Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Channel Catalog


older | 1 | .... | 89 | 90 | (Page 91) | 92 | 93 | .... | 129 | newer

    0 0

    15 ianuarie 2015 - 165 de ani de la naşterea Poetului

    Atenţie, istorici literari, făuritori de programe şi manuale şcolare! Nu credeţi că a venit timpul să se reducă din atenţia dată criticii lui Maiorescu şi să se extindă şi să se aprofundeze studiul operei lui Eminescu? Conform unui şablon convenabil, Eminescu a fost mereu prezentat ca o fiinţă labilă, neadaptabilă, un alcoolic care ar fi murit nebun, bolnav de sifilis. Eroare! Eminescu a fost o fiinţă puternică şi de o luciditate ieşită din comun. El a fost bine ancorat în viaţa politică, destul de zbuciumată, a vremii lui, a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal, pentru unitate. A fost un mare ziarist şi un vizionar. Genialul poet a fost declarat nebun într-un moment decisiv pentru Ţară, când Guvernul României urmărea semnarea „pactului umilinţei” cu Austro-Ungaria, prin care urma să se renunţe la drepturile asupra Ardealului, iar toţi naţionaliştii care se opuneau deveniseră indezirabili. Eminescu nu a acceptat compromisuri, devenind astfel periculos. El plănuia înfiinţarea unei organizaţii, alta decât cea a francmasonilor, care să trezească spiritul românilor şi care să încerce refacerea Daciei Mari.
    P.P. Carp îi transmitea lui Maiorescu, de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Şi ordinul a fost executat de francmasonul Maiorescu pe 23 iunie 1883, când Eminescu avea 33 de ani. Carp era la Viena ca să încheie un contract secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania, Italia), conform căruia România trebuia să se orienteze politic spre Austro-Ungaria, nemaiputând astfel să revendice Ardealul. Ardelenilor, veniţi în număr mare la Bucureşti, nu li se mai permitea să lupte din capitală pentru drepturile lor, nu mai aveau voie să-şi ridice glasurile pentru a cere eliberarea Ardealului. Tratatul le-o interzicea. Printre multele voci din Regat care cereau libertate pentru Ardealul nostru, poate cea mai rezonantă era cea a lui Eminescu. Deci trebuia declarat nebun. La 28 iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore. Cancelarul Bismark îl ameninţa pe Carol I cu război. Au avut loc percheziţii la sediile organizaţiilor care luptau pentru Ardeal, printre care şi „Societatea Carpaţi”, unde activa Eminescu. Emil Galli este expulzat din Ţară şi ziarul său, „L’indépendance roumaine” este închis. Unii ardeleni, cum ar fi Simţian, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu, pentru a-şi scăpa pielea, trădează cauza. La fel, Grigore Ventura, ziaristul criticat de Caragiale prin personajul „Rică Venturiano”. Toţi aceştia s-au implicat în internarea lui Eminescu la ospiciu. Trebuia executată comanda Vienei: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”.
    Ministrul P. Grădişteanu, aflat şi el la Viena, îşi cere în public scuze pentru organizarea sărbătorii dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare care avusese loc la Iaşi. Aici Eminescu a citit poezia manifest „Doina”. Poetul este urmărit mereu de poliţie, mai ales că făcea parte din multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară: „Românismul”, „Orientul”, România jună”, „Societatea Carpaţi”. Din aceasta din urmă făcea parte şi Ioan Slavici. În organizaţie erau infiltraţi informatori, ca Ocăşanu, cel care a adus la cunoştinţă lui Maiorescu întrunirea publică a societăţii, din 4 iunie 1882. La rândul lui, Maiorescu îl informează pe ministrul Casei Imperiale austro-ungare, contele Kalnoky. În ziarul „Timpul”, Eminescu a scris un articol în care îndemna pe studenţii ardeleni veniţi la studii în România ca, în timpul vacanţelor, să militeze pentru a orienta populaţia în direcţia Daciei Mari, ceea ce a condus la desfiinţarea „Societăţii Carpaţi”. Ziarul „Timpul” , devenit cotidian naţional, era o pârghie pentru propagarea ideilor lui Eminescu. El demascase aici corupţia politicienilor, comisioanele încasate la concesionarea căilor ferate, condiţiile umilitoare impuse României de către puterile europene. Chiar în dimineaţa când avea să fie dus la balamuc, îi apare în „Timpul” articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, care demasca măsurile represive ale Guvernului Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. Varianta care s-a vehiculat a fost următoarea: pe 28 iunie, Eminescu (care stătea de câtva timp la Slavici acasă) s-a sculat dimineaţa şi, într-un acces furibund de nebunie, a început o ceartă cu soţia lui Slavici, unguroaica Ecaterina Szoke Magyarosy. Aceasta, la şase dimineaţa, îi trimite un bilet lui Maiorescu şi îi cere să o scape de Eminescu. Maiorescu merge direct la doctorul Şuţu şi, pentru trei sute de lei, aranjează cu acesta internarea lui Eminescu, şi nu examinarea lui, cum ar fi fost normal.
    Lui Maiorescu i-a fost teamă că planul său nu va reuşi, deoarece în acea dimineaţă Eminescu şi-a schimbat traseul său obişnuit şi s-a dus la „Capşa”, lângă care era sediul Ambasadei SUA, precum şi reşedinţele mai multor ambasadori occidentali (e vorba, mai ales, de Eugene Schuler, mare apărător al drepturilor omului şi pe care Eminescu îl cunoştea personal), unde poetul mai semnalase abuzurile Guvernului român. La „Capşa” este abordat de Grigore Ventura, care apoi declară minciuni, cum că Eminescu a ţinut acolo un discurs politic, a scos un pistol şi a ameninţat-o pe soţia patronului, strigând că va merge să-l împuşte pe rege, aceasta fiind singura soluţie de a rezolva situaţia. Ventura, în loc să-l liniştească, îi ţine isonul şi îi propune să meargă amândoi la Cotroceni. Regele însă nu era acolo, fiind plecat din Bucureşti. Ventura îl duce apoi pe Eminescu la băile publice „Mitraşevski”, unde îl lasă singur. A anunţat apoi poliţia spunând că un nebun s-a închis în băile publice. Siderescu şi Ocăşanu, ştiind despre ce e vorba, au venit cu cămaşa de forţă şi l-au dus pe Eminescu la doctorul Şuţu, unde deja i se rezervase un loc. Ventura a minţit însă. El nu apare în procesul-verbal al poliţiei ca martor. Cei doi care au venit cu cămaşa de forţă spun că nu ştiu ce s-a întâmplat înainte, ei nefiind de faţă. Povestea cu pistolul era o invenţie. Soţia patronului de la „Capşa” nu menţionează în declaraţia ei scena ameninţării cu pistolul. Şi era puţin probabil ca Eminescu, ziarist fiind, să nu ştie că regele nu era în Bucureşti. Nu se mai aminteşte nimic despre armă. Oricum, misiunea dată de Maiorescu fusese îndeplinită. Poliţia a percheziţionat casa poetului, umblându-i prin manuscrise, cu speranţa că vor găsi ceva compromiţător. La ospiciu, „tratamentul” aplicat de doctorul Şuţu îl transformă pe Eminescu într-o legumă.
    Peste ani, fiica lui Maiorescu, Livia, trăitoare la Câmpulung, îi scria marelui eminescolog Ilie Torouţiu: „Toţi cei care au încercat să cerceteze mintea lui Eminescu au avut un mare cusur - căutau miezul zilei la ora paisprezece”. (Trebuie să menţionez aici că Ilie Torouţiu a petrecut, împreună cu soţia, mai multe veri la Domneştii de Argeş, îndrăgostiţi fiind de pitorescul locului şi de firea localnicilor. Au locuit la familia Ion Piuaru, căruia Torouţiu îi botează fiul, punându-i numele său, Ilie. Soţii Torouţiu s-au sinucis mai apoi, în casa lor din Bucureşti, în urma ameninţărilor Securităţii comuniste şi a percheziţiei făcute la domiciliul lor, când biblioteca, actele, manuscrisele lor au fost aruncate la gunoi. Informaţiile le deţin din scrierile prof. univ. dr. Nae Georgescu.) Maiorescu însuşi ştia că Eminescu nu era nebun. Poetul este transferat în noiembrie 1883 la un sanatoriul din Viena. Medicii vienezi ştiau şi ei adevărul, dar considerau că este mult mai convenabil să-l ţină departe de Ţară. Când avea să se întoarcă în Ţară, îi va scrie lui Gheorghe Panu: „Zvonuri fără fundament, în afară de suferinţa mea de picioare nu am absolut nimic”. Medicii de la Viena, până la urmă, îl declară sănătos. Dar Maiorescu nu avea niciun interes să-l aducă în Ţară, chiar dacă medicul Obstreiner insista. Poetul nu-şi avea locul printre bolnavii psihici. Poate de aceea, toate fişele lui medicale au dispărut în mod misterios, pentru ca cei interesaţi să susţină, în continuare, mitul nebuniei lui Eminescu. Titu Maiorescu aranjează apoi plecarea lui Eminescu în Italia, pentru ca acesta să se refacă, chipurile. La întoarcere, poetul vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu îl ţine departe. Eminescu îi cere cu insistenţă lada lui cu cărţi şi manuscrise, dar criticul rămâne neînduplecat. Eminescu nu se potoleşte şi este trimis cu forţa la ospiciul de pe lângă Mănăstirea Neamţ, fiind internat ca alienat, deşi nu era adevărat. Din noiembrie 1886 până în aprilie 1887 este sechestrat în acest ospiciu. Gardienii aruncau pe el găleţi cu apă rece, este bătut cu funia udă, toate sub pretextul că trebuie calmat. Face o tentativă să fugă din ospiciu. Se obţine mutarea lui la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac, care-i pune diagnosticul „sifilis congenital matern”. Aceasta pentru ca Eminescu să fie total anihilat, să nu mai poată publica în ziarele vremii.
    Acelaşi doctor Iszac a fost cel care i-a administrat lui Eminescu doze mari de mercur (în jur de 5-7 grame), motivând că îi tratează sifilisul. Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Sozin, fără măcar să-l cunoască personal pe Eminescu, doar din corespondenţa cu Henrieta, sora sa, ajunge la următoarele concluzii aberante: psihopat ereditar, nopţi albe, orgii, mistuit de narcotice şi excitante, psihopat alcoolic, sifilitic. Tocmai Eminescu, care era un mare adversar al narcoticelor şi alcoolului. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să-l smulgă din mâinile doctorului Iszac şi îl duce la Bucureşti. Aici, Eminescu începe iar să publice dar, în urma unui articol virulent împotriva Guvernului, apărut în „România liberă”, poetul este internat iar cu forţa tot la spitalul doctorului Şuţu, unde de altfel va şi muri nu peste mult timp. Moartea a survenit în urma unei lovituri la cap cu o piatră. Doctorul Marinescu, cel care i-a făcut autopsia, nu a făcut analiza la microscop a creierului ca să dovedească dacă poetul fusese sau nu bolnav. Înainte de a arunca la gunoi creierul geniului, medicul a fost totuşi nevoit să consemneze mărimea impresionantă a creierului. Actul de deces este „semnat” de amprentele degetelor a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.
    Întrebare: „De ce publicistica lui Eminescu a fost trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? Activitatea lui de jurnalist a avut aceeaşi amploare ca opera lui poetică. Dar publicistica lui a fost total interzisă, după cel de-al doilea război mondial. Efectele acestei interdicţii se văd şi astăzi, când nişte întunecaţi la minte spun despre cultul lui Eminescu cum că ar fi o „dimensiune confecţionată”. Prin diversiune, se creează impresia că eminescianismul este un element nefast, un inamic al democraţiei şi al evoluţiei Statului Român. Gheorghe Grigurcu, un adevărat mercenar antieminescian, compara cultul pentru Eminescu cu acela al lui Ceauşescu. La fel, „românul” Horia Patapievici, care fără pic de ruşine îl numeşte pe Eminescu „cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm, dacă vrem să intrăm în Europa”. Spun unii că Eminescu ar fi fost mason. Nu. El lucra pentru crearea unei organizaţii româneşti, numită „Societatea Matei Basarab”, în afara masoneriei. Ţinta acestei organizaţii era unirea tuturor românilor. În cartea sa „Amintiri de la Junimea”, Gheorghe Panu notează unul dintre sfaturile date de Eminescu: „Panule, să ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui...”.
    Dacă toate acestea se ştiu, de ce să nu-i acordăm poetului, în continuare, cinstirea şi respectul ce i se cuvin? Sau, cum am mai spus, de ce nu s-ar putea, mai puţin Maiorescu şi mai mult Eminescu? Răspundeţi, români de bună credinţă!

    Categorie:


    0 0

    Duminică, 28 decembrie 2014, într-o splendidă zi de sfârşit de an şi de mijloc de iarnă, Banatul s-a aflat în sărbătoare. Trebuia să vină şi acest moment deosebit, istoric, după delicata încercare prin care au trecut bănăţenii în toamna anului trecut, atunci când şi-au pierdut pe bunul Mitropolit Nicolae Corneanu, cel care le-a fost ierarh, întâistătător al Bisericii Ortodoxe din această parte de Ţară, vreme de mai bine de o jumătate de veac. Aşa încât a sosit clipa întronizării noul chiriarh al locului - Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, fostul vrednic întâi ierarh al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, un simbol al Munţilor, un simbol al Neamului Românesc din inima greu încercată a Ţării noastre, România. Agitaţia a început la Timişoara încă dinainte cu câteva zile de momentul propriu-zis al întronizării. După ce sâmbătă, pe 27 decembrie, înaltul ierarh a fost primit de timişoreni la marginea judeţului Timiş, tocmai din mâinile preoţilor şi a credincioşilor covăsneni şi harghiteni, în aceeaşi zi, dar mai pe înserat, pe măsură ce oaspeţii continuau să vină din inima Ţării, dar şi din alte zări, programul a continuat cu vizitarea Catedralei Mitropolitane cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi”.

    Catedrala Mitropolitană, un simbol al Timişoarei

    Simbol al Timişoarei şi al întregului Banat, Catedrala Mitropolitană a fost ridicată în perioada 1936-1940 şi inaugurată în anul 1946 în prezenţa Regelui Mihai I şi a primului ministru dr. Petru Groza.
    „Stilul arhitectural al Catedralei este atât unic, cât şi neobişnuit pentru un lăcaş de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiţia religioasă română cu cea bizantină-moldovenească. Stilul, cu firide sub streşini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea.
    Catedrala are nu mai puţin de 11 turle, din care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susţinută de peste 1.000 de piloni de beton armat, înfipţi până la 20 m adâncime sub placa de beton. Construcţia are o lungime de 63 m şi o lăţime de 32 m. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8.000 kg şi au fost confecţionate dintr-un material adus din insulele Sumatra şi Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare şi exterioare au fost executate de pictorul Atanasie Demian.
    Catedrala Mitropolitană adăposteşte la subsol o bogată colecţie de artă bisericească bănăţeană veche şi o valoroasă colecţie de icoane. De asemenea, aici se află şi moaştele Sfântului Iosif de la Partoş, protectorul ortodocşilor români din Banat, fost Episcop ortodox de Timişoara (1651-1655), venit de la Muntele Athos şi retras, apoi, la Mănăstirea de la Partoş. Muzeul deţine 3.000 de cărţi bisericeşti rare, peste 800 de icoane şi picturi, peste 130 de obiecte bisericeşti, 10 artefacte de metal preţios, 10 veşminte, un templu etc.. Aici se găsesc manuscripte româneşti timpurii precum „Noul Testament de la Bălgrad” din 1648 sau „Cazania lui Varlaam” din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliţilor Banatului” (Enciclopedia României).

    Mii de credincioşi, prezenţi la întronizarea Mitropolitului Ioan al Banatului

    Revenind la evenimentul întronizării Vlădicului Ioan al Munţilor ca Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, trebuie spus că momentul a fost atât de mult aşteptat încât, în zorii zilei, Sfânta Catedrală Ortodoxă a început a se umple încă de la primele ore, când soarelui încă nici prin gând nu-i dădea să răsară. Când am ajuns acolo ceasul indica ora 8 fix. Nu mică mi-a fost surprinderea să văd că în sfântul lăcaş era deja mulţime mare de oameni, printre care, sus în balcoane şi în primele rânduri, numeroşi covăsneni şi harghiteni, veniţi să-l vadă pe ierarhul lor ridicat în rang şi înscăunat Mitropolit al Banatului. Avansare pe care Înaltpreasfinţitul Ioan o merită din plin, după două decenii de trudă pe ogorul Domnului şi al Patriei în Covasna şi Harghita, dar o avansare pe care noi, românii din inima Ţării, o resimţim din plin. Ne bucurăm pentru Vlădicul nostru, pe care nu îl vom uita niciodată, aşa cum şi el a promis că ne va purta în rugăciunile sale, dar ne pare rău pentru noi, pentru Covasna şi Harghita, pentru România. De altfel, dacă stăm să ne gândim, nici nu avea cum să ne încerce un alt sentiment, decât cel al iubirii, faţă de Vlădicul nostru drag, devreme ce am fost poate singurii credincioşi din Ţara aceasta care s-au întâlnit când au dorit cu ierarhul lor, care n-au ştiut 20 de ani ce este audienţa, care au văzut şi au simţit alături de ei pe urmaşul Apostolilor care umbla sfânta brazdă românească în papuci de pânză, în straie simple şi, chiar dacă trăim vremuri moderne, cu autoturisme simple, ultimul dintre ele, celebra broscuţă, fiind deja legendară în susul şi-n josul Drumului Crucii: Sfântu-Gheorghe - Miercurea-Ciuc - Topliţa.
    Cum spuneam, preoţi, stareţi şi stareţe, maici şi călugări, mireni, oameni de rând şi oficiali, covăsneni şi harghiteni, erau prezenţi cu toţii, în număr mare, încă de la prima oră, în Catedrala Mitropolitană din Timişoara. De aceea nici nu le-a trebuie o rezervare specială de locuri, pentru că au fost devreme acolo, să-i fie alături mult iubitului lor ierarh la întronizarea ca Mitropolit al Banatului, căci „Rămas bun” de la Arhiepiscopul Munţilor îşi luaseră deja înainte cu o săptămână, în bisericile din cele patru protopopiate ale Eparhiei noastre - Sfântu-Gheorghe, Întorsura-Buzăului, Miercurea-Ciuc şi Topliţa Română. La ora 9.30, în Catedrala din Timişoara, primul oraş martir al Ţării, în care mult sânge a curs exact în urmă cu 25 de ani, a pătruns o treime din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Preafericitul Părinte Daniel. Aşadar, au slujit Sfânta Liturghie Arhierească împreună cu Patriarhul României numeroşi întâistătători ai Bisericii noastre strămoşeşti, veniţi la Timişoara cu acest prilej istoric, al întronizării IPS Ioan al Banatului: IPS Teofan - Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Laurenţiu - Mitropolitul Ardealului, IPS Andrei - Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, IPS Irineu - Mitropolitul Olteniei, IPS Teodosie - Arhiepiscopul Tomisului, IPS Timotei - Arhiepiscopul Aradului, PS Lukian - Episcopul Ortodox Sârb al Ungariei şi administrator al Eparhiei Ortodoxe Sârbe din Timişoara, PS Sofronie - Episcopul Oradiei, PS Nicodim - Episcopul Severinului şi Strehaiei, PS Ambrozie - Episcopul Giurgiului, PS Petroniu - Episcopul Sălajului, PS Gurie - Episcopul Devei şi Hunedoarei, PS Daniel - Episcopul Daciei Felix, PS Siluan - Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, PS Paisie Lugojanul - Episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi PS Emilian, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului. N-am putut, totuşi, să nu observăm lipsa de la eveniment a Preasfinţitului Lucian, Episcopul Caransebeşului, Eparhie sufragană a Mitropoliei Banatului, dar, probabil, cum a zis şi IPS Ioan, „unii ierarhi n-or fi putut ajunge din cauza vremii”.
    După sfânta slujbă, a urmat momentul oficial al întronizării. Textul Gramatei Patriarhale, semnat de preşedintele Sinodului BOR, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a fost citit în faţa credincioşilor şi a oficialităţilor centrale şi locale, printre care trei miniştri (Mircea Duşa - ministrul Apărării Naţionale, Ioan Vulpescu - ministrul Culturii şi Sorin Grindeanu - ministrul Comunicaţiilor) de Preasfinţitul Paisie Lugojanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. În continuare, Patriarhul Daniel i-a înmânat noului Mitropolit al Banatului însemnele Mitropolitane: mantia, crucea şi engolpionul, camilafca cu cruce şi cârja arhierească, şi l-a înscăunat apoi pe Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului.
    A urmat cuvântul de învăţătură al PF Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei şi Patriarhul BOR. Apoi, cuvântul lui Victor Opaschi, care în faţa miilor de ortodocşi a ţinut un discurs în care mai mult a fost vorba despre relaţionarea inter şi multiculturală decât despre întronizarea noului ierarh şi viaţa dusă în spirit creştin-ortodox, prelegerea fiind parcă o sumă de sarcini şi directive trasate de la Bucureşti de veşnicul secretar de stat pentru Culte.
    Îndelung aşteptat, a sosit şi vremea primului cuvânt de învăţătură rostit de Mitropolitul Banatului, IPS Ioan. Care, fără alte comentarii, s-a ridicat, cum noi, cei din Covasna şi Harghita suntem obişnuiţi, mult peste aşteptări, şi a primit îndelungi aplauze. De aceea, „Condeiul ardelean”, prezent printr-o delegaţie la faţa locului, îl redă integral în rândurile de mai jos:

    Preafericite Părinte Patriarh, Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, Onoraţi reprezentanţi ai cultelor religioase, Stimate oficialităţi centrale şi locale, Preacuvioși şi preacucernici părinţi, Preacuvioase maici,
    Iubiţi fii ai Banatului,
    În textul Evangheliei citit astăzi găsim cuvintele proorocului care zice: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1).
    Cel căruia i s-a încredinţat ocrotirea Pruncului Dumnezeiesc a fost Dreptul Iosif, a cărui pomenire o face azi Sfânta Biserică.
    Dreptul Iosif primeşte poruncă în vis, de la înger, care îi zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2,13).
    Doamne, Tu, Care ai mulţimi nenumărate de îngeri, îi dai poruncă unui om să-L ocrotească pe Fiul Tău?!
    Ce har a primit acest pământean - Dreptul Iosif - ca el să ia chip de înger păzitor al Fiului lui Dumnezeu?!

    Iubiţi credincioşi,

    Irod a fost primul om care, pus în faţa Luminii celei de Sus, s-a văzut pe sine şi apoi a căzut în sine şi din sine a căzut în adânc, în râul de sânge al nevinovaţilor prunci pe care i-a ucis.
    Irod, prin uciderea pruncilor, deschide poarta unei noi galaxii în univers, galaxia martirilor.
    Cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero şi au intrat în noaptea minţii. Pendula timpului pentru ei se opreşte deasupra mormântului.
    Azi, Irod nu mai taie capul pruncilor, însă, din nefericire, se încearcă tot mai mult să li se taie mintea.
    Iubite mame, ce vom răspunde lui Dumnezeu şi sociologilor la întrebarea: de ce, în şcolile noastre, în urmă cu o sută de ani, erau mai mulţi copii decât azi?!
    Oare suntem noi, cei de azi, autorii ultimului act din tragedia neamului nostru românesc?
    A face socoteli cu moartea este cea mai cumplită aritmetică pentru un neam.
    În decursul frământatei istorii a neamului românesc, unii au făcut socoteli cu moartea pentru neamul nostru, dar n-au reuşit, pentru că Dumnezeu a fost cu noi şi cu strămoşii noştri.

    Iubiţi credincioşi,

    Dreptul Iosif a luat pe Pruncul Iisus - Fiul lui Dumnezeu - şi pe maica Sa şi au fugit într-o ţară străină.
    Iată ce conlucrare tainică între Dumnezeu şi om, omul fiind chemat să fie împreună lucrător cu Dumnezeu.
    Doamne, azi mă chemi să fiu împreună lucrător cu Tine aici, la brazda de vest a României, în străvechiul pământ al Daciei, în vatra Banatului.
    Ţinând cont de faptul istoric că legiunile romane se mişcau dintr-o parte în alta a Imperiului Roman, prin analogie, putem să spunem că, încă din perioada ocupaţiei romane, printre ostaşii romani se aflau şi creştini.
    Mărturiile arheologice din secolele al III-lea şi al IV-lea ne pun în faţă urme materiale ale culturii şi credinţei creştine din părţile Banatului.
    Poziţia geografică a Banatului - în vecinătate cu Imperiul Bizantin şi cu Muntele Athos - fac din această zonă un centru creştin puternic, încă din mileniul întâi, încununat de întemeierea unor mănăstiri precum Sfântul Ioan Botezătorul de la Morisena sau Sfântul Gheorghe de la Maidan (Oraviţa), mănăstiri ctitorite la începutul secolului al XI-lea.
    Aceste mănăstiri au fost vetre de cultură şi credinţă creştină în jurul cărora s-a dezvoltat o viaţă bisericească intensă.
    Spre aceste vetre de sihăstrie se va îndrepta în anul 1650 un sihastru din Muntele Athos - pe nume de călugărie Iosif - care va conduce Biserica din Banat în calitate de mitropolit între anii 1650-1653.
    Pentru viaţa lui aleasă a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1956 (7 octombrie).
    Câte mame sfinte, câţi părinţi sfinţi n-a dat Banatul!
    Banatul este şi el un antimis cu sfinte moaşte.
    Reaşezarea din punct de vedere canonic şi administrativ a Timişoarei la loc de cinste în Biserica Ortodoxă Română, s-a făcut cu mari greutăţi, având în vedere contextul istoric al stăpânirilor străine (otomane şi habsburgice).
    Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna a fost unul din ierarhii care a promovat Biserica din Banat, dându-şi seama de importanţa unui scaun vlădicesc la Timișoara.
    Ca o încununare a strădaniilor bunilor credincioşi din Banat, după terminarea lucrărilor la această catedrală (63/32 - 82 ha - 1500mp), scaunul vlădicesc de la Timişoara, în anul 1947, revine la tradiţia istorică bisericească, la rang de mitropolie.
    Pe acest scaun vlădicesc a urcat Mitropolitul Vasile Lăzărescu şi apoi, timp de o jumătate de veac, vrednicul de pomenire Mitropolitul Nicolae Corneanu.
    Doamne, ia-mă Tu de mână şi învaţă-mă să fac primii paşi în aceste locuri binecuvântate de Tine, în care au trăit şi ţi-au slujit ţie şi neamului nostru strămoşii sfinţi din Banat, aşa cum m-a învăţat maica mea să fac primii paşii în vatra casei părinteşti.
    De azi, Banatul va fi pentru mine pridvorul Raiului, de unde, Doamne, să ne primeşti la Tine pe toţi cei ce vom mărturisi credinţa în Preasfânta Treime Dumnezeu şi „ne vom face tuturor toate” (cf. 1 Corinteni 9, 22).
    Doamne, dă-mi cheile acestui sfânt tezaur al Bisericii şi al neamului nostru din Banat şi ajută-mă ca, împreună cu cinstitul cler şi cu bunii credincioşi, să-l păstrăm în sfinţenie şi să mai adăugăm la el lacrimile credinţei şi ale pocăinţei noastre!
    În Sfânta Biserică Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl, vom trăi viaţa în Hristos şi vom dobândi pe Duhul Sfânt.
    „Biserica, care era duhovnicească, s-a arătat în Trupul lui Hristos, arătându-ne că, dacă cineva din noi va păstra Biserica în trupul său şi nu o va strica, va primi pe Duhul cel Sfânt”, ne spune Sfântul Clement Romanul (PSB vol. I , pag. 119).
    Sfântul Ignatie Teoforul zice: „Unde este Hristos, acolo este şi Biserica Universală” (Epistola către Smirneni, cap. VIII, 2 în PSB vol. 1, pag. 222).
    „Biserica este casa binecuvântată şi locul de primire al harului dumnezeiesc”, spune Sfântul Ambrozie al Milanului (PSB vol. 53, pag. 284).
    Întemeierea Bisericii este creaţia lumii din nou: în ea se creează cer nou (cf. Isaia 65, 17), (Sfântul Grigorie de Nyssa, PSB vol. 29, pag. 292).
    Astăzi, când trăim într-o lume din care se doreşte a fi izgonit Hristos, ierarhii, preoţii şi credincioşii sunt chemaţi mai mult ca oricând să rămână neclintiţi în Trupul viu al Bisericii.
    România este o Ţară creştină, România este Ţara lui Hristos.
    Biserica este maica mângâierii celor în suferinţă.
    Biserica dă sfinţi Raiului şi neamului fii binecuvântaţi.
    În Biserică ne regăsim pe noi, dar şi lumea creată de Dumnezeu.
    Biserica este spaţiul de nădejde şi de comuniune al tuturor fiilor ei, indiferent de starea socială.
    Rolul slujitorilor Sfintelor Altare este să pregătească poporul lui Dumnezeu pentru Împărăţia Sa.
    Arhiereul poartă o mare responsabilitate în viaţa Bisericii.
    El „este luat dintre oameni, pentru oameni, spre cele ale lui Dumnezeu” (Evrei 5, 1).
    El este chemat „să se facă tuturor toate” şi „în orice chip să-i mântuiască pe unii”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. 1 Corinteni 9, 22)
    Arhiereul, prin slujitorii Sfintelor Altare, adună poporul drept-credincios în jurul Sfântului Potir, unde Se află Hristos Domnul.
    Aici mărturisim aceeaşi credinţă izvorâtă din Evanghelia lui Hristos şi din cuvintele şi trăirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
    Arhiereul este garantul păstrării şi mărturisirii de credinţă a Bisericii, al păstrării Tradiţiei Sfinte şi a rânduielilor liturgice din Biserică.
    El integrează credincioşii din eparhia sa în sânul Bisericii neamului său şi prin aceasta în sânul Bisericii Universale a lui Hristos.
    El este chemat să devină glasul lui Dumnezeu pe pământ, să ia Crucea lui Hristos şi s-o ducă pe Golgota neamului său.
    Arhiereul este împreună lucrător cu preoţii din eparhia sa; cu ei şi prin ei cheamă şi îndrumă poporul lui Dumnezeu pe cărarea Raiului.

    Cinstiţi părinţi,

    Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute ca, împreună lucrând, să primim răsplata celui care a ştiut să-şi înmulţească talanţii.
    Parohia pe care o păstoriţi este locul unde împărtăşiţi credincioşilor Cuvântul, Trupul şi Sângele lui Hristos.
    Azi se produc mutaţii demografice în parohii, iar cele de la sate au o populaţie din ce în ce mai îmbătrânită.
    Suntem provocaţi azi să răspundem problemelor noi care apar într-o societate tot mai secularizată.
    Azi, preotul nu poate sluji doar la un sigur altar, ci el trebuie să slujească şi la altarul milei, al întrajutorării celor în nevoi şi în necazuri.
    Bătrânii nu sunt la marginea lumii, ci ei trăiesc în pridvorul Împărăţiei lui Dumnezeu.
    Tinerele vlăstare ale Banatului trebuie să fie o prioritate a misiunii noastre pastorale. Ei sunt viitorul Bisericii din Banat şi al neamului nostru.
    Educaţia copilului începe chiar din pântecele maicii sale; el trebuie păzit de atâtea ispite care sunt azi în societatea noastră.
    Biserica şi şcoala trebuie să conlucreze cât mai strâns pentru a lăsa Bisericii şi neamului fii de nădejde, buni creştini şi buni români, iubitori de Dumnezeu, de Neam şi de Ţară.
    De asemenea, şcoala teologică are menirea să formeze tineri bine pregătiţi şi cu o trăire aleasă pentru sfintele altare.

    Vieţuitorilor din mănăstiri,

    Vă îndemn să trăiţi după rânduielile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor duhovnici, făcând din mănăstire o oază duhovnicească spre mângâierea celor ce vin cu evlavie spre aceste vetre vechi de spiritualitate românească.

    Iubiţi fii duhovniceşti ai Banatului,

    Am răspuns azi chemării frăţiilor voastre şi a Sfântului Sinod de a veni aici, pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, în care au slujit atâţia ierarhi sfinţi, printre care şi Sfântul Iosif de la Partoş.
    Vin cu dorinţa sinceră şi sfântă de a fi slujitorul lui Dumnezeu şi al frăţiilor voastre.
    Aveţi aici un distins corp universitar care a pregătit atâţia fii ai neamului nostru românesc. Iată una din bogăţiile Banatului.
    Împreună cu cei care slujesc la altarul şcolii, cu preoţii din eparhie şi cu autorităţile locale, aş dori să-mi unesc truda mea spre binele Bisericii şi al neamului.
    Fiii Banatului s-au adus jertfe vii aici, în Timişoara, în Decembrie 1989, aprinzând din inima lor candela unui veac nou - cel al credinţei în Dumnezeu.
    Celor care s-au jertfit le port respect şi recunoştinţă, iar celor care au rămas cu lacrimi pe obraz, aş dori să le fiu o sinceră mângâiere.

    Iubiţi fii ai Banatului,

    De azi veţi fi în rugăciunile mele pe care le voi înălţa către Bunul Dumnezeu.
    Cu ziua de azi trec din Mitropolia Ardealului în cea a Banatului, dar rămân statornic în credinţa mea şi în dorinţa sinceră de a sluji lui Dumnezeu şi Bisericii neamului nostru românesc.
    Îi asigur de tot respectul meu pe toţi cei ce locuiesc în Banat, chiar dacă sunt de un alt neam şi de o altă credinţă.
    Nădăjduiesc într-o bună colaborare spre binele tuturor celor ce locuiesc aici, în acest binecuvântat pământ al Banatului.
    Întind o mână caldă şi prietenoasă fraţilor noştri aflaţi dincolo de frontiera de sud-vest a Ţării şi-i asigur de dragostea şi preţuirea mea.

    Preafericirea Voastră,

    Aţi întronizat şi aţi hirotonit mai mulţi ierarhi din Biserica Ortodoxă Română, iar azi aţi întronizat pe Mitropolitul Banatului.
    V-aţi născut pe aceste meleaguri care au un loc aparte în inima Preafericirii Voastre.
    De aceste meleaguri Vă leagă binecuvântaţii ani ai copilăriei şi ai primului abecedar.
    De aici V-a chemat Dumnezeu la cea mai înaltă şi grea slujire din Biserica Ortodoxă Română, aceea de Patriarh.
    Preafericirea Voastră, purtaţi crucea unei întregi biserici, iar mie mi-aţi încredinţat de azi să port Crucea Banatului.
    Mulţumesc Preafericirii Voastre şi Sfântului Sinod pentru încredere şi Vă rog să mă pomeniţi în rugăciunile Preafericirii Voastre.
    Mă îndrept acum, în cuvântul meu, către venerabilul Vlădică Timotei al Aradului, către Preasfinţitul Lucian al Caransebeşului, către Preasfinţitul Paisie, rugându-i ca împreună să slujim lui Dumnezeu şi credincioşilor din Banat.
    Las cuvânt de mângâiere preoţilor, cinului monahal şi credincioşilor din Eparhia Munţilor, pe care nu-i voi uita în rugăciunile mele.
    Dumnezeu să fie cu mine şi cu toţi cei ce azi îmi sunt încredinţaţi spre păstorire!
    †Ioan al Banatului

    Imediat după cuvântul de învăţătură, Vlădicul Ioan i-a înmânat Patriarhului Daniel ofranda sa, „o ramură de brad din Carpaţi”, adusă tocmai din Episcopia Munţilor, şi anume o icoană, lucrată în frescă, cu cel căruia Preafericitul Părinte îi poartă numele, Sfântul Prooroc Daniel, un dar de preţ „pe care vi-l dau din adâncul unei inimi care a bătut în Carpaţi şi care va bate în continuare pentru această Ţară”. Nu a uitat apoi, cu lacrimi în ochi, nici de noi, de românii din Covasna şi Harghita, de care „nu ne despărţim, ci împreună cu care vom fi în comuniune şi vom face un arc peste munţi, aşa încât în 2018 această Ţară să semene cât mai mult cu Ţara pe care ne-au lăsat-o strămoşii în anul 1918”. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
    La finalul istoricului eveniment, Înaltpreasfinţitul Ioan, Mitropolitul Banatului, a fost prezentat mulţimii de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pe treptele monumentalei Catedrale Mitropolitane ce tronează în centrul municipiului de pe Bega. Şi nu oricum, ci în toată puterea unei ninsori a bucuriei. Iată, în urmă cu o săptămână, la Sfântu-Gheorghe, la plecarea Înaltpreasfinţitului ploua a tristeţe, iar acum, la Timişoara, ninsoarea simboliza, evident, bucuria primirii noului întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Banat.

    Categorie:


    0 0

    Mesaj

    De la răsărit de Carpaţii de care sunteţi legat prin dăruirea cu care aţi condus şi ocrotit pe ortodocşii români din Eparhia Covasnei şi Harghitei, fiindu-le stâlp şi nădejde, ierarh şi apropiat, ale căror năzuinţe şi dureri au fost şi ale Înaltpreasfinţiei Voastre, venim astăzi, în cetatea Timişoarei, să ne alăturăm tuturor celor care v-au fost alături la bine şi la greu în cei peste douăzeci de ani de păstorire în înaltul şi plin de responsabilităţi Scaun Episcopal de la Miercurea-Ciuc şi să vă transmitem felicitările şi cele mai bune gânduri ale noastre în această măreaţă zi, în care aţi fost întronizat în înalta demnitate de Mitropolit al Banatului. Este o încununare a meritelor, a muncii, a spiritului jertfelnic şi slujirii Bisericii noastre strămoşeşti cu pioşenie, cinste şi dragoste de oameni.
    Dorim ca Bunul Dumnezeu să vă dea puterea de a vă duce mai departe misia Înaltpreasfinţiei Voastre în slujba Ortodoxiei şi Neamului Românesc. Nu vă va fi uşor, dar, aşa cum aţi demonstrat în nenumărate rânduri, suntem siguri că veţi avea tactul şi harul cu care sunteţi înzestrat pentru a trece peste încercările care vor veni, iar cei pe care-i păstoriţi vor aprecia, aşa cum se cuvine, eforturile şi dăruirea pentru binele lor.
    Ca oameni care am colaborat ani buni cu Înaltpreasfinţia Voastră, cât aţi diriguit, cum nu se putea mai bine, greaua Episcopie a Covasnei şi Harghitei, avem o umbră de regret că nu mai suntem la fel de aproape geografic, însă ne mândrim că acel ierarh, acel slujitor ales al lui Dumnezeu, în apropierea căruia am simţit întotdeauna o anumită stare greu explicabilă, dar deosebit de plăcută, de înaltă încărcătură emoţională, prin voinţa Domnului a urcat o importantă treaptă în ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, dar şi pe scara valorilor Neamului Românesc. Vă asigurăm că vă vom avea mereu aproape în sufletele noastre, iar atunci când drumurile ne vor aduce pe aceste meleaguri, vom bate şi la poarta Mitropoliei, care, cu certitudine, ni se va deschide.
    În acest ceas ales, vă dorim multă sănătate, iar Dumnezeu să vă ajute şi să vă întărească întru slujirea Neamului Românesc, de care sunteţi ataşat cu toată fiinţa, cât mai mulţi ani de acum înainte, precum şi viaţă îndelungată.
    Primiţi, vă rugăm Înaltpreasfinţia Voastră, asigurarea deosebitei noastre preţuiri şi consideraţiuni.
    Vilică Munteanu, Director Arhivele Naţionale Bacău
    Maria Dohotaru, Director General Editura şi Tipografia „Magic Print” Oneşti

    Timişoara, 28 decembrie 2014

    Categorie:


    0 0

    De sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, joi, 25 decembrie 2014, după slujirea Sfintei Liturghii, în Biserica Ortodoxă cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din satul Aita-Medie s-a petrecut un eveniment deosebit pentru micuţa comunitate din această localitate situată în nord-vestul judeţului Covasna. După o viaţă închinată Bisericii Ortodoxe, pe care a sprijinit-o moral şi material, în mod deosebit după trecerea la Domnul a unicului său fiu, Victor, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei şi Mitropolitul ales al Banatului, i-a conferit lui Victor Şimon din Aita-Medie Ordinul Crucea Munţilor, distincţie instituită de înaltul ierarh în septembrie 2014, la împlinirea a două decenii de la înfiinţarea Eparhiei Munţilor. Astfel, Ordinul Crucea Munţilor, clasa a II-a, este ultima asemenea disctinţie acordată de IPS Ioan înainte de plecarea sa în municipiul de pe râul Bega, acolo unde între timp a şi fost întronizat Arhiepiscop al Timişoarei şi Mi­tropolit al Banatului.
    Domnul Victor, cum i se spune, un om simplu, dar aflat în paza lui Dumnezeu şi susţinut îndeaproape de îndrăgita sa soţie, doamna Eugenia, a primit Ordinul Crucea Munţilor, iată, la venerabila vârstă de 71 de ani, din mâinile părintelui paroh Iustin Gârleanu, cel care a mijlocit la Vlădica Ioan acordarea acestei ultime distincţii în Episcopia noastră. Diploma Episcopală pentru Victor Şimon a fost însă semnată de bunul nostru Arhiereu pe loc într-una din ultimele dimineţi petrecute în curtea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, chiar înainte de Naşterea Domnului - Anul 2014. Şi, cu toate că a mai dorit să ajungă încă odată în Parohia Aita-Medie, poate în curtea lui nenea Victor, acolo unde adesea poposea, nu a mai reuşit, din pricini strict legate de timpul scurt. Astfel se face că, aşa cum spuneam, l-a însărcinat pe părintele Iustin Gârleanu să îl reprezinte şi să-i confere Ordinul lui Victor Şimon. Prin acest gest nobil, şi de mulţumire pentru câte a făcut pentru Biserica strămoşească, Arhiepiscopul Mun­­ţilor a dorit să-i transmită unui OM, pentru că Înaltpreasfinţia Sa mult îi iubeşte pe OAMENI, că deşi acum distanţa îi separă, sentimentele sunt cele care contează şi care îi unesc pe toţi aceia ce îl iubesc pe Tatăl Cel Ceresc.
    La cum îl cunoaştem pe Vlădica Ioan, suntem siguri că astfel de sentimente nutreşte, în inima sa mare, faţă de fiecare credincios pe care l-a cunoscut în cele două decenii de arhipăstorire aici în Carpaţi. Fie ca Domnul să îl aibă în pază în noua sa misi­une, acolo unde a fost chemat de oameni şi dus de Bunul Dumnezeu, la Vestul României.

    Categorie:


    0 0

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
    Braţele nervoase, arma de tărie,
    La trecutu-ţi mare, mare viitor!
    Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
    Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
    Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Vis de răzbunare negru ca mormântul
    Spada ta de sânge duşman fumegând,
    Şi deasupra idrei fluture cu vântul
    Visul tău de glorii falnic triumfând,
    Spună lumii large steaguri tricoloare,
    Spună ce-i poporul mare, românesc,
    Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

    Îngerul iubirii, îngerul de pace,
    Pe altarul Vestei tainic surâzând,
    Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
    Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
    El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
    Guste fericirea raiului ceresc,
    Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Tânără mireasă, mamă cu amor!
    Fiii tăi trăiască numai în frăţie
    Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
    Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
    Arme cu tărie, suflet românesc,
    Vis de vitejie, fală şi mândrie,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

    Categorie:


    0 0
  • 01/25/15--23:37: Memento Eminescu!
  • În agenda culturală a lunii ianuarie, data naşterii marelui scriitor Mihai Eminescu, reper al culturii şi al literaturii noastre naţionale, a constituit, pentru toţi cei care preţuiesc literatura, prilej de întâlnire cu artele şi trecutul, încărcat de aura sa unică şi imposibil de estompat de trecerea timpului, datorită dăruirii celor care iubesc frumosul.
    Astfel, pentru a marca aşa cum se cuvine acest moment aniversar, în 15 ianuarie a.c., elevii clasei a X-a C de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, județul Covasna, au organizat un concurs tematic, ce a avut ca obiective cunoaşterea biografiei şi a operei lui Mihai Eminescu, cel care va rămâne mereu, prin contribuţia sa la dezvoltarea literaturii române, un model greu de egalat.
    Evenimentul „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” a fost promovat prin afişe realizate, cu talent şi imaginaţie, de elevul Ferencz Adrian, care a apelat la o cromatică aparte şi la un design deosebit, şi prin pliante, editate de subsemnata, în calitate de profesor coordonator.
    După ce s-au organizat pe echipaje, constituite fiecare din câte trei elevi, participanţii la competiţie au răspuns, în scris şi oral, la un set de întrebări, într-un timp foarte scurt, stabilit de juriu, în funcţie de gradul de dificultate al fiecărei cerinţe.
    În timp ce avea loc proba teoretică, prin care s-a verificat cunoaşterea bibliografiei parcurse de concurenţi, s-a desfăşurat şi proba de desen, ce viza talentul, imaginaţia, creativitatea elevilor filologi. Fiecare echipaj şi-a desemnat câte un membru care trebuia să realizeze un desen inspirat de o poezie eminesciană, stabilită, prin tragere la sorţi, înainte de începerea concursului.
    Cea de-a treia probă, totodată şi cea mai aşteptată, a stârnit şi cele mai puternice emoţii, deoarece cu toţii au trăit, la maximum, recitalul oferit de elevii cei mai talentaţi. Fiecare echipă şi-a numit câte un concurent, care a recitat din lirica eminesciană, iar eleva Hilda Tătar a surprins, ca şi altădată, prin sensibila sa interpretare şi prin timbrul său aparte, ce a făcut ca frumoasa şi cunoscuta melodie „Sara pe deal” să primească aplauzele tuturor.
    Juriul, format din elevele Iulia Gheorghe (preşedintele Consiliului Elevilor de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”), Ruxandra Lazăr (şefa clasei), Bianca Neguţescu şi Diana Schuler, a avut sarcina de a stabili laureaţii competiţiei, după evaluarea lucrărilor, a desenelor şi a prestaţiei artistice.
    După ce au răspuns la proba teoretică, făcând faţă şi provocărilor artistice, au fost desemnaţi şi căştigătorii: Ana Ciobanu, Cynthia Diaconu şi Teodora Havriliuc au obţinut Premiul I, Lauenţiu Matieş, Rareş Ionel, Bianca Bejan - Premiul al II-lea, iar Mălina Marinescu, Cristina Gavriliţă şi Laura Preda - Premiul la III-lea.
    În final, toţi participanţii la acest eveniment au fost răsplătiţi prin aplauze, diplome şi cărţi, sponsor fiind, şi anul acesta, Revista de Literatură a Clubului „The Albatross”, din Sfântu-Gheorghe.

    Categorie:


    0 0

    După o muncă susținută pentru ca și noi, covăsnenii, să avem o viață culturală bogată în evenimente și acțiuni (spectacole cu maeștrii Veta Biriș, Nicolae Furdui Iancu și Ion Caramitru, nenumărate piese de teatru ș.a.m.d., la care media audienței a fost de 300 de persoane la o capacitate a sălii de 260 de locuri), într-o sală pentru a cărei reabilitare plătim un împrumut contractat pe 20 de ani, iată că la un spectacol unic, extraordinar și inedit, „Eternul Eminescu”, dedicat Zilei Culturii Naționale, nu s-au vândut decât 170 de bilete, evenimentul fiind gândit și ca un test al persoanelor dornice de cultură, fără a se depune eforturi deosebite pentru vânzarea biletelor cu o lună înaintea spectacolului.
    Constatăm deci, cu amarnică tristețe, că adevărul spectacolului l-au trăit doar spectatorii, că despre acest spectacol nu se poate vorbi nici la trecut și nici la viitor. Numărul celor care n-au participat la acest spectacol (mă refer la elevii și profesorii de la Școala „Avram Iancu” și de la Liceul „Korosi Csoma Sandor”, în principal, dar și la intelectualii covăsneni, și nu numai) au definit prezentul cultural românesc al Covasnei. Eminescu ne-a lăsat scrisă lecția lui de viață: „Patria vieții e numai prezentul / Clipa de față numa-n ea suntem, Suntem în adevăr. Iară trecutul și viitorul / Numai o gândire-s / În van împingeți ce vi-i dinainte / În van doriți acelea ce-or veni”. Cine-l contrazice, lovit de adevăr, pe Eminescu?
    Poate doar a șasea cerere a rugăciunii către Tatăl Ceresc, retradusă recent și recitată, în spectacolul „Eternul Eminescu”, de către soprana Mădălina Bourceanu: „Și nu ne lăsa pe noi în ispită!”. Ispita de a primi indemnizația de consilier doar pentru prezența la ședințele Consiliului Local, fără nicio altă implicare.
    „Eternul Eminescu” a fost un colaj de suflet, muzică și poezie, în care spectatorii au simțit cum poezia lui Eminescu emană romantice armonii muzicale. Dincolo de fiecare vers, de fiecare cuvânt de amor rostit de către Veronica sau Mihai, rămânea misterul, rămânea vraja, care erau apoi completate de fantezia și rafinamentul interpretării renumitului pianist Virgil Mihăilescu, compozitor, dirijor, muzicolog și profesor. Naiul intervenea și el magic și grațios în mâinile elevei Cristina Petcu, iar interpretarea ei, cu acompaniamentul la pian, a Baladei lui Ciprian Porumbescu, ne-a copleșit. Cristina Petcu purta un frumos costum popular, trimițându-ne cu gândul la legătura profundă a lui Eminescu cu creația folclorică. Știam că Eminescu colinda din sat în sat cu trupa de teatru culegând folclor din popor, topind apoi în propria creație literară comoara populară notată cu migală, perseverență și har. Eminescu iubea muzica și, în special, muzica populară. „Eminescu cânta frumos cântece populare - scrie un cercetător -, avea glas dulce de-ți dădeai cămașa să-l asculți.”
    Liedul „Mai am un singur dor”, versuri de Mihai Eminescu și compus de Guillelm Șorban, interpretat de vocile cultivate ale sopranei Mădălina Bourceanu și, deja prietena noastră, mezzosoprana Noemi Karacsony, ne-au transfigurat, pentru câteva secunde, în Domnul cel de pasăre măiastra, în Domnul cel de nemurirea noastră și ne-au demonstrat că fraza melodică, ritmul și armonia sunt apte să conlucreze fericit cu muzica însăși a versului eminescian. „Ca să scrii un cântec pe versuri de Eminescu trebuie să ai geniul melodic al lui Schubert” - spunea un om de cultură contemporan.
    O surpriză a spectacolului a fost naistul Marian Popa, venit din Franța pentru a ne cânta și încânta cu Ciocarlia.
    Actorii Camelia Filofteia Varga și Mihai Giuritan, chemați în spectacol de către profesoara Doina Mihăilescu, realizatoarea lui, au impresionat prin recitalul lor, într-un dialog romantic, sau prin poeziile de dragoste ale celor doi îndrăgostiți. Decorul a fost simplu, dar sugestiv, contribuind și el la realizarea ambianței romantice pe care o respirăm în fiecare colț al sălii de spectacol.

    dr. Nicolae Enea, membru în Comisia de Cultură a Consiliului Local Covasna

    Categorie:


    0 0

    De dată recentă am avut o convorbire cu domnul Valentin Constantin Betfelean, director al Direcţiei Poliţia Locală din cadrul Primăriei Târgu-Mureş. De această dată am încercat să reliefăm alte înclinaţii ale domniei-sale, extraprofesionale, mai puţin cunoscute...
    - Am aflat că dumneavoastră aţi ridicat un monument la Miheşul de Câmpie, judeţul Mureş, cât şi un bust al unui brav înaintaş român, o personalitate a istoriei noastre naţionale.
    - Am avut iniţiativa şi am sprijinit pentru ridicarea unui bust al lui Eugen Cristescu, considerat de către specialişti „Asul serviciilor secrete româneşti”. Bustul l-am ridicat la Baia-Mare, unde mă aflam într-o perioadă a activităţii mele. Ţinând cont că niciun erou al Serviciilor Secrete nu avea un bust în România, toate celelalte arme glorificându-şi în timp conducătorii şi eroii, am considerat că este normal ca şi Serviciul Secret să aibă un bust. A fost realizat de un artist plastic profesionist, Ioan Marchiş, cunoscut de altfel ca unul dintre cei mai buni artişti plastici în artă monumentală. Bustul este realizat în bronz, pe soclu de marmură şi aduce un omagiu acestui om care a condus SSI-ul - Serviciul Secret de Informaţii - în perioada interbelică şi a celui de Al Doilea Război Mondial, când a reuşit să penetreze informativ atât Serviciul Secret German, cât şi Serviciul Secret Sovietic, nefiind prinşi atunci între două forţe mondiale, între două puteri militare, şi datorită informaţiilor obţinute de Eugen Cristescu prin subordonaţii săi. Am reuşit atunci să luăm decizii, care, ulterior, au diminuat pierderile pe care le-a suferit România, sau pe care le-ar fi putut suferi. Bustul a fost ridicat în anul 2000. Vreau să vă spun că s-a bucurat de o înaltă apreciere din partea directorului Serviciului Român de Informaţii, domnul Costin Georgescu. La momentul inaugural al dezvelirii Eroului Naţional au participat conducători de instituţii militare, specialişti ai seviciilor secrete din toate ministerele şi armele României, cât şi oficialităţile locale şi judeţene. Despre Eugen Cristescu mai trebuie adăugat ceva. El a fost anchetat de către ruşi în încercarea de a obţine de la el informaţii. În toată perioada anchetării sale, distinsul patriot a dat dovadă de multă demnitate. Ca un semn de întrebare ce rămâne asupra situaţiei sale, se ştie că a fost recuperat de serviciile specializate britanice, după ce s-a întors din URSS în România. Pe această temă, domnul Cristian Troncotă a scris o carte intitulată „Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti”. Eu consider şi acum că, în mod normal, Academia Naţională de Informaţii ar fi fost bine să se denumească „Academia Naţională de Informaţii «Eugen Cristescu»”.
    Cu privire la cel de-al doilea monument, pe care l-am ridicat la Miheşul de Câmpie, vă spun că este un ansamblu monumental din care face parte o cruce stilizată, cu înălţimea de 12 metri, iar lângă ea s-a montat un catarg înalt de 15 metri şi un drapel tricolor românesc de 48 metri pătraţi. Monumentul este amplasat pe una dintre cele mai mari înălţimi de pe Câmpia Transilvană, respectiv pe Dealul Gării de la Miheşul de Câmpie. Acest monument a fost ridicat în memoria celor 52 de eroi paşoptişti din Miheşul de Câmpie şi din Răzoare, care au fost omorâţi în 1849 de armatele generalului Bem, drept represalii pentru participarea la Revoluţia de la 1848 condusă de Avram Iancu. Ansamblul monumental s-a desăvârşit în anul 2002, la 1 Decembrie, dată cu o puternică rezonanţă pentru toţi românii, Ziua Naţională a României. La sfinţirea monumentului au participat doi preoţi din satul Răzoare, mulţi cetăţeni din Miheşul de Câmpie şi din Răzoare, oficialităţi din Târgu-Mureş. Persoanele invitate la eveniment nu s-a dorit a fi implicate sub aspect politic, aflându-se în desfăşurare la acea vreme o campanie electorală, deci nu au fost invitate persoane membre ale formaţiunilor politice. Au fost invitate personalități din domeniul culturii, precum celebrul cântăreţ de muzică populară şi preot Ciprian Pop, dar și Gheorghe Vanga, împreună cu Ansamblul „Mioriţa” și două tinere din comună care au recitat poezii patriotice. Nu lipsit de importanţă este faptul că au fost prezente şapte posturi de televiziune, manifestarea fiind difuzată în direct, inclusiv în Europa şi Canada, de către televiziunile care au acoperire de transmitere naţională şi internaţională.
    Nu m-am oprit aici cu iniţiativele mele. Consider că trebuie să fie un crez pentru fiecare român promovarea valorilor perene ale Neamului Românesc, apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, datorii nobile care pot fi îndeplinite inclusiv prin acţiuni cultural-istorice, comemorative. Pentru a putea da greutate şi consistenţă acţiunilor organizate în plan social şi ştiinţific, am înfiinţat Asociaţia Culturală „Constantin Romanu-Vivu”, a cărei preşedinte sunt. Prin intermediul ei am reuşit să sprijinim ridicarea mai multor monumente eroilor neamului pe raza judeţului Mureş, precum şi reeditarea unor lucrări cu caracter istoric. Una dintre ele se referă chiar la Constantin Romanu-Vivu, scrisă de Vasile Netea. Nu este singura pe această temă. Am colaborat cu domnul Ilarie Gheorghe Opriş şi Asociaţia Culturală „Sfântul Gheorghe” din Sângeorgiul de Mureş. În anul 2014 am organizat un simpozion pe tema revoluţei paşoptiste, tot prin intermediul Asociaţiei Culturale „Constantin Romanu-Vivu”, al cărui temă a fost personalitatea acestui prefect al lui Avram Iancu, mai precis, prefectul Legiunii a XII-a a Crăișorului Munților. El a fost cel care a condus armatele lui Iancu pe Valea Mureşului Superior. Anterior preluării acesei funcţii, el a avut o serie de bătălii pe care le-a dus cu cei ce doreau reprimată revoluţia paşoptistă, bătălii care s-au dat în zona Cecălaca, Bichiş, Ozd şi unde armatele conduse de către Constantin Romanu-Vivu au ieşit biruitoare. De ce Constantin Romanu-Vivu ca mentor, ca denumire a asociaţiei noastre culturale? El este de loc de foarte aproape de noi, de la graniţa cu judeţul Mureş. Este originar din Pintic, sat ce aparţine comunei Toaca, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi-a făcut studiile la Bucureşti şi apare în celebra frescă în care revoluţionarii paşoptişti prezintă Drapelul României, a administraţiei României de atunci, el fiind persoana care duce în mână stindardul, alături fiindu-i Nicolae Bălcescu. Din păcate, el a avut un sfârşit tragic. A fost ucis mişeleşte la Sângeorgiul de Mureş, mai precis, între Sângeorgiul de Mureş şi Târgu-Mureş. El trebuia să fie însoţit pentru o dreaptă judecată în Dieta de la Cluj. Urma să fie dus la Cluj, însă exponenţii revoluţiei paşoptiste ungare l-au ucis mişeleşte, fiind legat de mâini şi de picioare. La Sângeorgiul de Mureş, pe locul unde a fost ucis Constantin Romanu-Vivu s-a ridicat o troiţă în memoria sa. Mai târziu, prin grija Primăriei Sângeorgiului de Mureş, a domnului Ilarie Gheorghe Opriş, în faţa Gimnaziului din Sângeorgiul de Mureş s-a ridicat un bust în memoria eroului paşoptist, atât de drag nouă, atât el, cât şi momentul care a fost, de altfel, scânteia ce a generat, ulterior, Mica Unire de la 1859. Paşptiştii au fost cei ce au aprins dorinţa de Unire şi sentimentul naţional românesc, ca mai apoi, să se desăvârşească cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, când, în sfârşit, România a devenit „dodoloaţă”.
    - Ce vă propuneţi să faceți, în cadrul Asociaţiei Culturale „Constantin Romanu-Vivu”, în anul care tocmai a început?
    - Pentru anul acesta avem în proiect organizarea a două simpozioane, unul de interes naţional şi altul internaţional, pe tema promovării valorilor istorice naţionale. Avem deja spre tipărire patru lucrări cu caracter ştiinţific, istoric şi cultural. Sunt convins că mai mulţi târgumureşeni, oameni mai înstăriţi, dar şi instituţiile statului, vor agrea şi vor fi alături de noi în iniţiativele noastre, deoarece nu urmărim altceva decât punerea în pagină şi aducerea în fața opiniei publice naţionale şi internaţionale a durerilor, frământărilor, a zbuciumului acestui Neam Românesc, aşezat aici, la întretăierea atâtor drumuri, interese şi forţe europene care au încercat să ne strivească, dar n-au făcut altceva decât să ne întărească.
    - Sunteţi foarte legat de viaţa culturală. Aveţi o pasiune pentru cultură, pentru artă. Sunteţi prezent la multe vernisaje de expoziţii de pictură, lansări de carte, simpozioane şi altele. De când aveţi această pasiune?
    - Această pasiune o am din anul 1990. Mi-a fost insuflată de artiştii plastici profesionişti, prietenii mei de altfel, Adrian Chira, Vasile Mureşan, Ţica Mureşan, specialistă în carte veche şi, bineînţeles, prietenul meu, Ioan Şulea, actualul director al Muzeului de Artă din Târgu-Mureş. În acea perioadă zbuciumată, în calitatea profesională pe care o aveam, era inclusă şi aceea de a proteja lucrările de patrimoniu naţional, care se doreau a fi scoase în afara teritoriului României, în mod ilegal. Bineînţeles, având asemenea colaboratori în cadrul Oficiului Judeţean pentru Patrimoniul Naţional, am reuşit să estompăm şi chiar să documentăm activităţile infracţionale ale celor care au dorit să văduvească patrimoniul naţional de valori. Din păcate, nu am reuşit să stopăm în totalitate acel flagel. Datele şi informaţiile primite au fost instrumentate de către instituţiile abilitate şi, în continuare, se cercetează unele aspecte privind dispariţia unor incunabile din cadrul Bibliotecii Teleki, de exemplu, dar n-ar fi singurele valori pe care le-a pierdut patrimoniul cultural autohton, patrimoniul istoric autohton. Ar fi şi altele. Revenind la ideea de bază, atunci am început să prind drag de artă. Până în prezent am organizat mai multe tabere de pictură. Am fost director al taberelor de pictură organizate de municipalitate. În total 29 până acum, la care au participat artişti plastici profesionişti, cât şi amatori. Am o colecţie de pictură. Nu este foarte mare, dar este valoroasă, valoroasă şi din punct de vedere sentimental, fiindcă sunt lucrări ale prietenilor mei enumeraţi anterior şi nu numai ale lor. Am o colecţie de ulcioare, din toate zonele României: din Maramureş, Oltenia, Moldova, Dobrogea; din Basarabia am primit chiar de la primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă şi de la pretorul sectorului Râşcani, Mihai Cârlig. Am primit ulcioare foarte valoroase. Am, de asemenea, o colecţie din obiecte din bronz şi din argint, la birou. Le ţin, că sunt valoroase, spun eu; unele dintre ele le-am găsit pe internet. Evaluate toate, dar absolut toate, evidenţiază cu precădere talentul poporului nostru, înclinaţia spre artă, spre frumos, dorinţa de a lăsa ceva celor ce vin după noi. Am obiecte în colecţie de la 1650, 1700 şi, spre contemporaneitate, din diferiţi ani şi diferite epoci. Am să continui pe linia aceasta, să-mi îmbogăţesc colecţiile. Sper să le insuflu şi copiilor mei, celor doi băieţi, dragostea de a păstra şi a duce mai departe această preocupare. În cele din urmă, sunt convins că toate valorile pe care le-am acumulat, pe care le am în colecţiile acestea, vor fi donate unui muzeu, deoarece acolo sunt cel mai bine puse în valoare şi când facem un gest de acest gen, trebuie să ne gândim că cei ce vin după noi trebuie să vadă şi să înţeleagă aceste valori, să le aprecieze şi să fie mândri de ceea ce a putut crea în plan artistic acest neam al nostru.
    - Care vă este obiectul cel mai drag din colecţii?
    - Toate îmi sunt dagi. Este foarte greu să alegi. Puneţi această întrebare oricărui colecţionar şi vă asigur că n-o să poată să vă spună. De fiecare din aceste obiecte te leagă o prietenie, te leagă o amintire, dorinţa de a-l avea. Pe unele dintre ele le-am achiziţionat mai greu, în timp. Am văzut, de exemplu, lucrarea pe care o vedeţi expusă, „Femeia dintr-un lemn”. Autorul, Gheorghe Mureşan, artist plastic profesionist, foarte bine cotat în plan naţional şi internaţional, mi-a vândut-o în rate. Fiind prieteni, mi-a vândut-o în şase rate. Cum să nu-mi fie dragă când ştiu că mi-am dorit acea sculptură! Îmi sunt foarte dragi şi lucrările lui Adi Chira, cu această viziune a lui post-modernistă, a lui Şulea, în seria „Potir”: „Paharul vieţii”, paharul cu care a băut Iisus, bineînţeles portretele lui Vasile Mureşan, apoi lucrări de-ale lui Oscar Han, de Jalea, Marcel Chinoagă, care la un moment dat a fost cel mai bun, dacă nu, cu certitudine, unul dintre cei mai buni graficieni ai lumii, contemporan cu noi fiind şi el. E o dorinţă de a avea lucrări de valoare şi, ceea ce este important, este că am reuşit să fac diferenţa în timp, datorită oamenilor care m-au învăţat lucruri multe în domeniul artei, între kitsch și o lucrare valoroasă, să pot întrevedea creşterea în valoare a unei lucrări odată cu trecerea timpului, valoarea intrinsecă a alteia prin semnătura autorului sau, ştiu eu, evoluţia artistică a unui tânăr artis plastic, care, la început nu era foarte mediatizat. Artiştii, de obicei, după ce trec în eternitate sunt mai recunoscuţi, li se recunoaşte valoarea, din păcate, spun asta pentru că nu este normal să nu ne estimăm la justa lor valoare oamenii care în domeniul acesta sunt performanţi, decât după ce pleacă dintre noi. Uitaţi-vă, nu mai departe, francezii, cum ştiu ei de fiecare dată când apare un artist plastic tânăr, să-l ridice, să-i crească cota, să-l ajute, să-l promoveze. Nu mai departe, „Micuţa Picaso”, denumită aşa, moldoveanca noastră de aici, din România, care nu era luată în seamă la noi. Când a ajuns cu lucrările ei la Paris, a avut un succes fulminant. Poate n-a fost cel mai elocvent exemplu pe care l-am dat. Dar, să vorbim de Brâncuşi, care, la fel, în Țara lui, olteanul care a ajuns cel mai mare sculptor al lumii, nu a fost apreciat? I s-au pus chiar beţe-n roate de către regimul din România şi a trebuit să ajungă la Paris, ca, în sfârşit, o lume întreagă să recunoască valoarea celui mai bun „meseriaş” din această breaslă. Cel mai mare sculptor al lumii, vedeţi, o lucrare de-a lui se vinde acum cu zeci de milioane de euro... De aceea spun, noi poate că n-am ştiut să-i apreciem pe aceşti oameni, cât au fost în viaţă, dar, odată cu trecerea timpului, lucrările lor cresc mereu în valoare.
    - Ce vă doriţi acum, când 2015 abia a început?
    - Îmi doresc să pot să continui promovarea unor lucrări de valoare, care să evidenţieze primatul şi continuitatea românească în arealul specific, care să poată contribui la combaterea tezelor revizioniste, a teoriilor roesleriene sau de orice altă natură, pentru că, în sufletul meu, sunt convins că NOI SUNTEM D-ACIA, ADICĂ DE AICEA. ASTA ÎNSEAMNĂ CUVÂNTUL „DACIA”. Multă lume nu ştie, pentru că n-a fost în Apuseni. Oamenii n-au văzut cetăţile dacice, n-au stat de vorbă cu ţăranii de acolo, care, parcă sunt coborâţi de pe Columna lui Traian. Aşa mi-a spus unul dintre ei. A bătut cu piciorul în pământ şi a spus: „Suntem d-acia! De-asta s-a numit acest ţinut «Dacia»”. Şi din cauza aceasta, toate dansurile românilor, indiferent de zonă, că-i Ardeal, că-i Maramureşul cu precădere, că-i Moldova, Oltenia, că-i Dobrogea, toate dansurile au bătaia cu piciorul în pământ. Legătura cu acest pământ al Neamului Românesc. Celelalte dansuri, chiuituri, cimilituri şi porturi fluturate cu picioarele şi mâinile prin vânt sunt exact aşa: aer, vânt, care vine, trece, dar noi suntem şi rămânem d-acia.
    - Vă mulţumesc pentru opiniile exprimate şi vă dorim să vi se împlinească dorinţele.
    - Și eu vă mulțumesc și vă doresc un An Nou fericit!

    Categorie:


    0 0

    24 ianuarie 1859 - 24 ianuarie 2015, 156 de ani

    Ziua de 24 ianuarie 1859 a inaugurat schimbări decisive în istoria Naţiunii Române. N-a avut loc atunci doar o simplă ştergere de nefiresc hotar între cele două principate româneşti, ci a fost vorba de făurirea prin ingenioasa formulă a dublei alegeri a unei noi realităţi politice. Se realiza în acest fel, o uniune personală care reprezenta un prim şi important pas pe calea unităţii naţionale. „Faptul este atât de mare - scria corespondentul ardelean al „Foii pentru minte” de la Braşov - bucuria atât de clocotitoare, încât pana tremură în mâna mea şi o las.” Pentru cititorii „Condeiului ardelean” am făcut o selecţie de documente edificatoare privind Unirea Principatelor Române.
    Să nu uităm că 24 ianuarie a fost posibil prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în ziua de 5 ianuarie 1959, ca şef al statului în principatul Moldovei. Cunoscând Proclamaţia sa, după alegerea ca Domn al Moldovei, încă de pe băncile facultăţii, în contextul recentelor alegeri prezidenţiale, cred că este bine să o aduc la cunoştinţa întregii Naţii şi alesului ei. Proclamaţia, care a influenţat decisiv alegerea sa şi-n Ţara Românească, constituie şi astăzi un model al felul în care un ales al naţiei trebuie să-şi privească poporul şi atribuţiile sale, încredinţate de popor. Nu ar fi lipsit de interes ca şeful actual şi viitorii candidaţi la şefia Statului Român, să cunoască această proclamaţie, mai mult, să urmeze acest exemplu al Marelui Domn al Unirii, Alexandru Ioan I. În acest sens reproduc fragmente din acest document, dar şi din altele, pentru luare aminte a tuturor celor interesaţi:
    „Noi, Alexandru Ioan I. Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn al Moldovei. La toţi de faţă şi viitori sănătate. Voinţa naţiei, prin legiuitul ei organ, Adunarea electivă, ne-a ales Domn al Moldovei. Suindu-ne pe tron cu numele de Alexandru Ioan I., cea dintâi datorie a noastră este de a ne adresa către voi, iubiţi compatrioţi, de a vă dori pace şi fericire şi de a vă spune care sunt cugetările şi ţintirile noastre. Înainte de a ne sui pe tronul la care ne-a chemat încrederea naţiei, noi, în faţa Adunării (elective - n.n.), am făcut următorul jurământ: Jur, în numele prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă şi pe cei ce m-au iubit şi pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea Naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie de ajutor. Acest jurământ arată linia de purtare ce avem a păzi în domnia noastră. ... Guvernământul nostru se va grăbi de a face legiuirile organice cerute de Convenţie (de la Paris, din 1858, care stabilise Statutul - „Constituţia” celor două Principate - n.n.) şi care sunt menite de a introduce în societatea noastră marile principii ale staturilor moderne. Pentru ca aceste mari reforme să aibă drept rezultat fericirea obştească, noi sfătuim şi îndemnăm pe toţi compatrioţii noştri de orice stare şi condiţie să uite dezbinările şi urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea între fiii aceleiaşi ţări şi naţii, numai o deplină armonie între toate clasele societăţii, întrunind aşa toate puterile, poate să ne întărească; şi aşa, şi gubernământul şi poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului. Misia noastră, deşi frumoasă, este mare şi foarte grea: nu vom putea-o împlini decât dacă vom avea îmbrăţişarea sinceră şi sprijinul puternic al compatrioţilor noştri. Toate zilele noastre vor fi întrebuinţate în chip de a le merita şi dobândi. Noi facem un apel la patriotismul, râvna şi activitatea funcţionarilor publici cari sunt legiuitele organe ale guvernului în relaţiile sale cu particularii. Legile căzuseră în părăsire şi cu dânsele toată puterea ocârmuirii. Legile trebuie să-şi redobândească toată autoritatea. Puterea executivă, având a fi în viitor organul legalităţii celei mai stricte, trebuie dar ca să fie tare şi respectată de toţi. Trebuie ca în viitor fiecare cetăţean fără deosebire să fie apărat în onorul, în viaţă şi în averea sa. Aceste mari bunuri sunt încredinţate ocrotirei autorităţilor publice. Precum vom avea de bucurie a căuta şi a răsplăti toate meritele, tot devotamentul, tot serviciul onorabil al funcţionarilor mari şi mici, pre atât guvernul nostru este nestrămutat hotărât de a pedepsi fără cruţare şi cu toată asprimea legilor tot abuzul şi toată călcarea de lege. Tuturor compatrioţilor noştri le trimitem domneasca şi frăţeasca noastră urare şi Dumnezeu să binecuvânteze Principatele Unite.”
    Proclamaţia este semnată de Alexandru Ioan I şi contrasemnată de Vasile Alecsandri, Ministru secretar de Stat. Nu vi se pare că este deosebit de actuală? Se referă la unitatea şi patriotismul tuturor concetăţenilor pentru realizarea... reformelor organice de „integrare” în principiile staturilor europene, la „nenorocitele” întâmplări ale trecutului care au adus Ţara „în cădere”, la „căderea în părăsire a legilor”, la datoria funcţionarilor, la abuzuri şi, mai ales, la „misia” şefului statului şi guvernului de a pune capăt tuturor relelor care macină societatea.
    Decât Proclamaţia lui Alexandru Ioan I este mai cunoscut salutul adresat în numele Adunării elective de Mihail Kogălniceanu, care-l încurajează în „misia” pe care şi-a impus-o Domnul: „... Alegându-te pe Tine Domn în Ţara Noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată Ţara doreşte: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. Constituţia din 7/19 august (1858 - n.n.) ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei: fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar Tu, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi. ... Fă dar ca, Domnia Ta, să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea Ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun, să trăieşti dar mulţi ani! Ca şi dânsul, fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la aceste timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţ că România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi Sabia Sa!”.
    După alegerea sa de către Adunarea electivă a Ţării Româneşti de la Bucureşti, în ziua de sâmbătă, 24 aprilie 1859, la sfârşitul şedinţei, în numele acesteia, asemenea lui Kogălniceanu, la Iaşi, a luat cuvântul Vasile Boerescu, din care reproduc două fragmente. Acesta, mai cu seamă, subliniază excepţionala înfăptuire istorică a Adunării elective şi ţine să demonstreze legalitatea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza şi la scaunul Ţării Româneşti: „Domnilor! Această zi este cea mai mare ce au văzut românii în analele istoriei lor! Actul ce am făcut noi astăzi este un act ce dovedeşte la noi un patriotism şi o dezinteresare aşa de mare, cum rar se poate vedea exemple la naţiunile cele mai civilizate ale Europei. Sunt acum mai mult de două secole şi jumătate de când Unirea românilor (se referă la unirea de la 1600 înfăptuită de Mihai Viteazul - n.n.), aspiraţiunea generoasă a tuturor generaţiilor, căuta să se realizeze prin puterea materială, prin forţă, prin sânge. Astăzi, Unirea se realizează prin puterile morale, prin armele spirituale... Alegerea Domnului Alexandru Ioan Cuza este ea conformă cu Convenţia din Paris? Liniştiţi-vă, domnilor şi căutaţi fiecare răspunsul în conştiinţa şi raţiunea voastră. Alegerea noastră este legală: actul nostru este din cele mai legitime ce om putea face în circumstanţe atât de grele. El nu este în nimic contrariul literei Convenţiei; din contră, este absolut conform cu spiritul său. Convenţia voieşte ca fiecare Principat să-şi aibă un guvern al său. Dar guvernul unui stat se compune mai ales din puterea legislativă şi executivă. Acest principiu atinsu-s-a în ceva? Nicidecum. Fiecare Principat, atât Moldova, cât şi Ţara Românească, are un guvern separat, adică o Cameră a sa, un minister al său, o administraţie a sa. Unirea noastră nu este politică, este numai personală. Am unit adică două guverne într-o singură mână. Dar guvernele sunt două, deşi persoana este una, ceea ce este absolut conform cu Convenţia. Pe de altă parte, ce şi-au propus puterile garante prin actul lor de la 7/19 august? Ele şi-au propus, între altele, că aceste ţări, prin identitatea legilor lor, prin acţiunea comună a guvernelor lor, să ajungă la puterea ce le face a se respecta ca naţie şi la prosperitatea legilor lor, prin acţiunea comună a guvernelor lor, să ajungă la puterea ce le face a se ridica ca societate”.
    Ecoul dublei alegeri a fost deosebit de puternic în rândul presei româneşti din Transilvania. Gazeta Transilvaniei, nr. 5 din 31 ianuarie 1859, scria: „După alegerea Domnului Alexandru Ioan Cuza se prefăcu capitala României într-o mare de făclii şi lumini, îndată se improviză o iluminăciune măreaţă şi conductu impuitoriu cu făclii precedat de bande muzicale şi de un batalion militar român. O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul care suna de urări: Să trăiască Prinţul României Alexandru Ioan Cuza! Într-aceea telegramele erau în cea mai mare activitate cu răspândirea ştirei acesteia în toate părţile. În Iaşi se primi această ştire cu un entuziasm fără margini. Prinţul A.I. Cuza îndată îşi puse un guvern provizoriu în Bucureşti. ... Pe joi (29 ianuarie 1859 - n.n.) se aştepta ca prinţul ales să vină la Bucureşti şi să-şi depună jurământul constituţional”.
    Iată ce scria şi învăţatul ardelean Alexandru Papiu Ilarian în acele zile fierbinţi pentru istoria românilor: „Românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-a ales Cuza Domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate. ... Un lucru mi se pare a fi mai mult decât sigur; că românii de peste Carpaţi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza... O, Principe şi Domn al românilor! Fie ca să vă stee în ajutor geniul Naţiei Române, ca să răzbunaţi cu înţelepciune moartea, şi să fiţi executorul fericit al planului celui mai mare Domn şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian...”.
    Ca Domn nou al unei ere noi, lui Alexandru Ioan Cuza îi revenea sarcina de a desăvârşi Unirea, de a o consolida prin reformele cerute de nevoile imperioase de pe plan social şi naţional. A fost aşa cum îi ceruse Mihail Kogălniceanu la încoronarea sa: „om nou la legi noi”. S-a străduit din răsputeri să consolideze Unirea, atât în interior cât şi-n afară. Prin înaltă diplomaţie, a sa şi a oamenilor politici români, pusă în slujba intereselor naţionale, Alexandru Ioan Cuza ţinea, la 24 ianuarie 1862, cu legitimă mândrie, în Adunarea Legislativă a României, discursul prin care comunica recunoaşterea Unirii de către Turcia, puterea suzerană a Statului Român, precum şi de celelalte şase puteri europene: „O viaţă nouă începe astăzi pentru România. Ea intră, în fine, pe calea care o va conduce către îndeplinirea destinelor sale. Înalta Poartă şi marile puteri garante au venit a recunoaşte unirea Adunărilor şi ministeriilor ambelor Principate. Guvernul meu este însărcinat a vă depune actul prin care s-au statornicit modificaţiunile ce noua stare de lucruri trebuie să aducă în unele din stipulaţiunile Convenţiei din 7/19 august 1858. Eu însă, credincios misiunii ce mi-aţi dat şi cunoscând statornica voinţă a românilor de a rămâne pururea uniţi, am proclamat, atât înaintea domniilor voastre, cât şi înaintea Ţărei, Unirea definitivă a Principatelor. V-am zis, ea va fi precum România o va dori şi o va simţi. Nu mă îndoiesc, domnilor, că nici Înalta Poartă, nici puterile garante nu vor cugeta a desfiinţa în viitor Unirea ce au recunoscut-o atât de necesară pentru fericirea Principatelor. Atârnă, dar, de înţelepciunea tuturor românilor ca această stare politică să ajungă a fi recunoscută şi în dreptul public european ca formă definitivă a construirii naţionalităţii noastre. Pericolul de tranziţie prin care am avut a trece s-a însemnat în Ţară prin neliniştea spiritelor, prin agitaţiunile unei legitime nerăbdări. Acestea au dovedit îndestul că Unirea era singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da Ţărei organizarea ce o aşteaptă de atâta mult timp. Astăzi, statul nostru s-a aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis. Sosiţi în acest stadiu al viitorului nostru, trebuie să nu pierdem din vedere că consolidarea Unirii cere din partea tuturor o abnegaţie completă, care va face a înceta fluctuaţiile prin care am trecut până acum. Să renunţăm dar la însăşi amintirea dezbinărilor din trecut, a căror reînnoire ar putea compromite Unirea dobândită cu preţul atâtor necurmate silinţe, şi să punem toată activitatea noastră într-o comună conlucrare morală şi materială a României... România va fi de aici înainte una şi nedespărţită...”.
    Recunoaşterea pe plan internaţional a unirii depline a instituţiilor Ţării a dat aripi pentru reformarea statului. Domnul s-a aliat cu cei mai buni români şi s-a ridicat împotriva lăcomiei, ambiţiei şi prostiei unor politicieni conservatori ai vremii. Din înţelegerea profundă a realităţilor şi nevoilor Ţării au izvorât legile administrative, legea secularizării averilor mănăstireşti, legea reorganizării armatei, legea rurală, legile privitoare la învăţământul obligatoriu şi gratuit, la înfiinţarea universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, legile privind adoptarea noului sistem de măsuri şi greutăţi, legea electorală, Codul Civil, Codul Penal şi de Procedură Penală, legile contabilităţii şi multe altele. Cei peste şapte ani ai domniei sale au fost ani de muncă asiduă şi inteligentă, în cursul cărora a fost înfăptuită o adevărată revoluţie, în desfăşurarea căreia au fost puse temeliile solide ale României moderne.
    Situat în rândul marilor oameni politici ai timpului, în galeria făuritorilor statelor naţionale moderne, cum ar fi regele Italiei, Victor Emanuel, şi împăratul Germaniei, Wilhelm I., Alexandru Ioan Cuza şi-a câştigat un loc important în inima Poporului Român, personalitatea sa fiind strâns asociată cu actul Unirii. „Cât va avea Ţara aceasta o istorie - spunea Mihail Kogălniceanu la înmormântarea lui Cuza, la Ruginoasa, în 1873 - cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.” Iată de ce Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, acest „act energic al întregii naţiuni” şi personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza se înscriu cu litere de aur în istoria noastră ca acte de mare frumuseţe şi demnitate civică, de înalte exemple pentru vremurile noastre şi pentru cele care vor urma.

    Categorie:


    0 0

    „Ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume”

    Citiţi în cele ce urmează un articol - vechi, dar la fel de actual - ce ar trebui făcut cunoscut în Parlamentul Ţării, în Parlamentul European şi în fiecare piaţă publică în care face scandal singura etnie din România care minte cu neruşinare că în Grădina Maicii Domnului nu sunt respectate drepturile minorităţilor, adică etnia ungurească:

    „Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limbă română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.”
    Cu aceste cuvinte şi-a întâmpinat preotul şi scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania şi Elveţia, dar şi din Spania şi Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România. După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristeţea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) „doar pentru Dumnezeu şi pentru mine, de unul singur, şi cu mulţi îngeri”. Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comună, doar preotul şi câteodată preoteasa, mai trec pragul sfântului lăcaş.
    Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are în jurul ei livezi de meri şi pâlcuri de stejari şi de brazi, înălţându-se către cer în mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea „împarte” veacurile în două - la sud, „aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici şi-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467), loc de vieţuire şi de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă şi de creaţie literară. Când se retrage să-şi scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

    „N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”

    - Se spune că vorbele cu care l-aţi întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane. În fapt, ce mesaj le-aţi transmis înalţilor oaspeţi?
    - Am dorit să le demonstrez că românii sunt europeni prin vocaţie şi ţinută, că această ţară vine din istorie cu "acquis"-ul comunitar însuşit, pe care-l şi depăşeşte la capitolul toleranţă faţă de minorităţi. Zic: „Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam româneşte. Tata îmi atârnase o tăbliţă de gât pe care scria: Acest băiat se numeşte Eginald Norbert Schlattner şi nu ştie româneşte. Dacă se pierde, vă rog să-l predaţi pe strada Eminescu 5, contra recompensă”. Şi am spus: „Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de două ori suma plătită pentru câinele nostru, Litvinov, când şi el se rătăcise. Mă aşteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult...”. În această metaforă anecdotică este ceva care defineşte spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti. Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, şi anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă... E mult prea puţin! S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. S-a apropiat un ataşat de presă oarecare şi mi-a şoptit: „N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odată, în Polonia, la o conferinţă internaţională, am luat cuvântul în încheiere şi am spus: „În mod regretabil, de patru zile vorbiţi despre identitatea Europei, şi două lucruri nu le-am auzit - cuvântul Dumnezeu şi cuvântul România!”.
    - La Academia Evanghelică din Sibiu se vorbeşte că, printre altele, i-aţi ţinut ministrului federal o adevărată disertaţie despre învăţământul multicultural din România. Este adevărat?
    - I-am prezentat, spre exemplu, situaţia abecedarelor. Zic: „Herr Bundesminister, mesajul României către Europa Unită este următorul - la noi în ţară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi!”. Şi fiindcă ştiu că unui german trebuie să-i traduci în sistemul lui de concepţie ceea ce înseamnă acest enunţ, am fost şi mai explicit: „Asta înseamnă că la noi în ţară există tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”. Fiindcă am presupus că nici acuma nu îşi poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme şcolare, cu limba de predare neromânească, i-am spus: „Dacă dumneavoastră doriţi ca pe cele două fete ale dumneavoastră să le trimiteţi în Germania la o şcoală cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanta sau la Babadag, unde există numai câteva mii de turci, şi acolo pot să termine liceul şi să dea şi bacalaureatul în limba turcă”. Şi, deoarece nici acuma încă nu eram sigur dacă putea să-şi imagineze, i-am spus următorul lucru: „Herr Bundesminister, dacă întrebaţi aici, la Sibiu, o copiliţă de etnie română (că românii au descoperit acum şcolile germane), dacă o întrebaţi, zic, pe Rodica Popescu: - Drăguţă, în ce clasă eşti? - În clasa a IV-a. - Unde? - La Liceul „Brukenthal”. - Şi ce limbă străină înveţi? Răspunde: limba română... Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.

    „Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european”

    - Prin succesul cărţilor dumneavoastră sunteţi un cetăţean român gata integrat în Comunitatea Europeană. Din perspectiva mult mai largă pe care o aveţi, ce calităţi ale poporului nostru credeţi că vor influenţa pozitiv familia europeană în care ne pregătim să intrăm?
    - Dimensiunea bizantină. Sunt convins că o ţară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Când domnul Andrei Pleşu a spus că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit să spună. Suspiciunea mea este că românii, când zic „european”, se gândesc la stilul de viaţă materială şi mentală din Europa de Vest, prelungit până în America. Mulţi dintre ei cred că trebuie să adoptăm şi să imităm acest stil, această formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic şi protestant. De aceea, când citesc că Andrei Pleşu a descoperit că în fiecare român zace un european, sper că n-a avut în minte modelul antropologic vestic; sper că are şi el această viziune autentică a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convieţuit cu românii, ştiu că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu şi care are toate şansele, sper din inima, să revigoreze creştinismul apusean.
    - Grecia ortodoxă este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic şi protestant?
    - Pentru că Grecia, aşa cred, nu e prezentă prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-şi rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de Bulgaria mai mică, va duce în Vest şi acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual şi spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe cărţi în care a încercat să definească această punte între creştinismul occidental şi cel răsăritean, găsind că rugăciunea este cea care transcende graniţele dintre Est şi Vest.

    „Sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă”

    - În marşul forţat al României către Europa Unită, s-ar părea că ţăranii vor avea cel mai mult de îndurat. Locuiţi între ţărani, le ascultaţi spovedania pe româneşte, le daţi sfaturi creştineşti. Ce le spuneţi despre UE?
    - Despre ţărani pot să spun numai ceea ce sper. Sunt şi eu îngrozit de aceste cerceluşe din urechile vacilor; sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă, după soi şi după culoare - ceva de neconceput. Sper că românul nostru se va sustrage unor reglementări şi unor regularizări absurde. Sper că, totuşi, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre care, din ţinut în ţinut, oglindeşte ceva din prezenţa lui Dumnezeu hic et nunc (aici şi acum - n.r.) şi îşi va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am observat că, şi după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea ţăranii la cap ce şi cum să facă, pământurile tot se lucrează. Deşi tinerii fii şi fiice de ţărani care frecventează şcolile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginşi, cu muzica asta infernală din combine etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuţele la câmp, la săpat şi recoltat. Sper că această atmosfera va rămâne, iar prezenţa lor în sat va dăinui. Să nu uităm că la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătoreşte cu alai pe uliţa satului, se mai adună la parastase, iar familia mai este adăpost şi refugiu, nu este atomizată ca în Apus.
    - Credeţi că satul va putea rămâne sat, iar ţăranul, ţăran?
    - Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti ortodoxe - care va fi o completare salutară la spiritualitatea occidentală. Cei care vin din Vest, şi vin tot mai mulţi investitori şi turişti, descoperă viaţa de la ţară şi rămân uluiţi că mai există aşa ceva pe lume. În Occident, visele lui Stalin şi ale lui Ceausescu de a reduce diferenţa dintre oraş şi sat, sunt deja o realitate... Şi atunci, vin germanii, austriecii şi alţii, şi ce zic ei: „Ce vedem noi aici, în România? Vedem un băiat călare pe un cal care galopează prin mijlocul satului... Vedem două fete care merg pe drum, una cu mâna trecută peste umărul celeilalte... Vedem doi băieţi care se joacă de-a calul şi vizitiul, folosind drept hăţuri o sfoară... Vedem că te duci pe uliţă şi eşti deja în mijlocul vieţii...”. Ceea ce eu completez: nu mă poate trimite soţia în vecini după lapte, că, până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de vorbă, să povestesc cu fiecare sătean, chiar dacă l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariţia liliacului alb, trilul ciocârliei care urcă la cer, orăcăitul broaştelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie să sapi o groapă ca pentru împăratul. După mine, viaţa firească este numai la ţară, unde şi ploaia îmi este apropiată.
    - Credeţi că această viziune plină de mister cotidian asupra vieţii îi va preface, îi va schimba şi pe fraţii noştri europeni din Vest?
    - Nu ştiu în ce măsură toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viaţă, a spiritului de a concepe lumea şi cerul, dar ştiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat în care vieţuiesc, de perceperea vieţii numai prin televizor. Sunt convins că această inerţie pozitivă a unor forme de viaţă rurală din România, tradiţiile satelor româneşti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale în aşa fel încât unul de acolo să nu mai fugă până în India sau până în Nepal în căutarea sacralităţii, găsind-o la noi. Faptul că sacralitatea pătrunde zilnic în profan în satele din România va fi, cred, perceput şi de fraţii noştri din Vest. Este tragic că saşii au părăsit această ţară şi au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele două lumi adiacente. Cred că noi, saşii, puteam trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români, unguri, sârbi, evrei şi ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din ţară!
    - Vă rog să-mi permiteţi o ultimă întrebare: de ce n-aţi plecat, totuşi, în Germania, părinte Schlattner?
    - De data aceasta un răspuns scurt şi concis: pentru că ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume.
    (Articol, de Ion Longin Poescu, preluat de pe site-ul www.formula-as.ro)

    Categorie:


    0 0

    Se mai adaugă un an eternității lui Eminescu în existența românească, adâncind tot mai mult rădăcinile în glia Țării, sporindu-și strălucirea de luceafăr acolo sus, de unde ne încălzește sufletele și ne luminează speranțele. Prezent în pașaportul oricărui român ajuns în orice colț de lume, Eminescu ne legitimează limba „mult dulce și frumoasă”, ne însoțește cu parfumul iradiat de „teiul sfânt”, înscrie în cartea noastră de identitate, așa, ca să se știe, că noi, românii, locuim teritoriul „De la Nistru pân’ la Tisa”. Pagina de aur a legitimității noastre Eminescu o poartă cu el în eternitate prin preamărirea trecutului de glorii al poporului, încoronând pe acei „Descălecători de țară, dătători de legi și datini”, care, în fața marilor primejdii, și-au apărat „sărăcia și nevoile și neamul”.
    Toate încercările de a se diminua măreția poetului, de a-i întuneca strălucirea, de a-l coborî din înalt, nu vor avea alt efect decât trecerea în uitare a tuturor acelora care s-au simțit umbriți de universalitatea ideilor creației sale, de dumnezeiasca iubire de neam, popor și natură, de profunzimea cunoașterii acumulate cu sete în atât de puțini ani, cunoaștere care i-a dat puterea tratării asemenea unui justițiar netemător a tuturor mascaradelor politice, care, până la urmă, i-au tăiat calea ascensiunii, dar, în inconștiența lor, i-au creat soclul eternității. Câți dintre marii călăi ai vremii mai figurează astăzi în amintirea noastră? Câți din cei proclamați astrăzi „marii intelectuali”, care au înjghebat o școală antieminesciană, vor rămâne în amintirea românilor? Cu toată strădania lor, acești mărunți culturiști, care tind a scoate din tezaurul literaturii române numele lui Eminescu prin tactica de denigrare, adică să-l ucidă a doua oară, nu realizează că prin scrijelirea numelui poetului de pe firmamentul valorilor literare românești, se întâmplă ca în vremea Revoluției Franceze, numele lui Eminescu va apărea mai adânc, mai larg, mai vizibil, iar ei vor fi „morți de vii”, în timp ce „adversarul” lor n-a învățat „a muri vreodată”.
    Preocuparea acestor așa pretinși oameni de înaltă cultură intră într-o evidentă contradicție cu neputința de a înțelege că sacralitatea poetului nu poate fi doborâtă. Este o autoîntunecare a imaginii lor prin orgoliul care nu le permite să înțeleagă că generațiile tinere vor descoperi singuri, prin evoluția lor, superioritatea lui Eminescu și astfel școala lor va fi bumerangul care va lovi aspru pe toți cei care încearcă otrăvirea sufletului tineretului necunoscător încă.
    „Nemuritor și rece” în lumea lui, după cei 39 de ani de viață, Eminescu ne însoțește cu căldura sufletului său, cu frumusețea chipului, de câte ori ne încântă natura Țării, spre care alergăm să ne culcăm „ades lângă izvor”, de câte ori ne întristăm odată cu natura, când „Bate vântul frunza-n dungă”, când „Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele”, contopindu-ne cu bucuria sau tristețea ei, trăiri după care tânjim la maturitate, ca după un bun camarad de hârjoană: „Unde ești copilărie / Cu pădurea ta cu tot?”. Eminescu se strecoară în sufletul nostru de câte ori ne încearcă revolta în fața nedreptății, a minciunii, a josniciei umane, dându-ne puterea înțelepciunii: „Nu te prinde lor tovarăș..., / Tu așază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine!”, așa cum el însuși a refuzat fățărnicia lacrimilor la moartea sa: „Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat... / Nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creștet!”. Și peste toate acestea, ne regăsim în vibrațiile sufletului îndrăgostit, cu tremurul așteptării momentului când „Ne-om răzima capetele-unul de altul / Și surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”. Tot astfel ne identificăm și cu durerea trădării dragostei din poezia sa, exprimată cu intensitate, replică dură la cea pe care a trăit-o la începutul sentimentului: „Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila, / De ai inimă și minte - feri în lături, e Dalila!”.
    Câtă ură poți avea în tine ca să ucizi o cugetare atât de atotcuprinzătoare?! Nu se poate găsi un alt răspuns decât acela că nu poți pătrunde profunzimea gândirii sale, a cunoașterii sale, a puterii de discernământ în cercetarea universului vieții umane și a celui din afara lui. Aflat într-o asemenea neputință, lovești ca să te înfățișezi curajos. Așa se explică de ce toți acești „eroi” se află pe calea dispariției, cale pe care și-au ales-o singuri. Nu poți să fii fericit, dacă nu-ți găsești locul între ai tăi. Nu poți să fii apreciat, dacă harul pe care ți l-a dat Dumnezeu e folosit spre lauda prostiei, care te și decorează, fiindu-ți apreciată hulirea valorilor neamului. Să scrii degeaba, plasându-te deasupra oricărei înțelegeri, cu îmbârligături de idei filozofice și aruncând dispreț asupra profilului simțirii naționale, riști să nu te citească nimeni, riști să fii ocolit, riști să dispari.
    Iar „Eminescu e-n toate”, pentru că tot ce este românesc „trebuia să poarte un nume”. Și acest nume al Împăratului mărit al poeziei îl poartă și Ziua Culturii Române.

    Categorie:


    0 0

    Programul manifestărilor dedicate sărbătoririi a 156 de ani de la Unirea Principatelor Române

    Asociaţiile culturale şi civice româneşti din judeţul Covasna, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, pentru a sărbători împlinirea a 156 de ani de la Unirea Principatelor Române, vor organiza mai multe manifestări culturale, după următorul program:
    Sâmbătă, 24 ianuarie 2015:
    - ora 11.00: Biserica „Buna Vestire” din Sfântu-Gheorghe, Bulevardul „Grigore Bălan”; Te-Deum închinat memoriei făuritorilor Unirii Principatelor Române;
    - ora 11.30-12.00: Marşul Unirii, pe traseul: Bulevardul „Grigore Bălan” - Bulevardul 1 Decembrie 1918 - Piaţa „Mihai Viteazul”;
    - ora 12.00-13.00: Piaţa „Mihai Viteazul” - Spectacol folcloric susţinut de formaţiile din oraşul Covasna şi din comunele Vâlcele, Barcani şi Sita-Buzăului;
    - ora 13.00: Piaţa „Mihai Viteazul” - participarea la ceremonialul militar-religios organizat de Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna şi Garnizoana Militară Sfântu-Gheorghe.

    Biroul de presă
    21.01.2015

    Categorie:


    0 0

    Scrisoare deschisă, Domnului Preşedinte al Consiliului Judeţean Covasna, Tamas Sandor
    Domnului Primar al Municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad Stimaţi domni,
    Românii din Covasna şi Harghita sunt conştienţi că în majoritatea cazurilor provocările antiromâneşti şi manifestările separatist-naţionaliste de după 2008 vă au ca principali autori.
    Climatul de convieţuire interetnică a avut grav de suferit după venirea dumneavoastră în cele două funcţii de demnitate publică, când, manifestările extremist naţionaliste şi unele politici publice judeţene şi locale de aceeaşi factură au început a fi finanţate şi organizate de către Consiliul Judeţean Covasna şi Primăria Sfântu-Gheorghe, direct sau sub masca unor proiecte culturale.
    De altfel, dumneavoastră aţi fost şi persoanele cu cele mai grave declaraţii, mergând până la ameninţarea populaţiei civile româneşti cu fapte de violenţă, aspecte ce aduc aminte mai degrabă de activitatea unor organizaţii teroriste decât de prestaţia unor aleşi locali care ar trebui instituţional să respecte şi să trateze pe toţi cetăţenii judeţului, sau ai municipiului, în mod egal.
    Pentru a salva minimul de climat interetnic normal care m-ai există (datorită nouă, pentru că nu răspundem provocărilor dumneavoastră permanente), vă solicităm imperativ să renunţaţi la mascarada „căruciorului cu panoul SIC” şi să îl retrageţi înainte de sărbătoarea naţională a Unirii Principatelor Române, din 24 ianuarie 2015.
    Ne întrebăm, retoric, căci noi nu ne coborâm la fapte similare celor iniţiate şi organizate de dumneavoastră: ce s-ar întâmpla dacă în faţa Primăriei Sfântu-Gheorghe şi a Consiliului Judeţean Covasna am amplasa un panou cu articolul 1 din Constituţia României sau cu inscripţia „Judeţul Covasna pământ românesc”, pentru a vă aducem aminte că trăiţi în România, ceea ce corespunde realităţii, după cum şi dumneavoastră aţi declarat că, prin panoul cu simbolurile separatiste inventate după 2008, doriţi să aduceţi aminte prefectului judeţului Covasna că trăieşte în „ţinutul secuiesc”, entitate care nu a existat niciodată în istorie; ce s-ar întâmpla dacă am menţine aceste panouri la data de 15 martie?
    Facem, deci, apel la minimum de decenţă şi responsabilitate şi vă solicităm să vă luaţi căruciorul cu panoul în cauză, care nu foloseşte nimănui. Biroul de presă
    14.01.2015

    Categorie:


    0 0

    Am ştiut, fireşte, încă din ziua de 16 decembrie 2014, când Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan a fost ales Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, că va veni ziua, şi nu peste foarte mult timp, în care va trebui să fie ales şi instalat un nou Episcop al Covasnei şi Harghitei. Bucuroşi pentru Vlădicul nostru, însă trişti în adâncul sufletului, am preferat să mai amânăm momentul în care, vrând-nevrând, va trebui să ne gândim la succesorul în scaunul episcopal de la Miercurea-Ciuc al primului ierarh al Eparhiei Covasnei şi Harghitei, înfiinţată în urmă cu două decenii. Şi am aşteptat să treacă sărbătorile de iarnă şi întronizarea noului Mitropolit al Banatului, la care mulţi dintre noi, covăsneni şi harghiteni, am luat parte, conştienţi fiind că asistăm la o clipă de mare însemnătate din Istoria Poporului Român.
    Cine ne-a lăsat în pace în starea noastră confuză de fericire amestecată cu mâhnire, de aşteptare a primirii unui nou ierarh, sperăm bun, amestecată cu teama de nou? UDMR-ul. Da, UDMR-ul. Dar a fost numai o iluzie, o aparenţă, pentru că „băieţii deştepţi” au lucrat şi lucrează, ca de fiecare dată, la temelia noastră, încă din primele momente când au aflat că IPS Ioan pleacă. Sigur vă întrebaţi, cum eu însumi am făcut-o: „Cum aşa, Doamne iartă-mă?”. Nimic mai simplu. În vreme ce noi eram, cum spuneam, cu ale noastre, UDMR-ul s-a şi grupat şi a început demersurile pe la vârfurile Bisericii Ortodoxe Române, ca aici să delege un anume episcop, deoarece ţinutul secuiesc este o zonă în care este nevoie de echilibru, sau cam aşa ceva au şi scornit şi bălămăjit imediat. Tocmai ei, provocatorii. Iar asta nu pe la colţuri, ci într-un cadru oficial - cel puţin aşa spune bursa zvonurilor, însă confirmată din prea multe surse, aşa încât nici nu ne-am gândit că ar putea ieşi fum fără foc. Auzi cât tupeu, câtă nesimţire la ăştia, să ceară ei BOR să trimită în ţinutul care nu există un episcop umil şi servil, care să nu îi deranjeze, aşa cum nu îi deranjează nici acolo unde-şi desfăşoară acum activitatea. N-am să-i dau numele celui „mult iubit” de UDMR, pentru că nu ştiu în ce măsură omul a fost parte la această mizerie. În plus, se spune că s-a şi retras imediat, probabil auzind că nu este dorit de români în Covasna şi Harghita. În acest context, este firească întrebarea: cum putea fi dorit, când el era, săracul, varianta UDMR-ului? Rămâne, totuşi, faptul în sine, că separatiştii ăştia şi-au vârât coada până şi în treburile Bisericii Ortodoxe Române, cum aminteam, cu un tupeu cât casa, de neimaginat. Am crezut tot timpul că măcar în credinţa noastră strămoşească n-au udemeriştii a se amesteca. Dar am crezut asta gândind că, totuşi, chiar şi ei sunt oameni şi or avea un suflet, o conştiinţă, un dram de bun-simţ. Daaa, de unde?! Când e vorba de alungarea românilor invadatori de pe Pământul Secuiesc? Nici pomeneală.
    În fine, vina este şi a noastră, a credincioşilor români ortodocşi din Eparhie, pentru că prea suntem pasivi, prea stăm în aşteptare să vedem când şi pe cine ne-o trimite forurile bisericeşti îndrituite să numească doi sau trei candidaţi, şi să aleagă apoi pe unul dintre ei. Am auzit deja destule păreri de genul oricum nu avem noi ce face, sau nu ne putem pune împotriva mai marilor decidenţi etc.etc.. Păguboasă gândire. Am mai auzit şi că degeaba facem noi şi dregem că oricum este voia Domnului, şi pe cine va dori El ne va trimite aici ca episcop. Aşa este, numai că şi El lucrează prin oameni, iar noi dormim liniştiţi. N-am învăţat nimic din râvna cu care timişorenii şi l-au dorit, şi au acţionat ca să îl ia, pe Înaltul Ioan. Şi iată, Dumnezeu a ţinut cu ei, şi le-a îndeplinit dorinţa, în ciuda voinţei multora dintre mai marii BOR. Dumnezeu a lucrat prin ceilalţi ierarhi, care au militat pentru dreptate, şi l-a dus acolo, la graniţa de Vest, în ciuda unui vot strâns în Sfântul Sinod. Or noi, noi stăm şi aşteptăm, şi lăsăm UDMR-ul să acţioneze. Dacă va fi bine, sigur îmi veţi spune că n-am avut dreptate. Dar dacă va fi rău?! Dacă va fi rău, va fi rău pentru - cine ştie? - 10, 20, 30 de ani, că aici mandatul nu este de 4-5 ani, ca la politicieni, el poate fi, nu-i aşa, şi pe viaţă.
    Când mă gândesc cu „groază” la cele de mai sus, chiar nu-mi rămâne decât să mă rog la El să ne trimită un ierarh vrednic, iubitor de Dumnezeu, de români şi de brazda acestei Ţări, căci altfel n-are ce căuta aici, în inima îndurerată a României, aşa cum zicea, printre lacrimi, pe 21 decembrie 2014, în Catedrala Ortodoxă din Sfântul Gheorghe, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Munţilor.

    Categorie:


    0 0

    Lansarea revistei trimestriale de poezie „Claviaturi”, Serie nouă, Anul II, nr. 4 (8), Decembrie, 2014, Braşov

    În cuvântul de deschidere al manifestării, poetul George Echim, redactorul-şef al revistei „Claviaturi”, a urat participanţilor un călduros „Bun venit!” la spectacolul lansării acestui număr „jubiliar şi totodată omagial, fiind dedicat fondatorului şi patronului spiritual Vania Gherghinescu”. