Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură şi civilizaţie”, ediţia a XX-a, organizată de Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna” şi Centrul Cultural „Miron Cristea”, cu sprijinul SC Ştefadina Comserv SRL Bucureşti şi a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, se va desfăşura în perioada 19-21 septembrie 2014, la Miercurea-Ciuc, conform programului alăturat.
La sesiune vor prezenta comunicări peste de 100 de cunoscuţi specialişti - cercetători, cadre didactice universitare, muzeografi, arhivişti, etnografi, sociologi teologi, profesori, preoţi şi alţi oameni de ştiinţă şi cultură, din numeroase localităţi din întreaga Ţară.
Şi la actuala ediţie, pe lângă probleme referitoare la istoria şi cultura naţională, majoritatea temelor ce vor fi prezentate abordează aspecte ale istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi ale convieţuirii interetnice din zona Arcului Intracarpatic.
Comunicările cuprinse în programul sesiunii vor fi publicate în revista „Acta Carpatica”, anuarul Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi al Centrului European de Studii Covasna-Harghita.
Parteneri media: „Grai Românesc”, „Informaţia Harghitei”, „Condeiul ardelean”, „Mesagerul de Covasna”, „Cuvântul liber”, Agenţia de ştiri a românilor de pretutindeni „Romanian Global News”, SC Stefadina Comserv SRL Bucureşti.

- Aniversăm în acest an două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. Pe atunci, stimate domnule profesor universitar, îi reprezentaţi, în Camera Deputaţilor, pe românii din Covasna şi cred că anumite momente privind acest eveniment vi s-au întipărit bine în memorie. Cu bunăvoinţa dumneavoastră, aş vrea să rememorăm pentru cititorii „Condeiului ardelean” acele clipe de o importanţă covârşitoare pentru păstrarea identităţii naţionale a românilor de pe aceste meleaguri. Pentru început, ce ne puteţi spune despre „ctitorii” acestei noi instituţii, cei care au iniţiat şi militat pentru înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei.
- Într-adevăr, anul 1994 a constituit un moment important în evoluţia Bisericii Ortodoxe Române de după 1989, cu o puternică rezonanţă naţională românească şi cu îndelungi ecouri în Parlament, când a avut loc înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. A fost aprobată de Guvern, după o îndelungată insistenţă pe lângă el, în aprilie 1994. Cererea insistentă, în numele românilor din aceste judeţe, venise mai ales din partea prefectului de Covasna, Adrian Vlad Căşunean; Dumnezeu să-l odihnească, că a trecut prematur la cele veşnice! Multă vreme nu l-a putut îndupleca pe secretarul general al Guvernului, Octav Cozmâncă, temător de reacţia UDMR-ului. Căşunean intervine şi la Adrian Năstase, preşedintele executiv al partidului de guvernământ, PDSR, şi, deci, superior pe linie de partid lui Cozmâncă. Cum şi Năstase se îndoia, Căşunean i-a spus ferm: „Dacă Partidul nostru va rămâne cu ceva în istoria celor două judeţe, va rămâne cu înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe!”. Şi, l-a convins. Mai multe personalităţi ale lumii româneşti din Harghita şi Covasna au „ctitorit” şi contribuit la acceptarea ideii înfiinţării Episcopiei: protopopii Constantin Gane şi Gheorghe Răţulea, profesorul Ilie Şandru, ziaristul Gheorghe Chiper, avocatul Ioan Solomon, sociologul Ioan Lăcătuşu, economistul Ioan Mugur Topolniţchi, colonelul Ioan Roman, Niţă Preda, Petre Străchinaru, Gheorghe Tatu, Ioan Oancea, dr. Cornel Iacob, ministrul Valer Dorneanu (originar din Harghita), profesorul preot Ilie Moldovan, Gheorghe Anghelescu (inspector la Departamentul Cultelor), Ioan Voşloban şi alţii.
- Apelând la foarte buna dumneavoastră formaţie de istoric, aş dori să enumeraţi, în mod cronologic, etapele instituţionale ale naşterii noii Episcopii şi câteva date despre întâiul său stătător.
- În ianuarie 1994, Sfântul Sinod, în prezenţa PF Teoctist, a luat în discuţie înfiinţarea Episcopiei; la 14-16 ianuarie se reunesc, la Alba-Iulia şi la Sibiu, în şedinţe extraordinare, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Alba-Iulia (de care aparţinea Harghita) şi Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Sibiului (de care aparţinea Covasna); se acceptă desprinderea celor două judeţe. La 12-13 iulie 1994, se întrunesc Sfântul Sinod, Colegiul Electoral Bisericesc, Adunarea Naţională Bisericească, pentru alegerea titularului noii Episcopii. Trebuia ales un om deosebit, având în vedere grelele sarcini bisericeşti şi naţionale ce urma să le aibă. Ca un fapt aparte, ţin să spun că în timpul vizitei conducerii PUNR în Harghita, la Mănăstirea Topliţa, Gheorghe Funar îi întrebase pe conducătorii ortodocşi din judeţ dacă nu cred de cuviinţă a propune un episcop din rândul lor. Atât protopopul Constantin Gane, cât şi stareţul Mănăstirii, au răspuns că indicat ar fi unul din afara zonei şi mai tânăr, pentru că greutăţile vor fi foarte mari, dar, neapărat să fie bun creştin şi bun român. A fost ales Ioan Selejan, arhimandrit, care a întrunit 120 de voturi din 127 de votanţi. Alegerea a fost fericită. Născut în 1951, în Bihor, absolvent al Facultăţii de Instalaţii şi Automatizări Bucureşti şi al Facultăţii de Teologie Sibiu; cu studii ce pregăteau doctoratul în Teologie la Ierusalim (teologie biblică, egiptologie şi orientalistică); intrat în viaţa monahală în 1979; din 1990, stareţ la Mănăstirea Lainici, apoi superior la Aşezămintele Ortodoxe Române de la Ierusalim şi Iordan. A contribuit la restaurarea mănăstirilor Tismana, Polovraci, Lainici, Bucovăţ şi Schitul Crasna. IPS dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, afirmase că în Harghita şi Covasna „e nevoie de o prezenţă vie, activă, un om plin de vigoare, înzestrat cu experienţă în lucrarea cu oamenii şi în întemeierea şi consolidarea unei instituţii căreia îi revin sarcini uriaşe. Noul ierarh trebuie să fie conducător spiritual al românilor ortodocşi din zonă, trebuie să fie tare în convingerile sale, iubitor de neam şi de glie românească şi, în acelaşi timp, să fie deschis semenilor de alte naţionalităţi şi cu alte convingeri religioase pe care să-i respecte în măsura în care şi ei respectă Neamul şi convingerile noastre”. Episcopul Ioan Selejan întrunea toate aceste calităţi, fiind, în plus, un foarte bun gospodar.
- Ştiu că aţi participat la ceremonia întronizării, care a avut loc în ziua de 25 septembrie 1994 la Miercurea-Ciuc. Ce ne puteţi relata despre acest eveniment?
- Pentru ceremonia întronizării, m-am dus la Miercurea-Ciuc, la Hotelul „Harghita”. La recepţie dau peste popa Tatu (Simion Tatu, senatorul mereu vesel); îi lasă recepţionerei o carte a sa de vizită: „Oi fi tu unguroaică - îi spune -, dar eşti frumoasă!”. Sfinţia Sa, stareţ la Mănăstirea Plumbuita, se făcuse vestit în Parlament prin vorbele sale de duh. Toate camerele ocupate cu cei veniţi din Bucureşti şi din Ţară; mulţi miniştri, prefecţi, parlamentari etc., şi mai mulţi poliţişti şi sereişti; în jurul hotelului, pe culoarele acestuia şi chiar în lift, unde un civil mi se prezentă - Mandrea, general din MI, măsuri de siguranţă deosebite, ca să preîntâmpine orice incident „spontan”. 25 septembrie 1994. Lume foarte multă în faţa Catedralei Ortodoxe. PF Teoctist şi Patriarhul Partenios al III-lea al Alexandriei; o pleiadă de mitropoliţi şi episcopi români. Slujbă frumoasă, dar excesiv de lungă, pe un soare torid. Preşedintele Ion Iliescu, deşi invitat special, nu vine; nici primul ministru Nicolae Văcăroiu. Probabil pentru a nu fi acuzaţi de „naţionalism românesc”. În schimb, trimit mesaje; niciun cuvânt despre rolul Bisericii în salvarea românilor din Harghita şi Covasna din faţa procesului de maghiarizare. De faţă Adrian Năstase, Ion Solcanu, Gheorghe Tinca - greşeala de organizare îl face să vorbească, la sfârşit, cam supărat. Parlamentari. Pelerinaj până la Episcopie. Pe ansamblu, o zi frumoasă, un moment frumos şi patriotic, lume multă.
- Care a fost reacţia colegilor dumneavoastră din Parlamentul României, atât din partea UDMR, cât şi din partea reprezentanţilor partidelor politice?
- A doua zi, la Camera Deputaţilor, Nagy Benedek (deputat UDMR de Miercurea-Ciuc, care, în Comisia de Învăţământ, după o dispută aprigă, îmi va arunca în 1996: „Să vezi ce o să-ţi facem după ce nu vei mai fi deputat!”), îmi spune maliţios: „Aţi fost mulţi, dar toţi erau veniţi din ţară; localnicii nu au participat”. Părea foarte satisfăcut, deşi ştia că nu era adevărat. Circulaseră, însă, „sfaturi” pentru românii din Miercurea-Ciuc, că ar fi mai bine să stea acasă. Reacţia conducerii UDMR a fost, de asemenea, dispreţuitoare. Într-o Declaraţie, consemna: „Înscăunarea episcopului român a fost o demonstraţie de forţă, împotriva maghiarimii locale”; „o demonstraţie arogantă”; se vorbeşte despre „brutalitatea cu care Puterea ne-a impus sărbătoarea, ... nesolicitând aprobarea, abuzând în mod arţăgos de puterea pe care au primit-o temporar. Organizatorii ar fi trebuit să solicite cu smerenie îngăduinţa de la gazde”. Declaraţia era un gest impertinent la adresa conducerii Statului Român. Mai ales ziarele din Transilvania au relevat episodul cu indignare. Îmi aduc aminte, în acest sens, de cotidianul braşovean „Gazeta Transilvaniei”. În aceste condiţii, nu se putea să nu existe o reacţie în Parlament. Pe 26 septembrie 1994, întrebam, de la tribuna Camerei Deputaţilor, Guvernul, dacă va da răspuns oficial Declaraţiei UDMR. „Vrem să ştim dacă în ţara noastră trebuie să cerem voie, cu „smerenie”, ca să ne cinstim Biserica Naţională şi, mai mult, să cerem voie de la cei care au venit aici cu sabia”. Dacă în Camera Deputaţilor pe tema insolentului text al UDMR nu a fost decât intervenţia mea, la Senat, în aceeaşi zi, s-a declanşat o largă dispută, începută de Corneliu Vadim Tudor, care incrimina „declaraţia provocatoare şi iresponsabilă, ce umple paharul obrăzniciilor şovinismului maghiar. ... Prea ne-am obişnuit să considerăm drept teribilisme, drept manifestări izolate, locale, nespecifice, nereprezentative..., toate ieşirile necontrolate ale unor lideri ai UDMR-ului. ... Ceea ce s-a făcut acum la Miercurea-Ciuc este una dintre cele mai scandaloase ieşiri din bârlog ale fiarei revizioniste, horthyste a UDMR-ului, şi eu voi refuza să mai particip la lucrările Senatului României, dacă nu vom pune cu botul pe labe această fiară fascistă care vrea sfârtecarea teritorială a României”. Propunea adoptarea unei declaraţii de protest a Senatului. Szabo Karoly Ferenc şi Frunda Gyorgy se opun discuţiei unui asemenea document; apoi, primul propune chiar ca Declaraţia UDMR Ciuc să fie citită în „original”, deci în limba maghiară, la tribuna Senatului. Intervine Vasile Văcaru, cu afirmaţia: „Declaraţia este indecentă şi iresponsabilă”. Apoi, Cristian Sorin Dumitrescu, de la Partidul Democrat al lui Petre Roman, considera nefirească şi lipsită de seriozitate ideea dezbaterii documentului UDMR. Adrian Păunescu constata că UDMR devenise Stat în Stat. În final, Corneliu Vadim Tudor cerea scoaterea în afara Legii a UDMR. Stenografa înregistra: „Rumoare, huiduieli din partea UDMR, a Opoziţiei la adresa domnului senator Vadim Tudor”. PNŢCD şi PD s-au arătat solidari cu UDMR, împotriva „inamicului comun”, Corneliu Vadim Tudor. De altfel, Opoziţia nu şi-a trimis reprezentanţii la ceremoniile de la Miercurea-Ciuc, pentru că-i doreau pe unguri drept aliaţi în viitoarea campanie electorală. Şi, aşa, cum bine ştiţi, în 1996, cu ajutorul UDMR, Convenţia Democrată va obţine postul de preşedinte al României, acceptând, în schimb, o listă întreagă de revendicări. Deşi au refuzat să participe la întronizarea Episcopului român, în anii următori mulţi ţărănişti sau liberali vor fi văzuţi la masa noului Episcop, între care şi un ministru Ciumara. Şedinţa Senatului se termina într-un vacarm generalizat.
- Aşa cum s-a terminat şedinţa Senatului se pare că a fost şi politica partidelor politice faţă de românii din judeţele Covasna şi Harghita. Adică haotică, fără orizont, de „cârpeală” privind îmbunătăţirea situaţiei românilor consideraţi drept „pierderi colaterale” în lupta politică dusă de toate partidele româneşti.
- Înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei a fost singura înfăptuire din timpul Guvernului Văcăroiu în beneficiul românilor din aceste două judeţe. La toate celelalte cereri şi strigăte de ajutor pe care aceşti români le-au trimis la Bucureşti, răspunsurile au fost negative, sau nu au venit deloc. Guvernul nu a avut voinţa sau nu a avut curajul să stăvilească procesul de maghiarizare a zonei, de impunere a maghiarilor în fruntea tuturor domeniilor de activitate, paralel cu excluderea românilor din funcţiile de conducere, chiar dacă erau competenţi, de maghiarizare a numelor de străzi, a Justiţiei, a şcolilor, de alungare a românilor - ţel pentru care UDMR-ul înlocuise, după 1992, metodele violente practicate până atunci, cu presiunea economică. Pentru a avea linişte, partidul de guvernământ, PSDR, a ignorat dramatizarea situaţiei, deşi era permanent atenţionat asupra acestui fapt. Ajuns, în 1996, în Opoziţie, PSDR-ul şi-a dat seama, se pare, de greşeala făcută şi s-a exprimat deseori critic faţă de fenomenul deznaţionalizării românilor. Mai mult, în toamna lui 1997, Adrian Năstase a condus o delegaţie parlamentară impunătoare, 40 deputaţi, majoritatea de la PSDR, însoţiţi de 20 ziarişti, în judeţele Covasna şi Harghita, timp de trei zile. Şi, realitatea pe care parlamentarii au putut-o constata direct s-a dovedit a fi chiar mai alarmantă decât o prezentau „naţionaliştii români”, ignoraţi până atunci sau bănuiţi că exagerează. A fost şi un moment de recunoaştere publică a greşelii, în timpul mesei de seară luată împreună, la restaurantul Hotelului „Căprioara” din staţiunea Covasna. Masă mare, la care stăteau toţi parlamentarii şi ziariştii. Adrian Năstase foarte volubil şi lipsit de morgă. Din capul mesei, îmi spune în auzul tuturor: „Domnule Ţurlea, pregătindu-mă pentru această vizită, am citit dezbaterile din Parlament, în „Monitorul Oficial”, privind Covasna şi Harghita. Aţi avut dreptate să cereţi Guvernului Văcăroiu să facă mai mult. Acum îmi dau seama că am greşit. La fel am greşit şi cu revoluţionarii” (era vorba despre acceptarea unei Legi de „răsplătire” a revoluţionarilor). În legislatura 1996-2000, eram singurul reprezentant în Parlament al românilor din Covasna şi Harghita. Ca urmare, m-a bucurat recunoaşterea lui Adrian Năstase, pe care am interpretat-o ca pe un angajament de viitor. Dar, spre sfârşitul mesei, aflat într-o stare euforică, după mai multe pahare de vin, Alexandru Lăpuşan, fost ministru al Agriculturii, îmi spune: „Da, domnule, am greşit. Dar dacă revenim la putere, vom face aceleaşi greşeli!”. Mi-am adus aminte de zicala latină, de la Suetonius: „In vino veritas!”. Viitorul a confirmat zicerea lui Alexandru Lăpuşan: cele mai multe din dezideratele sale UDMR-ul le va obţine în timpul guvernării PSD, fost PDSR, din 2000-2004, în urma unor înţelegeri cu Adrian Năstase. Ca, de altfel, în toată perioada de după 1989, o mare parte a oamenilor politici români a adoptat faţă de Biserica Ortodoxă Română o atitudine binevoitoare, aflată într-o evidentă legătură cu interesul electoral. Cum sondajele de opinie publică indicau, permanent, pe primul loc în simpatia populaţiei Biserica, mai ales în timpul campaniilor electorale se înregistra o năvală a politicienilor la mănăstiri şi biserici; trăgeau cruci adânci, aducând cu ei, pentru imortalizarea evlaviei, reprezentanţii unor televiziuni; promiteau ajutor material preoţilor şi călugărilor; criticau sectele; lăudau patriotismul românesc al slujitorilor ortodoxiei; apăreau în public, cu feţe smerite, alături de ierarhi ai Bisericii. După alegeri, toate aceste manifestări teatrale erau uitate. Campion detaşat în afişarea credinţei ortodoxe s-a arătat Petre Roman, care a găsit şi o metodă nefolosită până în atunci de ceilalţi oameni politici: botezul copiilor şi cununarea tinerilor. Fariseismul era atât de evident, încât a trezit proteste chiar din sânul BOR. În octombrie 1996, arhimandritul dr. Ioasaf Popa îi trimitea lui Petre Roman o scrisoare deschisă. „Este imoral - îi scria - să profitaţi de lipsurile şi nevoile clericilor ortodocşi pentru a vă atinge nişte mărunte şi profane scopuri electorale... Lăsaţi în pace sfintele noastre praznice, hramuri şi alte adunări religioase.” Tot în acea perioadă, viitorul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a inventat şi el ceva: vedeniile religioase - un călugăr Vasile care-l călăuzea. După alegeri, n-au mai fost nici botezuri sau cununii în faţa televiziunilor, a dispărut şi bietul călugăr Vasile. Pentru omul de rând, mai ales din judeţele Covasna şi Harghita, BOR a rămas principalul sprijin.
- Domnule profesor Petre Ţurlea, vă mulţumim pentru această adevărată frescă a epocii postrevoluţionare pe care aţi realizat-o, surprinzând fapte şi întâmplări, pe care, având discernământul cercetătorului şi istoricului, aţi reuşit să le puneţi la locul lor în istoria naţională. Mai cu seamă, aţi reuşit să descrieţi şi să ierarhizaţi politicienii timpului potrivit faptelor şi calităţilor umane pe care le-au dovedit în acele împrejurări. În încheiere, dacă vreţi să ne mai spuneţi ceva, vă rog.
- Ţin să subliniez un lucru esenţial. Acum, la aniversarea a două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, timpul a dovedit că scopul gândit acum 20 de ani a fost atins: organizarea temeinică, normală a vieţii religioase a românilor din cele două judeţe şi încetinirea procesului de maghiarizare. Alegerea IPS Ioan Selejan a fost providenţială. E drept, a devenit o persoană indezirabilă pentru liderii maghiari, dar aceasta nu l-a oprit din activitatea sa cu totul fructuoasă în toată această perioadă. Este şi o concluzie: ca întotdeauna, de-a lungul Istoriei sale, Poporul Român a găsit în Biserica sa Ortodoxă un stâlp principal de susţinere. Consolidând Biserica Ortodoxă astăzi, ne vom asigura viitorul. La ceas aniversar, să mulţumim IPS Ioan Selejan pentru că ştie să conducă Episcopia Covasnei şi Harghitei ca bun creştin şi ca bun român. Îi urez viaţă lungă, şi urez mai marilor vremii de la Bucureşti să-i asculte poveţele! Iar Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei îi urez viaţă veşnică!

