Se spune că memoria românului este scurtă, fapt care nu este departe de adevăr. Noi, românii (nu generalizăm, nu toţi, dar majoritatea), cel puţin cei care am prins din plin amalgamul ăsta de comunism cu capitalism din cei 25 de ani trecuţi de la lovitura de stat din România anului 1989, cam avem darul dezinteresului, al lipsei de preocupare faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa publică şi, mai ales, pe scena politică.
Lucru de care - ce să vezi?! - profită într-una politicienii (Dex: Persoană care face din politică un mijloc abil şi demagogic de realizare a intereselor personale), că ăştia numai oameni politici nu se pot numi.
Aşa stând treburile, a venit rândul lui Victor Viorel Ponta, cum îi place preşedintelui Traian Băsescu să îi spună, să se folosească de această memorie scurtă proverbială a românului. Acum, Viorel (alias Mickey Mouse în viziunea multora - vezi internet) se vede preşedintele României, bazându-se, după cum arată evidenţa, pe voturile românilor din toată Ţara, mai puţin a celor din Ardeal, de unde aşteaptă voturi ungureşti. Dar… Viorel se face că uită de declaraţiile făcute, pe 20 martie 2010, la Topliţa Română, în judeţul Harghita, din timpuri când era în opoziţie şi îi critica, nevoie mare, pe Băsescu, Boc şi ai lor. Atunci spunea aşa către români: „Vreau să ştiţi că nu sunteţi singuri în această parte a României şi că de câte ori veţi avea dreptate veţi avea pe cineva, indiferent din ce partid şi indiferent din ce zonă a ţării, care se va bate pentru dreptatea dumneavoastră” şi „Ardealul este România”, deci „niciun român nu trebuie să plece din locul în care s-a născut pentru a se simţi în ţara lui” şi „într-adevăr eu cred că Ţinutul Secuiesc nu este România, pentru că nu există Ţinutul Secuiesc”! Acum, pe 3 august 2014, prezent în Pasul Caşin din acelaşi judeţ Harghita, situat între Cozmeni şi Târgu-Secuiesc, asistă la o manifestare comemorativă prilejuită de împlinirea a 165 de ani de când acolo au căzut 200 de unguri în luptele cu trupele ţariste, la doar câteva zile după ce tocmai l-a înlocuit pe prefectul susţinut de PSD, Adrian Jean Andrei, cu cel al UDMR, Petres Sandor! Şi asta nu e tot. Fiind premierul României, are până la urmă dreptul să meargă când şi la care evenimente doreşte, numai că nu bătându-şi joc de protocol şi de însemnele naţionale, că nu s-a dus acolo nici în pijamale şi nici în costumul de copilot, ci într-o postură oficială, de la nivelul omului numărul patru în stat. Să te duci tu în inima României, al cărei prim-ministru eşti, şi să accepţi să ţi se cânte mai întâi imnul Ungariei şi apoi Imnul României, primul interpretat lung de o fanfară de copii (!!) şi al doilea pus scurt pe o bandă de magnetofon, aşa ceva se numeşte trădare,
ticăloşie, inconştienţă şi nesimţire, toate la un loc. Este inadmisibil să schimbi un prefect pentru că atacă în contencios administrativ hotărârile ilegale ale consiliilor locale de aprobare a unui memorandum privind instituirea Regiunii Administrative Autonome „Ţinutul Secuiesc”, şi asta după ce în urmă cu doi ani şi jumătate ţi-ai bătut joc de, foarte probabil, cel mai profesionist prefect pe care l-a avut România în ultimii, mulţi, ani - dr. Codrin Munteanu, dar să asculţi intonarea imnului altui stat în ţara ta, fără ca acolo, la manifestare, să fie prezente oficialităţi din acel stat, ei bine, asta frizează absurditatea, neghiobia.
Şi pentru ce? „Numai” pentru ca să te menţii la putere. (Şi noi care credeam că mai rău decât Boc nu se poate.) Sau, mai ştii, poate că domnul Ponta şi-a spus că se află în vizită externă, în Republica Autonomă „Ţinutul Secuiesc”, aflată sub protectoratul Ungariei!? Şi că onorabilii Kelemen Hunor, Borboly Csaba şi Tamas Sandor sunt autorităţile gazdă ale acestei republici! Altfel, cum să vii tu premierul României, ţară membră NATO şi UE, să spui că „pot să fie mult mai multe steaguri care flutură, fără să facem din asta un război de care nu avem nevoie”, că românii şi maghiarii pot avea idealuri comune şi se pot respecta reciproc şi că pot participa unii la manifestările celorlalţi, atunci când ştii clar cine pe cine provoacă de 25 de ani încoace şi când ştii că membrii UDMR poartă cocardă neagră pe 1 Decembrie, inclusiv în Parlamentul României, şi nu participă niciodată, în frunte cu primarii de reşedinţe Antal Arpad şi Raduly Robert, la evenimentele prilejuite de Ziua Naţională a României!?
Absolut incredibilă, şocantă, halucinantă această duplicitate a lui Ponta, cu care el crede că va prosti proştii şi va ajunge preşedinte. Ei bine, noi, românii din Ardeal, şi poate, poate şi mulţi din celelalte provincii istorice ale României, îi dorim din suflet nu doar să nu ajungă preşedinte, dar să şi guste din plin din troaca ungurească amară a duplicităţii udemeriste, mult peste ce poate Ponta şi oricare alt politician, aşa-zis, român.
P.S. O întrebare pe adresa aceluiaşi Ponta: De ce nu te-ai lăudat, bre, pe facebook cu vizita în nou înfiinţata şi girata de către tine Republică Autonomă „Ţinutul Secuiesc”? Ai vrut cumva să treacă repede şi să nu afle de ea decât ăia cărora le era destinată, adică ungurii? Ţi-e teamă de propagandă în asemenea situaţii, nu? - să nu cumva să afle şi românii din Moldova, Dobrogea şi Ţara Românească, pentru că atunci s-a zis cu Cotroceniul, că doar or mai fi iubitori de Ţară, cum tu nu eşti, şi pe acolo, n-or fi toţi săraci cu
duhul, săraci cu portofelul, dar cu carnet şi suflet roşu - aşa-i?

- Peste 80 de angajaţi ai companiei ORKLA Foods le-au făcut un cadou neaşteptat copiilor de la Şcoala Gimnazială „Avram Iancu”: două săli de curs şi locul de joacă au fost renovate şi dotate cu mobilier nou -

Pornind de la ideea că în viaţă doar dăruind poţi dobândi, angajaţii uneia dintre cele mai mari companii din industria alimentară din ţară - ORKLA Foods Romania - au transformat un team building într-o acţiune de responsabilitate socială. Într-un weekend din această vară, peste 80 dintre ei au lucrat zi lumină pentru a transforma sălile a două clase de gimnaziu într-un loc în care copiii să vină cu plăcere. De asemenea, spaţiul de joacă al şcolii, dedicat copiilor din ciclul primar cu vârste de până la 10 ani, a fost renovat şi dotat cu jocuri noi. Totul, într-o acţiune plină de entuziasm la care au participat angajaţi din toate companiile grupului - ORKLA, Producţie Ardealul şi FDS -, care au dorit, astfel, să se implice în rezolvarea problemelor comunităţii locale din Covasna.
Pentru decorarea şi mobilarea celor două clase, precum şi a spaţiului de joacă au fost alocaţi 30.000 de lei, sumă cu care au fost cumpărate lambriuri pentru decorarea încăperilor, mobilier, decoraţiuni, un videoproiector cu ecran de proiecţie, jocuri etc.
„Implicarea noastră în sprijinirea Şcolii „Avram Iancu” este acum la început, dar ne dorim mult ca pe viitor să adoptăm, practic, această şcoală. Ne-am propus ca până în toamnă să facem lucrările de care are nevoie şi o a treia clasă, deoarece aceşti copii au nevoie de un loc frumos şi luminos în care să înveţe, un loc care să le deschidă pofta de carte. Pe lângă sumele alocate de companie, un aport extraordinar îl au angajaţii noştri, care au lucrat ca voluntari. E modalitatea cea mai onestă prin care ne putem arăta ataşamentul faţă de o comunitate în care ne desfăşurăm activitatea”, a declarat Manuela Banu, director general ORKLA Foods Romania.

Copiii, în vizită la fabrică

Pentru că faptele bune merită răsplătite, copiii de la Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” s-au gândit să le întoarcă vizita prietenilor lor de la ORKLA. Au fost răsplătiţi cu o vizită în secţiile de pate, ketchup şi muştar ale Fabricii Producţie Ardealul din Covasna, dar şi cu o gustare de zile mari: hotdog cu ketchup sau muştar, după pofta fiecăruia. Tăuraşul Tomi cel Viteaz, mascota mărcii de ketchup TOMI, le-a ţinut companie celor mici şi a avut grijă ca toată lumea să-şi mănânce gustarea până la ultima firimitură.
„Apropierea acestei companii de şcoala noastră este un real câştig pentru copiii care învaţă aici. Sperăm să ne putem bucura de sprijinul ORKLA Foods şi pe viitor”, ne-a spus Henorel Olărescu, directorul Şcolii Gimnaziale „Avram Iancu”.

Sute de oameni din toată România, dar mai ales din judeţele din jurul Covasnei, localnici şi turişti, au ales să-şi petreacă ultimul sfârşit de săptămână din luna iulie a anului 2014 la Voineşti, acolo unde an de an are loc renumita Sântilie - Nedeia mocănească a voineştenilor. Iată că oamenii continuă să se adune în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, în frumoasa Vale a Zânelor, pentru a participa la eveniment, devenit peste timp un adevărat „brand” al zonei.
De organizarea Sântiliei se ocupă Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” din Covasna, care şi-a asumat această sarcină prin statut, în parteneriat cu Asociaţia Judeţeană a Crescătorilor de Ovine Covasna şi cu Primăria oraşului Covasna, cu sprijinul Consiliului Judeţean Covasna, Consiliului Local Covasna, al Instituţiei Prefectului - Judeţul Covasna şi al agenţilor economici din zonă.
Începând de anul trecut, manifestarea se întinde pe decursul a două zile, sâmbătă şi duminică; două zile de tradiţii, cântec, joc şi voie bună.

Făcutul de flori şi focul de tabără

Ziua de sâmbătă, 26 iulie, a debutat cu tradiţionalul făcut de flori (la nunta tradiţională a voineştenilor, făcutul florilor are loc joia, după cununia civilă, la casa miresei; tinerii se adună şi confecţionează, din hârtie creponată de diferite culori, florile cu care se vor împodobi brazii de nuntă, ploştile, caii, aşa cum au învăţat din vechime) la care au participat tineri localnici doritori să înveţe şi acest aspect al obiceiului. Seara a continuat cu concerte de muzică uşoară, oferite publicului cu sprijinul autorităţilor locale şi al primarului oraşului Covasna, Thiesz Janos: trupele Fresh, Youvenis Group din Întorsura-Buzăului, Hora şi invitaţii. Lăsarea întunericului peste Valea Zânelor a adus şi momentul mult aşteptat al focului de tabără, aflat la a doua ediţie.

Nunta la românii voineşteni

Ziua de duminică, 27 iulie, a început de dimineaţă, când, în faţa Bisericii Ortodoxe „Înălţarea Domnului”, au început să se adune călăreţii şi căruţele. Tinerii voineşteni, îmbrăcaţi în frumoasele lor straie populare, călare pe cai împodobiţi cu flori tricolore, roşii, galbene şi albastre, reprezintă alaiul mirelui. Aceştia, potrivit datinii, după ce şi-au primit binecuvântarea de la preotul paroh Ioan Ovidiu Măciucă, au pornit către Casa Nedeii, traversând Voineştiul, vestindu-şi sosirea prin chiote şi strigături. Aici erau deja aşteptaţi de mireasă şi nuntaşii acesteia, dar şi de publicul spectator.
Obiceiul Sântiliei este, de fapt, transpunerea ceremonialului nunţii tradiţionale la voineşteni, cu toate elementele acesteia, moştenite din strămoşi.
Decorul: o casă gătită aidoma unei vechi case ţărăneşti, cu brazi de nuntă la poartă, cu ţoale alese, străchini, blidar, perdele şi ştergare vechi. Actorii principali ai ceremonialului în care vor îndeplini anumite roluri: mirele, mireasa, socrii, naşii, lăutari şi nuntaşi.
Toţi aceştia sunt tineri, oameni ai locului, care pentru o zi ies din realitatea cotidiană şi din timpul ei şi intră într-o alta, spectaculoasă, plină de semnificaţii. Obiceiurile, dansurile, strigăturile - toate acestea nu le sunt străine, fiind ştiute din moşi-strămoşi şi repetate an de an, la fiecare nuntă tradiţională sau la fiecare Sântilie. Mirele şi mireasa sunt aleşi dintre tinerii care urmează a se căsători în acel an sau în următorul, astfel că nedeia e un fel de repetiţie a ceea ce îi aşteaptă în curând.
Un moment distinct al Nedeii îl reprezintă cursa de cai. Se stabileşte în prealabil locul de plecare şi de sosire; primii trei sosiţi câştigă cele trei premii oferite de mireasă. După cursă, întreg alaiul s-a îndreptat cu chiote spre casa miresei, unde a avut loc cerutul miresei de către vornic (în acest an, Tudor Mădălin Bîrlă), însoţit de ceilalţi călăreţi. Vornicul, în credinţa populară, este „delegatul” mirelui în faţa socrilor mici, de la care este cerută mireasa. „Cerutul miresei” este, în fapt, o oraţie de nuntă, recitată de vornic, transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie. După acceptul socrilor mici, a urmat „hora miresei” - nuntaşilor li se prind flori de nuntă în piept (în 2014, florile de nuntă au fost cocarde tricolore, oferite de către organizatori). Mireasa iese în mijlocul horei, colacul i se ţine deasupra capului şi se stropeşte cu vin, mai apoi acesta este rupt şi împărţit tuturor, ca toţi să ia parte la bucuria tinerilor.
Spectacolul Sântiliei a continuat cu unele obiceiuri ale adevăratei nunţi tradiţionale de la Voineşti: conchioluitul miresei (care semnifică trecerea fetei în rândul femeilor măritate şi, deci, renunţarea la codiţe, în timp ce i se cânta „ia-ţi mireasă ziua bună / de la tată, de la mumă...), obicei care constă în aşezarea de către naşă a voalului pe capul miresei, iar pentru amuzament, mirele plasează pe capul acesteia tot felul de obiecte: o basma, o pălărie, o lingură sau alte obiecte.
A urmat bărbieritul mirelui, de către cel mai bun prieten, cu un brici de lemn, care semnifică trecerea de la viaţa de fecior la cea de om însurat.
Un alt obicei îl reprezintă descălţatul naşilor de către miri. Mirele o descalţă pe naşă, iar mireasa pe naş, fiecare încercând să-şi dovedească abilitatea. Cel care termina primul, se spunea că va conduce viitoarea familie. Descălţatul este aranjat în aşa fel încât mireasa întotdeauna reuşeşte să scoată prima pantoful. Apoi, naşul împreună cu mireasa, iar mirele cu naşa, dansează pe paie aprinse, cu rol de purificare şi fortificare, invitându-i pe nuntaşi la dans şi petrecere. În 2014, rolurile principale au fost jucate de Iuliana Nicoleta Bârlă şi Georgian Olteanu (mirii) şi Flavia şi Mihai Lungu (naşii).

Hora, întrecerile tinerilor, tradiţiile dacilor, standurile meşteşugăreşti şi spectacolul folcloric

Nu a lipsit Hora Sântiliei (moment în care feciorii dăruiesc fetelor „păpuşile” de caş, iar fetele, în schimb, le dăruiesc busuiocul), unde se prind toţi nuntaşii şi mulţi dintre spectatori, după care oamenii din poiană sunt delectaţi cu întrecerile între tineri: trântele ciobăneşti şi ridicarea pietroiului. Pentru a-şi dovedi puterea şi isteţimea, şi pentru a face o bună impresie fetelor, flăcăii îşi măsoară forţele într-o trântă ciobănească. Câştigător este declarat cel care îşi doboară toţi adversarii; el primeşte ca recompensă cel mai frumos berbec. Învingătorul concursului de ridicare a pietroiului, greu de aproximativ 100 kg şi pictat în culorile tricolorului, primeşte din partea organizatorilor un berbecuţ. În 2014, ambele competiţii, la categoria adulţi, au fost câştigate de Decebal Furtună din Covasna, care a reuşit să-l trântească în finală pe Nicolae Baciu din Întorsura-Buzăului.
După ce câştigătorii şi-au primit premiile din partea organizatorilor, aceştia s-au retras, lăsând locul pe Poiana Nedeii din Valea Zânelor... dacilor. Asociaţia „Omnis Barbaria” a reconstituit aspecte istorice ale modului de viaţă dac, prin datini, obiceiuri, tehnici de prelucrare a fierului, a pielii, a materialelor textile. La Covasna, membrii Asociaţiei „Omnis Barbaria” au prezentat publicului aspecte ale vieţii civile şi militare a dacilor (olăritul, trasul cu arcul, ţesutul, fierăritul, confecţionarea echipamentului militar etc.), iar cei interesaţi au avut ocazia să îmbrace o haină de protecţie confecţionată din zale de fier, să tragă cu arcul, să modeleze în lut şi să facă o fotografie alături de luptătorii daci.
Alături de standul de prezentare al dacilor, s-au regăsit standurile Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, care au organizat o expoziţie temporară în care au fost prezentate imagini şi piese arheologice descoperite cu ocazia cercetărilor arheologice sistematice de la Cetatea Dacică - Valea Zânelor, din oraşul Covasna. A fost prezentă şi Asociaţia Cultural-Ştiinţifică „Carpaţii Răsăriteni”, care a organizat, cu ocazia acestui eveniment, trei ateliere: confecţionarea păpuşilor din linguri de lemn, îmbrăcate în costume populare covăsnene; ţesutul la războaie miniaturale şi atelierul de pictură pe faţă. Toate atelierele au fost menite să sprijine păstrarea tradiţiilor locale şi să le ofere tinerilor alternative culturale de petrecere a timpului liber într-un mediu sănătos.
Standul Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu” a oferit publicului o expoziţie etnografică, prezentare de carte şi materiale de promovare a activităţilor acesteia; Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna a fost prezentă cu materiale de promovare a României adevărate ale editurii Foton şi cărţi ale editurii Eurocarpatica, iar ziarul românilor din Ardeal, „Condeiul ardelean”, a dăruit câteva sute de exemplare ale publicaţiei tuturor celor prezenţi la manifestarea voineştenilor.
Continuând tradiţia anilor trecuţi, organizatorii au încercat să dea o cât mai mare amploare zonei meşteşugurilor populare. Meşterii populari prezenţi la eveniment şi-au etalat produsele de manufactură şi au organizat ateliere interactive pentru cei care au îndrăznit să înveţe tainele diferitelor meşteşuguri: Vasilica Olaru (meşter olar din Horezu, judeţul Vâlcea); Alexandru Ilinca (meşter opincar din Râmnicu-Vâlcea, judeţul Vâlcea, aflat la Covasna pentru al doilea an consecutiv, acesta declarând că aici se simte excepţional şi că va reveni de câte ori va fi invitat), Iacob Borzos (sculptor în lemn, Vâlcele, judeţul Covasna) şi mulţi alţii. Iconarii Matei şi Kornelia Schinteie au prezentat o expoziţie de icoane, care au avut mare căutare.
Sântilia voineştenilor este un obicei pastoral vechi de sute de ani; voineştenii - păstori renumiţi, cu nimic mai prejos decât cei din Mărginimea Sibiului, Săcele sau Breţcu. Aşadar, nu putea să lipsească tradiţionala expoziţie de rase de oi şi câini ciobăneşti, organizată în parteneriat cu Asociaţia Crescătorilor de Ovine din judeţul Covasna. În premieră (dovadă că organizatorii se străduiesc an de an să aducă ceva nou la această manifestare), o turmă de oi a fost prezentă pe poiana din Valea Zânelor; oile au fost mulse „în direct”, iar spectatorii au avut posibilitatea să vadă cum se pregăteşte caşul într-o stână tradiţională, au putut gusta jintiţă proaspătă sau bulzul ciobănesc pe jar, alături de o pastramă de oaie veritabilă. Mircea şi Iliuţă Cojan, tată şi fiu, ciobani voineşteni cunoscuţi, au explicat şi arătat pas cu pas ce înseamnă produs natural 100 la sută, după o reţetă de sute de ani, moştenită şi transmisă din generaţie în generaţie; în fapt, ne-au dezvăluit secretul unei vieţi sănătoase. O strigătură din folclorul covăsnean spune aşa: „Mândri-s feciorii la noi / C-au crescut pe lângă oi. / Ş-au crescut pe lângă stână / Ş-au mâncat brânza cea bună”. Aşa o fi?!?
Ca în fiecare an, spectacolul folcloric a fost la înălţime. Copiii din Covasna din trupele de dansuri populare Junii Covasnei şi Avram Iancu, solista Alexandra Elena Bîrlă, formaţii artistice precum Ansamblul Brâuleţul din Sita-Buzăului, Grupul Vocal Pădurenii din Barcani, Românaşul din Braşov, Grupul Vocal Folcloric Târnava Mare din Ţopa, judeţul Mureş, Datina şi Izvoraşul din Zăbala, Constantin Brâncuşi din Sfântu-Gheorghe, Cununa Carpaţilor din Întorsura-Buzăului, Mlădiţe Româneşti din Sita-Buzăului, Junimea Vâlcelelor şi corul Voievozii Munţilor din Vâlcele au urcat pe scena Sântiliei voineştenilor, Valea Zânelor răsunând de muzică populară de calitate. Invitata specială a organizatorilor, Mariana Deac, a reuşit să ridice spectatorii în picioare, creând o atmosferă minunată, aplauzele publicului demonstrând că muzica populară este la Voineşti la ea acasă, preţuită la justa valoare.

Gheorghe Zamfir: „Am răspuns invitaţiei cu o bucurie imensă”

Însă, cel mai aşteptat moment al manifestării a fost prezenţa pe scena de la Covasna a maestrului naiului românesc, Gheorghe Zamfir, împreună cu naiul său fermecat. Şi cu bunul său prieten, Dan Puric. Amândoi, purtând cu mândrie cocarde tricolore în piept. A fost o zi memorabilă pentru cei care, vrăjiţi, au ascultat povestea naiului, spusă memorabil de omul frumos Dan Puric (pe care covăsnenii l-au putut cunoaşte cu câteva zile mai înainte, la dubla lansare de carte organizată de Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” - vezi pagina 11), apoi au auzit celebrul nai care a răsunat pe patru continente şi a făcut cunoscută România în lume.
Pe pagina oficială de Facebook, maestrul Gheorghe Zamfir a scris, a doua zi după Santilia voineştenilor: „Dragii mei, în lumea mea, „lumea lui Zamfir”, pe care unii n-o înţeleg (nici nu-mi bat capul de ce n-o pot ei înţelege), România nu este doar o ţară. România este şi un tărâm ideal, cu poteci pline de meri înfloriţi şi zumzet de albine, cu bogăţii nebănuite, care, zi de zi, aşteaptă a fi descoperită, preţuită şi ocrotită de un neam de oameni demni şi inimoşi. Identitatea noastră dăinuieşte de milenii şi unii încă îşi fac griji pentru ea. Să-şi facă griji dacă ar fi confiscată sau ascunsă, dar eu ştiu că adevărul iese mereu la lumină. „La noi, românii, întâi se aud cântecele şi apoi răsare soarele” - aşa spunea Nicolae Iorga. Cântecul autentic românesc duce identitatea noastră mai departe, spre nemurire.
Nedeia mocănească perpetuează frumuseţea obiceiurilor mocăneşti păstrate din strămoşi. Am răspuns invitaţiei cu o bucurie imensă ştiind că voi petrece un timp de o calitate extraordinară, împreună cu oameni din „lumea lui Zamfir”.”
VĂ MULŢUMIM, MAESTRE!

Prefectul Marius Popica: „Am încercat de la an la an să schimbăm ceva în bine”

Prezent pe toată durata Sântiliei, implicat activ în organizare, prefectul judeţului Covasna, Marius Popica, ne-a declarat: „Ne-am străduit de la an la an să creştem, mai ales în calitate, să aducem artişti de mare valoare. (…) Suntem sub Cetatea Dacică, sub Cetatea Zânelor, spiritul dacilor e aici alături de noi. Mă bucur că sunt alături de atâta lume, am încercat de la an la an să schimbăm ceva. Sunt foarte mulţi maeştri artizani care fac produse tradiţionale - sculpturi, picturi etc., avem, cu ajutorul Carpaţilor Răsăriteni, un atelier şcoală unde copiii se pot juca cu roata olarului, cu linguri de lemn pe care le îmbracă în păpuşi tradiţionale, e un stand de carte, unul de icoane. Încercăm să îmbrăcăm toată această manifestaţie într-un spirit cultural de bun-simţ şi să lăsăm kitsch-urile; sper că toată lumea va aprecia acest lucru. Ne dorim să creştem şi în cantitate, dar mai ales în calitate, în tot ceea ce facem”.

Dan Puric: „Să fim conştienţi că ţara noastră trece astăzi prin momente cumplite”

„Întotdeauna, într-un popor marcat de vitregia istoriei, aşa cum a fost şi este marcat şi astăzi poporul român, noi am avut timp, din când în când, să horim, să ne adunăm şi să ne strângem în aceste hore unde în fracţiuni de secundă am coagulat, ne-am strâns tot ce am avut mai frumos. La o Nedeie, în fracţiuni de secundă se întâmplă o îndrăgostire: îndrăgostirea este lucrul cel mai frumos care ţi se poate întâmpla pe pământ. Dar, dacă staţi să vă gândiţi foarte bine, dumneavoastră nu ascultaţi muzică populară, ci o trăiţi, şi trăind-o, vă îndrăgostiţi încă o dată de poporul român. În ea sunt lucrurile noastre neîntinate, toate bătăile acestea jos, în pământ, sunt datorate faptului că noi ne-am ţinut folclorul ca pe un act de rezistenţă. (...)
Să fim conştienţi că ţara noastră trece astăzi prin momente cumplite; să fim conştienţi de faptul că identitatea aceasta frumoasă, bogăţia aceasta este pusă sub semnul întrebării. Atâta timp cât veţi face această sărbătoare, şi vă veţi uni în ea, poporul acesta va exista. Sufletele care sunt aici, pe scenă, se unesc cu sufletele dumneavoastră” (Dan Puric, pe scena Sântiliei din Voineşti - Covasna, 27 iulie 2014).

Lumea în care trăim este grăbită şi superficială, fapt pentru care, de cele mai multe ori, aparenţa este luată drept fond, iar esenţele sunt vădit ignorate. Lumea din care venim, fiecare în felul nostru, este viciată de o memorie colectivă scurtă, cel mai adesea distorsionată de manipulări brutale. Virtuţile, acolo unde se întâmplă să mai fie practicate, precum şi buna lucrare pentru omul de lângă tine sunt, aproape fără excepţie, luate drept defecte sau, în cel mai bun caz, nişte curiozităţi ciudate de comportament individual. Acestei lumi, tot mai străină de sine, ne adresăm imperativ!
Accederea succesivă a României în structurile Organizaţiei Atlanticului de Nord şi ale Uniunii Europene a fost considerată un dublu moment de împlinire a devenirii istorice a naţiunii noastre. Aşteptările ulterioare acestui eveniment crucial aveau să fie exprimate în mod public de întreaga societate românească şi, indiferent de temele enunţate, numitorul comun al discursului naţional a fost acelaşi: construcţia unei Societăţi Sănătoase aducând Civilizaţia Europei Moderne în străvechea Vatră Spirituală a Românilor.
Analiza sintetică a societăţii româneşti din ultimii ani conduce însă la o serie de concluzii alarmante, în mod deosebit asupra deprecierii devastatoare a comportamentului şi moralei publice, atât la nivelul individului, cât şi la nivel instituţional. Prejudiciul moral-social este imens. Actul educaţional familial şi cel instituţional este viciat de neglijenţă, deviaţionism, improvizaţie şi corupere emoţională în formă continuă. În spaţiul vizualului public se practică vulgaritatea, pornografia, scandalagismul, grotescul, bădărănia şi instigarea directă la ură revanşardă! Au fost eliminate, cu mici excepţii, temele formative, artele frumoase, manifestul iubirii, duioşia, tandreţea, frumuseţea ca stare de spirit, caritatea, buna cuviinţă, smerenia şi toleranţa.
Strada a devenit o junglă umană. Agresivitatea trotuarului, nesimţirea automobilistului, insolenţa omului de ordine, kitchul omniprezent, extravaganţa şi exhibiţionismul, toate, în parte sau la un loc, agresează la tot pasul bunul simţ comun, schilodesc pudoarea naturală şi inhibă violent reacţia individuală de autoapărare. Taraba publică mediatică insistă pe spaţiul ocupat de corupţie, violenţă şi şarlatanie, cu prim planuri de speculanţi, interlopi şi clienţi abrutizaţi ai reţelelor de crimă organizată, care practică modelul prozelit al răului ca şi formulă de succes! Omul cuminte este scuipat, agresat, umilit pe stradă, în tramvai, la şcoală, la piaţă, în magazin, în propria-i ogradă sau în scara de bloc. El este furat, minţit, iarăşi şi iarăşi manipulat, înjosit şi lipsit de dreptate.
Omul cuminte a fost asasinat în spaţiul civic! Iar schilodirea fiinţei publice, nimeni altul decât OMUL-CETĂŢEAN, reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa viitoarelor generaţii biologice şi educaţionale.
Înţelegând că patrimoniul cel mai de preţ al unei naţiuni este tocmai capitalul său imaterial, în care este inclusă şi morala cetăţii, am luat act şi mă manifest cu profundă îngrijorare faţă de alterarea fondului formativ al noilor generaţii şi îndeosebi a modelului de viaţă tradiţional românesc.
Mă adresez, aşadar, tuturor instituţiilor publice şi organizaţiilor private, să recurgă la o atentă şi responsabilă analiză a mediului actual de desfăşurare a vieţii publice intervenind rapid şi corectiv pentru eliminarea acelor surse nocive care pot produce pervertirea simţurilor şi a legilor naturale, pentru suprimarea programelor de orice natură care, prin sugestie şi contaminare imagologică, produc distrugerea simbolică a identităţilor specifice, mai ales prin campanii ţintite de defăimare naţională, şi falsifică prin substituire esenţele noastre tradiţionale.
În faţa pericolului unei depersonalizări sau chiar sluţiri a modelului de viaţă românesc, cu vădită finalitate a profanării sale spirituale, îmi asum răspunderea în nume personal, de a cere tuturor reprezentanţilor Puterilor Statului şi, prin extensie, instituţiilor responsabile, de orice natură, angajarea lucidă şi intransigentă, capabilă să respingă insinuările periculoase ale curentelor decadente, excentrice şi imorale. Întregii Societăţi Româneşti, ca sursă unică a Puterii Civile, adresez chemarea simbol pentru angajarea directă şi activă în REZISTENŢA CIVICĂ IDENTITARĂ PRIN CULTURĂ SUPERIOARĂ ŞI ÎNALTĂ SPIRITUALITATE. De ani buni încoace, românul băştinaş, oricât de puţin ar avea, nu se plânge de foame. El plânge mocnit şi surd de RUŞINE! Este momentul să învăţam a spune „NU”(!) la tot ceea ce nu ne mai reprezintă!
Europenizarea României nu trebuie să fie doar un concept de propagandă găunoasă a celora care au ajuns să gestioneze puterea naţiunii. Spiritul novator şi preluarea critică a valorilor aplicabile este o necesitate, dar şi o consecinţă a dialogului între naţiunea română şi celelalte naţiuni europene. Importul experimentelor ratate şi a derivatelor nocive ale acestora trebuie, însă, eliminate cât mai repede cu putinţă, iar guvernarea să se facă numai în beneficiul românilor! Peste spaţiul de prosperitate European trebuie să se suprapună noetica naturală şi spiritualitatea unei civilizaţii morale, iar modelul acesteia este însăşi credinţa noastră străbună!
POPORUL ROMÂN MERITĂ ŞI ESTE DEMN DE UN ASTFEL DE DESTIN!
(Articol de dr. Mircea Chelaru preluat de pe www.ziarulnatiunea.ro, postat de Lupul Dacic pe 21 august 2014)

