinul Statului Român pentru păstrarea identităţii etnice a românilor din jurul frontierelor şi din Balcani
    - Situaţia comunităţii româneşti din Bulgaria, Grecia şi Ungaria. De ce state membre UE nu respectă drepturile minorităţii româneşti? De ce România nu reacţionează?
    Ora 16.00
    - Situaţia comunităţilor româneşti din Albania şi Macedonia. Cum „joacă” România drepturile minorităţilor româneşti din cele două state în perspectiva aderării acestora la UE?
    - Politica partidelor parlamentare faţă de românii de pretutindeni şi faţă de românii din zonele multietnice şi pluriconfesionale din România

    Joi, 14 august
    Ora 9.00
    - Transilvania furată. Probleme ale retrocedărilor ilegale de proprietăţi în Transilvania. De ce Statul Român nu reacţionează?
    - Românii romano-catolici din Moldova în faţa presiunilor de maghiarizare
    Ora 16.00
    - Autonomia teritorială pe criterii etnice a aşa-zisului „ţinut secuiesc” - formă actualizată a experimentului stalinist al Regiunii Autonome Maghiare
    - Implicaţiile regionalizării asupra românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş
    - De ce Statul Român nu finanţează păstrarea şi afirmarea identităţii românilor din Covasna, Harghita şi Mureş?
    - Lansări de noi apariţii editoriale - „Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români”, volum îngrijit de Ioan Lăcătuşu, prefaţă de Vasile Lechinţan, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2014

    Vineri, 15 august
    Dimineaţa: participarea la Hramul Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului”
    Seara: Seară românească şi foc de tabără. Spectacol oferit de Institutul Cultural Român - „Poveste din Bucovina”, susţinut de Ana Pepine, Paul Cimpoieru, Lorena Olteanu şi Doina Lavric

    La lucrări vor participa parlamentari de pe cele două maluri ale Prutului, miniştri, cursanţi din Ţară şi din Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, precum şi conferenţiari din principalele centre universitare ale României (Iaşi, Cluj-Napoca, Bucureşti) şi din străinătate (Germania, Italia).
    Tinerii studenţi, profesori, masteranzi, doctoranzi cu preocupări privind promovarea valorilor naţionale, convieţuirea interetnică şi afirmarea identităţii culturale, lingvistice şi confesionale în medii multietnice.
    Vor fi prezenţi jurnalişti de la principalele instituţii mass-media din Ţară, dar şi din Republica Moldova, Ucraina, Italia, Serbia.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Maestrul Dan Puric, la lansarea cărţilor Florentinei Teacă:
    „M-a atras fantastic de mult privirea voineştenilor!”
    În ediţia precedentă a „Condeiului ardelean” nu am reuşit să redăm întreaga manifestare privind lansările de carte ale profesoarei Florentina Teacă, ce au avut loc de curând la Sala „Unirea” din Voineştii Covasnei. De aceea, continuăm acum cu antrenantul, spumosul şi competentul comentariu al maestrului scenei româneşti Dan Puric la adresa albumului de fotografie veche „Covasna, Voineşti: istorie şi cultură românească în imagini” şi volumului „Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc”.
    „Cred în ceva, aşa, care pluteşte în Ţara aceasta, parcă sunt nişte imponderabile, şi am să vă spun mai clar despre ce este vorba. Ieri am primit de la domnul primar Nicolae Stoica albumul şi cartea aceasta din partea domnului prefect Marius Popica. Da, sunt binevenite, mi-am spus! Şi le-am deschis aseară. M-a atras fantastic de mult privirea voineştenilor! De fapt, tot ce a spus Florentina are calitatea unui izvor. Aţi stat vreodată lângă un izvor de apă curată? Ai sentimentul cum se limpezesc toate lucrurile. Ştiţi că românul are o expresie: a te lămuri sau a te dumiri. Şi răsfoind acest album, mi-am dat seama de claritatea privirii voineştenilor. Antropologic, sunt o specie extraordinară. Numai cu oameni de genul acesta Ţara a rezistat. Dacă răsfoiţi, veţi vedea fotografiile cu cei mici, cu ţăranii români, unii mistuiţi în războaie, apoi ţinuta, portul… Dar atitudinea? Este ceva care se transmite. Nu este imaginea! Imaginea fotografiei este moartă. În timp, ei, ţăranii aceştia, fiind de o anumită structură sufletească, au o privire iconică. Aţi observat că în biserică priveşti icoana şi te priveşte şi ea pe tine? Am avut senzaţia că privirea responsabilizează, că devin parcă mai puternici.
    Şi pe urmă am citit cartea dintr-o respiraţie. […] Am avut sentimentul că timpul acesta de 50 de ani de comunism, plus cei 25 de ani de bulibăşeală şi de golăneală, din asta criminală, s-a scurs şi s-a tăiat, şi aceasta datorită calităţii scrisului. Eu nu prea suport cărţile de etnografie, folclor şi sociologie pentru că sunt greoaie. Sunt îngrozitor de tehnice. Dar aici, este o carte povestită cu graţie. Cu niciun complex vizavi de „ţinutul secuiesc”. Nu o să găsiţi niciun fel de frică. Florentina este un om foarte liber. Nu jigneşte pe nimeni, nu vorbeşte nimic altceva, ea afirmă. Este un lucru extraordinar! Într-un fel, ca să spun aşa, seamănă cu un banc extraordinar, care l-am auzit şi care, de fapt, ne certifică nouă, nu actul de rezistenţă istorică, ci de dăinuire. Erau doi ardeleni, care au zis: - No mă, merem acolo? / - Merem mă. Merem la gară. / Se duc la ghişeu şi spun domnişoarei: - No, dă-ne şi nouă două bilete! / - Da unde mergeţi? / - Da ce te priveşte pe mata? / După o clipă: - Auzi mă! Să-i zicem sau să nu-i zicem? / - No, hai mă să-i zicem! / - Merem la nuntă, domnişoară...
    Ştiţi ce importanţă are? Românul trăieşte din eveniment. Nu din istorie! Pentru istorie nunta este un fleac. Nunta este un eveniment major pentru români. Cartea aceasta vorbeşte despre eveniment, este scrisă cu graţie, cu înţelepciune românească, cu fior şi... nu-i locală, este manual naţional. Ştiţi ce-a zis Newton? Că a mers pe umerii uriaşilor. Păi numai citatele care sunt bine articulate denunţă că Florentina face ţesături din acelea nepermise acum de Comunitatea Europeană. […] Şi cum explică aici calitatea, structura mocanului - Ai mei au fost mocani din Ardeal plecaţi în Dobrogea, în transhumanţă. Mai mult decât atât, la 1870, am acte acasă de la sultan, date pe pământ, erau şi din Gorj, dar şi de aici plecaţi cei din Dobrogea -, deci mocanul transporta cu sine cultura, nu întâmplător pe crestele munţilor mai mult decât pe teritoriul fostei Valahii, şi aici, în carte, se spune acest lucru extraordinar.
    O remarcă. Teribilă este dimensiunea de receptare a folclorului. Eram cu Grigore Leşe în Canada, care-mi spune: „Bă Dane, femeia înainte cânta, legăna copilul când vrea să doarmă”. Şi aici este folclor! Era din necesitate! Oamenii se întâlneau la Nedee într-o formă fulger. De a se iubi. Cartea mi-a adus aminte de memoriile scrise de un soldat român - patru clase - trimis pe frontul de la Cotul Donului. Şi i-au spus aşa: „Ai aici bilet de trimitere pe front, în Est, în Basarabia. Iei trenul şi-n două zile ajungi acolo. Dacă cumva întârzii, te aşteaptă plutonul de execuţie”. Ştiţi ce a făcut ţăranul? A mers şi când a trecut trenul prin direcţia satului, era duminică, a sărit din tren ca să mai horească o dată. HORA!!! S-a urcat pe tren a doua zi, a ajuns după două zile întârziere şi au vrut să-l împuşte. Şi el a explicat. „- Eu n-am dezertat! / - Dar ce-ai făcut? / Am horit!” […] Cartea, desigur, este o lucrare incipientă. Dar spiritul de observaţie merge spre marele sociolog Dimitrie Gusti, inconfundabil. Ea nu va fi băgată în seamă de marile autorităţi de la Bucureşti, pentru că ăia n-au timp decât să se uite la ProTv sau la Bruxelles. Eu vă spun că cine are inimă şi poate să vadă, cartea este profundă. Aici veţi găsi nişte remarci extraordinare vizavi de natură. Şi ea se conturează mai bine în minoritate, pentru că atunci se fac, cum se zice, solidarităţi pe care majoritatea niciodată nu o să le facă. În clipa în care ai strâns, istoria te înghesuie. Şi ce are calitatea, repet, a cărţii, este că nu este o replică dată unei tensiuni, ea nu este o carte de justificare a noastră aici. Ea nu are nimic justificativ, că suntem şi noi aici. Noi suntem! Restul, treaba lor. Noi suntem! Aceasta este o carte de atitudine nemaipomenită! […]
    Cartea nu este contemporană. Ea este de anul 1938, când erau Ovidiu Papadima, Lucian Blaga... Ea nu are nicio legătură cu noua Europă. N-are nicio legătură cu contextul istoric şi din cauza asta, ea va rezista. O nuntă nu este contemporană, este veşnică. M-aţi invitat la o nuntă. O să vin. Ştiţi ce mi s-a întâmplat? Ca-n cartea asta care am citit-o. Eram soldat într-o unitate militară. Şi-am avut coleg de armată un ardelean, un maramureşean. Era sculptural. Pe mine m-a întrebat ce am făcut în civilie şi am zis „arte plastice”. - Arte cum...? - Trece-l mă la vopsitorie! Şi scriam lozinci cu partidul. După armată, am primit un telefon. Mi-a zis că-l cheamă Pop. Numele Pop este foarte răspândit în Ardeal. Mi-a zis: „Dane, mă însor. Vin-o şi tu!”. Anul 1982. Ghetou. Comunism bine instalat. Nu ştiam nimic de esenţa poporului. Ştiam de partidul comunist. Trebuia să nimeresc într-un sat. Nici acum nu-mi dau seama pe unde am nimerit, într-o casă de cultură cu ţărani români şi o nuntă. Într-o clipă s-a început să se horească gen Maramureş. Şi când am văzut că pământul se perforează, că a luat foc hora aia, abia atunci am simţit esenţa dacică a nunţii de care se vorbeşte aici. E neam de neînvins! Domnule, m-am cutremurat! S-a spart istoria. Şi eu am scris în cartea mea „Suflet românesc”, aşa cum a remarcat şi Florentina, o chestie nemaipomenită. Vă daţi seama? Eu n-am ştiut de ea atunci, că în Nedee se întâmplă. Că doi tineri dacă se întâlnesc şi că, acolo, dacă se iubesc, se iau. Cât o horă durează. N-au timp! [ … ] Aţi remarcat că în basmul românesc, când se naşte Făt-Frumos, se naşte ca să iubească? El tot ceea ce face, face pentru Ileana Cosânzeana? Tot basmul este drumul său spre ea. Când se căsătoresc, sunt trei rânduri: „Şi-au trăit fericiţi toată viaţa”. Deci e rapid. Şi atunci vedeţi nişte oameni comuni care se întâlnesc undeva pe crestele muntelui şi... cât durează o horă, îi place sau nu-i place? Se îndrăgostesc cât o horă. Ei, vă spun eu! Când am fost în Maramureş, am dat de o fată de 18 ani. I-au zis ăia: „No, a venit domnişorul ăsta să-l distrăm şi pe el”, şi mi-au arătat o fată superbă, frumoasă. Şi ea mi-a zis, de parcă eram în avion: „No, ţine-mă de mijloc!”. Asta a fost ultima comandă. Şi m-a rotit şi rotit… într-o horă şi m-am îndrăgostit de ea în horă, m-am îndrăgostit „lulea”. Era vreo două noaptea şi i-am propus o chestie majoră - să mă plimb cu ea prin sat de mână. Era două noaptea. Mi-a zis: „Nu, că ne vede satul!”. Deci erau pe atunci nişte babe „securiste” pe la poartă, cu lampadare... O fată de o pudoare, de un bun simţ, de o acurateţe sufletească extraordinară. Deci, cât durează o horă să-ţi alegi aleasa inimii tale, şi invers. Este ca acel „coupe de foudre”, acea lovitură trăsnet. Ce popor avem!!! Nedeia este o coagulare! Mă uit aici în carte că aceasta este foarte bine remarcată, asemenea lui Constantin Noica, prin expresia „ce ţară mişcătoare şi neaşezată!”. „Gold” ne ia pădurile, Roşia Montană, ruşii provoacă, americanii vor să ne dinamizeze... şi, dintr-o dată poporul ăsta parcă-l vezi aşa, uite aşa cum se mişcă. Nu este vorba de o populaţie. Domn profesor a spus foarte bine. Populaţia este altceva, se uită la televizor. Poporul ăsta coagulează! Interesant ce se va întâmpla cu folclorul. Care va fi folclorul nostru, atitudinea omului care cântă? Pentru că acum totul se transformă în spectacol folcloric, care nu este rău, dar el nu mai este participativ.
    În încheiere, am să spun aşa. La „Naţional” montez o piesă - „Înşir-te mărgărite”, de Victor Eftimiu. Şi l-am chemat pe prietenul meu Gheorghe Zamfir, lucrez cu muzica lui. Şi citind cartea Florentinei, am însemnat foarte multe lucruri de aici care mă ajută pentru spectacol. Şi am zis să-ţi acord, Florentina, clauza naţiunii celei mai favorizate şi să te chem la premieră.”
    A consemnat pentru dumneavoastră, prof. Vasile Stancu

    Categorie:

    Aparut in : 

older | 1 | .... | 84 | 85 | (Page 86) | 87 | 88 | .... | 130 | newer