În cele ce urmează vă invităm să luaţi aminte, cu seriozitate şi responsabilitate, la întâlnirea de suflet cu Părintele Arhiepiscop „Ioan al Munţilor”, sau „Ioan din Carpaţi”, căci veţi asista, cu mult folos, la un viu, folositor şi binecuvântat dialog duhovnicesc, purtat cu Ioan Selejan - Arhiereul demn, destoinic şi pilduitor.
IPS Ioan s-a născut la 16 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind primul ierarh al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, înfiinţată în 1994. De-a lungul timpului, a sudiat la: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoţia 1971; Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti, promoţia 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoţia 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, promoţia 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada 1991-1994, cursurile de doctorat urmându-le la Institutul Biblic din Ierusalim, specialitatea Biblice, Egiptologie şi Orientalistică.
Din activitatea sa bogată şi rodnică, spicuim următoarele: în 1980, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Lainici, judeţul Gorj; a fost hirotonit diacon la aceeaşi mănăstire, în 6 august 1990; a fost hirotonit preot la Mănăstirea Tismana, în 15 august 1990; între 1990-1994, a fost Stareţul Mănăstirii Lainici; în 1994, a fost Arhimandrit şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim; în 9 iulie 1994, a fost ales Episcop al Covasnei şi Harghitei; a fost hirotonit Episcop la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa, judeţul Harghita, în 20 iulie 1994; în 25 septembrie 1994, a fost instalat Episcop al Covasnei şi Harghitei, la Miercurea-Ciuc.
În ziua de 12 septembrie 2007, a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul patriarhal al BOR. Pe 23 februarie 2008, Sinodul Mitropolitan Ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat pentru funcţia de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În urma şedinţei Sfântului Sinod al BOR din iunie 2009, Preasfinţitului Episcop Ioan al Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de Arhiepiscop
Onorific, ca un gest de răsplată, preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în cei 16 ani de Arhipăstor duhovnicesc al ţinutului românesc din centrul Ţării. Această rodnică păstorire s-a
petrecut, după mari şi multe lupte, după decembrie 1989, pe fondul frământărilor existente în viaţa credincioşilor din judeţele Covasna şi Harghita şi, implicit, a înfiinţării noii Episcopii Ortodoxe din inima României.
În cadrul Zilelor „Nicolae Colan” de la Sfântu-Gheorghe, din 4-5 decembrie 1993, în prezenţa Mitropolitului Antonie Plămădeală, se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu sediul la Sfântu-Gheorghe (Arcuş) sau Covasna. În şedinta Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din 9 ianuarie 1994, a fost propusă pe ordinea de zi, de către Mitropolitul Antonie, după discuţia preliminară cu Patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod al BOR, înfiinţarea unei Episcopii pentru zona Harghita-Covasna. Pe 11 ianuarie 1994, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi Eparhii. Sfântul Sinod, în şedinţa din 22-23 martie 1994, la propunerea Adunărilor Eparhiale de la Sibiu şi Alba-Iulia, stabileşte organizarea şi delimitarea teritorială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa la Miercurea-Ciuc.
În prezenţa vrednicului şi distinsului Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, în 31 mai 1994, la Cate-drala Ortodoxă din Miercurea-Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea Întâistătătorului nou-înfiinţatei Episcopii, cu sediul în reşedinţa harghiteană, sufragană a Mitropoliei Ardealului, în persoana Arhimandritului Ioan Selejan - Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie 1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea-Ciuc. Cum arătam şi mai sus, pe 23 august 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, Întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Revenind la întâlnirea şi dialogul propriu-zis cu IPS Ioan, vom afirma că Ortodoxia se confundă cu identitatea românească. Cel puţin în Tran-silvania. Aceasta este convingerea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan. Pentru ierarhul de la Curbura Carpaţilor, credinţa ortodoxă a fost singura care a menţinut coeziunea populaţiei româneşti în aceste părţi ale Ţării.
- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, de cele mai mul­te ori
auzim, fie în bise­ri­că, fie la şcoală, acolo ce e drept mai puţin, că trebuie să ne păstrăm identitatea şi dem­nitatea. Există vreo le­gă­­tură între românism şi orto­doxie?
- Cred că în spaţiul nostru tran­­silvan iese cu totul bine în relief şi a marcat viaţa şi cul­tu­­ra din Transilvania elementul a­cesta creştin de sorginte or­to­do­­xă. În Transilvania, a fi or­todox este identic cu a fi ro­mân. A­şa şi-au păstrat înain­ta­şii noş­tri identitatea lor na­ţio­nală, sub aura aceasta orto­do­­xă. Ro­mân ortodox! Sau, da­că spu­neai în Transilvania or­to­dox, se ştia că este automat ro­mân, având în vedere cele­lal­­te confe­si­­uni cu care trăim aici. Aş pu­tea spune că ortodo­xia a marcat atât de puternic con­ştiinţa ro­­mânilor, încât, cel pu­ţin în păr­ţile acestea, ale Covasnei şi Har­ghitei, a fost un scut de a­pă­rare a identită­ţ­ii noastre. Până astăzi vedem că în lo­ca­­­lităţile unde s-au păstrat bi­se­­­rici şi au fost preoţi neîntrerupt în decursul timpului, a­co­lo s-au păstrat şi credinţa şi gra­iul nos­tru românesc. Acolo un­de, din cauza vitregiilor vre­­mu­rilor, pre­oţii au fost a­lun­­gaţi, nu mai a­vem ni­ci grai, nici lim­bă ro­mâ­neas­că. Avem şi astăzi lo­calităţi unde credincioşii noş­tri
ro­mâ­ni ortodocşi şi-au pierdut lim­ba,
şi-au pierdut graiul - nu mai gră­iesc între ei în limba ma­mei, ci grăiesc într-o limbă stră­­ină. Dar ei vorbesc cu Dumnezeu în limba română. A­­­di­­că, în Biserică, cultul este în lim­ba română, aşa că Iisus Hris­tos, prin Evanghelia Sa, vor­beş­­te şi acestor comunităţi tot în limba ro­mână. Se roagă în lim­ba ro­mâ­nă! Iată, deci, ce a în­semnat Or­todoxia, ce a în­sem­nat cre­din­ţa noastră, păs­tra­tă în decursul timpului, nu nu­mai pentru relaţia interumană, în co­mu­­nitatea de ace­eaşi limbă. Chiar dacă acolo co­municarea între oameni s-a fă­cut într-o lim­bă străină, to­tuşi, ei şi acum sunt români şi vor ră­mâne cât vor trăi pe acest pământ.
Mi-au spus că ei, chiar dacă vorbesc cu vecinii în­tr-o limbă stră­ină, cu Dumnezeu, cu Maica Dom­nului şi cu sfinţii vorbesc numai în limba şi graiul românesc.
Mă gândesc, apoi, că, dacă în a­ceste mici comunităţi, iată cât es­te amprenta şi cum se poa­te ve­dea ce a însemnat păs­trarea credinţei noastre orto­doxe, la ni­vel naţional ce s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne-am fi rugat în biserică în graiul nostru ro­mâ­nesc, în for­ma, în confesiu­nea aceasta a noas­tră ortodo­xă? Ce am fi fost noi astăzi? Pentru că, dacă un popor nu are câteva va­lori importante de care să se ţi­nă şi pe care să-şi clădească via­ţa, acel popor dispare, a­lu­ne­că. Şi avem, din nefericire, atâ­tea exem­ple pe planetă când une­le popoare şi-au pierdut cre­din­ţa şi, în mod firesc, a ur­mat pierderea identităţii na­ţio­nale şi nu mai putem vorbi de o na­ţi­une, de un popor unit în jurul unor concepte şi valori fun­damentale, ci vorbim de un a­­malgam, de o unire a mai mul­tor culturi, care nu mai dă iden­­titatea aceea profundă ca­re a fost înainte.
- Înaltpreasfinţite Părinte, judeţele Covasna şi Harghi­ta sunt în acest pericol?
- În mod cert, timp de o mie de ani, cea mai frământată istorie din Transilvania a fost aici, în Ar­cul Carpatic, în Arcul de sud-est al Transilvaniei, un­de cei ca­re au venit după noi au fost mai puternici şi sa­bia n-a tăiat doar braţul ro­mâ­nului, ci, iată, ve­dem că de mul­te ori i-a tăiat şi limba, i-a tă­iat şi graiul. Am pu­tea să amintim de perioada din timpul celui de Al Doilea Răz­boi Mondial, după Dictatul de la Vie­na, când mulţi români din a­ceastă parte au trecut Car­pa­ţii spre Moldova sau spre Ţa­ra Românească, când mulţi pre­­oţi au fost alungaţi şi nu­me­­roa­se biserici au rămas mul­tă vre­me pustii. Iată, eu, când am ve­­nit în această par­te de Ţară, am găsit biserici în ca­re nu se mai slujise de 65 de ani! S-a observat că a lipsit ceva din locali­ta­tea aceea. Aco­lo credincioşii vor­besc deja într-o limbă stră­ină - şi în casă, şi cu vecinii lor -, deci, ia­tă de ce este nevoie să ne men­ţi­­nem cre­dinţa noastră moşteni­tă din strămoşi.
Din nefericire, lumea orto­do­xă este destul de mică. As­tăzi, când vorbim de un sistem pla­­ne­­tar de 6,5-7 mi­li­ar­de de oameni, ortodocşi sun­tem în jur de 200 şi ce­va de mi­lioane, deci foarte puţin; sun­tem după virgula mi­liardelor. De aceea, aici, în spa­ţiul acesta răsăritean s-a păs­trat credinţa ortodo­xă şi se poa­te observa că popoa­re­le orto­do­­xe care au avut cre­din­ţa orto­do­­xă neîntreruptă au şi astăzi un pronunţat ca­rac­ter de iden­ti­­tate naţională. În Rusia, Bi­se­rica Ortodoxă de as­tăzi este foar­te înfloritoare. Ia­tă, şi ei sunt depozitarii Or­to­do­xiei. Grecia, la fel, este in­con­­fun­dabilă. Atât credinţa or­to­do­xă a Greciei, cât şi cultura ei sunt inconfundabile, păs­tra­­t­e toate în contextul acesta al credinţei care, în decursul secolelor, s-a păstrat aşa, ve­ni­­tă după rânduielile apostoli­ce. Pentru că, să ştiţi, şi Biserica noas­tră, ortodoxă, este o biserică apostolică, deci a­vem primele semănături ale cu­vântului lui Dumnezeu aruncate în spaţiul românesc de un Apostol, Sfân­tul Andrei.
- Înaltpreasfinţia Voastră, cum este trăită Ortodoxia în aceste comunităţi din Covas­na şi Harghita?
- V-aş răspunde tot printr-o în­trebare. Ce părere aveţi despre un tânăr care de curând şi-a luat doctoratul în teologie, a venit la mine şi mi-a cerut o pa­rohie din Eparhia noastră şi i-am oferit o parohie de 46 de fa­milii? Este greu de înţeles, ca să spun aşa: un teolog vine şi slu­jeşte la o biserică unde are 46 de familii! Sau, am un teolog ca­re a venit şi mi-a cerut, tot aşa, o parohie şi i-am dat o pa­ro­hie care are 48 de credincioşi. Nu­mai atât! Deci, cel cu doctorat a luat 46 de familii, iar cel ca­re nu avea doctoratul încă, avea 48 de suflete! Ei, acum eu vă întreb, fără a încerca să a­runc o umbră asupra altor pro­fe­sii: credeţi că un medic s-ar du­ce la un dispensar unde ar a­vea 46 de familii sau 48 de suflete? Din nefericire, avem comuni­tăţi de o mie, două mii de oameni şi nu au medic! Iată, pre­o­tul se duce şi pentru o turmă aşa de mică. Deci, deocamdată, zic eu, din mila lui Dumnezeu, a­vem studenţi, avem tineri care în­ţeleg rolul şi valoarea fiinţei u­mane. Adică, la noi, aici, în Co­vasna şi Harghita, oarecum via­ţa preotului se aseamănă cu pil­da aceea pe care a spus-o Mân­tuitorul că păstorul a lăsat 99 de oi şi s-a dus şi a căutat oaia cea pierdută. Aşa că şi în Eparhia noastră, în­că de la înfiinţare, am avut a­ceas­tă perspectivă şi această am­prentă a parabolei rostite de Hris­tos, că eu n-am fost trimis la o turmă cu 99 de oi, ci m-a trimis Dumnezeu să caut o singură oaie, oaia ră­tă­cită printre străini, care sunt pu­ţinii noştri credincioşi risipiţi pe aici, prin crestele Carpaţilor.
- Ce oferă Episcopia Co­vas­nei şi Harghitei acestor oameni, mai ales românilor, ca­re, trep­tat, dispar din a­ceas­­tă zo­nă?
- În primul rând, este satisfac­ţia aceasta a slujirii. Şi, aş repeta, raportul acesta din pa­ra­bo­­lă, că mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se în­­toarce. Deci, un păstor se bu­cu­­ră mai mult când găseşte oa­ia cea pierdută şi rătăcită, de­cât de cele 99. Exis­­tă încă această credinţă şi bu­­curie. Gândiţi-vă că am găsit parohii, cum vă spuneam, în ca­­re nu s-a slujit de o jumătate de secol! Ei, câtă bucurie poate să aibă în sufletul lui acel preot ca­re vede că a tras clopotul ce n-a mai fost tras de 50, de 60 de ani şi vin albinele - albinele din stup n-au în­ghe­ţat, n-au murit -, şi vin, una câ­te u­na. Mă gândesc, şi pentru mi­ne, şi pentru ei, că aceasta este o bucurie sfântă, care ne ţine a­ici. Pentru că
altfel nu putem spu­ne că, în toată această E­par­­hie, din o su­tă de parohii, da­că sunt maximum zece parohii care s-ar putea întreţine pe ele şi să-şi întreţină un pic şi pre­otul, şi cheltuielile pe care le au acolo. Restul, din mila lui Dum­nezeu, cu ce putem, ne gos­podărim: preoţii mai şi lu­crea­­ză, deci sunt gospodari, şi mai avem ajutor de la Fondul Central Misionar, de unde mai pri­mim un pic de mângâiere pentru preoţii pe care îi avem aici. De aceea, pe această cale aş mul­­­­ţumi Sfântului Sinod, Pă­rin­­telui Patriarh, bunilor cre­din­­­cioşi şi preoţilor din toată Ţa­ra, care adună bănuţi după bă­nuţi şi o parte din ei ajung şi la noi, pentru a mân­gâia şi partea aceasta de trebu­in­ţă pentru preoţii cu parohiile foar­te mici şi care trebuie spri­ji­­niţi, pentru că, altfel, sunt şi ei oameni, cu greutăţi, cu fa­mi­lii, cu copii. Gândiţi-vă că sunt pre­oţi care îşi duc, în fiecare zi, co­piii la distanţe mari la şcoală, pen­tru că nu în toate lo­calită­ţi­le mai sunt şcoli în graiul nostru românesc. Şi atunci, eu ca­ut, încet, încet, să-i apropii, în timp, de anumite zone unde ar pu­tea şi copiii lor să aibă acces la şcoală, însă, mila lui Dum­nezeu… Încearcă să-şi educe şi ei co­piii, atât în spiritul credinţei, cât şi în alte profesii. Uitaţi-vă, de exemplu, am un preot care are trei copii şi toţi trei sunt la Medicină. Dacă aţi vedea mâi­ni­­le tatălui lor, sunt crăpate de muncă, de muncă cinstită. Slu­­­jeşte la altarul lui, peste săp­­­tămână munceşte în gospo­dă­­rie şi, iată, are trei copii la Me­­dicină. Şi mai sunt şi alţii. Mai am o altă familie care, tot aşa, deşi orfan (tatăl), deja alţi doi copii merg la Medicină, din­tr-o singură familie de preot! Aşa că încercăm să-i aju­tăm. Am acordat şi acordăm mai multe burse copiilor care sunt la facultăţi, ştiind în ce si­tu­aţie se află părinţii lor, şi aşa se face că am şcolarizat până acum peste 300 de copii. ­Nu toţi sunt preoţi, dar o parte din­tre ei sunt. Când am venit aici, am găsit numai cinci pre­oţi născuţi în această zonă - restul erau veniţi din alte părţi -, iar acum, din mila lui Dumnezeu, am mai puţin de zece preoţi din al­tă parte, ceilalţi fiind din zonă; şi, până acum, niciunul nu mi-a cerut dezlegare, să spu­­nă: „Părinte, daţi-mi dezle­ga­­­re să plec într-o altă epar­hie”. Stau aici, cu părinţii lor, cu familiile lor şi sunt legaţi de a­ceastă zonă.
Cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, sunt pline de încărcătură duhovnicească, pe înţelesul tuturor, dar cu profunde semnificaţii. Înaltpreasfinţia Sa este întruchiparea ierarhului adevărat, apropiat de popor, aflat mereu între enoriaşi. Are darul de a zidi pe fiecare om cu un cuvânt bun, conducându-l spre lumina cunoaşterii adevărului, deoarece nu este om care să meargă prin întuneric şi să nu dorească să-i apară în priviri lumina. Cum? Calea cea mai importantă este dialogul, convorbirea cu Duhovnicul, cu Părintele duhovnicesc.
În încheiere, vom spune, cu toată convingerea, că prin publicarea acestor convorbiri duhovniceşti cu un renumit ierarh şi slujitor al Bisericii noastre, strămoşeşti şi dreptmăritoare, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan, căruia îi dorim să aibă parte, în continuare, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, acum, la împlinirea a 20 de ani de frumoasă, rodnică şi binecuvântată (de multe
ori şi încercată) slujire arhipăstorească, avem parte de un scump cadou sufletului şi cugetului nostru, al cititorilor şi credincioşilor, motiv pentru care
îi mulţumim în mod deosebit, dorindu-i multă sănătate şi multă putere
de muncă!

Ideea de inscripţii bilingve a apărut, mai nou, în perioada avântului democratic românesc, la presiunile exercitate de minoritatea maghiară. Nu au fost presiuni asupra puterii centrale de stat, sau a administraţiilor teritoriale, deoarece această minoritate e parte comună cu ea. Şi asta, nu numai că se vede, dar se şi simte. S-a început cu schimbarea denumirilor de străzi, în sensul că la sfârşitul denumirii de stradă să apară şi inscripţia „utca” (stradă, în limba maghiară). Minoritatea maghiară din Ţară s-a străduit şi a reuşit să-şi impună punctul de vedere, astfel că în localităţile unde o minoritate naţională deţine un procent de minim 20 la sută din populaţie, inscripţionările sunt afişate şi în limba acelei minorităţi. Şi pentru că dorinţa lor a fost îndeplinită şi întărită prin putere de lege, s-a pus în aplicare, cu precizarea că denumirea unei străzi cu o personalitate marcantă să nu fie tradusă dintr-o limbă în alta.
Dar, se întâmplă multe dereglări de la unele reguli. Imaginea alăturată a fost realizată şi postată pe Facebook la 25 august a.c. de Daniel Cheşa din Târgu-Mureş, cu un comentariu scurt: „Asta da, plăcuţă bilingvă!”, apoi redistribuită de Alin Romulus Păcurar din Reghin cu comentariul: „Târgu Mureş... plăcuţă bilingvă!!! Iuliu Maniu a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române . Manitu Gyula?!!!”. Cine are curiozitatea, se poate documenta cine a fost Iuliu Maniu şi cine ar putea fi Manitu Gyula. Sigur că discuţiile pe reţeaua de socializare au continuat, iar plăcuţa bilinvă a fost înlocuită în scurt timp.
Fără nicio rezervă în afirmaţii, este clar că s-a depăşit măsura de câţiva etnici maghiari. Mergând pe idea denumirilor de străzi, în Târgu-Mureş Consiliul Local a aprobat denumiri de străzi ale unor personalităţi maghiare care n-au nimic comun cu Poporul Român. Dar inscripţionările bilingve nu se referă numai la denumirile de străzi. Ele se referă în egală măsură şi la denumiri de localităţi, staţii CFR, instituţii publice, şcoli şi altele. Toate aceste tabieturi descalifică, practic, guvernările impotente exercitate de reprezentanţii post-decembrişti ai Poporului Român, care fac ca Naţiunea Română să îşi piardă identitatea naţională în propria Ţară, fapt nemaiîntâlnit în lume!!! Şi, ce fac între timp stimaţii noştri guvernanţi? În paralel cu îmbrăţişatul onorabilor udemerişti, se scuză în faţa noastră cum că aşa este „europeneşte”. Tâmpenia nu se opreşte aici şi este etalată în plen, politicienii noştri bătându-se în piept, făloşi, cum că noi suntem un exemplu de toleranţă faţă de minorităţile naţionale şi pretind ca toate ţările civilizate să preia exemplul nostru bun. Exemplele bune pot fi preluate, dar tâmpeniile, doar de retardaţi.
De vreme ce tot este vorba de „europenism” şi „europenizare”, să luăm un exemplu ipotetic, în care, un grup de turişti vor să facă un tur prin Ţara noastră, s-o cunoască. Oricum, idea de România-ţară turistică zburdă pe buzele fiecărui preţios orator. Ce poate vedea şi înţelege turistul din inscripţionările bilinve? Probabil că ghidul îi va da explicaţii competente, afirmând că este vorba despre o localitate în care trăieşte pe lângă populaţia românească şi o minoritate etnică maghiară, incapabilă să-şi însuşească limba statului, o populaţia incapabilă de a se adapta şi integra în societate. Drept consecinţă, li se înscriu denumirile şi în limba lor pentru a se putea descurca şi cei care au învăţat să scrie şi să citească în limba maternă. Dar pe europeanul venit la noi în Ţară nu-l interesează handicapul unei minorităţi. El doreşte, de vreme ce a venit în Ţara unde s-a inaugurat inscripţionarea bilingvă, ca a doua limbă să fie de circulaţie internaţională, cum ar fi cea mai indicată, limba engleză. Guvernanţii, în cazul în care s-ar trezi la realitate şi ar pune o logică în bilingvismul pe care-l promovează, ar crea o foarte bună impresie turistului, care, iată, s-ar putea descurca uşor, oriunde, la noi în Ţară. Pe lângă toate astea, România ar da impresia unui stat civilizat, şi nu a unei adunături de ev mediu decuplate de la realitate.
Revenind la exemplul luat drept aplicaţie practică, un oraş civilizat, multicultural, cu o pleiadă de obiective turistice, din respect faţă de europeanul care se încumetă să cunoască un municipiu precum Târgu-Mureş, i-ar crea turistului o foarte bună impresie dacă ar avea inscripţii bilingve ca: „Strada Iuliu Maniu Street”.