În urmă cu aproape 40 de ani, la Borsec, judeţul Harghita, în plin sezon estival, când staţiunea era arhiplină, cu peste 5.000 de turişti în fiecare serie, printre ofertele de distracţii s-a numărat şi un cunoscut festival-concurs de muzică uşoară, intitulat „Cântă Izvoarele”, care după câteva ediţii s-a stins din motive mai mult sau mai puţin cunoscute. Din păcate, nu peste mulţi ani s-a stins şi celebra staţiune Borsec, supranumită, pe bună dreptate, şi „Regina Apelor Minerale”. Anii au trecut şi în timpul instaurării „scumpei” noastre democraţii, în loc de păstrare şi dezvoltare, Borsecul a avut cea mai mare decădere din istoria sa, în special după 1990.
Dar zorii renaşterii Borsecului, spre bucuria tuturor, au apărut în urmă cu câţiva ani prin implementarea unor proiecte care au prins şi prind viaţă, staţiunea făcând paşi uriaşi spre renumele de altădată.
Odată cu această metamorfoză social-economică, şi actul cultural s-a schimbat în bine, oraşul-staţiune bucurându-se de activităţi diverse şi multiple.
Cu mare bucurie consemnăm renaşterea unui eveniment cultural cunoscut şi apreciat în Ţară. Este vorba despre Festivalul-concurs de muzică uşoară „Cântă Izvoarele”, care se pare că va reveni pe agenda cultural a Borsecului, şi nu numai, după această primă ediţie.
Ideea de a renaşte acest festival şi de a-l repune în circuitul cultural a fost a preşedintelui Asociaţiei Turistice Borsec, Sarpatki Melania, în colaborare cu Primăria şi Consiliul Local Borsec, domnia sa beneficiind de sprijinul lui Mik Karoly, Gyorgy Laszlo, Peter Mirela şi Nemes Ioan.
Melodiile noii ediţii a Festivalului-concurs de muzică uşoară „Cântă Izvoarele” au răsunat la poarta de intrare pe Bulevardul „7 Izvoare”, pe scena amenajată în aer liber, vineri şi sâmbătă seara, pe 23 şi 24 august 2014.
Ca la oricare debut, şi la această primă nouă ediţie a Festivalului „Cântă Izvoarele”, în ciuda faptului că prezenţa nu a fost aşa de numeroasă, calitatea vocală şi prezenţa scenică a concurenţilor au fost superioare, juriului, alcătuit din specialişti în domeniu, revenindu-i o misiune dificilă în departajarea concurenţilor.
Clasamentul final: 1. Csiszer Molnar Erzsebet (Borsec); 2. Andrada Cora Cujbă (Topliţa) şi Diana Gazsi (Topliţa); 3. Both Hajnal (Bălan). Premiul „Farmecul Tinereţii” a fost obţinut de Leopold Borena (Borsec).
Festivalul s-a bucurat şi de recitaluri aplaudate la scenă deschisă.
La sfârşit, Sarpatki Melania, în calitate de director al Festivalului, ne-a declarat: „Acest Festival a fost la prima ediţie a unei noi serii, deoarece „Cântă Izvoarele” s-a organizat în fiecare sezon estival în anii ’7o şi ’8o, după care izvoarele au tăcut, în urmă cu peste 30 de ani. Este vorba, deci, de o reactualizare, care este în ton, ne place să credem, cu renaşterea staţiunii Borsec. Suntem hotărâţi, ca de acum încolo, izvoarele „să cânte” pentru dumneavoastră în fiecare an! Scopul organizării Festivalului este cel puţin dublu: pe de o parte, să oferim tinerelor talente o posibilitate de afirmare, iar pe de alta, să distrăm pe cei prezenţi, care în mod sigur nu regretă. Mulţumesc tuturor celor care s-au implicat în realizarea acestei prime ediţii”.

Luna trecută, la Braşov, ne-a părăsit Nicolae Dărăbanţ, colonel în retragere. S-a născut la 9 ianuarie 1932, în familia lui Gheorghe şi Bucura Dărăbanţ, în satul Mateiaş, judeţul Braşov. Rămas de mic orfan de mamă, a fost crescut de la vârsta de 4 ani de către bunicul şi mătuşa lui. După clasele primare de la şcoala din comuna natală este admis, prin concurs, la Şcoala Industrială IAR din Braşov, pe care o absolvă în anul 1950. A urmat (1951-1953) şcoala de zbor fără motor, Liceul Industrial şi Şcoala Militară de Ofiţeri de Administraţie din Craiova. Absolvă, apoi, Şcoala Militară Superioară (1965) şi Şcoala de Aplicaţie pentru Logistică (1973).
Militar de carieră, Nicolae Dărăbanţ s-a dedicat în paralel şi scrisului pe teme culturale, istorice şi satirice. A scris peste 25 de volume de poezii lirice, patriotice şi satirico-umoristice, fiind laureatul mai multor festivaluri şi concursuri literare atât în ţară, cât şi în străinătate. A fost membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, al Societăţii Scriitorilor Militari, vicepreşedinte şi membru fondator al Filialei Braşov a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, membru al Fundaţiei Naţionale „Neamul Românesc”, al Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, al Asociaţiei Culturale „Mileniul 3”. A publicat în mai multe reviste şi publicaţii, printre care: „Viaţa Armatei”, „Observatorul Militar”, „Astra”, „Chipăruş” (Republica Moldova), „Tibiscus” (Iugoslavia), „Gazeta de Transilvania”, „Drapelul”, „Lugojul”, „Viaţa Buzăului”, „Condeiul ardelean”. I s-au acordat o mulţime de premii şi distincţii literare, din care amintim: Premiul I şi titlul de Laureat la Fabulă în 1987, Marele Premiu acordat de Radio Londra (BBC) în 1994, Premiul II la poezie în Iugoslavia (1997). A colaborat cu editurile: Societatea Scriitorilor Militari - Bucureşti, „Arhip-Art” - Sibiu, „Phoenix” - Braşov, „Braşovia” - Braşov, „Dealul Melcilor” - Braşov, „Transilvania Expres” - Braşov, „Concordia” - Braşov ş.a..
În calitate de Cetăţean de Onoare al municipiului Braşov a reuşit, în ultimul an al vieţii sale, să câştige cu versurile sale concursul pentru Imnul Braşovului, pentru care i s-a acordat distincţie şi premiu.
A activat în cadrul Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din municipiul Deva, judeţul Hunedoara, însoţind elevii „crăişori” în acţiunile lor.
DORMI ÎN PACE, PATRIOT ROMÂN DEVOTAT ŢĂRII ŞI POPORULUI TĂU!

Aurora Mihaela Zamfir (Deva),
col.(r) Alexandru T. Ilea (Constanţa),
membri ai Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”

Motto: „Talentele dacă nu sunt încurajate se sting”
(Gheorghe Oprea Holbavianu)

Cunoscând, în general, greutăţile prin care trece presa scrisă din ţara noastră de mai bine de un deceniu, dar, în special, publicaţiile literare, fiecare nouă apariţie a revistei braşovene de poezie reprezintă pentru mine un adevărat miracol. Ca şi cititor de presă sau carte nu este greu să constaţi că numărul chioşcurilor şi al librăriilor s-a diminuat drastic. Mai multe cotidiene centrale sau locale, de ţinută, au dispărut de pe piaţa presei scrise, unele desfiinţându-se - „Cuvântul Nou” (Covasna), „Gazeta de Transilvania” (Braşov) -, altele trecând la apariţii on-line, iar altele devenind adevărate fiţuici prin reducerea formatului, al numărului de pagini, al apariţiilor anuale şi, bineînţeles, al tirajului, în condiţiile creşterii preţului/exemplar. Astfel au dispărut şi revistele literare braşovene „Astra” şi „Dealul Melcilor”, pe atunci subvenţionate de Ministerul Culturii şi Cultelor sau Uniunea Scriitorilor din România (USR). Semnale de alarmă privind soarta şi statutul revistelor literare erau ridicate din anii 2004-2005 de scriitori, poeţi, critici literari în revistele literare de prestigiu ale vremii: „România literară”, „Ramuri” (Craiova), „Apostrof” (Cluj), „Convorbiri literare” (Iaşi), toate editate de USR, ca să nu vorbim decât de cele de importanţă strategică cum le definea poetul şi prozatorul Gabriel Chifu, pe atunci redactor-şef al revistei „Ramuri”, astăzi vicepreşedinte al USR. Dar iată ce spunea, pe atunci, Gabriel Chifu: „Ce sunt aceste reviste literare, presă pur şi simplu, şi atunci ele trebuie să se supună legilor economiei de piaţă, cererii şi ofertei, sau sunt instituţii de cultură, şi atunci ele ascultă de cu totul alte standarde, şi aşteptăm altceva de la ele, au un alt rost (altă menire) altă misiune? Fără ezitare, se cade să fie aşezate în rândul instituţiilor de cultură. Nişte instituţii de cultură foarte importante în tradiţia românească. Aşa încât este impropriu să cerem acestor publicaţii literare să funcţioneze autonom, din vânzări, la concurenţă cu ziarele sau publicaţiile mondene ori de scandal. Ele nu pot să aducă profit propriu, ci doar la figurat. La figurat şi de cele mai multe ori foarte târziu, însă beneficiile lor se localizează la nivelul cel mai greu de atins şi care contează cu adevărat, şi care trebuie să ne intereseze pe toţi în cel mai înalt grad - nivelul intelectual, cultural” (în revista „România literară”, nr. 8, din 2-8 martie 2005, articolul „Revistele literare”). Excelent pusă problema. Iată rostul revistelor literare! Vrem un popor cult? Tu, STAT, prin Ministerul Culturii, tu, USR, ajutaţi-le să fiinţeze, ajutaţi-le să-şi împlinească menirea! Cum le-a ajutat Ministerul Culturii sau USR? Cred că aşa cum a propus autorul articolului, astăzi vicepreşedinte al USR, Gabriel Chifu, din care redau următorul fragment din articolul amintit mai devreme: „Ministerul Culturii a fost sufocat de cereri, de „proiecte” (ghilimelele ţin să sublinieze că destule proiecte nu erau proiecte...). Calea aleasă în faţa acestei avalanşe a fost să se dea tuturor puţin (neîndestulător). Or, mie firesc, logic mi se pare să se efectueze o elementară selecţie: să se opereze o distincţie între adevăratele reviste, de prestigiu, de valoare naţională şi măruntele iniţiative personale, locale: erau oraşe de provincie cu trei scriitori şi patru reviste şi toate au primit bani! [...] Aşa încât, un prim pas, imediat şi uşor de făcut chiar de către Ministerul Culturii ar fi să se pună ordine: ca la teatre, sau la muzee, sau biblioteci - să se stabilească cele douăzeci-treizeci de proiecte viabile, revistele de însemnătate naţională: de la tradiţionalele „România literară” şi „Vatra” să zicem, şi până la noile „Observatorul cultural” şi „Dilema Veche” sau „Suplimentul de cultură”. Cu o formulare nu tocmai reuşită aş spune că există douăzeci-treizeci de reviste literare de importanţă strategică, a căror apariţie e inacceptabil să fie lăsată la voia întâmplării”. Deci, nici mai mult nici mai puţin, restul revistelor trebuie ucise prin „operaţia” numită „elementară selecţie”. Probabil în cadrul acestei „operaţii” au dispărut „Dealul Melcilor” şi „Astra” din Braşov. Dar ce contează? „Ramuri” din Craiova să trăiască! Astfel, revista „Astra” se adaugă pe o listă lungă de publicaţii dedicate culturii, condamnate la dispariţie, fapt împlinit în decembrie 2009, când revista trecea la Biblioteca Judeţeană Braşov şi se scotea pe linie moartă personalul redacţional. Aceasta în urma unei hotărâri de guvern aprobată la sfârşitul anului 2008, când se anunţa „decapitarea”, începând cu 1 ianuarie 2009, a altor 13 reviste culturale aflate, până la aceea dată, în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, între care „Contemporanul”, „Literatorul”, „Manuscriptum”, „Moftul român”, „Albina”, „Teatrul”, „Universul Cărţii”, „A Het”, „Korunk”, „Vilnie Slovo”. „Decapitarea” va continua în anul 2009 prin „reformarea” modului de finanţare de către Administraţia Fondului Cultural Naţional, „inventat” în 2005, „pentru ca toţi doritorii de cultură să aibă şanse echitabile”, când „la sesiunea sa de finanţare pe anul 2009 a decis cum se vor împărţi cei 700.000 lei celor 66 de reviste şi publicaţii culturale înscrise pentru finanţare. Potul cel mare: 183.420 lei (adică aproximativ un sfert din întreaga sumă!) l-a luat revista „România literară”, urmată de alte 26 publicaţii printre care „Secolul XXI” (74.716 lei), „Convorbiri literare” (16.718 lei), „Apostrof” (14.596), cea mai mică sumă (3.311 lei) mergând la „Revista Muzeelor”. Printre cei 39 de perdanţi se află: „Timpul”, „Symposion”, „Cuvântul”, „Muvelodes”, „Scena.ro”, „Drama”, „Teatrul azi” (sursa: MCC, Comunicat AFCN din august-septembrie 2009). Astăzi, în catalogul revistelor de cultură care apar în România sunt trecute 19 titluri, iar cele editate de cele 21de filiale ale USR sunt 12, care apar în şapte oraşe - „România literară”, „Viaţa românească”, „Luceafărul de dimineaţă” (Bucureşti), „Apostrof”, „Helikon”, „Steaua” (Cluj-Napoca), „Convorbiri literare” (Iaşi), „Orizont” (Timişoara), „Ramuri” (Craiova), „Vatra” (Târgu-Mureş), „Euphorion” (Sibiu). Deci, în total vreo treizeci (coincidenţă sau nu, cam tot atâtea câte preconiza actualul vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, acum vreo zece ani), dar, din care subvenţionate de USR, doar 12. La acestea mai putem adăuga pe cele editate „din iniţiativă particulară de doi-trei scriitori” pe bani proprii, acestea fiind înlăturate de la statutul de „instituţii publice” nefiind de „importanţă strategică”, între care enumerăm şi revistele „Claviaturi”, din Braşov, şi „Vatra veche”, din Târgu-Mureş, în condiţiile în care, din 2010, scade continuu puterea de cumpărare a majorităţii categoriilor sociale, iar „sponsorizările” unor mecenaţi au devenit flori rare în spaţiul cultural. Linşajul revistelor „de provincie” continuă şi astăzi cu asiduitate din partea unor reviste literare de „importanţă strategică”, care se intitulează acum „de relevanţă naţională şi deschidere europeană”. Dar despre această chestiune vom scrie într-o viitoare ediţie a publicaţiei noastre.
Pentru a cunoaşte, într-adevăr, miracolul apariţiei CLAVIATURI-lor, trebuie să amintim, cel puţin sumar, şi despre mediul socio-politic şi aşteptările creatorilor de proză şi poezie. Într-o societate bolnavă moral, precum cea în care trăim - cauzată de acţiunile conjugate ale unei mari părţi din mass-media, care a renunţat în a mai promova valorile culturale şi tradiţional-creştine ale Poporului Român, în favoarea vulgarităţii, trivialităţii, manelismului, grosolăniei, spectacolului facil, dar şi a învăţământului românesc aflat într-o criză permanentă generată de „reformele” dezastroase promovate de cei peste 25 de miniştrii care s-au perindat la conducerea învăţământului românesc în cei 25 de ani de democraţie, care au distrus tot ce era mai valoros în Educaţie - putem constata, cu surprindere chiar, că mai există încă cititori de literatură, cititori care au plăcerea şi deprinderea lecturii pentru care conştiinţele naţiunii, prozatorii şi poeţii trebuie să scrie. O dovedesc încă existenţa librăriilor şi a instituţiilor de cultură, manifestările cultural-ştiinţifice, însăşi lansările de carte şi reviste literare de care am scris deseori în paginile „Condeiului ardelean”. Desigur, aşteptările autorilor de literatură bună sunt mari şi, în unele cazuri, nereale. Citeam, în revista literară „Apostrof” (Anul XXV, nr. 3/286, 2014), de la Cluj-Napoca, o anchetă realizată de Letiţia Ilea privind aşteptările poeţilor şi prozatorilor din partea cititorului ideal, dacă există, din care citez scurte fragmente: „Cititorul ideal de fapt nu există. E o ficţiune. Există „cititorul real”, cel aflat în faţa textului, cititorul în carne şi oase, fragil, inconstant, capricios sau exultant, cel care se entuziasmează sau se întristează împreună cu autorul” (Iulian Boldea); „E ca spionul Mossadului, îl simţi, dar nu-l vezi” (Adrian Alui Gheorghe); „E adevărat, scriem pentru un cititor ipotetic, geamănul nostru, conţinut în noi. Acest geamăn ar trebui să fie cineva care mai crede în poezie, în dragostea ei solitară, ca şi în forţa sufletului” (Simona Grazia Dima); „Sper să existe, printre cei care îmi cumpără cărţile sau le primesc cu dedicaţie de la mine, printre cei care mă mai întâlnesc la o lansare de carte, o „manifestare” literară, o lectură... publică. Uneori apare între noi o boare de însufleţire. O idee de... lectură. Poate un dialog. Un dialog pe care îl sper dezvoltat prin intermediul cărţilor. Dacă n-aş crede că există (şi) un asemenea cititor, mai ales unul cu care nu mă voi întâlni niciodată faţă în faţă, nu aş scrie. Ce rost ar avea să-mi petrec viaţa scriindu-mă în speranţa că voi avea cândva timp să mă citesc?” (Olimpiu Nuşfelean); „Cititorul meu ideal este cititorul ce-mi citeşte cărţile şi căruia îi sunt profund recunoscător pentru că el este cel ce-mi oferă o clipă de supravieţuire” (Gheorghe Schwartz); „Când văd în tren sau în metrou (şi nu o dată) un tânăr care citeşte o carte, acela e cititorul meu ideal” (Alexandru Săndulescu).
Şi, cu toate vicisitudinile întâmpinate, cu toate capriciile, mentalităţile şi iubirile cititorilor, miracolul este că revista „CLAVIATURI” apare, şi apare cu regularitate metronomică, sub conducerea unui vrednic, perseverent şi talentat trio redacţional (George Echim - redactor-şef, Cornel Vlad - secretar de redacţie, Gheorghe Oprea Holbavianu - prezentare grafică), provocând bucurii trimestriale iubitori de cultură şi creatorilor săi. Şi, desigur, ar fi ideal ca să găsim în societate cititori ideali din punctul de vedere al autorilor. Eu cred că însăşi scrisul, opera, valoarea acesteia formează şi creează cititorul, mai mult sau mai puţin ideal din punctul de vedere al autorului. Esenţiale sunt în formarea cititorului metodele de a-i pune la îndemână creaţia şi stârnirea interesului faţă de aceasta; modelarea sa se realizează prin actul lecturii. Şi în redacţia revistei „CLAVIATURI” aceste obiective s-au propus şi se realizează, pornind de la atragerea tineretului, a iubitorilor şi creatorilor de poezie, indiferent de vârstă, din Braşov, judeţele limitrofe şi din ţară, la scrierea, lansarea-spectacol, prezentarea şi difuzarea sa în medii şi zone diferite. Cel mai recent număr, 2 (6), din iunie 2014, la a cărei lansare braşoveană am participat, dovedeşte faptul că revista a ajuns la maturitate, nu pentru faptul că a împlinit 18... luni de la apariţie, ci datorită formatului, structurii, ilustraţiei grafice şi, mai cu seamă, a valorii creatorilor şi poeziei lor. Cronici şi ecouri critice deosebit de favorabile la adresa mai multor autori care publică în acest număr (Ioan Tudor, Constantin Bihara, George Echim, Cornel Vlad, Viorica Popescu, Gheorghe Oprea Holbavianu, Mihaela Aionesei, Constantin Bărăcan, Ica Grasu, Rodica Ghinea, Mariana Popa, Toth Arpad), am citit în revista „Vatra veche”, de la Târgu-Mureş, în Antologia scriitorilor din Braşov „Lumini în cascada timpului”, şi am auzit cu ocazia lansărilor de carte de la Librăria „Şt. O. Iosif”, din Braşov, sau în cadrul manifestării „La umbra nucului bătrân” de la Sfântu-Gheorghe. Amintindu-ne că începând cu nr. 3/2013 fiecare nouă apariţie se constituie într-un număr omagial, trebuie spus că actualul număr este dedicat poetului şi artistului plastic Gheorghe Oprea Holbavianu. În cele 42 de pagini care îi sunt dedicate, din cele 158 ale revistei, prin scrierile prietenilor, poeţi şi scriitori, dar şi ale domniei sale, se conturează adevărata personalitate a omului, poetului, artistului plastic şi gânditorului Gheorghe Oprea Holbavianu.
Deoarece spaţiul nu ne permite a publica aceste recenzii, eseuri, cugetări, poezii, enumerăm numai titlurile acestora, din care putem contura un tablou al valorilor uman-literar-artistice ale sărbătoritului: Un suflet în contemplarea veşniciei (Cornel Vlad); Poetul de lângă Măgură (Ioan Suciu); Schiţă de portret a poetului Oprea Gh. Holbavianu (Ioan Tudor); Ferestre deschise din suflet (Petre Istrate); Un om „al artei” dăruieşte codlenilor „un strop din sufletul său” (Camelia Slugan); Încrustaţie - Oprea Gh. Holbavianu. Nu poţi sădi un pom în ciment (Constantin Bihara); În loc de final (Stelian Răducanu); Meditaţii despre artă şi literatură, Cuvântul meu. De ce şezători?, Poezii (Oprea Gh. Holbavianu). Aşteptăm cu nerăbdare numărul următor al revistei, când omagiatul va fi poetul Constantin Bihara, iniţiatorul seriei noi şi redactorul-şef al primelor patru numere ale CLAVIATURI-lor.
Demn de subliniat este faptul că alături de rubricile consacrate ale revistei - Poeţi din „Claviaturi”, Serie veche, Opinie, Foaia de mijloc, Consemnări, Text specia,l la rubrica Poeţii şi creaţiile lor şi-a făcut loc şi „noutatea”, cum o numea la prezentarea revistei redactorul-şef George Echim, Copiii şi tinerii iubesc poezia, în care debutează patru tineri, elevi ai Liceului din Săcele, sub conducerea prof. Nicolae Munteanu. Fiind vorba de un „debut absolut”, ţin să amintesc numele acestor tineri care îndrăgesc poezia: Andreea Gabriela Brătfălean, Antonia Cojocaru, Sandra Karina Dragomir şi Mircea Simulea. Tot un „debut absolut” şi lăudabil consemnăm şi în cazul poetului Petre Catană, din Sfântu-Gheorghe, debut covăsnean de altfel anunţat în articolul nostru O foarte plăcută reîntâlnire cu „sfânta poezie” şi Revista „Claviaturi” din „Condeiul ardelean” (nr. 259(294) / 4-17 aprilie 2014). Alături de aceştia mai putem enumera încă 27 de poeţi care-şi înscriu numele în paginile revistei cu nr. 2(6)/2014, din Braşov (George Echim, Cornel Vlad, Viorica Popescu, Ioan Gliga, Constantin Bărăcan, Ica Grasu, Mariana Popa, Constantin Bihara, Rodica Ghinea, Augustin Noagy, Narcis Teofil Purice, Ioan Suciu-Scheianu), Iaşi (Florentin Dumitrache, Maria Rusu, Vasile Fetescu, Mihai Liţu Munteanu, Constantin Mănuţă), Cluj-Napoca (Iulian Patca), Bucureşti (Lică Stancu), Sibiu (Ioan Friciu), Zărneşti (Ioan Tudor), Covasna (Toth Arpad), Târgu-Secuiesc (Mihaela Aionesei), dar şi din Germania (Theodor Echim), Ţara Galilor (Les Merton) şi Malta (Patrick Sammut). Urez spor la muncă triumviratului redacţional, inspiraţie poeţilor braşoveni indiferent de vârstă şi participare creatoare covăsnenilor în paginile revistei pentru a ne bucura mult timp de acum înainte de întâlnirile cu „sfânta poezie” şi CLAVIATURI-le braşovene!

Ungaria a crescut brusc, începând cu luna iulie, presiunile exercitate asupra României pentru acordarea autonomiei în zonele de interes ale Budapestei de pe teritoriul românesc. Astfel, preşedintele Adunării Naţionale maghiare, Kover Laszlo, i-a îndemnat pe etnicii maghiari din statele învecinate Ungariei să depună mai mult efort pentru obţinerea autonomiei.
Potrivit Centrului Strategic Euro-Asiatic de Informaţii - CESI - de remarcat este faptul că acest îndemn a fost făcut chiar în România, în timpul unui discurs susţinut la deschiderea unui centru cultural din localitatea Rîmetea, din judeţul Alba, acolo unde Kover Laszlo a subliniat că Ungaria va face noi demersuri pentru a duce acest subiect la nivel european şi chiar global, însă a precizat că o mare parte a succesului obţinerii autonomie va depinde de capacitatea liderilor comunităţilor maghiare de a lua în serios obiectivul.
Mai mult, Kover Laszlo a precizat atunci că maghiarii din Transilvania au nevoie de o mai mare susţinere din partea liderilor maghiari din regiune şi chiar din partea politicienilor Ungariei şi a dat câteva exemple de teritorii în care etnicii au reuşit să-şi obţină autonomia, cel mai elocvent fiind Catalonia.
Trei luni mai târziu, tot Catalonia a fost menţionată şi de vicepremierul Semjen Zsolt ca un excelent exemplu pentru etnicii maghiari din Transilvania, adăugând că „fiecare naţiune ar trebui să-şi elaboreze propriul concept de autonomie, iar în cazul maghiarilor acesta ar trebui să servească intereselor Ungariei, fapt pentru care Guvernul de la Budapesta va susţine aceste concepte propuse de fiecare naţiune pentru acordarea autonomiei maghiarilor”. În acest sens, vicepremierul Semjen Zsolt a menţionat etnicii maghiari din Vojvodina (Ucraina) şi pe cei din Ardeal şi a subliniat că aceştia ar trebui să lupte pentru autonomie, iar Budapesta îi va susţine.
În plus, Tokes Laszlo a făcut o serie de afirmaţii şi mai puternice şi a subliniat că e vremea ca maghiarii din Ardeal să-şi ceară autonomia şi că aceştia nu mai pot pierde încă 25 de ani aşteptând, întrucât momentul lor a sosit acum.
Ideea dobândirii autonomiei de către etnicii maghiari în România datează încă din anul 1993. Însă abia din 2010 această idee a prins contur, iar în ultimii doi ani a dat naştere unui conflict care continuă să escaladeze al nivel diplomatic între România şi Ungaria.
Totuşi, politicienii de la Budapesta nu au ridicat aceeaşi problemă a autonomiei şi în alte teritorii, de exemplu în Vojvodina (Serbia), cu toate că şi în această ţară etnicii maghiari sunt a doua cea mai mare minoritate. Însă, coincidenţă sau nu, Serbia este în prezent un aliat al Rusiei în Regiune, în timp ce România colaborează strâns cu SUA.
De altfel, întărirea curentului de obţinerea a autonomiei maghiarilor din Ardeal a avut loc la scurt timp după ce România a iniţiat începând din 2009 o serie de demersuri de combatere a apropierii Republicii Moldova de Rusia. Politica externă a României şi interesul pentru susţinerea Republicii Moldova pe drumul spre Europa a reuşit în bună măsură, iar asta a dus la slăbirea influenţei Rusiei asupra Chişinăului. În schimb, Moscova încearcă să destabilizeze situaţia din regiune prin influenţa exercitată asupra Transnistriei şi a Găgăuziei.
Mai mult însă, conform estimărilor Centrului Strategic Euro-Asiatic de Informaţii - CESI - serviciile speciale din Rusia colaborează în prezent cu lideri ai maghiarilor din România şi profită de particularităţile şi relaţiile tensionate bazate pe etnie în unele zone ale ţării, încearcând să provoace probleme chiar pe teritoriul românesc.
De altfel, arată CESI, serviciile ruseşti au avut în mod tradiţional legături strânse cu politicienii maghiari, un exemplu fiind cel al liderului Jobbik (partid de extremă dreapta), Kovacs Bela, pentru care procurorii maghiari au cerut ridicarea imunităţii de către Parlamentul European, fiind acuzat că este spion rus.
În plus, majoritatea politicienilor din Ungaria sunt de acord în privinţa celor mai multe şi mai importante aspecte de politică externă, orientarea acestora fiind una pro-rusească. Mai mult, relaţiile dintre cele două state s-au strâns din ce în ce mai mult, mai ales în domeniul energiei nucleare şi al gazelor naturale, în ciuda situaţiei din Ucraina.
În schimb, România a arătat în ultimii ani o poziţie tot mai fermă de susţinere a Republicii Moldova pe drumul spre Europa, iar asta nu a făcut decât să deranjeze Moscova. Mai mult, România şi-a făcut clară poziţia în legătură cu situaţia din Ucraina şi a cerut în repetate rânduri Rusiei să renunţe la intervenţiile sale, iar în paralel a cerut impunerea de noi sancţiuni din partea statelor occidentale la adresa Rusiei.
În aceste condiţii, Rusia încearcă în prezent să dea aparenţa unor lideri legitimi maghiari în România prin facilitarea relaţiilor politice şi economice ale acestora cu alte teritorii pro-ruseşti din sfera de interese a României. Prima etapă este, potrivit CESI, cea a legării unor relaţii de colaborare între regiunea Găgăuziei şi comunitatea maghiară din Covasna şi Harghita, lucru ce va duce la posibilitatea Moscovei de a cere, la început prin intermediul agenţilor săi, o autonomie tot mai mare pentru ca, în final, independenţa acestor zone, ceea ce va duce automat la sporirea influenţei Rusiei în regiune şi diminuarea puterii României, stat care are în prezent rolul de cel mai mare opozant al Moscovei în Balcani.
Prin declanşarea unor valuri de revendicări şi manifestaţii pentru autonomia maghiarilor din România, Kremlinul va reuşi practic să distragă atenţia autorităţilor române de la problematica externă din Republica Moldova şi Ucraina, la problemele interne şi asupra instigărilor venite din partea Budapestei. Iar acest ultim aspect va servi şi mai mult Rusiei şi strategiei sale de a slăbi Uniunea Europeană prin crearea de noi teritorii autonome şi implicit fărâmiţarea acestor regiuni în noi state.
Primul pas în acest sens este chiar cel din Ucraina, acolo unde este de aşteptat ca Ungaria să ceară şi chiar să oblige acordarea autonomiei etnicilor maghiari din regiunea Transcarpatia, în special în zona Berehovo, fapt ce va contribui din plin la eforturile Rusiei de a destabiliza şi diviza Ucraina.
Conform statisticilor, maghiarii reprezintă cel mai mare grup etnic din România, cu 1,2 milioane de persoane, adică 6,5% din totalul populaţiei. Totuşi, maghiarii nu sunt reprezentaţi în România de o singură comunitate, ci de mai multe subgrupuri. Regiunile geografice în care se înregistrează cea mai mare densitate a etnicilor maghiari din România sunt Banat, Crişana şi Maramureş.
Totuşi, cele mai clare demersuri şi eforturile cele mai susţinute pentru autonomie au fost făcute de către maghiarii din Covasna, Harghita şi Mureş, acolo unde este şi polul celei mai mari densităţi maghiare din ţară, cu aproape 700 de mii de persoane înregistrate statistic, ceea ce înseamnă peste 70% din totalul populaţiei de pe raza judeţelor Covasna şi Harghita.
(Articol, de Alexandru Ion, preluat de pe www.romanialibera.ro, din 2 septembrie 2014)

Cruce sfântă şi aleasă, stindardul Bisericii,
Cu puterea ta cea mare, ne-ntăreşti pe drumul vieţii,
Eşti creştinilor comoară, altar sacru, minunat,
Pe care Stăpânul lumii L-a sfinţit şi adorat.

Fiind scară către cer, semn strălucitor, puternic,
Pe om l-ai răscumpărat din noaptea cea grea a morţii.
Steag înconjurat de îngeri bucuria sfinţilor,
Ai deschis calea iertării, dând răsplată drepţilor.

Lângă scutul tău statornic, cei bolnavi sau păcătoşi,
Află binecuvântare, mângâiere şi ajutor.
Prin post, lacrimi, pocăinţă, iubire şi umilinţă,
Să ne-apropiem de Prea Bunul Dumnezeu.

„În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă.”
Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, nădejdea celor deznădăjduiţi

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, noi, ortodocşii, îi cinstim pe sfinţi ca să lăudăm pe Hristos, a Cărui lucrare şi-a dovedit eficienţa prin rodirea sa în ei; îi cinstim, cinstind criteriul după care trebuie să lucrăm şi noi, în viaţă.
Fraţilor, noi cerem ajutor sfinţilor, Maicii Domnului, socotindu-ne smeriţi faţă de ei şi convinşi că noi înşine nu putem avea o atât de mare ascultare de la Dumnezeu, pentru că nu suntem atât de smeriţi ca ei. Ne rugăm lăuntric să fie şi ei cu noi, cu rugăciunile lor, dar mai ales, ne rugăm Maicii Domnului.
„… căci nu e bine să mă socotesc eu într-o relaţie singulară cu Hristos - asta seamănă a ceva protestant… Lumea protestantă, refuzând cinstirea sfinţilor, manifestă o totală neîncredere în capacitatea omului de a face prin ea roditoare şi arătată lucrarea lui Hristos şi obligaţia fiecăruia de a conlucra cu Hristos pentru a rodi lucrarea Lui în ei. Se manifestă în aceasta un scepticism nu numai referitor la om, ci şi la eficienţa lui Hristos. Mântuirea oamenilor nu se realizează fără întâlnirea activă între Dumnezeu şi om, printr-un act de putere a lui Dumnezeu asupra omului ca obiect, ca „buştean” fie în viaţa aceasta, fie în cea viitoare. Totala depreciere a omului, ca făptură a lui Dumnezeu, nu se poate să nu se răsfrângă şi asupra lui Dumnezeu” - spune părintele teologiei Dumitru Stăniloaie.
Iubiţilor, umanitatea fiecăruia se realizează în Hristos într-o solidaritate cu toţi semenii Săi. Toţi mărturisesc despre valoarea fiecărui om, în solidaritatea tuturor cu fiecare. Sfinţii arată umanitatea lor deplin actualizată în Hristos prin iubirea ce o arată fraţilor lor, care este iubirea lui Hristos însuşită de ei. Ei le arată această iubire prin rugăciunile lor. Iar cei de pe pământ îşi manifestă voinţa lor de a urca spre actualizarea adevăratei lor umanităţi, prin cinstirea acordată celor ce au ajuns la ţinta umanizării lor în Hristos. Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, zămislit şi născut din ea ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unită cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în braţe, I-a privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea, „îndrăznirea” ei către El este mai mare ca a tuturor sfinţilor şi iubirea ei faţă de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos faţă de noi.
În Maica Domnului avem în cer o inima de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui.
Ea e darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de către umanitate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplăteşte cu nenumăratele Sale daruri. „Ce-Ţi vom aduce Ţie, Hristoase…? Cerul Îţi aduce pe îngeri, pământul Îţi aduce darurile lui. Dar noi, oamenii, Îţi aducem pe Maica Fecioară”, cântă Biserica la Naşterea Domnului.
„Maica Domnului premerge umanităţii şi toţi îi urmează.” Premerge în iubire, în curăţie, în apropierea de Dumnezeu. Ea trece cea dintâi prin moartea pe care Fiul ei a făcut-o neputincioasă şi de aceea, în rugăciunea ce i se adresează la Adormire, toţi îi cer ocrotire. „Întru adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu o ai părăsit.” Înălţarea ei închide porţile morţii, pecetea ei e pusă pe neant. E pusă de sus de Dumnezeu-Omul şi de jos, de prima „făptură nouă”, înviată şi îndumnezeită.
De aceea Maicii Domnului îi cerem mai des decât tuturor sfinţilor să se roage pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Totdeauna, după două tropare adresate lui Dumnezeu, al treilea este adresat ei. Dacă fiecărui sfânt i se dedică o zi principală în anul bisericesc pentru cinstire şi laudă, Maica Domnului este lăudată în fiecare zi, deşi are şi câteva sărbători la fel de mari dedicate ei în mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai să se roage lui Hristos pentru noi, ci i se cer şi ei însăşi multe lucruri. Ei ne adresăm cu cereri ca acestea: „Tu mântuieşte pe robii tăi de toate nevoile”; „Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi”; „Aleargă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, şi ne izbăveşte pre noi de primejdii”; „Numai la tine nădăjduiesc şi alerg sub acoperământul tău”; „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, şi tu însăţi mă apără şi mă mântuieşte”.
Necontenit se repetă refrenul: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi!”. Niciodată nu i se spune însă: „Miluieşte-ne pre noi!”. Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. „Mântuieşte-ne” adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire, ca operă înfăptuită de Hristos, ci de „scăpare” sau „izbăvire” din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea. (…)
Iubiţi fraţi şi surori, de foarte multe ori se spune că ea ne ajută, pentru că mijloceşte la Fiul ei cu deosebită eficienţă.
„Ocrotitoare creştinilor, neînfruntată, mijlocitoare către Făcătorul neclintită, nu trece cu vederea glasurile rugăciunilor celor păcătoşi, ci aleargă ca o bună în ajutorul nostru, al celor ce strigăm cu credinţă către tine, grăbeşte spre mijlocire, aleargă spre rugăciune, cea care ocroteşti pururea, Născătoare de Dumnezeu, pe robii tăi.”
Ajutorul ei este atât de necesar, fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El însuşi ca Dumnezeu.
„Tărie şi mântuire S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii, Care a mântuit din porţile iadului pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine” (din slujba înmormântării).
Maica Domnului are o poziţie unică în cultul Bisericii. Ea e deasupra tuturor creaturilor omeneşti îndumnezeite şi a îngerilor, unite în Hristos. Dar nu e identică cu Dumnezeu şi cu Hristos Dumnezeu-Omul. Ea e numai om. Dar e omul ridicat prin harul lui Hristos deasupra tuturor sfinţilor şi mai venerată decât toţi, fără să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu sau ca lui Hristos, Dumnezeu cel întrupat, închinare ca Celui de care depindem în mod total şi absolut în existenţa şi fericirea noastră veşnică. Tot ce are ea, are ca şi noi, prin Dumnezeu, şi mai special prin Dumnezeu cel întrupat, deşi are mai mult decât noi toţi şi s-a ridicat prin curăţia şi iubirea ei faţă de Dumnezeu mai presus decât toată creaţiunea.
Exemplul tipic al adevăratei libertăţi este Prea-sfânta Fecioară Maica lui Dumnezeu. Fie voia Ta, facă-se voia Ta în mine! E o mare plăcere pentru ea să facă aceasta, pentru că lucrul corespunde voinţei celei ce spune aceasta. Dacă două fiinţe se iubesc, una este foarte fericită să facă voia celeilalte pentru a o vedea fericită; ea este foarte fericită s-o vadă fericită.
În Fecioara Maria, iubirea dintre Dumnezeu şi umanitate prin femeie, iubirea curată de orice nevoie, primeşte ca răspuns din partea lui Dumnezeu cea mai mare mărturie sensibilă şi veşnică a iubirii Sale: Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Nu este o creaţie nouă. Este umanitatea înnoită în Hristos Dumnezeu venit în maxima apropiere de oameni, Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru a-l îndumnezei pe om. Unirea voinţelor, divină şi umană, a îngăduit Duhului Sfânt să lucreze aceasta.
Sfinţenia Mariei ţine mai întâi de fecioria ei. Ea este liberă de orice dorinţă şi de orice ispită omenească. Sensibilitatea ei este curată de orice poftă şi de orice egoism. Ea este sfântă prin dăruirea deplină de sine însăşi lui Dumnezeu. Ea este sfântă şi prin prezenţa lui Hristos în ea. Sfinţii sunt îndumnezeiţi prin prezenţa lui Hristos în ei.
Iar că Maica Domnului nu învie şi nu se înalţă prin sine însăşi se vădeşte în faptul că ea nu se arată cu trupul ei înviat şi nici în actul înălţării, şi aceasta nu se putea arăta astfel nici în lucrarea văzută a lui Hristos cel înviat şi înălţat lângă ea. Actul învierii şi înălţării ei s-a săvârşit prin Fiul ei înviat şi înălţat în chip nevăzut.
În „Sinaxarul” din Minei se spune că îngerii zburau înaintea ei, purtată de Domnul, şi au strigat şi la înălţarea ei, cum au strigat şi la înălţarea Domnului, cetelor de mai sus: „Deschideţi porţile voastre, să treacă Maica Împăratului tuturor!”. Ea va fi în veci mai cinstită decât Serafimii şi mai mărită decât Heruvimii, aflându-se nemijlocit lângă Fiul ei făcut om şi ridicat pe tronul dumnezeiesc, la dreapta Tatălui, ca să se facă tuturor oamenilor dăruitor al slavei Lui, prin comuniunea cu El şi prin participarea la toate bunătăţile Lui.
Avem, astfel, în cer nu numai pe Fiul lui Dumnezeu făcut om, ca să trimită puterea Sa celor ce cred în El, ca să se ridice între îngeri la slava primită ca om de El, ci şi pe Maica Lui, ca o făptură dintre noi, dar unită în mod deosebit cu El, rugându-se şi ea pentru noi. De aceea, ne rugăm nu numai lui Hristos, ci şi ei, să se roage pentru noi şi, încrezători în rugăciunile ei, îi spunem: „Bucură-te…”.
Hristos ne-a dat, prin acestea, asigurarea că nu numai El a înviat ca om, fiind Fiul lui Dumnezeu, ci şi noi, oamenii simpli, din puterea Lui.
Cine nu se dăruieşte integral lui Dumnezeu, într-o deplină eliberare de patimi, nu-L poate primi integral pe Dumnezeu ca persoană pentru a-şi afla în El personalizarea deplină. Leonţiu de Bizanţ observa că şi mamele altor prooroci au fost sfinţite de Duhul şi prin aceasta şi proorocii ce se aflau în pântecele lor (Ieremia, Ioan Botezătorul etc.). „Dar numai Născătoarea de Dumnezeu este în particular cea care a avut pe Duhul Însuşi sălăşluit în ea, şi L-a născut pe Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Căci nu a născut pe cineva sfinţit, ci pe Sfântul care, născându-Se din ea, a şi sfinţit-o.” Aşa să ne rugăm şi noi Preacuratei şi Pururea Fecioarei Maria să mijlocească la Fiul ei şi Dumnezeul nostru, să ne trimită în suflete tăria credinţei şi puterea de a mărturisi Slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh spre mântuirea sufletelor noastre. Amin.

- 75 de ani de la constituirea Parohiei de sine stătătoare Bradet-Acriş: 1939-2014
- 100 de ani de la constatarea Mitropoliei de la Sibiu a existenţei unui fond a satului Acriş, pentru construirea bisericii, în anul 1914

Parohia Brădet este relativ tânără, în existenţa milenară a Bisericii Naţionale. Satul Brădet, aparţinător de Întorsura-Buzăului (judeţul Covasna), din vechime s-a bucurat de prestaţia bisericii din oraş (comună pe timpuri), aflat la 4 km. Lângă Brădet este satul Acriş, care aparţinea comunei Vama-Buzăului (judeţul Braşov), la 6 km. Depărtarea celor două sate de centrele de comună şi de biserică, i-a determinat pe locuitori să purceadă la ridicarea unei biserici comune.
Dorinţa ridicării unei biserici în Brădet este mai veche „arătată într-un proces verbal din 1914 redactat de delegatul Mitropoliei Sibiu cu ocazia unei cercetări în cauza, a unui fond al locuitorilor din Acriş, fond administrat de Parohia Vama-Buzăului”, cum menţionează preotul Iosif Popica, la 10 iunie 1982, într-un sumar istoric al Bisericii din Brădet.
Deci acum 100 de ani, în plin regim oprimator maghiar pentru români, un mic sat cu posibilităţi materiale mult reduse, arată Mitropoliei din Sibiu, dorinţa de a avea o biserică a lor cu preot permanent, la Acriş fiind o capelă în casa familiei Nicolae Sporea în care slujea, nu totdeauna, un preot capelan din Vama-Buzăului. Desigur, începerea marelui război în anul 1914, a zădărnicit acest vis-ideal al localnicilor în totalitate români, de a fi legitimaţi prin biserica lor ortodoxă, naţională.
Materializarea acestui ţel se va contura abia după Marea Unire. În anul 1933, la 16 iulie a luat fiinţă „un comitet de construcţie” având ca preşedinte pe Ioan Coltofean şi epitrop pe Mihai Murăşan. Comitetul a strâns materiale de construcţie şi s-a pus piatra de temelie, cu ceremonie la 8 septembrie 1938, în prezenţa protopopului de Oituz, părintele Ioan Rafiroiu.
Din această dată, cele două sate au format o parohie, filie a Parohiei Vama-Buzăului, cu denumirea: Brădet-Acriş.
Consiliul Parohial, ales în anul 1938, „a cerut în anul 1939 înfiinţarea parohiei de sine stătătoare, cerându-se completarea cu preot… cerere realizată abia în anul 1941”.
În toamna anului 1941, a fost transferat de la Beia, judeţul Mureş, tânărul teolog Iosif Popica, fiu al satului, la Parohia Brădet-Acriş, fiind primul preot al bisericii. Deoarece biserica încă nu era finalizată, serviciul religios s-a ţinut în casa preotului, unde s-a amenajat o capelă. Prima Sfântă Liturghie în această Parohie, ca şi instalarea preotului Iosif Popica, a avut loc în 27 decembrie 1941, de către Prot. Dr. Nicolae Stinghe, din Braşov.
Efortul comunităţii pentru ridicarea bisericii a fost remarcabil, contribuind cu materiale de construcţii, transport, muncă şi bani. Activităţile de finalizare, ca dotarea cu mobilier şi pictură, au ridicat mari probleme, fiind în timpul războiului, când banii erau puţini şi contribuţia enoriaşilor era minoră pentru cerinţele mari. A primit biserica ceva subvenţii de la unele organe de stat şi de la unele persoane particulare, dar insuficiente.
Necesitatea fondurilor este menţionată şi la inspecţia făcută de Prot. Ioan Ludu, din Prejmer, şi Ioan Modroiu, din Vama-Buzăului, la 20 octombrie 1941, care consemnează în procesul verbal că „Întreaga lucrare nu se poate termina cu mijloacele existente”, recomandând căutarea de noi surse.
În anul 1943, pentru terminare picturii, preotul Iosif Popica s-a deplasat la Bucureşti, la Guvern, şi, cu ajutorul profesoarei Fulvia Sporea, funcţionară acolo, fiica preotului Ioan Sporea din Acriş, a obţinut de la Mareşalul Ion Antonescu 1.000.000 de lei, cu care s-a finalizat pictura. Pictura în frescă a fost executată de renumitul pictor Dumitru Brăescu. Lemnăria, strănile şi iconostasul au fost făcute de fraţii Profirescu, din Mâneciu, iar pictura iconstasului a fost executată de Gheorghe Cepoiu, din judeţul Prahova.
Biserică a fost sfinţită la 4 noiembrie 1945, de către Mitropolitul Nicolae Bălan, pentru Parohia Brădet-Acriş.
Sfânta Biserică tronează în mijlocul Parohiei pe un mic piemont/deal dăruit de localnicul Moise Lupoi. Prin construcţie, picturi şi celelalte dotări, respectă toate canoanele bizantine ortodoxe, cu amprentă naţională. Decoraţiunile, unde este posibil, au culorile tricolorului; de asemenea, şi geamurile au fost montate cu sticlă colorată în Tricolor.
Împlinirea visului celor două sate de a avea biserică în vremurile grele de război dau nota de spiritualitate şi de demnitate românească a locuitorilor. Această situaţie este exprimată şi de preotul Iosif Popica, care îşi revarsă starea de apăsare sufletească dată de războiul contra fiarei roşii ce ne răpise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, şi care făcea acum eroi pe cei mai bravi bărbaţi ai neamului. Astfel, pe spatele unei icoane, Părintele Iosif Popica notează precum grămăticul vechilor cronici: „Executarea acestei Tâmple s-a făcut în zilele grele ale războiului nostru sfânt contra bolşevismului rusesc. În acest timp de neuitat pentru neamul românesc, zbuciumat de aspre nedreptăţi istorice, ţara a avut în fruntea ei pe tânărul Rege Mihai I”.
Exprimarea acestei dureri, încredinţată unei icoane, ca o tainică spovedanie, credem că l-a apărat pe preot de indiscreţia răilor, căci cu siguranţă dacă o afla securitatea comunistă, îl aşteptau ani grei de temniţă, neştiindu-se dacă s-ar mai fi întors şi nici urmările pentru familie. Nu se ştie dacă ar mai fi împlinit venerabilă vârstă de 95 de ani şi 68 de ani de slujire la altar, din care 66 la Biserica din Brădet.
Documentele de arhivă dovedesc strădaniile parohului în finalizarea construcţiei Bisericii, ca şi organizarea Parohiei şi a comunităţii în jurul său. Procesul verbal de inspecţie a Parohiei Brădet-Acriş din 30 iulie 1942, pe lângă problemele curente, menţiona existenţa Societăţii Religioase „Reuniunea Femeilor Române, 50 de membre, avere 30.000 lei, provenite din donaţiuni în vederea înzestrării bisericii cu cele necesare”.
Pentru vrednicie şi strădanie, Părintele Iosif Popica a primit la sfinţirea Bisericii, de la Mitropolitul Ardealului, IPS Nicolae Bălan, brău roşu, iar apoi crucea de iconom stavrofor, de la PS Episcop Serafim Joantă.
Părintele Iosif Popica a slujit cu vrednicie Sfânta Biserică şi după pensionarea din anul 1995, alături de noul preot, Sorin Minea, până în anul 2007, când a fost chemat la Domnul.
La pensionarea Părintelui Popica, la Biserica noastră a venit tânărul teolog Sorin Minea, din Braşov. Tânărul absolvent al studiilor teologice a început aici apostolatul, în slujba Altarului şi a Parohiei Brădet-Acriş.
La 20 noiembrie 1994, a fost hirotonit diacon de către PS Ioan Selejan, iar la 27 noiembrie 1994, a fost hirotonit preot la Târgu-Secuiesc. În martie 1995, preotul Sorin Minea a primit Darul Duhovniciei, tot de la ierarhul locului, la Biserica din satul Zăbrătău, comuna Sita-Buzăului, judeţul Covasna.
După investirea cu toate darurile preoţiei, tânărul preot s-a străduit cu vrednicie să facă faţă tuturor provocărilor.
Simultan cu grijile duhovniceşti, s-a preocupat de buna gospodărire a patrimoniului material al Parohiei.
Casa parohială era în construcţie, trebuia finalizată şi corectate unele neajunsuri ale proiectului şi lucrărilor, acţiune în care s-a implicat serios. Pentru acest motiv, preotul a fost nevoit să locuiască în sat, departe de lăcaşul de cult, vreme de cinci ani, până la terminarea casei. Plin de elan tineresc, preotul s-a preocupat şi de gospodărirea Bisericii. În anul 1995, a înlocuit gardul cimitirului, a defrişat arbuştii din jur, a înlocuit sistemul de scurgere a apei de ploaie cu scocuri noi pentru protecţia pereţilor.
Pentru siguranţa sfântului lăcaş, a schimbat reţeaua electrică veche, cu una rezistentă de cupru, cu care ocazie s-a reglementat iluminatul interior, dar şi adoptarea unui sistem de iluminare a clădirii din exterior noaptea, cu un efect impresionant în anul 1997. Lucrările de schimbarea instalaţiei electrice au afectat zidurile şi a fost necesară repararea şi zugrăvirea exterioară cu material lavabil.
Pentru protecţia clădirii a fost necesar să schimbe acoperişul, care era îmbătrânit şi se infiltra apa de ploaie ce putea degrada pictura. A fost schimbată structura de lemn a acoperişului şi acoperită cu tablă.
Toate aceste lucrări s-au făcut după posibilităţi, cu contribuţia enoriaşilor, în muncă şi financiar, dar şi cu strădania părintelui de a găsi sponsori cu dare de mână şi credinţă în Dumnezeu. La lucrările mai dificile au fost angajate firme sau meşteri specializaţi.
Una din lucrările de mare necesitate efectuate în anul 2005, a fost aducerea reţelei de apă până sus la Biserică, de la reţeaua satului, de la o distanţă de 260 m. Biserica nu avea nicio sursă de apă, lucrarea a fost făcută pe cheltuiala urmaşilor familiei Ioan şi Maria Sporea din Acriş, cu sprijinul primarului de atunci al oraşului Întorsura-Buzăului, Gheorghe Baciu.
Pentru a fi o bună aclimatizare şi atmosferă plăcută în interior, preotul şi Consiliul Parohial au reuşit să realizeze încălzirea centrală şi instalarea geamurilor de termopan, pentru menţinerea căldurii, Biserica fiind foarte mare şi înaltă.
La peste 70 de ani de existenţă, lemnul iconostasului era degradat şi a trebuit recondiţionat. Părintele Sorin Minea s-a îngrijit, aşadar, şi de această situaţie, lucrarea fiind acum finalizată, iar la cel de-al 75-lea Hram al Sfintei Biserici, din 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului, putem spune că Tâmpla lăcaşului este înnoită.
La toate aceste lucrări, Sfânta Biserică a avut binecuvântarea şi sprijinul Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, între timp ridicat la rangul de Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei.
În Parohia noastră, în cei 75 de ani, titulari au fost doar cei doi vrednici preoţi, care cu dăruire şi har duhovnicesc au păstorit turma încredinţată. O notă a vredniciei acestor preoţi o dă faptul că aici nu avem sectanţi.
Din anul 2003, satul Acriş a fost rânduit a avea propria Biserică, ridicată tot cu binecuvântarea IPS Arhiepiscop Ioan, satul Brădet rămânând, deci, singur în vechea Parohie.
Românii din Buzăul Ardelean au dovedit a fi buni creştini ortodocşi, ataşaţi Bisericii Ortodoxe şi idealurilor naţionale.
Preşedintele Despărţământului ASTRA „Buzăul Ardelean”,
prof. Corina Bărăgan

PRIMĂRIA ÎNTORSURA-BUZĂULUI DESPĂRŢĂMÂNTUL ASTRA
JUDEŢUL COVASNA „BUZĂUL ARDELEAN”

ÎN CADRUL ZILELOR ORAŞULUI
DIN 6-7 SEPTEMBRIE 2014,
ORGANIZEAZĂ SIMPOZIONUL:

„ŢARA BUZAIELOR
ÎN INIMA PĂMÂNTULUI ROMÂNESC”
EDIŢIA I-a

PROGRAMUL SIMPOZIONULUI

Vineri, 5 septembrie 2014
Ora 14.00-18.00 - Primirea şi cazarea oaspeţilor la Pensiunea Casa Brădet (în localitatea Brădet, sat aparţinător de Întorsura-Buzăului, pe DN 10, Braşov-Buzău)
Ora 19.00-21.00 - Cina şi discuţii libere

Sâmbătă, 6 septembrie 2014
I. 8.00-9.00 Mic dejun la pensiune
II. 9.00-9.30 Deplasarea la Liceul „Mircea Eliade” din Întorsura-Buzăului
III. 9.30-14.00 Lucrările simpozionului
9.30-11.00 Deschiderea lucrărilor
11.30-12.00 Pauză
12.00-14.00 Continuarea simpozionului
13.30-14.00 Noutăţi editoriale, prezentări de cărţi
IV. 14.00-16.00 Masa de prânz la Restaurantul „La Fănel”
V. 16.00-17.30 Lucrările simpozionului – continuare
16.00-17.00 Comunicări
17.30-18.00 Pauză
18.00-18.30 Film documentar: Vestigii istorice şi imagini pitoreşti deosebite, la Vama-Buzăului
18.30-19.00 Încheierea lucrărilor şi concluzii
19.00-19.30 Deplasare la pensiune
VI. 20.00-22.00 Cina la Pensiunea Casa Brădet

Duminică, 7 septembrie 2014
8.00-9.00 Micul dejun la pensiune
9.30-13.00 Vizitarea vestigiilor istorice şi a locurilor pitoreşti de la Vama Buzăului
13.00-15.00 Masa de prânz la Pensiunea Casa Brădet şi plecarea oaspeţilor

LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI
„ŢARA BUZAIELOR ÎN INIMA PĂMÂNTULUI ROMÂNESC”

Sâmbătă, 6 septembrie 2014
Moderatori: dr. Alexandru Porţeanu şi prof. Vasile Stancu
1. Cuvântul de Bun Venit al primarului oraşului, prof. Leca Băncilă
2. dr. Alexandru Poţeanu: Subiect rezervat
3. dr. Ioan Lăcătuşu, prof. Vasile Stancu: Surse edite şi inedite, pentru elaborarea monografiei Buzăul Ardelean
4. dr. Liliana Trofin: Structuri socio-economice, în arealul Dunării de Jos, în epoca migraţiilor
5. cercetător Dan Buzea: Subiect rezervat
6. dr. Stelian Coşuleţ: Vestigiile medievale de la Vama-Buzăului
7. prof. Alexandru Ionescu: Film documentar - Vestigii istorice la Vama-Buzăului
8. cercetător Traian Cepoiu: Noi contribuţii documentare, referitoare la transhumanţa din bazinul Buzăului Ardelean, în fostul judeţ Saac (Prahova)
9. arh. Domniţa Raţiu: Brâncoveanu şi Braşovul
10. dr. Cristina Banu: Ipostaze ale artei sacre în spaţiu transilvan
11. prof. Corina Bărăgan: De la dregătoriile medievale din fruntea obştii, la administraţia modernă - primărie, în Vama-Buzăului
12. dr. Ion Giurcă: Subiect rezervat
13. dr. Gheorghe Calcan: Recunoaşterea internaţională a MARII UNIRI în presa franceză a vremii
14. dr. Marin Badea: Nicolae Titulescu şi problema agrară din România la sfârşitul secolului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea
15. prof. Ilie Şandru: Miron Cristea şi idealul naţional
16. dr. Luminiţa Dumănescu: O radiografie a societăţii interbelice rurale, Brădet 1939-1944
17. Adrian Boriceanu: Calea ferata îngustă de la Întorsura-Buzăului la Crasna, un mijloc eficient de transport pentru materialul forestier, după anul 1950

Duminică, 7 septembrie 2014
Excursie documentară pe Valea Buzăului.

În cadrul Zilelor oraşului Întorsura-Buzăului, desfăşurate în perioada 5-7 septembrie 2014, două evenimente de mare însemnate, printre numeroasele activităţi, au avut loc: unul aflat la ediţia întâi - Simpozionul „Ţara Buzaielor în inima pământului românesc” şi al doilea de mare tradiţie în zona Buzăului Ardelean - Festivalul Folcloric „Ciobănaşul”. Despre primul, ce a avut ca loc de găzduire Liceul „Mircea Eliade”, puteţi citi o amplă relatare a profesorului Vasile Stancu în pagina alăturată a actualei ediţii a publicaţiei noastre, aşa încât la mult îndrăgita manifestare câmpenească a întorsurenilor aş vrea să fac câteva referiri în rândurile ce urmează.
Spectacolul prilejuit de desfăşurarea celei de-a 42-a ediţii a Festivalului Folcloric „Ciobănaşul”, cum spuneam unul de mare tradiţie, a cărui prima ediţie a fost tocmai în anul 1972, a debutat la orele prânzului în zona Camping a oraşului Întorsura-Buzăului, situat în sudul judeţul Covasna.
După un deosebit recital de deschidere al prezentatorilor spectacolului, a rostit o alocuţiune primarul urbei, prof. Leca Băncilă, care a găsit în desaga domniei sale cuvinte cu tâlc adresate întorsurenilor, dar care au avut menirea să-i trezească din somnolenţa şi nepăsarea pe care o traversăm de două decenii şi jumătate toţi românii, făcând auditoriul să perceapă ce anume este cu adevărat important în trecerea noastră pe acest scump pământ: dragostea şi iubirea faţă de semeni, respectul reciproc, onestitatea, caracterul, dorinţa şi puterea de muncă, sentimente şi crezuri astăzi din ce în ce mai scumpe şi rar întâlnite, din păcate, dar care trebuie să le regăsim, fiecare în interiorul său, pentru a ne lăsa urmaşilor o ţară frumoasă, dodoloaţă, însă totodată mai bună decât acum.
A urmat, tot pe scena evenimentului, o slujbă creştin-ortodoxă de binecuvântare a „Ciobănaşului” şi a tuturor celor care au venit să participe la această ediţie record, în zilele noastre, pentru un festival folcloric. În fruntea soborului de preoţi care a rostit rugăciunea s-a aflat părintele Florin Tohănean, protopopul de Întorsura-Buzăului, alături de Sfinţia Sa aflându-se părinţii parohi Ciprian Popica şi Traian Mitrofan.
Nu în ultimul rând, printre oficialităţi i-am putut zări pe vicepreşedintele Senatului României, Marius Obreja, şi pe viceprimarul oraşului Întorsura-Buzăului, Ştefan Platon.
Odată consumat acest moment oficial, de deschiderea manifestărilor, s-a dat liber la voia bună, la duioasa noastră muzică populară, la tradiţionalul mic însoţit de berea rece, şi la tot felul de alte preparate culinare, la grătar şi la proţap, după gustul fiecăruia.
Au urcat pe scenă, rând pe rând, pentru a încânta auditoriul, într-o splendidă după-amiază de început de toamnă ce a hărăzit-o bunul Dumnezeu, numeroase formaţii şi ansambluri de dansuri şi muzică populară, dar şi mulţi solişti vocali din judeţele Covasna, Braşov, Harghita, Buzău şi Prahova. Astfel, nu au lipsit de pe scena „Ciobănaşului”: Ansamblul de Dansuri Populare Vâlcăneşti, Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaţilor” al Casei de Cultură Întorsura-Buzăului şi Ansamblul Profesionist de Stat „Doina Oltului”, apoi Maria Ghinea, Costinel Alexandrescu, Victoriţa Cică, Cătălin Bărbulescu, Florica Chircă, Titi Mircescu, Gabriel Găboianu şi mulţi alţii.
Mai trebuie menţionat că pe parcursul zilei, tot în cadrul evenimentului, au mai avut loc mici concerte de muzică uşoare ale unor formaţii locale, ca Youvenis şi respectiv Iulia Mitrea, Tituş Constantin & Band, dar şi un meci de fotbal disputat între AS Ciucaş Întorsura-Buzăului şi CSO Baraolt. Seara s-a încheiat, cum altfel, cu faimoasă discotecă în aer liber.

Cu prilejul complexei manifestări intitulate „Zilele oraşului Întorsura-Buzăului” şi a celei de-a 42-a ediţii a Festivalului Folcloric „Ciobănaşul”, în perioada 5-7 septembrie 2014 o nouă activitate a debutat adăugându-se celor tradiţionale: Simpozionul „Ţara Buzaielor în inima pământului românesc”, ediţia a I-a. Despre necesitatea şi iniţiativa organizării unei asemenea manifestări ştiinţifice îmi vorbea încă de acum vreo zece ani dr. Ioan Lăcătuşu. Desigur, diferite motive financiare, logistice, ştiinţifice, mai mult sau mai puţin obiective, au făcut ca debutul manifestării să tot fie amânat. Odată cu reînfiinţarea Despărţământului „Buzăul Ardelean” al ASTREI, în anul 2013, şi alegerii în fruntea acestuia a perseverentei profesoare de istorie Corina Sporea-Bărăgan, cercetătoare şi autoare a unor volume monografice ale localităţii Vama-Buzăului, judeţul Braşov, iniţiativa organizării acestui gen de manifestare ştiinţifică a fost reluată. Având de această dată şi sprijinul material şi moral al Primăriei oraşului Întorsura-Buzăului, personal al edilului Leca Băncilă, şi dânsul profesor de istorie, iniţiativa a prins forma concretă în acest an.
Despre necesitatea organizării unor asemenea activităţi ştiinţifice a vorbit în deschiderea Simpozionului primarul Leca Băncilă, care a afirmat printre altele: „Este atâta vraişte, atâta schimbare, este atâta scriere şi rescriere a istoriei încât, după 50 de ani de activitate şcolară, parcă niciodată nu am avut sentimentul de acum că nu mai văd lucrarea aceia serioasă a şcolii care să zică: eşti român, te cresc să fii român, cu obligaţia de a face să fie în jurul tău frumos şi bine... Am sentimentul că nici liderii noştri responsabili, care fac prin decizia lor istorie, nu i-au istoria în serios. Au băgat (în programele şcolare - n.n.) tot felul de discipline, dar de la istoria veche la cea contemporană sunt vreo şase teme la clasele mari (liceu - n.n.), unde ar trebui să se facă finisajul educaţiei patriotice prin ceea ce se mai referă la istoria românească. Astăzi avem o obligaţie. Să ne trăim momentul cu simţul şi în spiritul că suntem obligaţi să lăsăm şi copiilor şi nepoţilor noştri ideea că sunt români şi să simtă acest lucru. ... Şi, gândesc eu să luăm lucrurile în serios, cei care înţelegem rosturile istoriei, cât şi cel al sentimentului de identitate naţională. În acest context, se înscrie lucrarea noastră de astăzi. Suntem la început, însă de la an la an, o să-i dăm dimensiunea pe care o merită, pe care o vom găsi în înţelepciunea noastră, pe care o vom sluji cu devotament”.
Pe aceleaşi coordonate au vorbit şi mediatorii acestei prime manifestări ştiinţifice de valoare naţională, desfăşurate la Liceul „Mircea Eliade” din Întorsura-Buzăului, la care au participat cu lucrări ştiinţifice 9 doctori în ştiinţe şi 8 profesori şi cercetători în domeniul istoriei, artei, sociologiei, arhitecturii şi economiei. Astfel, dr. Alexandru Porţeanu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Refugiaţi din România şi vicepreşedintele Comisiei de istorie româno-maghiare, a spus: „Eu aparţin unei generaţii care a avut privilegiul, dar şi neşansa, de a parcurge absolut toate fazele conştiinţei istorice - ştiinţa istorică şi învăţământul istoric fiind formele prin care se transpune aceasta. Răspunzând la întrebarea: Ce înseamnă conştiinţa istorică a unui popor?, pot afirma cu certitudine că ea este conştiinţa de sine a unui popor. De la istoria sfântă pe care am urmat-o în primele clase primare, frecventate în anii de început ai celui de Al Doilea Război Mondial, parcurgând apoi toate formele de învăţământ până la cel universitar şi desfăşurându-mi activitatea de cercetător până la cea actuală, pot afirma că din istoria actuală nu este tot de aruncat la gunoi, aşa cum sugerează unii, ajungând de-a dreptul la aberaţii. Trebuie să acceptăm spiritul critic în cercetarea istoriei pentru că fără acesta nu se poate face istorie. Sunt preşedintele Foştilor Refugiaţi din România, care la ora actuală mai numără aproximativ 110.000 de membri, în numele cărora aduc iniţiatorilor şi organizatorilor un salut călduros şi felicitările noastre pentru declanşarea proiectului de studiere a istoria acestor locuri, a Buzăului Ardelean, care a fost primul adăpost al primelor valuri de refugiaţi care au avut soarta cea mai rea din acele vremuri ale începutului de septembrie 1940”. Exprimându-şi tentaţia de a face în viitor un eseu pe această temă, dr. Alexandru Porţeanu a susţinut, în continuarea cuvântului său, interesanta comunicare privind istoria localităţilor din Ţara Buzaielor (preferabil pentru dânsul Buzăul Ardelean - n.n.), intitulată „Scurtă privire asupra unor surse documentare privind Istoria Buzăului Ardelean”, militând pentru „scrierea unei istorii mai rotunde” (în sensul de istorie completă - n.n.) care să reflecte întreaga istorie a locuitorilor din aşezările zonei sub toate aspectele socio-economice, militare, cultural-spirituale etc..
Fiind cel de-al doilea moderator, în consens cu dr. Ioan Lăcătuşu, un susţinător fervent al cercetărilor istorice româneşti din zonă, am felicitat organizatorii pentru concretizarea acestui deziderat mai vechi, cel al asigurării cadrului instituţional de stimulare al cercetării istoriei şi culturii locale şi am subliniat necesitatea continuării şi perfecţionării sale viitoare: „Simpozionul dă şi va da posibilitatea cercetătorilor locali de a atrage şi solidariza colaboratori din alte centre ştiinţifice, culturale, universitare din Ţară, însăşi lista participanţilor şi tematica susţinută la actuala manifestare ştiinţifică dovedind acest lucru. În aceeaşi măsură, se pot identifica instituţiile şi asociaţiile partenere viitoare din judeţ şi din Ţară care pot contribuii la aprofundarea cercetării, la întocmirea programelor de cercetare, la stabilirea priorităţilor viitoarelor cercetări imediate, pe termen mediu sau lung, privind redactarea monografiilor tuturor localităţilor din zonă, a instituţiilor de cultură, spiritualitate, administrative, a personalităţilor locale, cât şi a legăturilor comunităţii locale cu românii din Muntenia, Moldova şi din alte regiuni din spaţiul locuit de români”.
Au urmat apoi, în faţa unui public interesat şi atent, aproximativ 70 de persoane, provenit în majoritate din rândul cadrelor didactice, preoţilor şi intelectualităţii localităţilor buzăiene, alte 14, foarte documentate şi interesante comunicări ştiinţifice, patru lansări de carte istorică, recent apărute sub semnăturile Ioan Lăcătuşu, Luminiţa Dumănescu, Ilie Şandru şi Stelian Răducanu, şi numeroase intervenţii din partea participanţilor, fapt ce a făcut ca Simpozionul să se desfăşoare de-a lungul întregii zile, zi singulară la Întorsura-Buzăului, până în prezent, dedicată Istoriei Românilor din zonă şi din întreg spaţiul românesc, zi în care istoria a fost pusă la loc de cinste pe aceste binecuvântate meleaguri.
Au contribuit la acest regal istoric întorsurean, în mod direct sau indirect prin contribuţia la redactarea comunicărilor, prof. Leca Băncilă, prof. Corina Sporea-Bărăgan, dr. Alexandru Porţeanu, prof. Rodica Porţeanu, dr. Ioan Lăcătuşu, dr. Liliana Trofin, cercet. Dan Buzea, dr. Stelian Coşuleţ, prof. Alexandru Ionescu, cercet. Traian Cepoiu, arh. Domniţa Raţiu, dr. Cristina Banu, dr. Ion Giurcă, dr. Gheorghe Calcan, dr. Marin Badea, prof. Vasile Stancu, prof. Ilie Şandru, dr. Luminiţa Dumănescu şi cercet. Adrian Boriceanu. Cu sentimentul că a avut loc un pas important pe drumul greu al cercetării şi adevărului istoric pentru românii din Ţara Buzaielor, ţin să urez organizatorilor viaţă îndelungată pentru a putea perpetua anual această manifestare la o asemenea ţinută ştiinţifică.

Am participat, la invitaţia Cenaclului Literar „Buna Vestire” la sărbătoarea Limbii Române de la Cercul Militar din municipiul Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita. Sala festivă era plină de invitaţi veniţi din toate colţurile judeţului, dar şi de la Sfântu-Gheorghe. Nu vreau să vorbesc despre minunatul spectacol realizat în slăvirea Limbii Române în jurul lansării volumului „Cântare şi Tăcere” al poetului Ionel Simota, la care şi-au adus aportul şi sânghiorghenii Luminiţa Cornea, Maria Graure, subsemnatul, precum şi minunata şi talentata artistă Carmen Paraschiva Katay, care a impresionat publicul harghitean prin prezentarea recitalului de excepţie din poezia autorului volumului mai sus amintit. Repet, nu vreau să scriu din două motive: sunt prea sărace cuvintele mele pentru a reda minunata atmosferă a manifestării şi prea armonioasă prezentarea, despre Limba Română şi cel mai recent volum al poetului Ionel Simota, realizată de prof. Dorina Moraru-Drăghici, inspector şcolar de Limba şi Literatura Română de la Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita, motive care mă determină să-i acord spaţiul tipografic referitor la această manifestare de suflet, artă şi gândire românească:

„Poeţii ornează cu sufletul lor lumea...
„Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglindă a minţii omeneşti, scrisoarea...”
Cronicarul întemeiază limba literară românească întru bună rânduială a scrisului, întru înveşnicirea limbii române prin carte.
Şi mai spune Miron Costin că „nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor...”.
Dar cartea şi „scrisoarea” se izvodeşte din cea mai frumoasă limbă în care s-a născut autorul lor. Fiindcă limba noastră „ca un fagure de miere” este zăbavă rodnică întru eternitatea gândului. Prin ea, gândul nostru se îmbracă în lumină, creşte sau descreşte, triumfă, se ascunde sau e limpede ca izvorul, uneori se întunecă atunci când rostirea suferă de stâlciri, dar mereu renaşte, găsind în cuvânt bogăţie şi înţelepciune.
Aceasta este limba noastră românească!
La ceas de sărbătoare, o simţim ca o trainică zidire, plămădire uriaşă asemenea drumului pâinii. De la graiul dacilor, ascuns în hrisoave şi decifrat doar astăzi, până la cea mai adevărată rostire poetică. De altfel, sărbătoarea Limbii Române o desluşim în toate: în drumul prin Carpaţi, în gura de rai, în Dunăre, Prut sau Valea Timocului, în miresma busuiocului, în candelă sau aurul grâului, în doină sau stâncă. Adică în tăcerea îngerilor şi în cântarea pământului.
Rostiri poetice, titluri de volume reunite să dea naştere unei alte cărţi de poezie, „Cântare şi Tăcere”, carte plămădită de Ionel Simota, într-o prezentare grafică şi editorială distinctă, încă un eveniment cultural care îmbogăţeşte activitatea, truda Editurii Eurocarpatica din Sfântu-Gheorghe „întru creşterea limbii romane” din Covasna şi Harghita şi mai departe, pentru Ţară.
Poetul Ionel Simota este ziditor al cuvântului românesc pe care îl slujeşte şi îi încununează frumuseţea prin metafora îndrăzneaţă, îl răscoace pentru a fi când tăios, când elegant sau strălucitor, uneori dulce-amar, răzvrătit, evocator, însufleţit de multă, enormă iubire. Poezia acestei cărţi respiră prin sinceritatea uluitoare a poetului şi prin forţa sugestivă a imaginii poetice de mult rafinament: „Pe altarul limbii române trudesc, / Cu zbateri de sânge înfloresc uneori, / Prin graiul acesta respir şi trăiesc / Şi doar lui mă înclin, dintr-atâtea comori. // Limba română e plugul ce ară / Adânc, în vatra istoriei sfinte, / E sfântă limba şi avem o ţară, / Atât de frumos făurită-n cuvinte. // Român dacă eşti, cât trăieşti, ţine minte, / Trudeşte pentru limbă şi ţară!.
E limba română în toată frumuseţea ei născută din simplitatea creatoare.
Din poezie renaşte mereu un timp definit în „primăvară, fericit amestec de-nflorire şi soare!”, în „lumina zăpezii, amestecată cu suflet de stea”, în „trecutul acestui pământ”, „în amurg de dor, curat, de vis, / De toate câte sunt / În toamnele tăcerii pe pământ...”.
Toamna e sinonimă cu sufletul poetic al eternităţii. Lumina ei curge din fiecare frunză; lumina poeziei curge din fiecare cuvânt. Poetul Simota a scris pentru sine, pentru spaţiul natal, pentru părinţi, pentru toate vârstele iubirii. Talent şi trăire, zbatere şi speranţa împlinirii sufleteşti, un eu liric foarte vocal şi sensibil: „Doamne sunt o lumânare, / Ardere-s şi-s încă viu...”; „Iubito, apele ce se frâng / Şi fragedul răsărit, / Lumina ce se desprinde din noapte / Ca o revărsare eternă..., / Anotimpurile toate / Cu tăcerea înfloririi, / Toate sunt ale noastre... / sunt ale noastre, iubito...”.
De ce l-am definit ca un poet autentic? Fiindcă se dăruieşte poeziei: „Poezie, ca o fată rătăcindă, / Mă cauţi mereu, / Prin sfântul pridvor al mamei, / Unde iarăşi mă întorc, / De la tine şi până la Dumnezeu” şi cultivă harul dat: „Cuvântul mi l-a dăruit Dumnezeu, / Cel nescris, risipit atât de frumos, / În trupul şi sângele meu, / Tandră nerostire, atât de duios / Suavă nerostire a curgerii lui / Zbaterea sa ca o aripă sfântă / Urcuş căruia credincios te supui / încântare pe care nimeni n-o cântă”.
„Mă ascund în cuvânt ca să pot să m-ascult...”
În tăcere şi în cântare, cuvântul poate însemna pentru noi rugăciunea la icoană, în Tainic loc, în Lăcaş sfânt..., în Adâncuri de suflet..., spaţii spirituale, de altfel rostiri pe care le regăsim în paginile volumului, ca semne ale eternizării poeziei şi, prin ea, ale limbii române, fiindcă „Orice limbă e oglinda sufletului naţiunii care o creează” (Ion Pillat).
Cu tot dragul,
Dorina Moraru-Drăghici”

„Din punct de vedere al însuşirii şi practicării credinţei, Românii de aici trăiesc ca în vremurile primelor veacuri creştine.”
(Pr. Bojan Aleksandrovici, Eparhia Bisericii Ortodoxe Române „Dacia Felix” - Serbia)

Românii din nord-estul Serbiei sunt cunoscuţi în literatura românească drept români timoceni, iar în cea sârbească drept vlasi. Membrii comunităţilor româneşti din această zonă îşi atribuie, însă, titulatura de rumâni, atât în graiurile vorbite cât şi în conştiinţa identitară colectivă. Ei sunt aşezaţi la răspântiile a patru ape curgătoare: Morava Mare (la vest), Dunărea (la nord), Timocul Mare (la est) şi Timocul Negru (la sud). Acestea delimitează un areal de locuire care poate fi încadrat culturii carpatice, deoarece ramura sudică a Munţilor Carpaţi coexistă în această zonă, unindu-se, undeva mai la sud, cu Balcanii. Este o regiune care atestă urme de locuire din cele mai vechi timpuri, este o zonă în care definitorii au fost, în decursul istoriei, amestecurile şi modificările permanente ale componentelor etnice, migraţiile, colonizările şi conflictele. Este o regiune mult şi greu încercată de apăsarea vremurilor neprielnice!
Situarea românilor în acest areal este concentrată în jurul a două realităţi. Există, pe de o parte, incontestabila componentă latină, rămasă aici şi „topită” în creuzetul sud-dunărean de după retragerea aureliană şi, pe de altă parte, realitatea „migraţiilor” şi colonizărilor românilor sosiţi de peste Dunăre, începând cu secolul al XVII-lea. Din cumulul acestor factori de o mare complexitate social-istorică a rezultat o stratificare şi o componentă etnică oarecum eterogenă a elementului românesc din regiune. Rumânii din Serbia de nord-est sunt împărţiţi în două grupe principale, circumscrise celor două tipuri de activităţi tradiţionale: agricultura şi creşterea animalelor. Practic, acestea reprezintă cele două mari tipuri de civilizaţii arhaice care au coexistat, s-au intercondiţionat şi s-au suprapus în decursul veacurilor. Agricultorii de la câmpie sunt cunoscuţi sub numele de ţărani. Ei vorbesc graiul muntenesc, avându-şi originile în Ţara Românească (Muntenia sau Valahia). Ceilalţi, care locuiesc în zonele de deal şi de munte şi s-au ocupat cu păstoritul, sunt cunoscuţi sub denumirea de ungureni, căci au ales să locuiască în această zonă, venind din Banat şi din alte regiuni româneşti aflate pe atunci sub stăpânirea imperială. Ei vorbesc un grai bănăţean, destul de unitar, chiar dacă în sânul acestor comunităţi, unii se autodenumesc munteni (cu sensul de: oameni de la munte). Mai există şi o grupă minusculă de bufani, situată în jurul oraşului minier Majdanpek, presupuşi a fi, la origine, olteni, care au ajuns în această regiune în urma părăsirii minelor din Banat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Ei sunt, din păcate, asimilaţi astăzi aproape în totalitate în cadrul populaţiei sârbe. Nu în ultimul rând, se cuvine să-i menţionăm şi pe rudari, sosiţi aici tot din zonele româneşti, vorbitori ai unui grai românesc de o nebănuită acurateţe. Toate aceste subgrupe de populaţie vorbesc variante arhaice, mai apropiate sau mai îndepărtate de variantele lingvistice care sunt caracteristice latinităţii balcanice, dar şi a celei/celor de pe ambele maluri ale Dunării (apud: Paun Es Durlić, Limba sfântă a colacilor rumâneşti. Album în patruzeci de imagini cu dicţionar, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013, p. 5-8).
Contextul acestor rânduri a fost oferit de oportunităţile deschise printr-o cercetare prospectivă de teren, interdisciplinară (sociologică şi etnologică), care s-a desfăşurat în vara aceasta printr-un proiect realizat cu sprijinul Direcţiei Românii din afara graniţelor şi Limba Română a Institutului Cultural Român. Voi prezenta, în mai multe numere viitoare din „Condeiul ardelean”, câteva dintre aşteptările, ipotezele de lucru, întrebările, răspunsurile, descoperirile şi dezamăgirile rezultate în urma acestei acţiuni.
Voi aborda, în acest serial, mai multe probleme, complexe şi complementare sub aspect tematic, care pot forma o imagine generală (chiar dacă, în mod inevitabil, fragmentară şi, poate, subiectivă) asupra patrimoniului, tradiţiilor, formelor de spiritualitate, identităţii şi (nu în ultimă instanţă!) a existenţei, vieţuirii şi continuităţii elementului românesc în regiunile de la sudul Dunării. În final, voi deschide o paralelă comparativă cu situaţia românilor din estul şi sud-estul Transilvaniei. Vom avea astfel posibilitatea de a descoperi, împreună, nebănuite corespondenţe şi asemănări.

Trupe ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne au defilat luni (8 septembrie 2014 - n.r.), la Sfântu-Gheorghe, cu prilejul aniversării a 70 de ani de la eliberarea oraşului de sub ocupaţie fascisto-horthystă.
Evenimentul a fost marcat printr-o ceremonie militară şi religioasă în faţa Primăriei Sfântu-Gheorghe, pe turla căreia Armata Română a arborat pe 8 septembrie 1944 drapelul tricolor ca simbol al libertăţii.
Subprefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, a amintit în discursul său numele caporalului Gheorghe Arambaşa, cel care a înălţat drapelul roşu, galben şi albastru deasupra Primăriei. De asemenea, a amintit că în luptele ce au avut loc în apropierea oraşului Sfântu-Gheorghe la începutul lunii septembrie 1944, trupele române au fost sprijinite şi de românii localnici, „atât de plini de suferinţă, dar şi de nădejde şi speranţă în Armata Română”.
Subprefectul Sebastian Cucu a mai menţionat că eliberarea oraşului Sfântu-Gheorghe s-a făcut cu multe jertfe, printre cei căzuţi la datorie numărându-se caporalul Gheorghe Arambaşa, locotenentul David Păiş, dar şi un general al Armatei Române, Grigore Bălan.
Preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război (ANVR) Covasna, col. (r) Ioachim Grigorescu, a spus, în discursul său, că, deşi au trecut şapte decenii de la eliberarea oraşului de sub ocupaţie străină, „încă mai sunt nostalgici după vremurile trecute” şi a salutat faptul că liderii UDMR nu au fost prezenţi nici de această dată la eveniment.
Festivităţile au fost organizate de Garnizoana Militară Sfântu-Gheorghe, cu sprijinul Prefecturii Covasna.
Sfântu-Gheorghe a fost primul oraş din Ardealul de Nord eliberat de sub ocupaţie fascisto-horthystă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În urmă câţiva ani, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş a propus ca steagul de pe turla Primăriei să capete statut de monument istoric, în semn de recunoştinţă faţă de jertfele ostaşilor români care au luptat pentru eliberarea Ardealului de Nord.
Conducerea Forumului a menţionat că „drapelul de pe cupola Primăriei reprezintă un simbol sfânt al demnităţii naţionale şi al sacrificiului suprem al ostaşilor români care au luptat pentru reîntregirea Ţării”, iar în memoria lor acest steag ar trebui să devină monument istoric şi „să dăinuiască în acel loc cât o fi Neamul Românesc”.
(Text şi foto Agerpres)

ŢEBEA. Pentru unii e doar o localitate undeva pe o hartă. Pentru alţii e chiar o necunoscută. Pentru moţii din Apuseni şi pentru toţi românii adevăraţi, Ţebea e, însă, sufletul lor. E mândria lor. E altarul lor. E locul în care se odihneşte Craiul Munţilor: Avram Iancu. E punctul de adunare al celor veniţi să-i cinstească numele, faptele şi să-i îndeplinească ultima voinţă testamentară „ca să-mi văd Naţiunea mea fericită”; e punctul de adunare al acelora care cântă cu bucurie pe versurile lui Adrian Păunescu: „Ce veşti mai aveţi voi, români, despre Iancu / Să spună ce ştiu toţi acei care ştiu / Ce veşti să avem, suntem oastea lui Iancu / La Ţebea, la Ţebea, eroul e viu / Eroul ne cheamă, ne cheamă la Ţebea / Al nostru frumos, pătimit crăişor / Aici ne rugăm pentru Iancu, la Ţebea / Roş-galben-albastru - altar, tricolor”.
Poate pentru unii sărbătoarea de la Ţebea e doar o serbare câmpenescă, dar cei care simt româneşte ştiu că aceasta e mult mai mult. E modul lor de a duce mai departe Lupta şi Duhul lui Iancu, pentru că Avram Iancu încă mai zăboveşte pe aceste meleaguri de poveste. Avram Iancu n-a murit. Spiritul lui străbate secolele şi mereu, în fiecare an, la Ţebea, reînvie ca o flacără în mintea şi sufletul nostru, să ne aducă aminte nouă, celor adunaţi aici, şi tuturor românilor adevăraţi, că sunt urmaşii lui, că poartă-n ei, ca o pecete, sacrificiul înaintaşilor, datori fiind să transmită mai departe ştafeta luptei continue pentru dreptate şi drepturi, unele încă neîmplinite.
... 7 septembrie 2014. Ora 900. Inima bate mai tare în pieptul elevilor pregătiţi de drum. Unde mergem? - La Ţebea; e timpul, din nou să aducem omagiul nostru Eroului nemuritor. Intrăm în Biserica de la Ţebea, proaspăt renovată, în interior şi exterior, prin grija Episcopiei, Parohiei Ţebea şi Consiliului Judeţean Hunedoara. Participăm la slujba şi parastasul oficiate de către un sobor de preoţi conduşi de IPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, şi PS Gurie Georgiu, Episcopul Devei şi Hunedoarei, pentru ca sufletul Eroului nostru şi al tuturor eroilor şi martirilor neamului daco-românesc multimilenar să se odihnească unde drepţii se odihnesc. E ziua în care Tricolorul e pus pe loc de icoană. E icoana noastră care ne aduce aminte cine suntem: urmaşi ai Eroului Avram Iancu şi ai celorlalţi eroi, martiri şi luptători, care se odihnesc în Pantheonul de la Ţebea - simboluri ale luptelor de veacuri ale românilor pentru drepturi, dreptate, libertate, Naţiune şi Credinţă. Toţi aceşti demni înaintaşi ai noştri sunt pomeniţi acum, pentru ca sufletul lor să se odihnească în linişte. Se cere iertare: Dumnezeu să-i ierte.
... După slujbă şi parastas din nou emoţii ale „crăişorilor”. Ne întâlnim cu ceilalţi elevi-crăişori de la Liceul „Ioan Buteanu” din Gurahonţ, judeţul Arad, şi conducerea Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” (preşedinte Ioan Paul Mărginean şi secretar Mihaela Aurora Zamfir), care îi reprezintă astăzi pe ceilalţi colegi ai lor, „crăişori” din judeţele Hunedoara, Arad, Alba şi Covasna. Suntem reuniţi acum, gata să depunem coroanele de flori la mormântul lui Avram Iancu. Privesc elevii din Clubul „Crăişorii” ai celor două şcoli veniţi să omagieze memoria marelui Erou şi a eroilor şi martirilor Neamului Românesc. E în mişcările lor freamătul nerăbdării, dar şi pioşenia cuvenită acestui eveniment. Conştienţi de importanţa gestului lor, copiii sunt atenţi la coroanele de flori ce le poartă pentru a fi depuse la mormântul lui Avram Iancu. … Treptat, ne apropiem. Organizatorii evenimentului anunţă numele Clubului de elevi voluntari „Crăişorii” şi ai Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, din care facem parte. Încet, împreună cu o părticică din sufletul nostru, coroanele sunt depuse pe mormânt. Restul e tăcere. O tăcere blândă, ca sufletul Eroului ce veghează peste noi. De altfel, a fost dorinţa lui ca românii să se bucure de realizările sale, de rezultatul sacrificiului său: Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd naţiunea mea fericită.
Şi Avram Iancu şi-a primit, încă o dată, la mormântul său vlăstarele venite să-i dea din seva lor puterea de a străbate veacurile. Avram Iancu e aici, la Ţebea. E în sufletul tuturor celor care astăzi, 7 septembrie 2014, s-au înclinat o clipă în tăcere în faţa crucii lui pe care scrie simplu: „AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anii 1848-9. +1872”.
prof. Corina Oros,
îndrumător-locţiitor al Detaşamentului Nr. 10 „Simion-Groza” de elevi-crăişori - Crişcior, din cadrul Clubului „Crăişorii”