Analizând cu luciditate acest proces de orientare spre „independenţă”, „autonomie”, „separare etnică”, desprindem realităţi cu totul diferite între cele câteva cazuri din spaţiul european. Opţiunile petenţilor scoţieni se bazează pe un fundament istoric, acela că Scoţia a fost regat independent, după care, probabil, tânjesc rămăşiţe de nostalgici, doritori de putere. Spre folosul lor, înţelepciunea a învins şi majoritatea a decis. O lecţie bună pentru acea sectă iredentistă a maghiarilor din România, deloc agreată de populaţia majoritară a Ungariei. Sperând să se proptească de independenţa scoţiană, ungurii le-au fluturat steagul în aşa-zisul „ţinut secuiesc”, dar au ieşit şifonaţi.
Scoţia nu poate fi considerată o uriaşă sursă de venit pentru Regatul Angliei, şi nici pentru ea, în ultimă instanţă. Se ştie că scoţienii, din vremuri vechi au emigrat în locuri mai prielnice vieţii. Nu e acelaşi lucru cu Transilvania noastră, atât de râvnită de trecători întâmplători prin spaţiul ei. Ştiu ei, ungurii, ce ştiu. De aceea şi-au înfipt dinţii în pământul ei, devenind „devotaţi apărători” ai secuilor, pe care îi sfătuim că ar fi bine să se trezească din somnul care nu le poate aduce decât umilinţă şi nedreptate hunică.
Ce şi cum s-a întâmplat cu Scoţia ne interesează mai puţin. Ştim, însă, că stăpânirea ungurilor în Transilvania a reprezentat teroarea unui regim barbar, vremelnic împins şi susţinut de imperiul austriac, care avea interesul unui control drastic asupra teritoriului integrat conjunctural. Sângele neomenos, criminal, sălbatic al ungurilor a servit cu folos imperiului.
Deşi am spus-o de mai multe ori, nu ne sfiim, mai ales în faţa obrăzniciei maghiarilor, s-o mai spunem, că spaţiul secuilor este teritoriu românesc, oferit de Mihai Viteazul, în urma sprijinului pe care aceştia i l-au dat într-un moment de cumpănă în lupta cu turcii. Dreptul secuilor de a trăi în acest spaţiu nu l-a tulburat niciodată Statul Român, dar se ştie că tot ungurii au fost aceia care i-au transformat în slugi, ca şi pe români. Astăzi sunt induşi în eroare cu propaganda că vor fi liberi în autonomie. Prin urmare, asistăm la aceeaşi tactică mincinoasă a ungurilor, care se agaţă de acest drept istoric al secuilor pentru a se ajunge din nou la dominaţia grofilor.
Aşa că ceea ce încearcă ungurii în Transilvania nu poate fi considerat decât coborârea la nivelul unui atac tribal, dezlănţuit de un grup nomad, staţionat temporar pe acest teritoriu. Istoria nu vorbeşte despre băştinaşi huni, ci doar de invadatori huni, care şi astăzi sunt impulsionaţi de zvâcniri barbare în a cuceri, a umili, a ucide. Această latură a caracterului lor este ilustrată de galeria statuilor prin care îşi omagiază înaintaşii asasini, de la care ei, urmaşii, au moştenit cea mai neagră strategie de a-şi aşeza traiul: a jecmăni pe alţii, a distruge viaţa altora, a-şi impune puterea prin omoruri înspăimântătoare, doar pentru a păstra regimul de dominaţie. Aşa este cunoscută astăzi în lume această parte a populaţiei maghiare şi nicidecum animată de o încărcătură sentimentală care să fie justificată prin legătura milenară cu pământul. De unde legătură sentimentală, dacă nu-i?!
Stând aşa, cu mâinile pe genunchi, precum „Gânditorul”, medităm asupra acţiunii de a scoate din Ţară pe toţi aceia care instigă la neînţelegere cu Statul, Constituţia şi poporul României, care îi suportă paşnic de atâta vreme. Doar aşa vor avea şi secuii linişte, fără ungurii otrăviţi de atâta ură contra românilor, care îşi fac singuri lor şi conaţionalilor viaţa amară.
În acest timp al democraţiei europene, Ungaria, stăpânită de formaţiuni revanşarde, a transformat ura împotriva românilor în politică de stat, devenind, pentru ţările din jur, un focar de infecţie etnică epidemică, veşnic cerşetoare de „drepturi” inventate, închipuite, nelegitime, infectându-se de la alţi încrâncenaţi, fără niciun discernământ. Această parte a populaţiei se înfăţişează lumii ca o naţie bolnavă, care trebuie tratată cu veghe stradală şi pază straşnică, cu legi curajoase în apărarea românilor din cele trei judeţe (Covasna, Harghita, Mureş), neîntrerupt ameninţaţi şi batjocoriţi. Aceasta trebuie să decidă Parlamentul României pentru întărirea siguranţei integrităţii Ţării, menţinerea unităţii naţionale în faţa acestor netrebnice ameninţări. Şi sperăm că prezenţa din nou în Guvernul Ţării a udemeriştilor nu va mai constitui prilej de noi paşi spre privilegii ajunse la paroxism, întâmpinând un refuz categoric din partea tuturor parlamentarilor români.
Avem un cuvânt de spus la adresa acelor „români” nelămuriţi deplin asupra momentului istoric de la Blaj din 1848, când s-a rostit pentru prima dată de către robii Ardealului: ,,Vrem să ne unim cu Ţara!”, moment când s-a aprins candela luptei pentru libertate. La ceremonia celebrării acestui eveniment, în cadrul unui simpozion adecvat temei, mi-a fost dat să aud din cuvântul unui conferenţiar din Cluj (nu i-am reţinut numele) că n-a fost clar cu care ţară au cerut românii să se unească!!! Oare mai e ceva de inventat în această strategie antiromânească? Dacă dumnealui e român, înseamnă că i s-a injectat otrava ungurească şi trebuie compătimit sau, mai degrabă, izolat. Iar dacă nu-i român, ce mreje îl păstrează în învăţământul superior românesc? Ce idei propagă acest cine ştie cum făcut conferenţiar? Cum a ajuns acest individ să rostească o asemenea aberaţie tocmai la Blaj? Cine l-a trimis şi cu ce intenţii? Cine l-a invitat? Am fi bucuroşi să primim un răspuns, ca să ştim ce să-i mai şoptim pentru a-l lecui, completându-i cunoştinţele despre adevărata Istorie a Românilor, că se pare că suferă bietul coadă de topor!
Nu ştim ce-o fi şi-o mai fi, dar tot românul transilvănean ştie ce a fost, aşa că: „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt...!”.

Din surse jurnalistice, reiese că ungurii, cetăţeni simpli ai României, îşi desfăşoară viaţa în bună înţelegere cu românii. Aceasta înseamnă că pârâtele partide ungureşti acţionează dictatorial faţă de conaţionali, amărându-le traiul, înduşmănind relaţiile în vecinătăţile cu românii.
Traducerile din presa maghiară din ediţia nr. 270 (305), perioada 5-8 septembrie 2014, a ziarului „Condeiul ardelean” conţin, în mare parte, aceeaşi otravă scursă din creiere iredentiste, dar şi, surprinzător, câteva consideraţii emise cu luciditate. Benedek Erika face referire la „dăinuirea maghiarimii pe propriul pământ natal”. Tu, române, când auzi aşa ceva, primeşti o lovitură sub centură şi te chirceşti de revoltă. Ori insa în cauză are ceva lipsuri la minte, ori şi-a propus să nu renunţe la tonul de instigare. S-o fi născut ungurul de vârsta ei pe acest pământ, şi aceasta îi dă dreptul să-l categorisească „natal”, dar pământul nu e „propriu” (unguresc), că e românesc. Ce mărturii există că Transilvania este ungurească, în prezenţa atâtor dovezi traco-dacice, autentificate ca persistând aici cu multe veacuri înainte de a se rătăci hunii în Europa? Deci nu noi, românii, locuim pe pământul vostru, ci voi locuiţi pe pământul nostru, pentru că în nicio împrejurare istorică nu v-am oferit noi teritoriul Transilvaniei. Această realitate a toleranţei noastre faţă de toţi care s-au aşezat aici obligă la respect pentru legile statului care te găzduieşte, pentru pământul care te hrăneşte, pentru legea care te ocroteşte. Balasz Attila defineşte autonomia ca „mijloc pentru un grup etnic dintr-o anumită regiune să-şi organizeze viaţa, bazându-se pe resursele, munca, patrimoniul şi principiile proprii”. Musai să lămurim lucrurile şi aici: „muncă şi principii” mai merge, dar „resurse şi patrimoniu proprii” nu e de acceptat că ele au redevenit româneşti de aproape 100 de ani, după ce câteva secole au fost stăpânite abuziv şi tiranic?
După ce s-au văitat că Europa nu le dă atenţie şi lasă problema minorităţilor în administrarea statelor unde ele trăiesc, răspopitul şi proaspătul în ale însurătoarei Tokes Laszlo pleacă în vizită, cu jalba în proţap, tocmai în America, de unde se întoarce jelindu-se, cu notă de acuzaţie, că „America nu acordă suficientă atenţie problemei minorităţilor”. Dacă natura te-a făcut nătâng, aşa rămâi până la moarte. Păi în America vorbeşte el de naţionalităţi, când acolo este un amalgam etnic?! Cum s-a dus, aşa a venit, n-a observat buna vieţuire dintre toate naţionalităţile Americii, unde fiecare îşi găseşte un rost şi trăieşte în linişte. Dar Tokes rămâne Tokes, care intuieşte cu inteligenţa lui ruginită că „autonomia ar fi cheia stabilităţii din Europa Central Răsăriteană”. Aşa se petrece, în viziunea unui iredentist, „stabilitatea” din Ucraina, din Moldova, din nordul Angliei, din Spania!!! De aceea noi, românii, apărăm vieţi şi româneşti şi ungureşti neacordând autonomie acestei haite de înrăiţi, care sunt în stare să repete tragedia anilor 1940-1944. Momentul acela de eveniment tragic îi înscrie pe unguri ca popor cu instinct de ucigaşi despre care a aflat toată populaţia globului. Astăzi, moştenitorii acelora se înfăţişează ca îngeraşi nedreptăţiţi, afişând pretenţii la multiple drepturi, ca neam plin de merite.
Curios şi îmbucurător, citim şi despre câteva acţiuni conturate de o minte limpede, aşa cum este răspunsul responsabil în urma hotărârii Curţii de Apel Braşov, prin îndepărtarea inscripţiei „Varoshaza” şi a celor trei drapele, chiar dacă supăraţii edili îşi propun să le arboreze la fiecare manifestare a oraşului. Mintea de pe urmă i-a dat-o Dumnezeu şi primarului Antal Arpad, care a „prevenit încăierările stradale prin faptul că nu va autoriza desfăşurarea protestului de autonomie iniţiat de PCM pentru data de 1 decembrie”. Aşa Da!
După derapajul care durează de 25 de ani, România îşi va reveni, îşi va regăsi drumul corect al vieţii şi vom demonstra, în continuare, frumuseţea spirituală a neamului nostru, care nu este fitecine în Europa, unde Ţara noastră se afirmă cu principii de bună înţelegere, cu valori universale, cu intenţii şi strădanii de progres economic. În ultimul timp, tot mai mult, România se afirmă cu produse rodite de un pământ neotrăvit, aşa cum ne este şi sufletul. Iar micii româneşti au învins bătălia cu denigratorii şi au trecut graniţa, devenind europeni. Sunt ştiri că au pătruns şi pe uşa Parlamentului European. În condiţiile instaurării unei conduceri lucide la cârma Ţării, de ce n-am putea trăi în bună înţelegere şi cu ungurii, aşa cum sunt relaţiile şi cu celelalte grupuri etnice?
Notăm cu toată responsabilitatea că nu poporul maghiar, în majoritate, hrăneşte sentimentul antiromânesc, ci acel morb al urii pătruns în câţiva indivizi, alteraţi la minte şi la suflet, menţine neînţelegerea dintre noi. Au trecut 1000 de ani de când s-au aşezat în acest spaţiu european şi tot nu s-au integrat ca cetăţeni civilizaţi. Încă se menţine sămânţa de invadatori.
România răbdătoare le propune o bună convieţuire!

Nu este vorba despre copiii dintr-o şcoală aflată în străinătate sau în aşa-zisul „ţinut secuiesc”, ci despre elevii români care învaţă la doar 5 kilometri distanţă de Cluj-Napoca, în satul Gheorgheni, unde au fost instruiţi la şcoală exclusiv în limba maghiară! Situaţia, sesizată de Realitatea TV, a şocat întreaga comunitate clujeană, la început de an şcolar.
Părinţii micuţilor au fost revoltaţi şi nu înţeleg cum e posibil ca într-o ţară europeană copiii să fie obligaţi să studieze într-o limbă pe care nu o cunosc.
Bunicii şi părinţii povestesc că elevii nu învaţă nimic. „Pe maghiari îi adună să le citească o poveste, le explică, iar copiilor români le spun să ia jucăriile şi să se joace într-un colţ. Absolut nimic nu au învăţat, nici în română, nici în maghiară. Acum, când a început anul, le-au dat părinţilor lista cu ce rechizite trebuie în limba maghiară”, a povestit o bunică, pentru Realitatea Tv.
Părinţii spun că se chinuie cu dicţionare şi că, la rândul lor, au probleme la şedinţele cu părinţii, care sunt tot în maghiară. „Şi cu dicţionarul e greu. Una îţi dă dicţionarul dacă pui un cuvânt, alta dacă pui o frază. La şedinţă am o problemă, ţin şedinţe netraduse. La sedinţele cu părinţii ni s-a spus că nu e obligatoriu să se traducă, dar, dacă dau un ban, trebuie să ştiu pentru ce-l dau”, explică şi o mămică.
Valentin Cuibuş, şeful Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, a afirmat că directoarea şcolii din comuna de care aparţine satul Gheorgheni - Feleacu, nu ştia de existenţa copiilor români, lucru ascuns de coordonatoarea şcolii în cauză.
Am stat de vorbă cu cea care conduce şcoala din Gheorgheni deja de un an de zile. Potrivit acesteia, situaţia s-ar datora faptului ca părinţii nu au formulat până acum o cerere de înfiinţare a secţiei cu predare în limba română.
De cealaltă parte, părinţii ne-au explicat că nu au fost informaţi cu privire la posibilitatea înfiinţării secţiei în limba română. „Tot ce ştiam era că pentru a înfiinţa secţia cu predare în limba română este nevoie de un număr minim de elevi, pe care nu îl întruneam şi nici nu avea rost aşa să depunem cerere. De ce să-mi trimit copilul la şcoală să înveţe într-o limbă pe care nu o cunoaşte?”.
Pe fondul scandalului creat la acest început de an şcolar, doi dintre cei nouă elevi români înscrişi la această şcoală au fost retraşi de la studii de către părinţi, astfel încât la Gheorgheni mai studiază doar şapte elevi care vorbesc doar româneşte.
După mediatizarea acestui caz, la şcoala din satul vecin municipiului Cluj-Napoca a fost înfiinţată de îndată secţia cu predare în limba română, iar luni, 29 septembrie 2014, a sosit aici şi prima învăţătoare, care va preda lecţii în limba română. Am găsit-o la şcoală, puţin după ora 8, în timp ce discuta cu trei dintre părinţii celor şapte elevi despre ceea ce vor învăţa micuţii.
Coordonatoarea şcolii din Gheorgheni a precizat că, între timp, au fost depuse de către şcoală şi solicitări pentru manuale în limba română, cu care să fie dotată noua secţie de predare, românească.
Rezolvarea a venit destul de repede pentru că ne aflăm la Cluj şi nu în Covasna sau Harghita.
Întrebarea care se naşte inevitabil este: dacă într-o comunitate lipită de Cluj-Napoca se întâmplă aşa ceva, care să fie situaţia elevilor români din Covasna şi Harghita, şi ce s-ar întâmpla acolo în eventualitatea materializării proiectului de autonomie propus de UDMR şi PPMT, când se va oficializa limba maghiară şi se va institui obligativitatea învăţării limbii maghiare de către populaţia românească?
(Articol, din 30 septembrie 2014, preluat de pe site-ul NapocaNews)

- Partea I -

Problemele românilor din Ardeal, provocate de înrobirea timp de 1000 de ani a stăpânirii austriece şi maghiare, nu au putut fi toate rezolvate din 1918 până astăzi. În conştiinţa colectivă a generaţilor de români a fost indusă până la 1919, prin şcoală, biserică, privaţiuni, umilinţe, bătăi, spâzurători, deportări, ideea - mai ales după încheierea la 1437 a Tratatului rasist Unio Trium Nationum între unguri, saşi şi secui - că românilor, urmaşii falnicilor daci, să nu li se permită a vieţui în Ardealul lor multimilenar daco-românesc numai ca robi cu drepturi vitregite, îngrădite, anulate… După aceasta, stăpânirile care au urmat au neglijat ori au uitat problemele românilor ardeleni; ba uneori chiar mai rău, au fost luate / promulgate măsuri şi legi care i-au apăsat şi mai tare.
În vremurile de azi, care se vor ale libertăţii, dreptăţii şi democraţiei, într-o Europă dorită unită, echitabilă, liberă şi prosperă, se impun rezolvări rapide, înainte de a deveni explozive, ale unor probleme ale românilor ardeleni. Adresăm acum, înainte de alegerile pentru funcţia de Preşedinte al României, celor 14 candidaţi înscrişi în cursa pentru Cotroceni (dintre care 4 sunt ardeleni, 2 de etnie maghiară, unul de etnie germană, şi unul de etnie română - halal proporţie!) şi, totodată, celorlalţi politicieni şi guvernanţi care îi susţin, rugămintea de a analiza propunerile şi sugestiile noastre mai jos enumerate. Candidatul, indiferent dacă va deveni sau nu Preşedinte al României, din postura pe care o va ocupa în viitor şi în măsura permisivităţii prevederilor legale şi constituţionale, este rugat, aşadar, să ne comunice un punct de vedere şi să ne spună dacă se va implica în perspectivă să rezolve unele dintre aceste probleme. Pentru că orice construcţie pentru viitor trebuie să aibă un fundament solid, iar fără cunoaşterea aprofundată şi rezolvarea problemelor din trecut şi prezent, construcţia viitorului va fi clădită pe nisip.
Enumerăm:
1. Recuperarea împreună cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române a Moştenirii marelui mecena Emanoil Gojdu, care, la 4 noiembrie 1869, prin voinţă testamentară, dona o avere impresionantă (echivalentă azi cu peste şapte miliarde de euro) „acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care ţin de legea răsăritean-ortodoxă” pentru burse în „cariera artistică, preoţească, învăţătorească”. Ştim că de bursele Gojdu au beneficiat, între 1871 şi 1920, un număr de 4.455 studenţi şi s-au acordat 928 de ajutoare, unii dintre aceştia devenind mari personalităţi româneşti din Ardeal, precum Victor Babeş, Octavian Goga, Ioan Lupaş, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu, Aron Cotruş.
2. Restituirea în natură sau în bani, fie urmaşilor vechilor proprietari români ardeleni, fie comunităţilor (localităţilor) pe teritoriul cărora s-au aflat, a tuturor minelor şi şteampurilor naţionalizate la 11 iunie 1948. Activitatea minieră practicată în regim tradiţional şi meşteşugăresc în Ardeal a făcut faimă acestor locuri creând bunăstare, prosperitate şi mii de locuri de muncă. Marile companii şi micile companii pot să coexiste împreună în Munţii Apuseni. Exemplificăm aportul acestor mici companii prin trei cazuri:
a. După anul 1810, minerul George Gritta din Roşia Montană, din profitul obţinut în mina sa proprie, a ridicat şapte biserici şi şapte şcoli în judeţele Hunedoara şi Alba, dintre care câteva există şi astăzi;
b. Pe valea Roşiei Montane existau, până la naţionalizare, peste 300 de instalaţii de prepararea aurului nativ prin metoda şteampurilor, care fiecare (teren+instalaţie) valora câte 4 kg de aur. Ca acestea, pe aproape toate văile din Munţii Apuseni, existau instalaţii meşteşugăreşti de spălare a aurului. Statul Român are datoria să restituie urmaşilor proprietarilor sau localităţilor în care au funcţionat, fizic sau valoric, aceste mijloace de existenţă ale ardelenilor;
c. În anii dintre cele două războaie mondiale, în Ardeal se prelucrau, prin metode tradiţionale de extragerea aurului cu şaitrocul şi hurca, cca. 800.000 de grame pe an, asigurându-se un număr de 2.000 până la 4.000 de locuri de muncă, ceea ce şi astăzi ar fi posibil fără nicio investiţie din partea statului, dar cu facilităţi de organizare.
3. La revizuirea Constituţiei să fie reformulate / completate unele articole, cum ar fi cele propuse mai jos. Unele dintre acestea derivă şi din voia plebiscitară a românilor exprimată la Blaj, în 1848, şi întărite la Alba-Iulia, în 1918: „… ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
*fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc (principiu încălcat de toate guvernele care au avut în componenţă UDMR - n.n.);
*Reforma agrară radicală: Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui”.
Constituţia României:
- Articolul 3, alin. (4): Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine şi nu pot fi organizate autonomii teritoriale locale sau regionale.
- Articolul 6. Se adaugă alin. (4) Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale (denumite ca fiind acelea ce descind dintr-o naţiune cu stat propriu) sau a minorităţilor entice (etnii care provin din naţiuni fără stat propriu) se definesc ca fiind acei cetăţeni români aparţinând unei comunităţi etnice care, faţă de populaţia majoritară are elemente distincte, cum ar fi tradiţia, cultura, religia , limba, condiţiile social-istorice, dar a convieţuit sau/şi convieţuieşte ca şi minoritate naţională sau etnică recunoscută pe actualul teritoriu al României de cel puţin 150 de ani şi al cărei număr depăşeşte 0,015% din totalul populaţiei României înregistrată la ultimul recensământ. Recunoaşterea oricărei minorităţi naţionale sau etnice se face periodic, prin lege, de către Parlamentul României nou ales, pe baza unei cereri cu documentaţie anexată şi depusă în timp util de minoritatea respectivă (vezi şi definiţia minorităţilor practicată în Polonia, după 10 ani de dezbateri în Seim).
Articolul 14:
(1) Capitala României este municipiul Bucureşti, până la data de 1 decembrie 2018
(2) de la data de 1 decembrie 2018, România va avea 2 capitale, şi anume:
- a) Municipiul Bucureşti ca şi capitală Preşedinţială ,Guvernamentală şi Constituţională;
- b) Municipiul Alba-Iulia, ca şi capitală Parlamentară.
Articolul 62 va avea la alin. (2) şi (4) următoarele formulări:
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice care sunt constituite şi organizate în conformitate cu Legea partidelor politice vor putea participa la alegeri parlamentare, având asigurate locurile conform rezultatului alegerilor;
(4) Fiecare comunitate etnică de pe teritoriul României, recunoscută ca atare conform art. 6 (4) din Constituţie, va primi drept de reprezentare în Parlament şi în Guvern proporţional cu numărul cetăţenilor care o alcătuiesc.
Articolul 82 va avea la alin. (2) următoarea formulare:
(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Parlamentului, în şedinţă comună, următorul jurământ: « Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea, să lupt cu abnegaţie, devotament, patriotism , onestitate şi corectitudine pentru punerea în aplicare cu maximă eficienţă a prevederilor Constituţiei şi legilor ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român şi a republicii România ca stat de drept, naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, pentru a ocupa un loc cât mai demn, respectat şi prosper între statele lumii. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!».
Până la revizuirea Constituţiei, este important ca anumite Legi care sunt fie perimate, fie au scăpări, fie nu mai sunt în pas cu realitatea (printre care şi Legea electorală) să fie modificate până la viitoarele alegeri parlamentare, astfel încât să nu se mai ajungă la situaţii ce nu pot fi explicate, cum ar fi aceea de ce minoritatea chineză din România, care numără câteva mii de cetăţeni români de naţionalitate chineză, nu are reprezentant în Camera Deputaţilor, pe când minoritatea ruteană (câteva sute de cetăţeni români) are un reprezentant.
Propunem:
4.1. Consiliul minorităţilor naţionale să fie în subordinea Parlamentului României;
4.2. Definiţia minorităţii naţionale şi etnice să fie aceea enunţată la punctul 4, de mai sus;
4.3. Să existe o delimitare clară între partide politice (etnice sau nu) şi fundaţii/asociaţii, acestora din urmă să nu li se permită să desfăşoare nicio activitate politică;
4.4. Dacă în Parlament sunt admise pe lângă partide politice şi asociaţii sau fundaţii ale minorităţilor naţionale şi etnice, definite ca la punctele 3 şi 4 de mai sus, să nu fie creată o discriminare pozitivă, să se statueze ca în Parlament:
a) să fie admise doar asociaţii care au peste un anumit număr de etnici (minim, spre exemplu, 3.000);
b) să fie admise şi un număr egal de asociaţii cu specific etnic românesc (respectiv oltenesc, moldovean, bucovinean. maramureşean, moţi, pădureni, bănăţeni, sălăjeni, covăsneni-voineşti ş.a.m.d.) ,primind aceleaşi fonduri şi drepturi, inclusiv drept de vot, ca si asociaţiile etnice admise. De menţionat că românii din Transilvania au fost frustraţi de drepturi politice sute de ani, pe când dincolo de Carpaţi ajungea în fruntea Ţării chiar şi Moş Ioan Roată.
(va urma)
Preşedinte fondator,
ing. Ioan Paul Mărginean

Sâmbătă, 20 septembrie 2014, elevi ai Şcolii Gimnaziale „Avram Iancu” din oraşul Covasna, împreună cu profesoara de istorie Adriana Bota, au vizitat Cetatea Dacică din localitate, loc în care stau îngropate şi aşteaptă a fi dezvăluite marile adevăruri despre originile poporului nostru. Expediţia s-a desfăşurat în cadrul Proiectului „Covasna antiqva” al Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”, realizat în colaborare cu Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, proiect care îşi propune promovarea, în general, a patrimoniului cultural de care dispune zona oraşului Covasna şi, în special, promovarea patrimoniului arheologic bogat reprezentat de Cetatea Dacică - Valea Zânelor.
Cetatea Dacică din Covasna este o fortificaţie unicat în sistemul cetăţilor dacice, datorită modului în care zidurile succesive ale fortăreţei „înşurubează” muntele. În perioada regelui dac Decebal, Cetatea din Valea Zânelor ocupa un loc proeminent în sistemul de apărare a Carpaţilor Orientali. Ea domină depresiunea şi are linii excelente de comunicaţii cu alte două cetăţi dacice contemporane, cea de pe Valea Caşinului şi cea de pe Vârful Ascuţit de la Cernat.
Din cercetările derulate până acum, arheologii au fost în măsură să reconstituie o parte din istoria Cetăţii. Cel mai probabil, primele fortificaţii au fost ridicate în timpul primei vârste a fierului. În perioada dacică, această fortificaţie a devenit, probabil, reşedinţa unui rege sau a unui tarabostes deosebit de puternic. În epoca regatului dac al lui Burebista, cetatea a fost distrusă, probabil în timpul luptelor dintre stăpânul său şi regele dac.
Ulterior, Cetatea Zânelor a fost reconstruită în stil grandios şi a devenit, probabil, reşedinţa unui alt tarabostes, care, cel puţin în epoca regelui Decebal, depindea de regalitatea cu sediul în complexul de fortificaţii din Munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza.
În epoca războaielor dintre Decebal şi romani, Cetatea Zânelor a reprezentat una dintre cele mai puternice fortificaţii ale dacilor. Este posibil ca ea să fi devenit piesa principală a rezistenţei dacilor din estul Transilvaniei după căderea Sarmisegetuzei, iar unii istorici cred că regele Decebal ar fi putut lua în calcul continuarea luptei din această cetate, după ce Sarmisegetuza a fost cucerită. Însă moartea regelui dac a dus la prăbuşirea întregului regat. Cetatea Zânelor a mai rezistat o perioadă scurtă asalturilor armatei romane, însă apoi a fost arsă şi distrusă şi, de atunci, nu a mai fost niciodată reconstruită. Una dintre cele mai mari vulnerabilităţi ale cetăţii, la fel ca şi în cazul Sarmisegetuzei, a fost lipsa unei surse de apă în interiorul incintei.
Sursele de apă cele mai apropiate erau reprezentate de câteva izvoare aflate la o distanţă de 100-200 de metri. Chiar în ipoteza în care apărătorii zidurilor cetăţii ar fi fost istoviţi de sete, cucerirea Cetăţii Zânelor a fost deosebit de dificilă. Şi asta pentru că fortificaţia se compune din patru terase, amenajate în Antichitate, apărate de ziduri, precum şi de o Acropolă, de formă triunghiulară. Cetatea ce străjuieşte Valea Zânelor este construită pe un munte înconjurat de prăpastii, iar eforturile apărătorilor au fost concentrate doar pentru apărarea zidurilor care apărau partea cea mai expusă a muntelui. În cazul Terasei a II-a, cea mai mare din cadrul complexului de fortificaţii, zidul de apărare porneşte de la o prăpastie şi se termină la cealaltă.
Prima oară, cetatea a fost cercetată în perioada 1942-1943 de către arheologul clujean Alexandru Ferencz. Cercetările au fost reluate în anul 1949 sub conducerea savantului clujean Constantin Daicoviciu. În anul 1968, cercetările au fost derulate sub conducerea lui Zoltan Szekely. Apoi, vreme de trei decenii, cetatea a fost lăsată pradă căutătorilor de comori. În anul 1995, o furtună puternică a smuls din rădăcini câţiva arbori, iar printre rădăcinile lor au ieşit la iveală noi vestigii, cele situate pe Terasa a IV-a, legată prin ziduri de incintă de Terasa a III-a. Cercetările arheologice sistematice au început în anul 1998. Echipa de cercetare este coordonată de dr. Viorica Crişan şi include cercetători de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca, Muzeul Brăilei, Muzeul Naţional de Istorie a României şi Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Până acum, arheologii au găsit un tezaur cu diverse monede romane, o statuetă din bronz, arme din fier, podoabe din bronz şi din fier, vase şi unelte din ceramică şi fier, iar în această vară, echipa de cercetare a făcut o descoperire de excepţie: urmele unui sanctuar dacic. După două milenii, cetatea îşi dezvăluie secretele.
Multe legende sunt legate de cetatea covăsneană şi de comorile pe care le ascunde aceasta. Dar cea mai importantă şi valoroasă comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor este tocmai cetatea însăşi, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara trecutului şi a identităţii neamului nostru.

În zilele de 19-20 septembrie 2014, au avut loc lucrările Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, ediţia a XX-a, dedicată împlinirii a două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. Sesiunea a fost organizată de Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna” şi Centrul Cultural „Miron Cristea”, cu sprijinul SC Ştefadina Comserv SRL Bucureşti.
La sesiune au participat aproape 100 de specialişti din domeniul istoriei, etnografiei, sociologiei, muzeologiei, arhivisticii, din 30 de localităţi din întreg spaţiul românesc, din centre precum Bucureşti, Cluj-Napoca, Sibiu, Târgu-Mureş, Timişoara, Bacău, Drobeta Turnu-Severin etc.. Sesiunea s-a înscris, aşadar, în întreg ansamblul de manifestări dedicate sărbătoririi celor două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi întronizarea în scaunul arhieresc a Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan.
Comunicările s-au bazat pe documente inedite, pe noi descoperiri de arhivă privind istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, de la curbura interioară a Carpaţilor, şi convieţuirea lor cu secuii, în general armonioasă, firească şi reciproc solidară pe durata lungă a veacurilor. Din păcate, nu au lipsit nici momentele de criză în relaţiile româno-secuieşti/maghiare din perioadele 1848-1849, 1940-1944 şi 1989-1990, toate abordate în lucrările sesiunii cu detaşare şi obiectivitate ştiinţifică. În acest context, s-a subliniat ca prioritate de maximă importanţă necesitatea asumării istoriei reale de către acei istorici, publicişti şi lideri de opinie maghiari care au adoptat, cu îndărătnicie demnă de o cauză mai nobilă, o istorie deformată, o realitate contrafăcută a trecutului nostru comun, pentru a crea baza ideologică a proiectelor separatiste şi autonomiste antiromâneşti.
Indirect, lucrările sesiunii se constituie într-un apel adresat generaţiilor actuale de secui/maghiari locuitori în Covasna, Harghita şi Mureş de a nu se dezice de strămoşii lor cei reali şi nu inventaţi cu grandomanie ridicolă de unii „istorici”-ideologi, de a nu-şi abandona acei buni strămoşi ai lor care s-au implicat cu prietenie şi solidaritate în istoria românilor, fiind alături de Ştefan cel Mare la Podul Înalt, de Mihai Viteazul la Călugăreni, de alt strălucit voievod precum Petru Rareş etc., aceasta fiind o realitate implacabilă, de neşters şi de nefalsificat a istoriei noastre comune.
Cei prezenţi la sesiunea de comunicări au respins cu fermitate proiectul de autonomie teritorială pe criterii etnice maghiare lansat recent de UDMR, o iniţiativă profund anticonstituţională şi o contrafacere artificială, fără nicio legătură cu realitatea noastră naţională, cu istoria Transilvaniei. Din dezbaterile sesiunii de comunicări a reieşit faptul că astfel de demersuri lansate chiar în preajma împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918 jignesc profund conştiinţa naţională a românilor şi ele nu se justifică, deoarece concetăţenii de etnie maghiară dispun de absolut toate drepturile cetăţeneşti prevăzute în Constituţie, necesare perpetuării identităţii lor naţionale. Mai mult chiar, în judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, românii de aici au nevoie de cel puţin tot atâtea drepturi şi facilităţi economice, politico-administrative, culturale şi educaţionale câte le au secuii/maghiarii din zonă. S-a relevat, ca prioritate, susţinerea de către stat a instituţiilor, libertăţilor cetăţeneşti şi proiectelor culturale, ştiinţifice şi de dezvoltare identitară a românilor din zonă, nu numai a celor maghiare.
A fost reluat, şi cu acest prilej, apelul adresat înaltelor foruri ştiinţifice şi culturale ale României - Academia cu Institutele ei, universităţile, uniunile de creaţie etc. - de a investi şi de a se implica în cercetarea şi promovarea istoriei şi vieţii spirituale româneşti în Covasna, Harghita şi Mureş.
Participanţii la sesiune au relevat necesitatea reluării tradiţiei nobile de solidaritate a societăţii din perioada interbelică prin „adoptarea” de către licee pedagogice, de către alte şcoli şi comunităţi din întreagă Ţară a unor şcoli, parohii şi comunităţi româneşti din Covasna, Harghita şi Mureş.
Cei prezenţi la sesiune, precum şi zeci şi zeci de personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice din întreaga Ţară - academicieni, scriitori, istorici, cercetători etc. -, reprezentanţi ai societăţii civile, au scos în evidenţă rolul important pentru românitate şi ortodoxie al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în cei 20 de ani de la înfiinţare, şi activitatea excepţională a IPS Ioan Selejan în fruntea acestei instituţii, care s-a dovedit o necesitate vitală în această zonă multietnică şi multiconfesională, creând structuri cultural-religioase durabile, care au dat vieţii publice din zonă echilibrul necesar bunei convieţuiri, în concordanţă cu marile deziderate europene.
Biroul de presă
23 septembrie 2014

În cadrul manifestărilor prilejuite de împlinirea a două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în perioada 19-20 septembrie a.c., la Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, a avut loc cea de-a XX-a ediţie a Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”.
Prima zi a lucrărilor s-a desfăşurat la Centrul Eparhial sub directa conducere a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Ioan Selejan, care, în cuvântul său de salut adresat celor peste 100 de invitaţi la Sesiunea Jubiliară, a spus: „Să mulţumim bunului Dumnezeu pentru că din cele patru zări ale spaţiului românesc ne-am întâlnit iarăşi, astăzi, la Episcopie, pentru a marca 20 de ani de când s-a aprins această candelă culturală. Socotind numărul cercetătorilor care au trecut prin aceste Sesiuni, am ajuns la 1.500, şi la peste 1.000 de comunicări ştiinţifice care au fost puse sub teasc. M-am uitat pe desfăşurătorul comunicărilor care vor fi susţinute în plen şi pe secţiuni şi am fost foarte bucuros constatând că aproape 80 la sută dintre ele tratează probleme din spaţiul transilvan, şi-n mod deosebit din spaţiul sud-est transilvan. Deci, practic, frăţiile voastre, de un an de zile, alţii de mai mulţi ani, aţi trudit pe ogorul acesta transilvan punând în valoare viaţa socială, istoria, cultura şi credinţa românească. ... Sunt bucuros să constat că sunt şi câteva importante lucrări (opt comunicări - n.n.) care vorbesc chiar de începuturile Episcopiei noastre, de înfiinţarea ei, de reacţiile de bucurie, sau de mai puţină bucurie din partea unora cu care trăim pe aici. Vă spun bine aţi venit şi rog pe Dumnezeu să binecuvânteze condeiul care a scris un atât de mare număr de conferinţe, de lucrări pe care le veţi susţine în aceste zile. Să vă răsplătească Dumnezeu în cerurile bucuriei sale. Bine aţi venit!”.
Cuvinte de salut au mai adresat invitaţilor (cercetători, istorici, teologi, sociologi, arhivişti, muzeografi, scriitori, oameni de cultură): Adrian Jean Andrei - subprefectul judeţului Harghita, dr. Mihail Gorgoi - consilier personal al ministrului Culturii, dr. Valeriu Cavruc - directorul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, dr. Ioan Lăcătuşu - directorul Centrului European de Studii Covasna-Harghita. Au mai fost citite, în deschiderea lucrărilor Sesiunii, mesajele primite cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din partea: acad. Horia Colan din Cluj-Napoca, Asociaţiunii ASTRA din Sibiu, revistei „Familia Română” din Baia-Mare, Fundaţiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni din Bucureşti şi Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, care au subliniat importanţa înfiinţării Episcopiei, împlinirile celor 20 de activitate rodnică pe toate planurile vieţii social-civice şi cultural-spirituale, rolul hotărâtor al activităţii IPS Ioan în obţinerea tuturor rezultatelor meritorii din această perioadă, rolul determinant în activitatea teologică şi ştiinţifică a instituţiilor de cultură bisericească şi laică: Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Centrul Cultural „Miron Cristea”, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, care „au întreprins numeroase cercetări interdisciplinare asupra istoriei, culturii şi spiritualităţii românilor din Arcul Intracarpatic, au editat un număr însemnat de publicaţii şi au organizat numeroase manifestări ştiinţifice şi culturale, de spiritualitate ortodoxă, de interes local, regional şi naţional”.
Sesiunea a continuat cu lucrările în plen, comunicările unor iluştrii oameni de ştiinţă şi cultură - prof. univ. dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj-Napoca), Pr. prof. dr. Vasile Olteanu (Braşov), cerc. şt. gr. I dr. Gelu Neamţu (Cluj-Napoca), prof. univ. dr. Valer Dorneanu (Bucureşti) şi prof. univ. dr. Petre Ţurlea (Bucureşti) - surprinzând momente importante din istoria poporului român şi a bisericii sale, între care ţin să evidenţiez temele: „Constantin Brâncoveanu şi Braşovul”, a Pr. prof. dr. braşovean Vasile Olteanu, prilejuită de comemorarea în acest an a trei veacuri de la martiriul Brâncovenilor, şi „Ecouri privind înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei în Parlamentul României”, a fostului deputat de Covasna, prof. univ. dr. Petre Ţurlea, ocazionată de importantul moment petrecut acum două decenii. Au urmat lansările de noi apariţii editoriale, peste 20. De un real interes s-au bucurat cărţile: „Românii din scaunele secuieşti în Revoluţia de la 1848”, de dr. Sebastian Lucian Pârvu; „Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români”, volum îngrijit de dr. Ioan Lăcătuşu; „Sfânta Euharistie - Taina Nemuririi. Rolul ei în creşterea duhovnicească a credincioşilor”, de dr. Stelian Gomboş; „Dr. Florea Mureşanu, Chemare la sfinţenie”, volum îngrijit de dr. Dorel Man; „Enciclopedia căilor ferate din România”, de Radu Bellu; „Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc”, de prof. Florentina Teacă; „Jurnal de război - 1944-1945”, de dr. Ana Hancu şi monografiile localităţilor Arini, Augustin şi Dămuc. Cartea care a stârnit cele mai laudative cuvinte privind calităţile tipografice, bogăţia conţinutului, aspectul grafic şi eroul său a fost „Profesioniştii noştri 14. Nicolae Noica la 70 de ani”, volum îngrijit de Corneliu Mihail Lungu şi Ioan Lăcătuşu, apărut, în septembrie 2014, la Editura Eurocarpatica din Sfântu-Gheorghe, asupra căruia vom mai reveni cu o viitoare recenzie.
A doua zi a manifestării a debutat, la Muzeul Oltului şi Mureşului Superior, cu vernisarea expoziţiei „Constantin Brâncoveanu - 300 de ani de la martiriu”, după care participanţii au continuat susţinerea celor 90 de comunicări din cadrul Sesiunii ştiinţifice, repartizaţi pe cinci secţiuni: Istorie bisericească; Istorie I şi II; Etnografie, Sociologie, Cultură; Probleme de muzeologie şi patrimoniu cultural în sud-estul Transilvaniei, ultima secţiune inclusă pentru prima dată „în programul sesiunii la propunerea domnului director Valeriu Cavruc, la care au participat specialiştii şi colaboratorii Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni”, după cum ne spunea dr. Ioan Lăcătuşu, principalul organizator al acestui eveniment de anvergură naţională. La sfârşitul lucrărilor pe secţiuni, moderatorii dr. Valentin Marica, dr. Ion Giurcă, dr. Vasile Lechinţan, dr. Constantin Secară şi dr. Valeriu Cavruc au prezentat în faţa plenului, revenit la Centrul Eparhial, concluziile desprinse şi dorinţa valorificării tuturor studiilor în noua revistă ştiinţifică a Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, numită Acta Carpatica. La sfârşitul acestui bilanţ, făcut de moderatori, a avut loc un moment deosebit de emoţionant pentru toţi participanţii, dar mai cu seamă pentru cei distinşi cu Ordinul „Crucea Munţilor” în semn de preţuire pentru activitatea desfăşurată în perioada aniversară în slujba Episcopiei, Bisericii Ortodoxe Române şi a Neamului Românesc: Horia Colan, Petre Ţurlea, Vasile Lechinţan, Alexandru Porţeanu, Ioan Sabău-Pop, Ilie Şandru, Doru Dobreanu, Ana Grama, Maria Cobianu Băcanu, Luminiţa Cornea, Dorina Moraru-Drăghici, Elena Mândru, Valeriu Cavruc, Ana Dobreanu şi Lazăr Lădariu.

Mesajul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş adresat Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan la împlinirea a două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi întronizarea Sfinţiei Sale în scaunul arhieresc

Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Ioan,
Fraţi români, oameni buni,

Mă adresez celor de faţă la împlinirea a două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi întronizarea Sfinţiei Voastre în scaunul arhieresc, membrii societăţii civile, ai asociaţiilor, ligilor şi fundaţiilor care fac parte din Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, parte a laicatului ortodox din această parte de Ţară; am prilejul deosebit de a Vă ura din suflet tradiţionalul „La Mulţi Ani!” şi calde urări de sănătate şi de păstorire îndelungată şi rodnică întru misiunea încredinţată de Hristos în aceste locuri mirifice în care am dăinuit din vremuri imemoriale.
- În perioada 1994-2014, din iniţiativa, cu sprijinul şi participarea nemijlocită a IPS Ioan, în Eparhia Covasnei şi Harghitei s-au desfăşurat ample lucrări de restaurare a bisericilor şi caselor parohiale, de construire a unor noi biserici, mănăstiri şi case parohiale, de pictare şi refacere a picturii locaşurilor de cult.
- Prin strădania IPS Ioan, în cei 20 ani de activitate, Episcopia şi-a constituit un patrimoniu social-economic şi cultural valoros, format din numeroasele imobile cu destinaţie culturală, socială, economică şi locativă.
- Vlădica Ioan, cum obişnuim să îi spunem, a acordat o atenţie deosebită sprijinirii, înfiinţării şi funcţionării unor instituţii proprii de cultură bisericească şi laică. În decursul anilor, cu sprijinul şi implicarea nemijlocită a IPS Ioan, aceste instituţii au întreprins numeroase cercetări interdisciplinare asupra istoriei, culturii şi spiritualităţii românilor din Arcul intracarpatic şi au organizat numeroase manifestări ştiinţifice şi culturale, de spiritualitate ortodoxă, de interes naţional şi internaţional.
- IPS Ioan a acordat o grijă deosebită învăţământului teologic seminarial, universitar şi postuniversitar, îndrumând mulţi licenţiaţi în Teologie pentru continuarea studiilor la Master şi Doctorat, în Ţară şi străinătate.
- Sub coordonarea IPS Ioan, în toţi aceşti ani, în cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei s-a desfăşurat o susţinută activitatea socială, misionară, religioasă, prin derularea a numeroase programe de ajutorare a unor familii nevoiaşe, spitalelor judeţene, municipale, liceelor, grădiniţelor, orfelinatelor, azilelor şi insti¬tuţiilor de asistenţă socială pentru protecţia copilului şi fundaţiilor din judeţele Eparhie.
- Prin multiplele sale activităţi, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, prin Arhipăstorul ei, a contribuit la îmbunătăţirea activităţii preoţimii, a credincio¬şilor români ortodocşi, precum şi la sporirea patrimoniului material şi cultural al Eparhiei şi, implicit, al Bisericii Ortodoxe Române.
- IPS Ioan a dobândit - prin implicarea ziditoare în rezolvarea unor probleme majore ale celor două judeţe - un prestigiu binemeritat, pus în evidenţă şi de faptul că în toţi aceşti ani, pragul Sfintei Episcopii a fost trecut de înalţi demnitari de stat, oameni de cultură, reprezentanţi de seamă ai mediului academic, ai societăţii civile, ai instituţiilor de apărare şi de ordine publică, ai corpului diplomatic şi ai mass-media.
- Remarcăm cu satisfacţie disponibilitatea IPS Ioan de a interveni la foruri superioare de Stat pentru soluţionarea atât a unor probleme punctuale foarte importante pentru funcţionarea unor primării, şcoli, unităţi de cultură şi alte instituţii, cât şi a unor cazuri punc-tuale ale credincioşilor din Eparhie. Chiar şi atunci când nu s-a întâmplat ce s-a cerut, IPS nu s-a descurajat, a continuat cu stăruinţă pe lângă decidenţi.
- IPS Ioan a fost implicat de mai multe ori în problemele dificile ale Ţării, în situaţii de conflicte sociale, cum a fost momentul din ianuarie 1999, când prin intervenţia Preasfinţiei Sale s-a tre¬cut peste o mare încleştare socială, atunci fiind supranumit Episcopul Păcii de la Cozia.
- Prestigiul deosebit de care se bucură IPS Ioan în societatea românească contemporană este ilustrat şi prin propunerea făcută de un comitet de iniţiativă, condus de prof. Ion Coja, de a candida la funcţia de preşedinte al României.
- IPS Ioan a dovedit capacitatea de a identifica priorităţile acestei zone şi a canaliza toate energiile pentru rezolvarea problemelor esenţiale care condiţionează şi asigură o stare de normalitate în comunităţile parohiale din judeţele Covasna şi Harghita.
- IPS Ioan este recunoscut pentru iscusinţă deosebită în a asigura resursele financiare, materiale şi umane necesare pentru realizarea unui impresionat volum de investiţii, materializat în construirea, reconstruirea, renovarea, repararea şi pictarea a zeci de biserici şi mănăstiri, case parohiale, instituţii culturale, dar şi pentru editarea de reviste şi organizarea de conferinţe.
- Prin vorbele şi faptele de zi cu zi ale Înaltpreasfinţiei Sale, prin bunătate, smerenie, corectitudine şi consecvenţă, în cei 20 de ani de păstorire rodnică, au fot spulberate neîncrederea şi prejudecăţile unor lideri locali faţă de Biserica Ortodoxă şi de clericii ei, Vlădica Ioan devenind astfel un adevărat ambasador al României în relaţiile cu celelalte culte şi cu importanţi lideri ai lumii contemporane, prin participarea la importante reuniuni internaţionale.
Îmi îndeplinesc cu bucurie încredinţarea care mi-a fost dată de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş de a face prezentă şi vocea Forumului într-o ideatică exprimare care să fie înţeleasă mai mult decât un Mesaj.
IPS Arhiepiscop Ioan Selejan înţelege să ducă mai departe menirea unor iluştrii înaintaşi - ierarhi ai bisericii noastre tradiţionale, prin trăire duhovnicească, dar în egală măsură de cărturar şi om al Cetăţii.
Din prima zi a înscăunării sale a pornit, ţinând în mâna dreaptă crucea credinţei, o adevărată cruciadă paşnică de reîncreştinare în cele două judeţe, Harghita şi Covasna, a reaprins flacăra credinţei strămoşeşti şi a adus în lăcaşurile Domnului pe toţi cei care aveau inima frântă şi lacrimile nesecate pe obraji, cei care fără voia lor s-au aflat risipiţi, se aflau fără speranţă, se aflau persecutaţi de un duşman înverşunat în rele, se aflau părăsiţi de autorităţile Statului Român.
Pentru locuitorii români din judeţele parcă abandonate de diriguitorii Ţării, IPS a venit, parcă la momentul potrivit, ca o adevărată providenţă, a trecut grabnic la munca destoinică şi neobosită pentru restaurarea bisericilor, a capelelor, a troiţelor, a cimitirelor călcate şi batjocorite, redând însemnele existenţei noastre multimilenare pe aceste plaiuri binecuvântate de Creator. A binecuvântat la propriu fiecare loc şi fiecare cărămidă pentru o construcţie de durată în spirit şi în fapte.
Gândurile nu ar fi pe deplin împlinite dacă nu am recunoaşte şi dacă nu am reaminti aici vocaţia de constructor, sârguinţa de a duce lucrurile până la capăt ale vrednicului descendent dintr-o ancestrală aşezare românească, printr-o pilduitoare forţă a exemplului când în sutană urca alături de meşteri pe zidurile şi pe acoperişurile care se înălţau ca semne ale creştinătăţii, ale dăinuirii noastre şi pe aceste meleaguri. În bătaia ploilor, a vântului, sub dogoarea razelor l-am văzut cu toţii neclintit ca pe o cruce vie pe turlele de veghe ale Neamului Românesc, precum o face de asemeni, în strană, pe treptele bisericilor şi mănăstirilor la hramuri, la sărbători cu curţile neîncăpătoare pentru miile de credincioşi şi pelerini, dornici să îl audă, să îl vadă şi să îi atingă straiele preoţeşti.
Acolo unde se află în orice moment şi cu orice ocazie, prin prezenţa lui, fie şi pentru o simplă trecere, este de fapt un loc sfânt, este o biserică chiar percepută imaginar, pentru că românii acestor locuri, deseori fiind lipsiţi de sprijin şi persecutaţi, au avut doar în suflet bisericile şi credinţa. IPS Ioan este în toate lucrurile bune care se făptuiesc, el nu îşi mai aparţine ca un sacrificiu ce-l primeşte conştient, nu mai este o persoană, nu mai este doar chiar preot, îndrăznesc să spun că este cu adevărat o instituţie.
În toate demersurile sale are tact, răbdare infinită, înţelepciune, multă putere de anticipare, un univers cultural cuprinzător, toate rezultate din truda de a înţelege firea oamenilor şi experienţa ecumenică de până acum. Nu îi abandonează pe cei mai puţin credincioşi, nu evită nici acele dezbateri mai dificile cu personaje sau demnitari la îndemâna cărora sunt deciziile. Ştie şi Înaltpreasfinţia Sa că mulţi dintre ei sunt ezitanţi, profitori sau ipocriţi şi atunci când îşi fac semnul crucii. Numai că IPS Ioan îi dojeneşte cu dragoste, le arată calea pentru ca urmând călăuza semnelor cereşti, să poată fi despicat întunericul. A fost recunoscător pentru fiecare gest de sprijin.
Ne bucurăm că vedem şi aici demnitari ai statului, sper să plece împovăraţi cu învăţămintele cuvenite şi inspiraţi de Vlădica nostru, mai întăriţi în gând şi în acţiune, să aibă curaj, ştiind, că este şi datoria lor primordială să aibă o implicare mai efectivă acum când bat din nou vifore nelegiuite, pentru că răul se poate săvârşi chiar şi prin omisiune şi ezitare.
IPS Ioan, cunoscut deja şi botezat de credincioşi cu apelative ca „Sfântul munţilor” şi „Episcopul munţilor”, este o personalitate cu o privire blajină şi evlavioasă, cu un caracter puternic, cu un remarcabil simţ al dialogului dus la nivelul fiecărui interlocutor, ceea ce ne spune multe despre simţul său de dascăl într-u credinţă pentru cei ce îi păstoreşte.
Pletele sale în care se aşează semnele vremii ca o petrecere cu stele strălucitoare ce cad, acoperă o minte scrutătoare de adolescent, experienţa de o viaţă ni-l înfăţişează ca fiind înţeleptul timpurilor, toate parcă turnate în creuzetul unui metal rar şi preţios prin tainele adunate şi apoi împărtăşite ca o seminţie ce trebuie să rodească.
Numai dacă îi citim Pastoralele, alături de profunzimea mesajului religios, creştin şi de conţinutul filozofic al tainelor care trebuie să îl pătrundă pe ascultător, ideatic ne poartă cu discreţie prin istoria noastră naţională. Însă nu noi, ci urmaşii noştri vor fi cei care vor scrie şi vor interpreta pastoralele şi opera IPS Ioan Selejan, ca pe o operă ştiinţifică, care cu cât trece graniţele creştinismului cu atât ne face să înţelegem mai bine rostul omului pe pământ, prin trăire şi fapte în credinţă. Noi suntem contemporanii lui şi, prin urmare, nu putem avea pretenţia că îi descifrăm mesajul, pe cât de actual pe atât de anticipativ spre orizonturi mai îndepărtate.
Deosebit de apreciate, atât de teologi cât şi de importante categorii sociale de laici din întreaga Ţară şi din toate locurile unde trăiesc români, sunt pastoralele, articolele şi interviurile IPS Ioan, toate reprezentând cuvinte grele ca plumbul din clopot ziditoare de învăţătură creştină şi educaţie patriotică.
În definitiv, îl respectăm şi îl iubim, noi, cei care îi suntem alături, mulţumindu-i, totodată, că ne este alături. Ştim că are adversari, aceiaşi care sunt şi adversarii Ortodoxiei şi Neamului Românesc. Dar, pentru că este un părinte şi un cărturar respectat, toţi, prieteni şi neprieteni, trebuie să ţină seamă de poziţia sa, de iertare creştinească spre binele tuturor, atunci când se dialoghează despre soarta acestor meleaguri şi a locuitorilor lor.
Înaltpreasfinţia Voastră, contaţi pe noi, pe organizaţiile membre ale Forumului, pe militanţii implicaţi în acest demers izbăvitor şi de curaj. Vom face zid în jurul ideii şi luptei pentru Ideal Naţional şi zid de credinţă pentru ca împreună să mai trecem odată prin negura acestor vremuri tulburi. Va renaşte împlinirea dăinuirii noastre ca neam, pentru ca acest moment al trecerii să nu ne condamne la uitare.
Ne rugăm bunului Dumnezeu să Vă aibă în Sfânta Sa Pază, să Vă dăruiască sănătate şi sporite puteri de muncă spre slava Bisericii noastre strămoşeşti, pe care o slujiţi cu credinţă, cinste şi devotament.
Doamne ajută!

Miercurea-Ciuc,
21septembrie 2014

prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop,
preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna,

Pe 21 septembrie 2014, în continuarea manifestărilor dedicate împlinirii a două decenii de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi instalarea în scaunul episcopal a Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan - ridicat între timp, în urmă cu cinci ani, la rangul de Arhiepiscop onorific „ad-personam” -, la Catedrala Episcopală din municipiul Miercurea-Ciuc, reşedinţă a judeţului Harghita, pe o vreme splendidă de început de toamnă, a avut loc evenimentul central al jubileului - Sfânta Liturghie Arhierească, urmată de ceremonia de conferire a Ordinului „Crucea Munţilor” unor personalităţi care au participat cu toată puterea şi fiinţa lor la naşterea şi propăşirea Eparhiei din inima Ţării.
Deosebitul eveniment l-au onorat cu prezenţa, la invitaţia Înaltpreasfinţiei Sale Ioan Selejan, numeroase oficialităţi şi personalităţi ale vieţii publice, dintre care îi amintim pe: ministrul de Externe - Titus Corlăţean, ministrul Apărării Naţionale - Mircea Duşa, fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor - judecătorul CCR Valer Dorneanu, fostul ministru al Educaţiei - senatorul Ecaterina Andronescu, fostul ministrul al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriale - Nicolae Noica, secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale - Codrin Munteanu, prefectul judeţului Covasna - Marius Popica, subprefectul judeţului Harghita - Adrian Jean Andrei, comandantul Brăgăzii 61 Vânători de Munte „Virgil Bădulescu” - colonelul Marius Giurcă, preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni - Eugen Popescu.

IPS Ioan: „Hristos ne spune: Cel ce voieşte să vină după mine”

În cuvântul său de învăţătură, rostit după ce a sfinţit pictura Catedralei, proaspăt restaurată, Vlădica Ioan a amintit că „după o călătorie de 20 de ani spre Rai, treaptă cu treaptă, ne aflăm cu toţii astăzi aici, spre a privi puţin înapoi şi apoi a privi înainte către poarta Cerului. Iubiţi credincioşi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Evanghelia de astăzi ne arată desăvârşita libertate pe care o are omul. Astăzi, în lumea tehnicizată, omul se apropie mai mult de robot decât de esenţa bucuriei creaţiei lui Dumnezeu. Astăzi, omul seamănă mai mult maşina decât cu creatura aceea vie şi liberă a lui Dumnezeu. Astăzi, în loc să ne aruncăm ancora conştiinţei noastre în izvorul sfintelor scripturi, cu ajutorul tehnicii, de multe ori ne legăm la mâini, ne legăm aripile şi nu mai putem să ne urcăm către cerul bucuriei lui Dumnezeu. Dar Hristos nu ne opreşte şi spune: Cel ce voieşte să vină după mine. Auziţi, acesta este îndemnul celei mai mari libertăţi a omului: cel ce voieşte. Pe nimeni n-a obligat Biserica lui Hristos de 2000 de ani să vină cu forţa la biserică sau să facă fapte bune. De voieşti să vii după Hristos. Dacă voieşti să faci fapte bune,… dacă voieşti. Deci, iată, iubiţi credincioşi, câtă libertate i-a dat Dumnezeu omului. Maximă. Dar libertatea ce presupune? Presupune o mare responsabilitate. Orice faptă făcută aici pe pământ, bună sau rea, răspunzi în faţa lui Dumnezeu pentru că ai făcut-o… dacă ai voit. De aceea, iubiţi credincioşi, este bine să conştientizăm mereu… cum ne-a creat pe noi Dumnezeu? Cu aripile legate, sau avem aripile dezlegate pentru a ne ridica de pe această minunată planetă albastră spre veşnicia cerului şi spre deplina iubire a lui Dumnezeu? Dacă vrei, iubite frate, iubeşte, iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte-ţi semenii tăi. Dacă voieşti. Dar, vă îndemn, nu urâţi, nu dezbinaţi, chiar dacă sunteţi liberi a face lucrul acesta, nu faceţi asta, ci iubiţi, mângâiaţi, cercetaţi pe cei care sunt pe lângă frăţiile voastre în necazuri şi în nevoi. În contextul Evangheliei de astăzi, scrie şi ne spune Mântuitorul că dintre cei ce, zice, sunteţi acum de faţă, vor fi dintre voi unii care nu vor gusta moartea. Şi faptul acesta m-a făcut să gândesc şi să mă întorc la cele petrecute aici în urmă cu 20 de ani, şi mă bucur că mulţi dintre cei ce atunci au fost aici sunt şi astăzi în viaţă. Dumnezeu să vă binecuvinteze vieţile frăţiilor voastre şi să aveţi mereu aripile sufletului deschise larg spre a vă înălţa până la poarta raiului bucuriei lui Dumnezeu. Sunt printre noi oameni care atunci, trimişi şi întăriţi de Dumnezeu, au spus: Bine este a se institui aici o Episcopie pentru preoţii şi credincioşii români din acest frământat spaţiu românesc. Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru că aceia care şi-au pus nădejdea în noi, întâi Bunul Dumnezeu şi apoi oamenii, nu s-au înşelat şi am putut ţine până astăzi Crucea pe această Catedrală şi am pus atâtea cruci, cu preoţii şi credincioşii, pe bisericile şi mănăstirile din Episcopia noastră. Acesta este stindardul Bisericii, Sfânta Cruce, şi atâta timp cât pe aceste meleaguri va mai fi Sfântă Cruce, pe sfintele noastre biserici româneşti, va însemna că încă în acest pământ binecuvântat de aici din munţi bate o inimă de creştin ortodox român care se roagă lui Dumnezeu în graiul nostru dulce românesc”.

Mesajul Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În continuare, părintele Teodor Bijec, consilier bisericesc în cadrul Eparhiei, a dat citire Mesajului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat „Două decenii de pastoraţie şi patriotism dinamic, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la întronizarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan în demnitatea de Episcop al Covasnei şi Harghitei”: „Sărbătorim împlinirea a 20 de ani de rodnică slujire arhierească a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan, ca Arhipăstor al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care la rândul ei împlineşte 20 de ani de existenţă (1994-2014). Cele două decenii de slujire arhierească, cu neobosită şi intensă lucrare misionară, pun în lumină taina rodirii spirituale din tânăra şi binecuvântata Episcopie a Covasnei şi Harghitei, într-o zonă a României în care românii sunt minoritari. Marea demnitate şi responsabilitate de a mărturisi şi a sluji, prin cuvânt şi faptă, prezenţa şi lucrarea lui Hristos Marele-Preot sau Arhiereul veşnic în Biserica Sa, este împlinită de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan ca receptare atentă a darurilor lui Dumnezeu şi cultivare constantă a lor, folositoare pentru zidirea spirituală şi bucuria comunităţii eclesiale. Mărturisitor şi slujitor al Evangheliei iubirii milostive a lui Hristos, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, păstorul şi părintele duhovnicesc al credincioşilor ortodocşi români din Covasna şi Harghita, a împlinit şi a înmulţit faptele iubirii milostive, prin fondarea mai multor instituţii şi aşezăminte social-filantropice, prin multe activităţi culturale şi misionare, concursuri, tabere şi pelerinaje. Cu multă înţelepciune şi râvnă duhovnicească, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan a ctitorit şi a consolidat Episcopia Covasnei şi Harghitei pe care o păstoreşte astăzi, prin creşterea numărului unităţilor bisericeşti (parohii şi mănăstiri), prin edificarea de noi locaşuri de cult şi restaurarea celor vechi, intensificarea vieţii parohiale şi monahale, a activităţii educative, cultural-religioase şi editoriale, în sprijinul întăririi prezenţei ortodoxe şi româneşti în acest ţinut străbun. Cunoscând râvna sa misionară, înţelepciunea sa pastorală şi dăruirea sa jertfelnică pentru Biserică, i-am conferit, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, rangul de Arhiepiscop onorific al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, în luna august 2009, la sfârşitul Sfintei Liturghii săvârşite în Catedrala Ortodoxă „Sfântul Nicolae” din Miercurea-Ciuc. Astăzi, la ceas aniversar, aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra persoanei Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan şi asupra clerului şi credincioşilor din Eparhia pe care o păstoreşte. Totodată, îl felicităm pentru modul în care a înmulţit darurile primite de la Dumnezeu, lucrând „cu timp şi fără timp“, îmbinând viaţa spirituală cu slujirea socială, dar şi pacea interconfesională cu dragostea de Ţară! Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, „Păstorul Cel Bun” (Ioan 10, 11) şi „Arhiereul mărturisirii noastre” (Evrei 3, 1), să-i dăruiască în continuare aceeaşi bunătate părintească şi aceeaşi râvnă sfântă pentru Biserică şi Neam! Întru mulţi şi fericiţi ani, Înaltpreasfinţia Voastră! † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”.
Înaltpreasfinţitul i-a mulţumit Părintelui Patriarh pentru că „şi-a întins braţul binecuvântării Preafericirii Sale şi aici peste munţi”, rugându-l pe „Dumnezeu să-i ajute să poată conduce Biserica noastră în pace şi să-l învrednicească să pună steagul biruinţei pe Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti”.

Ordinul „Crucea Munţilor”, întâia distincţie a Episcopiei Covasnei şi Harghitei

Vlădica Ioan s-a referit, pe mai departe, la emoţionantul moment ce urma, şi anume acordarea Ordinului „Crucea Munţilor” - primul ordin constituit în Eparhie, unor personalităţi de seamă care au contribuit, de-a lungul celor două decenii, la edificarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei. „Spuneam într-o pastorală că m-a întrebat odată cineva, la o conferinţă internaţională, din ce ţară sunt, şi am spus: Eu sunt din ţara crucilor, din ţara cu multe cruci. Pentru că la mine în Ţară nu este cetate românească să nu fie străjuită de cruci. Îţi dai seama imediat când intri într-o cetate, într-o localitate, dacă are cruce la intrare, că acolo trăiesc oameni cu frică de Dumnezeu”, a povestit, în stilu-i inconfundabil, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan. Apoi, a conferit înalta distincţie, într-o ordine aleatorie, următoarelor personalităţi din cadrul Episcopiei, dar şi din afara acesteia, din toate colţurile Ţării: Ioan Voşloban, Vilică Munteanu, Eugen Popescu, Ioan Lăcătuşu, Ioan Solomon, Corneliu Mihail Lungu, Mihai Nicolae, Angela Bârsan, Ioan Micu, Cezar Machedonul, Floarea Catană, Maria Dohotaru, Constantin Filofi, Gheorghe Avram, Felician Ursache, Petre Străchinaru, Radu Ţepeş, Aurel Nan, Mihai Groza, Stelu Platon, Toader Ungureanu, Mihail Breazu, Nicolae Niga, Maricel Zamora Olariu, Rodica Pârvan, Dorel Lungu, Gheorghe Baciu, Gheorghe Şimon, Dorel Păcurar, Petru Porumboi, Marius Popica, Adrian Jean Andrei, Codrin Munteanu, Nicolae Noica, Valer Dorneanu, Ecaterina Andronescu, Titus Corlăţean, Mircea Duşa.
La rândul Sfinţiei Sale, IPS Ioan a primit mai multe daruri de preţ, din punct de vedere sufletesc desigur. Astfel, preoţii ortodocşi români din Albania, Serbia, Ucraina şi Ungaria i-au acordat o Diplomă de Excelenţă prin intermediul preşedintelui Fundaţiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni, Eugen Popescu. Cezar Machedonul i l-a adus Părintelui Arhiepiscop pe Sfântul Gheorghe îmbrăcat în costum popular aromânesc, dar şi un toiag a cărui denumire din aromână se traduce prin „cârligul vieţii”.
Ecaterina Andronescu a venit cu „o carte, Enciclopedia Bisericii Ortodoxe scrisă de fraţii noştri moldoveni”, dar şi cu „o plachetă pe care am inscripţionat cele mai potrivite cuvinte pentru dumneavoastră din Evanghelia lui Ioan, şi anume: Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi, aşa cum voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”, fără a omite să adauge în final: „Cred că în actele mele s-a scris greşit, cred că m-am născut în Harghita”, fapt pentru care Înaltpreasfinţitul a spus că, pentru toate acestea şi multe alte fapte prin care s-a dovedit a fi mereu alături de românii harghiteni şi covăsneni, „doamna ministru Andronescu s-a ales cu Buletin de Miercurea-Ciuc”, fiind stabilit încă de la Universitatea de Vară de la Izvorul-Mureşului, din august, că este „senator de Covasna şi Harghita”.
În sfârşit, ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, care i-a adus Arhipăstorului locului un impresionant buchet de flori Tricolor, a afirmat: „În urmă cu 20 de ani, o mână de români, de intelectuali, de primari, prefecţi, o mână de români adevăraţi băteau la porţile Patriarhiei Române şi la Guvernul României, pentru a li se împlini o dorinţă: înfiinţarea Episcopiei de Covasna şi Harghita. Şi acest lucru s-a împlinit şi a fost mare bucurie. Cu 20 de ani în urmă, la Mănăstirea Topliţa, Înaltpreasfinţitul era hirotonit Episcop al Covasnei şi Harghitei. De aceea în acest an, acum două luni de zile, am considerat că trebuie să îi acordăm cea mai înaltă distincţie a Ministerului Apărării Naţionale, Emblema de Onoare, pentru faptele deosebite pe care le-a înfăptuit în cei 20 de ani. La două luni după luna iulie, în 1994, în septembrie, în prezenţa unei mulţimi de români, a doi patriarhi, Episcopul nostru era întronizat Episcop de Covasna şi Harghita. 20 de ani o fi mult, o fi puţin, eu cred că faptele sunt importante. În aceşti 20 de ani, Episcopul nostru a reclădit şi a înfiinţat, în toate localităţile celor două judeţe, parohii, a construit biserici, a reclădit bisericile care au fost distruse în anii negri de la jumătatea secolului trecut. Dar Episcopul nostru n-a construit numai biserici, n-a înfiinţat numai parohii, a fost şi un mare ctitor în ceea ce priveşte afirmarea şi repunerea în drepturi a Bisericii Ortodoxe în cele două judeţe. Episcopul nostru este un om de mare valoare, un om de echilibru, de fiecare dată ne-a îndemnat la pace şi la bună înţelegere, de aceea a construit şi biserici care aparţin de alte religii. Mi-aduc aminte de scandalul care se iscase în judeţ într-o anumită perioadă vizavi de biserica greco-catolică, şi a găsit atunci soluţii ca şi biserica greco-catolică, care îi reprezintă tot pe români, să fie repusă în drepturi. Ne-a îndemnat să trăim în bună înţelegere cu concetăţenii noştri din cele două judeţe, şi îmi aduc aminte că prin anul 2003 i-a sprijinit pe cei din Miercurea-Ciuc spre a construi biserica milenium, banii pentru realizarea acestei biserici fiind de la Guvernul României. Dar Episcopul nostru este şi un mare învăţător, este implicat în activitatea culturală, în activitatea şcolilor. Episcopul nostru de câte ori vede un om care nu are posibilităţi materiale, îl sprijină cu tot sufletul, dar şi material. Îmi aduc aminte cum construiam la Topliţa case pentru familii cu mulţi copii şi multe, multe alte fapte. Înaltpreasfinţia Voastră, pentru ceea ce aţi făcut în cei 20 de ani şi pentru ceea ce reprezentanţi pentru românii din Harghita şi Covasna, v-am conferit atunci Emblema de Onoare a Armatei Române şi v-am gratulat cu toţi conducătorii armelor din Armata Română. Astăzi, dorindu-vă „La Mulţi Ani!” şi sănătate şi să ne conduceţi încă mult timp de acum încolo, dacă emblema şi diploma şi ordinul ministrului vi le-am înmânat la acea dată, daţi-mi voie să vă ofer un buchet de flori cu ce are mai scump românul, Tricolorul Românesc”.

Crucea clericilor, oferită celor patru protopopi ai Eparhiei

Înaltul ierarh a precizat, în continuare, că, odată cu acest prilej festiv, „am instituit şi o cruce pentru clerici, pe care astăzi o ofer celor patru protopopi ai Episcopiei noastre, cu care colaborez aproape zi de zi: părintele Gligore Vizoli - protopop de Miercurea-Ciuc, părintele Florin Tohănean - protopop de Întorsura-Buzăului, părintele Dumitru Apostol - protopop de Topliţa şi părintele Ioan Bercu - protopop de Sfântu-Gheorghe”.
Câteva cuvinte de mulţumire a rostit, la acest popas, părintele Dumitru Apostol, protopopul de Topliţa, înmânându-i în acelaşi timp o frumoasă cruce ierarhului: „Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, şi din partea noastră, a preoţilor, şi a părintelui stareţ Emilian şi a celorlalţi ostenitori din partea de nord a Episcopiei pe care cu atâta dragoste o conduceţi, primiţi un semn de respect pentru dragostea pe care o arătaţi faţă de noi, de credincioşii pe care ni i-aţi încredinţat, rugându-l pe bunul Dumnezeu ca să vă dea putere şi sănătate să puteţi să ne conduceţi pe drumul mântuirii şi să ţineţi aprinsă mereu în noi dragostea de biserică şi de neam, şi curajul cu care întotdeauna ne-aţi insuflat, ca să facem cele care sunt bineplăcute lui Dumnezeu şi de folos Neamului nostru Românesc. Nu sunt cuvinte care să îmbrace şi să umple toată această activitate de 20 de ani de zile pe care aţi făcut-o aici, în această parte de Ţară”.

Legătura cu Patriarhul Partenie al Alexandriei şi icoana grabnic ascultătoare a Maicii Domnului

Cortina peste emoţionanta adunare din Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc a tras-o părintele Ioachim Pârvulescu, stareţul Mănăstirii Lainici, „de unde am venit eu şi de unde, tot din munţi, părintele ne-a adus o icoană cu Maica Domnului care are un tâlc deosebit”, aşa cum spunea Înaltpreasfinţitul. „Cu emoţie sfântă şi negrăite bucurii duhovniceşti am venit să fim prezenţi la acest jubileu al Înaltpreasfinţiei Voastre şi al Episcopiei de Covasna şi Harghita - a rostit părintele stareţ Ioachim. Aşa cum spuneaţi, în urmă cu 20 de ani de zile, mari personalităţi ale bisericii noastre româneşti, Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Antonie, Mitropolitul Nestor, care au plecat la Domnul, s-au aflat aici, la întronirarea Înaltpreasfinţiei Voastre, alături de un alt mare ierarh al Bisericii Mondiale, Partenie, Patriarhul Egiptului şi al întregii Africi. Cum se face că, în urmă cu opt ani de zile, eram la Mănăstirea Vatopedu din Muntele Athos, şi aşteptam pe Patriarhul Partenie, cu 4 mitropoliţi, 8 arhimandriţi, o delegaţie de vreo 20 de persoane. Era în cel mai bun elicopter al Ministerului Apărării Naţionale din Grecia şi s-a întâmplat că a căzut deasupra Muntelui Athos în apele Mării Egee şi după ore îndelungate de căutare, pentru că nu s-a identificat locul exact, l-au găsit pe Patriarhul Partenie (pe ceilalţi nu i-au găsit) plutind deasupra apei şi era cu icoana Maicii Domnului care vroia să o aducă la canonizarea Sfântului Evdochim de la Manăstirea Vatopedu. Iată un mare semn de la Domnul, cum s-a făcut această coincidenţă şi legătură cu Patriarhul Partenie al Alexandriei, adormit în Domnul. De aceea, trebuie spus că nu e nimic întâmplător în lumea aceasta. Ca semn de recunoştinţă profundă, de aducere aminte eternă vă spun - aşa cum spunea Părintele Teofil Părăianu, „inima mea are numai intrări, nu şi ieşiri” - că aţi rămas la inima noastră şi nu putem să vă mai scoatem oricum ar fi; vom rămâne împreună în veşnicie. În anul 2006, de la Mănăstirea Dochiariu s-a adus la Mănăstirea Lainici, într-un chip minunat, a cincia copie din lume a icoanei Maicii Domnului grabnic ascultătoare. De ce această icoană şi nu alta, nu putem să spunem. Cert este că a venit la Lainici şi de atunci Maica Domnului a făcut foarte multe minuni, cum a fost şi găsirea moaştelor Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici, un alt stareţ din secolul XIX. Cum spuneam, la Mănăstirea Lainici s-au întâmplat, în ultimii ani, multe minuni cu această icoană a Maicii Domnului. De aceea, am purces şi noi la altă facere de copii, şi am făcut această copie tot în Grecia, din argint aurit, şi de aceea am dorit să v-o aducem în mod special ca Maica Domnului să vă fie ocrotitoare pe mai departe, aşa cum v-a fost şi până acum. Cea care ne ascultă rugăciunile, să vă dea zile şi păstorire îndelungate, şi să nu uitaţi de noi în rugăciunile Înaltpreasfinţiei Voastre, pentru că nici noi nu vă vom uita niciodată”.
„Dumnezeu să ocrotească Ţara noastră, Eparhia aceasta şi pe toţi cei ce iubesc Neamul nostru Românesc!” - aşa a sunat gândul de final şi binecuvântarea Înaltpreasfinţitul Ioan, Arhiepiscopul Munţilor.

- Domnule viceprimar Nicolae Cucu, staţiunea Vâlcele era pe timpuri una renumită şi extrem de căutată. Acum, la început de secol 21, nu doar că încercaţi cu paşi dificili s-o mai readuceţi la viaţă, dar aflu că pe lângă problema veche şi delicată cu ţiganii, care reprezintă la dumneavoastră peste 70 la sută din populaţie, mai aveţi încă un bucluc pe cap de-o vreme încoace. De parcă nu v-ar ajunge greutăţile pricinuite de ţigani, pe care doriţi să-i integraţi, dar fără ajutor guvernamental este un proces ce se derulează foarte greoi, aveţi acum necazuri destul de mari cu… Electrica.
- Da, avem probleme cu Electrica, şi încă destul de mari. Şi nu chiar curente, deoarece unele dintre ele datează imediat de o lună şi jumătate. În primul rând, trebuie spus că sunt probleme cu alimentarea cu energie electrică la sistemul de iluminat public, unde noi când intervenim o facem cu o firmă din Sfântu-Gheorghe pentru schimbarea de becuri etc., tocmai pentru a avea asistenţă de specialitate. Noi nu avem electrician, şi atunci ei vin şi ne fac lucrările de intervenţie, contra cost evident. În ceea ce priveşte furnizarea defectuoasă a energiei electrice în satul aparţinător Ariuşd, în luna septembrie, în urma unei discuţii în Consiliul Local, am depus o sesizare la Electrica, cu nr. 1242/26.09.2014. La Ariuşd, în faţa unui imobil, este o barză care şi-a făcut cuib pe un stâlp de electricitate şi acolo de cele mai multe ori când plouă se produc pierderi de energie electrică. La fel, în momentul când se aprinde iluminatul public în sat, celor care sunt legaţi pe această fază, le scade atât de mult tensiunea încât nu le mai funcţionează aparatele. Mă sună oamenii zilnic şi îmi spun că le scade tensiunea sub 200 de volţi, chiar până la 180-190. Unul dintre consilierii locali din satul Ariuşd are aparat de muls şi mi-a zis că efectiv nu mai poate mulge vacile. La fel în satul Araci, în faţa imobilului cu nr. 448 firele de electricitate trec printr-un brad. Am avut şi de acolo sesizări, pe care mai apoi le-am trecut pe hârtie şi am făcut mai departe o adresă la Electrica. Şi în acest caz este o lucrare ce nu s-a finalizat. Nu au venit să facă absolut nimic şi pe mine, cum vă spuneam, mă sună zilnic cetăţenii. Şi este normal să o facă, nu o spun ca pe un reproş. Ei vin la administraţia locală să le rezolve problemele, de multe ori nu înţeleg că, în anumite situaţii, şi noi depindem de alţii. La fel, la nivelul întregii comune, sunt destul de dese căderile de tensiune pentru perioade scurte de timp. Săptămâna trecută în satul Vâlcele a fost o vijelie şi zona centrală a rămas fără curent electric. Am sunat la dispeceratul Electrica. Aici, cred că ştie orice cetăţean ce greu se poate lua legătura cu ei. Într-un final, după vreo patru ore, a venit echipa de intervenţie. Asta deşi nu suntem departe de Sfântu-Gheorghe, la doar 10 km. Era vorba de o creangă care atingea nişte fire, au tăiat creanga şi s-a rezolvat problema. Acum să vă spun ceva: este numai o presupunere a mea, dar eu cred că nu se grăbesc să se deplaseze pentru intervenţii în comuna Vâlcele deoarece se gândesc că aici oricum sunt mulţi rromi, peste 70 la sută, cum aminteaţi şi dumneavoastră. Şi să ştiţi că pe mine nu prea mă înşeală flerul. Puteţi să mergeţi să-l întrebaţi şi pe domnul primar Kovacs Laszlo şi o să vedeţi că şi el gândeşte la fel. Nu se mai poate aşa ceva. Totuşi, şi rromii sunt cetăţeni ca oricare alţii şi, în plus, chiar dacă sunt mulţi, aici nu sunt doar rromi, ci mai sunt şi români, şi maghiari, şi o serie de agenţi economici, care şi aceia ne sesizează din această cauză pe bună dreptate. Nu se poate să gândească Electrica aşa, că acolo şi aşa sunt rromi şi pot să mai aştepte.
- Domnule viceprimar, să revenim. Spuneaţi că la Araci trec cablurile printr-un brad...
- Da. La imobilul respectiv reţeaua electrică aeriană cu conductori neizolaţi trece printre crengile unui brad şi în timp de furtună, ploi şi umezeală prezintă pericol de accidente, existând scurgeri de curent electric vizibile. De asemenea, tot în satul Araci am avut, pe parcursul acestui an, o altă problemă cu un contactor şi s-a defectat iluminatul public. Am făcut o intervenţie la dispecerat, am văzut că nu se repară, iar după două zile, direct din şedinţa Consiliului Local am sunat din nou la Electrica. În final, ce credeţi că am aflat de la dispecerat? Că echipa fusese, de fapt, în urma celor vreo trei sesizări ale noastre, a constatat că un contactor este defect şi a plecat. A plecat pentru că este treaba noastră să achiziţionăm contactorul. Şi, în plus, nici nu ne-a anunţat de nimic. Acum, spuneţi-mi mie în ce ţară trăim! De unde să visez noaptea că eu, ca administraţie publică locală, trebuie să cumpăr acel contactor, iar ei apoi să-l monteze şi, mai ales, cum se face că Electrica vine, constată, pleacă şi apoi nu-ţi dă niciun răspuns!! Aşa ceva…!! Şi asta nu e tot. Apoi, după alte câteva zile şi după o altă intervenţie, la alt nivel, au venit cei de la Electrica cu contactor cu tot şi l-au şi montat şi au plecat! Iar noi nu a mai trebuit nici să achiziţionăm contactorul. Spuneţi-mi mie: este normal aşa ceva? Mai ales în ziua de astăzi, când energia electrică este vitală. Circulând cu maşina, am auzit într-o zi la radio că undeva într-un orăşel din Arad oamenii, scandalizaţi, ziceau că vor toţi să se debranşeze de la Electrica şi să meargă la alt furnizor.
- Păi da, dar există alt furnizor? Eu unul nu am auzit. Poate o fi alţii mici, nu ştiu, dar oricum, comportamentul celor de la Electrica este unul de stat în stat.
- Au concurenţa băieţilor şmecheri. Nu mă pricep nici eu. Ştiu, însă, că aici, la noi, există probleme cu furnizarea curentului electric, probleme care nu sunt rezolvate de mai bine de o lună de zile. Şi, cum vă spuneam, există o stare de nemulţumire în rândul oamenilor.
- Este clar pentru mine acest lucru, dacă aţi ajuns să sunaţi direct din şedinţa de Consiliu Local la Electrica. Domnule viceprimar, dacă aţi văzut că nu merge, nu se rezolvă problemele cu astfel de sesizări, aţi încercat să luaţi legătura personal cu directorul de la Electrica, să vedeţi el ce vă spune?
- Am fost la o întâlnire împreună cu domnul primar, deoarece există încă o problemă, dar aceasta este de nivel naţional. Mulţi dintre rromi au făcute casele, dar nu au avut posibilitatea să se branşeze la reţeaua electrică. Avem şi noi multe asemenea situaţii, la Vâlcele şi Araci. Unii dintre ei, puţini, au mai apucat, totuşi, să se branşeze înaintea apariţiei noilor norme. Vă spun, şi legea este cum este. Aceia au apucat, iar acum ceilalţi care vor, vin tot la noi să ne spună că pe ăia i-am ajutat şi pe ei nu vrem. Oamenii nu înţeleg că noi nu avem cum să-i ajutăm din moment ce a apărut în reglementări faptul că trebuie să facă dovada că au terenul, casa, toate actele în regulă, inclusiv extras CF, că altfel nu îi branşează. Şi, uita aşa, avem situaţii în care este efectiv un păienjeniş de cabluri electrice în anumite zone întrucât toţi iau curentul de la unul şi apoi se înţeleg la plată. Doamne fereşte de un incendiu, cu toate improvizaţiile astea! Eu încerc să îi înţeleg şi pe cei de la Electrica, în sensul că au pe zona noastră o singură echipă de intervenţii, care se deplasează la faţa locului în funcţie de ordinea solicitărilor. Dar, totuşi, şi ei ar trebui să fie sub incidenţa OPC-ului, nu? Deoarece furnizează nişte servicii. Cheamă, domnule, oamenii de acasă când este nevoie, fă mai multe echipe de intervenţie, plăteşte-i suplimentar şi, dacă ţi-ai asumat că îi dai omului servicii, atunci dă-i-le ca lumea, nu aşa. Degeaba eşti dotat cu maşini de la Duster (cu care umblă cel mai amărât angajat) şi până la Nissan şi Audi, vorba aia, în parcarea de la Electrica parcă eşti la Stadionul „Ghencea”, dacă tu nu poţi oferi servicii pe măsură. Ia să nu le plăteşti la timp factura, vin imediat cu scara şi te debranşează! Dar ia să aibă ei concurenţă, aşa cum la un moment dat a venit concurenţa şi pentru telefonia fixă, sau cum este la telefonia mobilă sau în alte domenii, să vedem, şi-ar mai permite luxul să spună, în sinea lor, mai lasă-i pe ăia că sunt rromi, mai pot aştepta?! Totuşi, noi aici, în comuna Vâlcele, mai încercăm să facem şi altele, nu se reduce toată problema la faptul că sunt mulţi localnici rromi. Avem industrie, facem turism.
- Într-adevăr, eu unul nu am auzit ca pe teritoriul judeţului Covasna să fie, printre comunele catalogate ca modeste, atâtea unităţi economice realmente mari pentru acest nivel. Câţi agenţi economici aveţi, domnule viceprimar, dintre cei mari mă refer, nu la alimentara de pe uliţă? E bună şi aceea, desigur, dar acum vorbim strict de cei mari.
- Dacă încep de sus de la Vâlcele cu Fabrica de pui - Monami, apoi continui cu Vega Invest, Baza de Tratament, Fabrica de îmbuteliere a apei minerale, Maximo, Nitra, Mercali, Staţia de betoane şi balastiera, Fabrica de termopane, cred că sunt vreo 8-10 unităţi mari, serioase. La acestea mai adăugaţi fermele de vaci şi de oi, cu sute şi sute de capete. Apoi, nu în ultimul rând, mai este şi Unitatea Militară. Ei bine, toate acestea sunt consumatoare de curent electric. Şi nu uitaţi un lucru: pe vremuri, oamenii din comuna noastră mergeau cu autobuzele la lucru la Sfântu-Gheorghe, iar acum, autobuzele îi aduc pe cei de acolo la muncă la noi, la Vâlcele şi Araci.
- Ca să schimbăm registrul pe final, spuneţi-ne ce aţi mai făcut, de curând, prin comună.
- Am terminat podul de la capătul aleii din Parcul de la Vâlcele. Am amenajat o piaţă acolo, în centru, pentru bureţi. Am început lucrările de investiţii la extinderea Şcolii Gimnaziale „Romulus Cioflec” din Araci, în valoare de 1,7 milioane de lei. Avem termenul de execuţie 15 luni, dar firma constructoare ne-a promis că până la începerea anului şcolar viitor, lucrarea va fi finalizată. În plus, intenţionăm să preluăm clădirea fostului spital din Vâlcele, altfel ea va deveni o paragină. Vom vedea ce vom face apoi acolo, poate intrăm în parteneriat cu cineva şi facem un centru de zi pentru bătrâni, poate un hotel. Nu ştim încă, dar vom încerca după preluare să accesăm fonduri europene pentru realizarea unui astfel de proiect. Tot la Vâlcele am reamenajat Parcul, unde s-a ţinut, pe 29 iunie, Ziua comunei Vâlcele. Acum, în toamnă, pe 13-14 septembrie, s-a organizat acolo, de către Consiliul Judeţean Covasna, Festivalul apei minerale neîmbuteliate. A fost şi preşedintele Tamas Sandor, care chiar a spus în discursul său că Vâlcelele este, la ora actuală, cea mai bună şi eficientă locaţie dintre cele ridicate prin Proiectul „Drumul Apelor Minerale”. Lumea vine, se simte bine, baza e dotată cu tot ce trebuie, iar preţurile sunt accesibile pentru toţi: 10 lei adulţii, 5 lei copiii. Avem aparatură pentru fitness, masă de tenis, de biliard, jocuri de remi, de table, saună, băi la cadă.
- Domnule viceprimar, o ultimă întrebare, pentru că încet, încet intrăm în anotimpul rece şi se apropie momentul: anul acesta veţi reveni cu „oastea” de Ziua Naţională a României la Sfântu-Gheorghe, aşa cum aţi făcut-o şi în 2013?
- Ani la rândul cu caii la această deosebită manifestare a venit domnul Ciprian Vrânceanu, împreună cu feciorii lui. Anul trecut, lumea aştepta caii, iar cum dânsul nu a mai putut veni, ne-am dus noi, vâlcelenii şi arăcenii, invitaţi fiind desigur. Dacă vom fi solicitaţi, vom veni şi anul acesta cu mare plăcere. Noi am fost în fiecare an la Ziua Naţională a României la Sfântu-Gheorghe, dar acum va fi a doua oară consecutiv când vom veni cu caii. Eu vă spun, pentru Ziua Naţională renunţ şi la nuntă. La nuntă să am de mers în aceeaşi zi şi nu mă duc!

În 2012 ieşea de sub tipar ediţia I a cărţii-document COTUL DONULUI 1942, prin strădania unui colectiv de scriitori basarabeni, avândul coordonator pe prof. dr. Vasile Şoimaru, din Chişinău. În anul următor, 2013, a văzut lumina tiparului cea de-a II-a ediţie „revăzută şi completată”, care, la fel ca şi prima ediţie, a fost deja lansată într-o serie de localităţi din România. Tipărirea primei ediţii a cărţii în 2012 nu a fost deloc întâmplătoare, ea marcând împlinirea - comemorarea, mai bine zis! - a 70 de ani „de la marea tragedie românească” petrecută la Cotul Donului, în 1942, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, acolo unde, după aprecierea lui Vasile Şoimaru, „s-a scurs un milion de litri de sânge al unor români nevinovaţi”!!! Există, în acest moment, un semn care să amintească de această uriaşă jertfă românească, petrecută departe de hotarele Ţării, pe pământ străin? NU! Nici pomeneală! Ba da, există, totuşi, unul: o cruce „confecţionată” din crengi, de către Vasile Şoimaru, de care a aninat o imagine a Tricolorului Românesc, ruptă din cartea sa „Poeme în imagini”! Asta e tot!
Când am citit prima ediţie a cărţii, dăruită de autor - între timp am primit-o şi pe cea de a doua -, am privit subtitlul cărţii şi am stat multă vreme încercând să mă lămuresc pe mine însumi asupra sensurilor celor trei cuvinte: eroism, jertfă, trădare. Despre semnificaţia primelor două nu aveam niciun dubiu: la Cotul Donului, în 1942, ca, de altfel, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă, s-au scris pagini nemuritoare de eroism în care ostaşii din Armatele a III-a şi a IV-a s-au acoperit de glorie, elogiaţi fiind chiar de Hitler. Dar tot acolo, jertfa de sânge pe care ei au plătit-o, odată cu viaţa, se apropie de toate celelalte luate la un loc! Peste două sute de mii de morţi, „îngropaţi acolo fără o sfântă slujbă dumnezeiască, fără cruce, fără pomenire...”!
Nu mă puteam deloc lămuri asupra cuvântului „trădare”. Mă tot întrebam: cine oare o fi trădat la Cotul Donului, în 1942? Comandaţii diviziilor 7, 11, 13, 14 sau 15, cele care se aflau în componenţa Armatei a III-a, aproape desfiinţate, prin uriaşele pierderi pe care le-au suferit? Sau, poate, chiar generalul Ion Alecu Sion, comandantul Armatei a III-a, cel care a dat ordin să se împartă ultimele cartuşe celor vreo 3.000 de ostaşi - atâţia câţi au mai rămas, din zecile de mii ale diviziilor amintite -, după care a rămas să moară şi el alături de ostaşii săi?
Nu, aveam să mă lămuresc din paginile cărţii lui Vasile Şoimaru, despre ce fel de trădare este vorba. O trădare la fel de odioasă ca şi aceea ce s-ar fi putut petrece acolo, pe câmpul de luptă, aşa cum a fost, de exemplu, cu cea a colonelului Alexandru Sturdza, atunci când Armata Română se afla într-o situaţie aproape disperată, pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial. Este trădarea guvernaţilor de azi ai României faţă de Eroii Neamului Românesc, ale căror trupuri au putrezit la Cotul Donului, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă! „De ce nu vin românii să adune rămăşiţele pământeşti ale conaţionalii lor, pentru că ceilalţi foşti aliaţi ai Axei au curăţat solul Caucazului de Nord de aceste rămăşiţe? (...) Şi azi plugurile mai întorc în brazde osemintele ostaşilor români. Şi n-am observat până azi niciun interes din partea românilor, nicăieri nu există pe aici vreun cimitir sau monument românesc.” Aşa i-au spus lui Vasile Şoimaru cei cu care a stat de vorbă în timpul celor trei călătorii făcute pe acele meleaguri pe care în urmă cu mai bine de 70 de ani curgea sânge românesc.
Şi-atunci, oare, nu avem dreptul să ne întrebăm - şi să întrebăm, ca şi autorul cărţii: „Să fie posibil aşa ceva, să zacă în pământul din Kuban mii de ostaşi români morţi şi niciunui oficial român să nu-i dea de gândit să întreprindă ceva pentru recuperarea demnităţii româneşti”? Mai mult. „Vizitând oraşele Belaya, Kalitva, Morozovsk, Surovikino, Kalaci de pe Don, precum şi staniţele căzăceşti de pe aceste locuri, am găsit aceeaşi atitudine „patriotică” din partea oficialilor noştri faţă de memoria eroilor căzuţi pe Frontul de Est.”
Autorul a vrut să se convingă dacă şi foştii noştri aliaţi au manifestat aceeaşi atitudine „patriotică” faţă de conaţionalii lor, care îşi dorm somnul de veci prin stepele ruseşti dintre Don şi Volga. Iată ce a găsit. Memorialul german, din apropierea localităţii Rossoşki, „este unul de toată frumuseţea - nimic asemănător nu mai văzusem până acum şi nici nu ştiu dacă mai există pe lume aşa ceva - a fost inaugurat pe 15 mai 1999, după doi ani de negocieri dintre guvernele Germaniei şi cel al Federaţiei Ruse. (...) Numele celor 240 de mii de ostaşi au fost dăltuite în zidul de granit şi pe cele 107 cuvâburi memoriale”. Şi totuşi, iată, trebuie să le fim recunoscători nemţilor. Fiindcă „într-un colţ al cimitirului vechi, în anul 2000, au fost înhumate şi rămăşiţele pământeşti ale celor 625 de ostaşi români”. Şi tot acolo se află şi „o plăcuţă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat următorul text în limbile rusă şi română: Aici odihnesc militarii români căzuţi la Stalingrad în cel de Al Doilea Război Mondial”!
Am putea să ne bucurăm, nu-i aşa, că nemţii s-au dovedit mai omenoşi şi mai generoşi faţă de eroii noştri. Măcar faţă de câţiva dintre ei! După cum poate ar trebui să le fim recunoscători şi ungurilor, fiindcă şi ei, la rândul lor, au ridicat, în localitatea Rudkino „cel mai grandios memorial unguresc din lume, care este iluminat nopţi în şir, de vară şi de iarnă, iar „focul memoriei” nu se stinge niciodată, pentru că a fost construită şi o conductă specială de gaz, de zeci de kilometri...”! Spun că ar trebui să le fim recunoscători fiindcă acolo se află şi osemintele a o sută de mii de combatanţi de naţionalitate română căzuţi pe Don, mobilizaţi în armata ungară.
Nu am putea spune că oficialii noştri de azi nu îşi mai aduc aminte, măcar din când în când, de cei ce au „suferit moarte de eroi”. Şi-atunci se organizează câte o comemorare a acestora, prilej cu care se rostesc cuvinte frumoase, precum „Dumnezeu să-i odihnească pe ai noştri: bunici, unchi, fraţi care au murit pentru ţară”! Au apărat-o, bieţii de ei, pentru ca cei de azi, adică nepoţii lor, s-o vândă la străini, pentru un pumn de arginţi!
În urmă cu un an, în octombrie 2013, ambasadorul României în Federaţia Rusă promitea că „în cel mai scurt timp, vor începe lucrările pentru construcţia primului cimitir de campanie românesc din zona Stalingrad - Cotul Donului - Stepa Calmucă”! Credeţi cumva că s-a întâmplat ceva, până acum, în octombrie 2014? Nimic altceva decât din nou „praf aruncat în ochii fraierilor”, după cum bine spune Vasile Şoimaru. Îi cunoaştem prea bine pe cei care s-au cocoţat azi pe creanga cea mai de sus a puterii, le cunoaştem şi năravul, pentru a-i mai putea crede. Însă, poate, odată şi-odată, o să putrezească şi craca aceea. Şi-atunci, odată cu craca putredă ce se va rupe, se va risipi definitiv şi năluca rătăcitoare din capul celor care acum se cred veşnici. Până atunci, le vom aminti, însă, două strofe dintr-o poezie cu autor necunoscut, găsită în raniţa unui ostaş mort pe frontul pătimirii noastre din toamna anului 1918, pe care o reproduce şi Vasile Şoimaru în cea de-a doua ediţie a cărţii sale COTUL DONULUI 1942:
„Nu plânge, maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit...

Nu plânge, maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”.

Acta est fabula!
Decizie IREVOCABILĂ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României:
Arborarea steagului secuiesc al judeţului Harghita este discriminatorie la adresa românilor!

În 26 noiembrie 2009, Consiliul Judeţean Harghita, la propunerea preşedintelui Borboly Csaba, a adoptat Hotărârea nr. 269 /2009, prin care aşa-zisul steag al ţinutului secuiesc să devină drapelul judeţului Harghita. Cu alte cuvinte, un simbol etnic, secuiesc, devenea simbolul reprezentativ al întregului judeţ, fără a ţine seamă de celelalte etnii ale judeţului, în primul rând de dorinţa românilor, numeric minoritari în judeţul Harghita, prin care se propunea ca drapelul judeţului să conţină şi elemente simbolice româneşti.
În această situaţie, trei dintre societăţile culturale româneşti: Fundaţia Culturală „Miron Cristea”, Societatea „Radio Ardealul” şi Societatea „Glasul Călimanilor”, toate din municipiul Topliţa, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, au atacat în instanţă hotărârea respectivă, având în vedere că Hotărârea 269/2009 a Consiliului Judeţean Harghita este o încălcare a drepturilor cetăţeneşti, dar şi o discriminare gravă a românilor harghiteni. În acelaşi timp, cele trei organizaţii româneşti au sesizat şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Demersul juridic al celor trei organizaţii a fost respins atât de către Tribunalul Judeţean Harghita, cât şi de CNCD, care a considerat că steagul respectiv, adoptat ca drapel al judeţului Harghita, nu constituie o discriminare la adresa românilor harghiteni.
În această situaţie, procesul a ajuns la Curtea de Apel Târgu-Mureş. Curtea a constatat că adoptarea Hotărârii 269/2009, a Consiliului Judeţean Harghita, cât şi Hotărârea nr. 4 din 11 ianuarie 2012, a CNCD, sunt ilegale şi constituie acte discriminatorii la adresa românilor harghiteni (Decizia nr. 204 / 2013). Cu toate acestea, aşa-zisul steag al unei unităţi teritorial-administrative inexistente, numită „ţinutul secuiesc”, continuă să fluture pe toate instituţiile publice ale Statului Român: Consiliul Judeţean, consiliile locale, şcoli, grădiniţe, instituţii culturale etc., fără să se ţină seamă de faptul că Hotărârea 269/2009 a fost anulată de Curtea de Apel Târgu-Mureş irevocabil.
În acelaşi timp, nemulţumite de Decizia Curţii de Apel Târgu-Mureş, atât CNCD, cât şi Consiliul Judeţean Harghita au făcut recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României. Zilele trecute, mai precis în data de 15 octombrie 2014, aceasta a dat verdictul definitiv şi irevocabil.
Prin el, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a respins, miercuri, 15 octombrie a.c., recursurile formulate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Consiliului Judeţean Harghita împotriva Sentinţei Curţii de Apel Târgu-Mureş, din data de 11.01.2012, pronunţată în Dosarul nr. 22/2010, prin care se constata faptul că arborarea steagului secuiesc al judeţului Harghita este discriminatorie faţă de românii din judeţul Harghita. Iată şi textul acestei Decizii:
„ Prin Decizia nr. 3798, din 15 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României respinge recursurile declarate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi de Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, împotriva Sentinţei nr. 204, din 9 aprilie 2013, a Curţii de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondate. IREVOCABILĂ. Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 15 octombrie 2014.”
În legătură cu această decizie se impun cel puţin două întrebări:
1. Au de gând Asztalos Csaba, preşedintele CNCD, şi Borboly Csaba, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, să respecte sentinţa IREVOCABILĂ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, ori îşi prezintă imediat demisiile?;
2. Cine are obligaţia legală pentru luarea măsurilor în vederea transpunerii în viaţă a DECIZIEI nr. 3798, din 15 octombrie a.c., a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României?
În acelaşi timp, faţă de acestea, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş solicită tuturor factorilor responsabili din cele trei judeţe să ia toate măsurile ce se impun pentru ca într-un stat de drept sentinţele şi deciziile luate de organele de justiţie să fie respectate întocmai. Iar impunerea respectării lor o au tocmai organele statului de drept, ştiut fiind că „numai acele state îşi păstrează vigoarea lor şi ajung la cea mai strălucită propăşire, în care cetăţenii se supun legilor”. Motiv pentru care noi credem cu tărie că în România nimeni nu poate fi mai presus de lege!
Biroul de presă
Sfântu-Gheorghe, 23 octombrie 2014

Dominaţia germană asupra Europei devine la fel de apăsătoare ca în vremea cancelarului Bismarck. Punctele de vedere ale Angelei Merkel (foto) în legătură cu renunţarea la suveranitatea naţională de către statele membre UE au fost preluate cu conştiinciozitate de către însuşi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Într-un discurs despre Starea Uniunii, rostit în plenul Parlamentului European, acesta declara, ritos: „Federaţie a statelor naţiune: acesta este orizontul nostru politic. Fac apel la o Federaţie a Statelor Naţiune! Nu un superstat, ci o Federaţie care să poată să se bazeze pe o mutualizare a suveranităţii prin care fiecare cetăţean este mai bine echipat şi apărat. O suveranitate în comun înseamnă mai multă putere, nu mai puţină. Într-un moment de turbulenţă ar fi o greşeală să lăsăm apărarea naţiunilor la mâna populiştilor sau la nivel naţional. Această Federaţie a Statelor Naţiune va cere, în final, un nou tratat”.
Mie, ca om ataşat valorilor naţionale, sintagme precum: „mutualizare a suveranităţii” ori „suveranitate în comun” mi se par ambigue, aluzive şi, ultimamente, periculoase. Eu cred într-o Europă a Naţiunilor, nu într-o Europă federală sau confederală („Statele Unite ale Europei”). Vocea românească se aude, şi aşa, prea slab în cadrul Uniunii Europene. Dacă se ajunge la federalizare, riscăm să devenim o „gubernie” sau un „paşalâc”. Să fim piaţă de desfacere, furnizor de forţă de muncă ieftină şi masă de aplaudaci la reuniunile comunitare - ne-am cam săturat.
În lucrarea mea „Europa Secretă” (2011), am prezentat pe larg contextul şi dedesubturile fondării construcţiei europene, pe scheletul franco-german. Acum, după mai bine de o jumătate de veac de la Tratatele de la Paris şi Roma, Germania reunificată îşi reafirmă vocaţia imperială. Angela Merkel se vizează (sau se visează!) un fel de Bismarck. La picioarele sale ar trebui să cadă, în prosternare, ţări şi popoare, spre a primi binecuvântarea laică şi indicaţiile preţioase ale noului Cancelar de Fier.
România ar putea (sau nu!) să se înscrie cu umilinţă în rândul sateliţilor Germaniei Mari. Nu ar fi pentru prima oară în istorie. Personal, orice aservire îmi repugnă, indiferent de noile forme de vasalitate. Ceea ce se aude în Parlamentul European, de la înălţimea preşedintelui Comisiei Europene, este mai mult decât o avertizare. Este „expunerea de motive” a unui nou Tratat European. O fi bine, o fi rău - vom vedea în următorii ani. Cert este că, acum, Europa Unită traversează cea mai profundă criză din istoria sa. Important rămâne, peste toate, destinul românesc. Dacă vom sta, ca până acum, la masa săracilor (ca rude nedorite şi păcătoase!), ori ne vom muta, în sfârşit, acolo unde ne este locul - depinde mai ales de clasa noastră politică.

Cât am fost deputat, din 2000 până în 2008, am făcut milioane de paşi prin Casa Poporului (foto)… Fascinat de măreţia şi unicitatea ei… Mândru de superba creaţie (fie ea şi controversată!) a generaţiei anterioare… Păcălit, în primele săptămâni, de coridoarele ei interminabile, prin care, lipsit de firul Ariadnei, mă pierdeam cu uşurinţă… Apoi i-am învăţat harta, aproape pe dinafară… Cu scurtături ingenioase şi cotloane neştiute… Dar, ca orice muritor, mi-am atins limitele: urcam până la etajul 7 şi coboram doar până la S2… Ştiam că sunt nu-ştiu-câte niveluri dedesubt, dar n-aveam voie să-mi bag nasul pe acolo, aşa că n-am încercat… Şi nici pe clădire n-am urcat, ca să înalţ steagul acela de 22 de metri (care a fluturat o vreme, apoi s-a potolit!)…
Dar Casa Poporului (sau Casa Republicii, ori Palatul Parlamentului, cum îi zice mai nou, mai ales că funcţionează acum ambele Camere - cea inferioară, din 1994, şi cea superioară, din 2004) reprezintă mult mai mult de atât… Nu e vorba aici doar de abscisa materială, ci şi de ordonata spirituală. Să mă refer, totuşi, la prima (pentru că la a doua e mai potrivit să reflectăm, solitari, fiecare dintre noi): lungime - 270 metri; lăţime - 245 metri; înălţime - 178 de metri, din care 86 metri, pe 12 niveluri, peste cota 0, şi 92 metri adâncime sub nivelul solului, unde se găsesc şi două adăposturi antiatomice şi un by-pass de metrou, sub forma unui tunel mai mic, pentru electrocar; suprafaţa construită la sol - 66.000 metri pătraţi; suprafaţa totală: 330.000 metri pătraţi (pe 23 de corpuri, sau „tronsoane” de clădire).
Resurse umane: sute de arhitecţi şi ingineri, plus vreo 20.000 de muncitori. Colectivul de arhitecţi a fost coordonat de Anca Petrescu, iar structura de rezistenţă a Casei Poporului a fost realizată de o echipă condusă de Traian Popp (pe atunci, şeful colectivului de rezistenţă la Institutul de Proiectare „Carpaţi”). Antreprenor general al lucrării: Trustul Carpaţi. Construcţia Casei Poporului a avut loc în anii ’80, sub supravegherea directă şi constantă a lui Nicolae Ceauşescu. Ceremonia aşezării pietrei de temelie a clădirii a avut loc la 25 iunie 1984. Investiţie financiară: circa 4 miliarde de dolari (potrivit unei estimări datând din 2006).
Iată câteva elemente reţinute de Wikipedia (nu Wikileaks!), în legătură cu faimoasa Sală a Unirii (una dintre „Perlele Coroanei”): „La 22 decembrie 1994, sala a fost inaugurată cu ocazia celei de-a cincia comemorări a Revoluţiei Române din 1989. Sala Unirii a fost proiectată pentru marile recepţii care ar fi avut loc la nivel de şef de stat în această clădire. Denumirea ei iniţială a fost Sala de Banchete, ceea ce a atras după sine şi o tratare arhitecturală cu fast a acestei săli. Spaţiul interior este cel mai amplu (fiind a doua ca înălţime) dintre sălile Centrului Internaţional de Conferinţe, de excepţie, din întregul palat. Este rodul multor zile şi nopţi de lucru, atât pentru arhitecţii, cât şi pentru constructorii şi artiştii plastici români. Este compusă dintr-o navă mare centrală (18×54 metri), cu un luminator central bogat ornamentat (din aluminiu turnat, acoperit cu slagmetal auriu) şi două nave laterale (6×42 metri), despărţite între ele prin două colonade. Nava principală are înălţimea medie de 15 metri, iar cele două laterale de 12,5 metri, cu plafoanele rezolvate cu intersecţii de cilindri. Coloanele au caneluri în stil românesc, cu capitel corintic, şi sunt din marmură albă de Ruşchiţa. Pereţii au oglinzi de ipsos cu ancadramente din marmură albă de Ruşchiţa, bogat ornamentate. Fundalurile sunt tratate aproape identic cu un arc puternic foarte ornamentat şi câmpul din marmură albă. Tavanul este din sticlă. Date fiind dimensiunile sălii, pe latura lungă de intrare, uşile au fost tratate ca portale monumentale, casetate cu intarsii din lemn de cireş, iar rama din marmură albă, cu motive inspirate din arhitectura tradiţională românească. Sala se deschide direct către exterior, către parc, prin nişte uşi - ferestre înalte de 8 metri cu ornamente metalice din inox. Luminatorul, care ocupă aproape toată nava centrală, este executat de către artiştii plastici cu elemente din aluminiu turnat acoperit cu şlagmetal auriu. Covorul imens (1100 m²) care acoperă toată partea centrală a sălii, a fost proiectat special pentru acest spaţiu, având elemente preluate din decorurile sălii. Are o greutate de circa 3 tone, aşa că e nevoie cam de 35 de oameni pentru a-l desfăşura. Nu este expus în permanenţă, sala fiind foarte des folosită pentru târguri şi expoziţii naţionale şi internaţionale. La fel ca şi în foaierul dinaintea sălii, ecoul este foarte puternic”.
Casa Poporului are şi alte săli de conferinţe cu totul speciale: „Al.I. Cuza”, „I.C. Brătianu”, „C.A. Rosetti”, „Nicolae Iorga”, „Take Ionescu”, „Nicolae Bălcescu”, „Sala Drepturilor Omului” etc.. Ca să nu mai vorbim de sălile de plen ale Senatului şi Camerei Deputaţilor…
Drept pentru care Casa Poporului figurează cu trei recorduri în World Records Academy - pentru cea mai mare, cea mai scumpă şi cea mai grea clădire administrativă pentru uz civil din lume.
De ce n-am desemna, în mod oficial, acest edificiu grandios, ridicat cu truda românilor, ca fiind brandul nostru de Ţară? De la introducerea Casei Poporului în circuitul turismului mondial şi până la confecţionarea de suveniruri cu forma sau imaginea monumentalei clădiri, ideile se pot pune repede în mişcare… Dacă alte ţări atrag, anual, milioane de turişti interesaţi să viziteze câteva ruine prăfuite sau să se fotografieze în costume naţionale (altminteri, fabricate pe vapor!), de ce noi, românii, să nu facem bani frumoşi dintr-o investiţie uriaşă care, la urma-urmei, ar cam trebui să-şi scoată banii…? Să punem Casa Poporului pe: albume foto, cărţi poştale, timbre, medalii, brelocuri, semne de carte, agende, ceşcuţe şi farfurioare de ceramică, bibelouri, jucării (ex.: trenuleţe electrice care să străbată labirintul Palatului Parlamentului), CD-uri cu jocuri pe computer sau galerii multimedia - audio/video/foto ş.a.m.d..
Aşadar, propun: CASA POPORULUI - BRAND DE ŢARĂ! Isaac Newton spunea, cândva: „Dacă am văzut atât de departe, este pentru că m-am ridicat pe umerii unor uriaşi”. A venit timpul ca noi, românii, să privim lumea de pe Casa Poporului, nu de la nivelul Mării Negre…

UDMR a propus şi votat, pe 28 octombrie 2014, în şedinţa Consiliului Local Covasna, Proiectul de Hotărâre al ţinutului secuiesc, cu teritoriu, administraţie şi limbă proprie. Aceasta, în ciuda faptului că în şedinţa de marţi a fost prezentată o sinteză a unei interpelări cu privire la oportunitatea şi viabilitatea unui asemenea proiect anticonstituţional ce atentează la suveranitatea României. În continuare, redăm în întregime interpelarea adresată Consiliului Local Covasna de către un grup de locuitori ai oraşului.

INTERPELARE a Consiliului Local Covasna
privind Proiectul de Hotărâre al ţinutului secuiesc, aflat spre dezbatere pe ordinea de zi, în şedinţa din data de 28 octombrie 2014

Nu dorim să comentăm partea legală sau nelegală a acestui proiect, convinşi că această latură legală va fi abordată şi argumentată constituţional şi instituţional de către factorii îndrituiţi, precum şi de către doamna secretar, aspecte ale normelor de drept cu care nu dorim a ne suprapune şi nici irosi timpul dumneavoastră preţios.
Obiectul interpelării cerute de către noi, cetăţenii covăsneni, se referă la titlul foarte captant şi captivant provocator din Hotărâre, şi anume „Unele măsuri privind apărarea unor interese legitime ale locuitorilor din oraşul Covasna”, interese legitime pe care oricât le-am căutat nu au putut fi descoperite decât prin art. 2 şi 3, din proiectul de Hotărâre, care solicită ca să se creeze o regiune administrativă a României, ce să fie denumită generic ţinutul secuiesc, un ţinut autonom regional, care să cuprindă toate localităţile anexate acestui proiect de hotărâre şi care în mare parte a fost deja adoptat de către toate Consiliile Locale acolo unde politicienii UDMR şi/sau PCM/PPMT au avut majoritatea etnică zdrobitoare, drept argument deliberativ normativ unilateral şi care pe viitor să beneficieze de suportul legal de înfiinţare a acestei regiuni autonome ce se poate realiza printr-un referendum local.
Expunerea de motive a încercat să aducă argumentele necesare acestei acţiuni duale, care face referire la interesele legitime ale locuitorilor din oraşul Covasna, dar în fapt urmăreşte de JURE crearea artificială a unui ţinut şi autonomia acestuia, pe care noi, cetăţenii covăsneni, l-am considera de-a dreptul comic, dacă nu ar fi tragic.
Dualismul nesincer al titlului se completează cu sintagma „ţinut secuiesc”, ce la fel nu are nicio acoperire fundamentală istorică şi nici nu corespunde realităţilor demografice etnice actuale, excluzând eminamente, la nivel simbolic, aproape 40% din totalul populaţiei actuale a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş. Mai mult, „ţinutul secuiesc” se vrea un demers politic de sorginte revizionistă, prin care se urmăreşte legitimarea artificială şi falsă a unei entităţi administrativ-teritoriale ce se doreşte a avea un statut de autonomie teritorială exclusiv pe criteriul etnic. Iar aceasta chiar dacă se ştie că Ungaria, ca semnatară a tratatului politic bilateral de buna vecinătate din 1996, conform art. 15 şi anexei la tratat, nu are dreptul să ceară României să adopte măsuri care să implice autonomia teritorială pe criteriul etnic sau drepturi colective pentru minorităţi.
În susţinerea noastră, apelăm la istoricul maghiar Andrea Varga, care afirmă: „În ziua de azi, când vorbim despre autonomie, ne referim la altceva faţă de ce însemna acum câteva sute de ani. Ei (secuii - n.n.) au avut un statut aparte, dar atunci era ceva milităresc. Dar ţinut secuiesc aşa cum se vrea astăzi, nu a fost niciodată vorba. A fost o autonomie secuiască în cadrul Voievodatului Transilvaniei sau Regatului Transilvaniei în Evul Mediu pornind de la rolul lor militar. Ei au beneficiat de autonomie datorită rolului lor ca avangardă a armatei maghiare. Autonomia a fost legată întotdeauna de aceste slujbe militare, de nimic altceva”.
Examinând situaţia statistică actuală, se constată că, în centralizarea datelor recensământului din anii 2002, s-au declarat secui un număr de 532 de persoane, iar în anul 2011, putem uşor constata că nu există rubrică în care să figureze populaţie de etnie secuiască între locuitorii celor trei judeţe!
Pe cale de consecinţă este de neînţeles pe ce se bazează lansarea cererii unui proiect de Hotărâre de autonomie a „ţinutului secuiesc”, dacă nu există secui? Cine şi ce vă recomandă? Care este viabilitatea şi validitatea acestui demers segregaţionist etnic şi teritorial autonomist?
Prin urmare, reiese şi putem constata oficial, că n-avem secui, dar cerem autonomie pentru secui! Cum se justifică această cerere invocată de consilierii UDMR în sprijinul secuilor, dar care secui lipsesc cu desăvârşire?
Pentru a fi corecţi cu noi înşine, în ce-i priveşte pe secuii din România, este bine să reamintim şi să consemnăm faptul că ei au figurat printre naţionalităţile privilegiate din Principatul Transilvaniei până în anul 1876, în acest sens a se vedea „Unio Trium Nationum”. Însă, după acel an, pe baza legii administraţiei din luna martie, emisă de către autorităţile centrale de la Budapesta, scaunele secuieşti şi săseşti au fost desfiinţate, iar teritoriile lor transformate în comitate sau afectate direct organelor centrale ale statului maghiar dualist.
Concluzia poate fi una singură: românii şi România nu au atentat niciodată la identitatea secuilor, cultura lor, limba lor. Ei au fost, în fapt, asimilaţi şi maghiarizaţi de către minoritatea maghiară de-a lungul secolului.
O altă sintagmă care ne-a atras atenţia din expunerea de motive face referire la „problemele poporului secuiesc” ce nu pot fi rezolvate la nivelul statului. Putem observa că se alternează, deliberat confuz, de la sintagma de minoritate etnică, la cea de popor secuiesc, în dorinţa de legiferare a unor drepturi colective ale unui popor printr-un statut propriu constitutiv de drepturi. Aceasta deşi, în fapt, un popor secuiesc, cum am arătat, nu există.
Ce înseamnă, însă, drepturi colective? Practic, nu există nicio incompatibilitate logică între ideea de drepturi ale omului şi drepturi ale popoarelor (sau grupurilor) atâta timp cât înţelegem drepturile popoarelor ca fiind drepturile indivizilor care acţionează ca membri ai unui grup şi nu ca drepturi ale grupului împotriva individului, drepturi pe care minoritatea maghiară le are pe deplin asigurate de către Statul Român, în acest sens fiind un exemplu al politicilor pentru minoritatea maghiară în Europa.
Pe de altă parte, de pildă dreptul popoarelor, al naţiunilor la autodeterminare, este un drept colectiv, de care a beneficiat şi România în anul 1918, când s-a unit cu Transilvania şi cu Basarabia. Un alt drept colectiv recunoscut în dreptul internaţional este dreptul grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase de a nu fi distruse ca grup; şi nu există niciun impediment de a recunoaşte şi acorda aceste drepturi colective, de care minoritatea maghiară beneficiază din plin în România şi care sunt declarate inclusiv de membrii UDMR, care au recunoscut că nu au acceptat investiţii în judeţul Covasna pentru a nu schimba demografia etnică maghiară majoritară.
Nu este consfinţită nicăieri printr-un document internaţional autonomia pe baze etnice, iar conceptul de drepturi colective nu are nicio legitimare. Europa democratică respinge ideea etno-naţionalismului şi, cu atât mai mult, nu există nicio obligaţie derivată din dreptul internaţional, care să angajeze statele la propria dezagregare, când Europa se îndreaptă spre unitate.
Comisia de la Veneţia a precizat clar că autonomia nu este reglementată de dreptul internaţional actual, deoarece nu este în spiritul construcţiei noii ordini mondiale.
Prin urmare, trimiterea la recomandările Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale ale Consiliului Europei este surprinzătoare, gratuită şi lipsită de orice eficienţă normativă. Recomandarea 43/1998, privind autonomia teritorială a minorităţilor naţionale, a fost respinsă în întregime de Comitetul Miniştrilor din anul 2002, pe considerentul că dreptul internaţional nu consacră conceptul de autonomie teritorială pe baze etnice; nimic nu poate circumscrie cadrul normativ naţional al fiecărui stat.
În schimb, iniţiatorii acestui proiect de hotărâre vorbesc de Recomandarea 1201/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi aceasta este doar o recomandare către ţările membre şi nicidecum o directivă europeană de aplicat la nivelul statelor naţionale. La articolul 11 din această recomandare se stipulează, într-adevăr, că în acele regiuni unde persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale formează majoritatea, aceştia au dreptul la organe administrative autonome sau la statut special, în concordanţă cu situaţia lor istorică sau teritorială. Însă paragraful se continuă cu sintagma „conform cu legislaţia naţională a statului”, sintagmă pe care iniţiatorii nu o reamintesc, deliberat, pentru a induce în eroare şi legitima demersul lor anticonstituţional, ce nu respectă art. 152 din Constituţia României, ce fundamentează caracterul naţional, independent, unitar, indivizibil, forma de guvernământ, integritatea teritorială, limba oficială, care nu pot face obiectul revizuirii constituţionale, cu atât mai puţin pentru o minoritate etnică secuiască inexistentă.
Tot Constituţia precizează că teritoriul României este organizat în comune, oraşe, judeţe, neregăsindu-se, aşadar, sintagma de „ţinut sau regiune autonomă cu personalitate juridică”.
Ideea că tot ce nu-i interzis este permis, nu are legătură cu normele juridice de drept internaţional şi nici cu dreptul naţional românesc.
România a amintit şi declarat ferm la Bruxelles faptul că funcţionează după modelul drepturilor individuale, perfect funcţional. România a atras atenţia în forurile Uniunii Europene asupra acestor aspecte din raport şi s-au clarificat, prin votul majorităţii delegaţiilor, care au acceptat amendamentele României. Nu se poate vorbi, aşadar, despre autonomie pe criterii etnice sau drepturi colective pentru minorităţi tradiţionale, la recomandarea APCE, deoarece aceste aspecte au fost clarificate în plen.
Invocarea ratificării de către România a Cartei Limbilor Regionale, nu presupune o intervenţie peste limba oficială a unei ţări, ci doar permite ca anumite comunităţi etnice minoritare să folosească limba lor de baştină, însă nu în acte oficiale, drept de care minoritatea maghiară beneficiază pe deplin în România.
Invocarea Raportului Stanomir este o gratuitate şi speculaţie, care denotă o profundă neînţelegere a demersului, când însuşi profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir a explicat, încă din momentul înfiinţării sale, că acea comisie a avut un mandat APOLITIC, fiind alcătuită din reprezentanţi de marcă din mediul academic, care au avut ca misiune radiografierea actualei situaţii din domeniul constituţional.
„Membrii acesteia au îndeplinit o triplă exigenţă: excelenţa intelectuală, reprezentarea diverselor şcoli de drept public şi lipsa unui partizanat politic.” Totodată, Ioan Stanomir a precizat că această comisie nu a avut sarcina redactării unei noi Constituţii şi nici nu s-a substituit Parlamentului în această privinţă.
Totuşi, apar iniţiative normative şi referendumuri care să dea impresia că reprezentanţii politici ai minorităţii maghiare lucrează pentru comunitatea lor, dar paradoxal invocă o minoritate secuiască inexistentă în promovarea unui ţinut autonomist, deşi Bruxellesul a spus, pentru prima oară, anul acesta, un „NEM” hotărât ascensiunii politicii agresive a minorităţilor care îşi iau majoritatea ca ţintă şi ca adversar şi, prin urmare, nu putem decât înţelege că agitaţia secesionistă maghiară nu mai are lecuire. Comisia Europeană a respins viclenia politică denumită pompos „Iniţiativa Civică Europeană Minority SafePack”, semnată, printre alţii, şi de UDMR. Se pare că Bruxellesul a înţeles pericolul secesionist al unei asemenea iniţiative care cerea drepturi sporite şi lărgite pentru minorităţi.
Pe de altă parte, potrivit Institutului Naţional de Statistică, la recensământul din anul 2011, populaţia celor trei judeţe era de 1.071.980 locuitori.
După limba maternă declarată, au fost înregistraţi 437.332 români şi 621.557 maghiari.
În expunerea de motive iniţiatorii vorbesc despre un referendum organizat în aşa-zisul ţinut secuiesc în anii 2007-2008, în care 210.000 persoane, adică 99%, dintre cei care au participat s-au pronunţat în favoarea autonomiei.
Potrivit datelor oficiale, în anul 2008, judeţul Mureş avea o populaţie totală de 580.851 locuitori, dintre care populaţia maghiară era de 225.275 locuitori, judeţul Harghita avea o populaţie de 326.222 locuitori, iar numărul maghiarilor era de 276.038 locuitori, iar judeţul Covasna avea o populaţie de 222.049 locuitori şi maghiarii erau în număr de 164.128 locuitori. Numărul total al locuitorilor celor trei judeţe era de 1.129.522 locuitori, iar numărul maghiarilor era de 668.471 locuitori, aşadar cifra de 210.000 locuitori la care fac referire iniţiatorii acestui proiect de hotărâre reprezintă doar puţin peste 31% din totalul populaţiei maghiare din cele trei judeţe.
Câtă legitimitate şi viabilitate legală poate avea acest demers în care se invocă un referendum la care populaţia românească a fost exclusă, nici măcar consultată, fiind tratată ca inexistentă în acest spaţiu geopolitic, social, identitar naţional?
În acest spaţiu geopolitic, social şi administrativ naţional există şi localităţi cu majoritate românească, cum ar fi municipiul Topliţa, cea de-a patra aşezare urbană a judeţului Harghita, ce are o populaţie de români de 71,1%. Un alt exemplu, în judeţul Covasna, oraşul Întorsura-Buzăului are o populaţie de 8.926 locuitori, din care doar 57 maghiari şi o populaţie şi mai numeroasă în comunele şi satele aparţinătoare bazinului Buzău, ca să nu mai vorbim de oraşul Covasna, care ca oraş balnear turistic de interes naţional mai bine de opt luni pe an are o majoritate covârşitore românească.
Având în vedere demersul iniţiatorilor, completăm prezenta interpelare cu următoarele:
1. În varianta creării viitoarei regiuni a aşa-zisului ţinut secuiesc fără secui, cum vor fi contracarate tendinţele etnicilor români de a părăsi zona, având în vedere că:
a) în aceste judeţe este cunoscută tendinţa asimilării şi condiţionării ocupării posturilor în administraţia publică, altele decât cele prevăzute în lege de cunoaşterea limbii maghiare?;
b) Instituţiile publice de cultură din zonă nu sunt preocupate de istoria şi cultura românilor din zonă, acestea fiind total excluse. Există foarte multe situaţii în care autorităţile publice locale au refuzat şi refuză în continuare includerea în stemele judeţelor şi localităţilor însemnele heraldice reprezentând cultura, identitatea şi spiritualitatea românească şi prevederile legale de respectare a limbii romane ca limbă oficială naţională?;
c) Cum se va contracara tendinţa ultimilor 9 ani, în care populaţia românească a cunoscut cea mai dramatică scădere, aproximativ 12%, iar populaţia maghiară aproximativ 7%.
d) Care este explicaţia iniţiatorilor privind faptul că, la recensământul din anul 2011, o bună parte din persoanele care s-au declarat rrome nu cunosc limba română, dar toţi vorbesc maghiara, sau foarte multe persoane de etnie rromă s-au declarat maghiare, cum este cazul din Valea-Crişului, unde 800 de rromi s-au declarat etnici maghiari?
2. Care vor fi instrumentele legale şi pârghiile economice eficiente pentru a contracara lipsa sau diminuarea fondurilor care veneau de la bugetul central de stat către bugetele locale, ştiindu-se faptul că zona este cunoscută ca fiind slab dezvoltată din punct de vedere economic?

În cazul în care se doreşte putem pune la dispoziţie şi datele economice ale acestor judeţe, unde observăm cu uşurinţă că salariul mediu net este mai mic decât salariul mediu net pe ţară potrivit datelor Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP), iar în judeţul Covasna, potrivit conducerii Agenţiei de Ocupare a Forţei de Muncă (AJOFM) Covasna, 80% dintre salariaţii din judeţ sunt plătiţi cu salariul minim pe economie, fiind un exerciţiu de supravieţuire.
Zona dorită a fi autonomizată este una dintre cele mai sărace din România. Topul judeţelor în funcţie de valoarea lor economică arată că judeţul Mureş se află pe locul 17, Harghita pe locul 31, iar Covasna pe locul 41.
Datele din Registrul Comerţului arată că în cele trei judeţe sunt active 67.629 de companii, iar din cifrele Comisiei de Prognoză reiese că ar exista 216.000 de salariaţi.
Asta înseamnă între 3 şi 4 salariaţi, în medie, per companie sau, atenţie, 19,1% din populaţia totală a regiunii. Practic, din cinci localnici ai acestui ţinut, doar unul este salariat. Din aceleaşi statistici oficiale aflăm că populaţia ocupată este, aici, de 424.600 de persoane, adică 37% din total. Sau, cu alte cuvinte, din trei localnici, doar unul are o ocupaţie.
În concluzie, pe scurt, proiectul de hotărâre este unul fals, nevalid, neviabil, lipsit de substanţă socială, geopolitică şi demografie regională reală şi corectă, un proiect agresiv şi provocator ce lezează şi sfidează demnitatea şi sentimentul naţional românesc, cultivând gratuit în acest spaţiu ura interetnică şi manifestările extremist-naţionaliste.

Un grup de covăsneni
Covasna,
27.10.2014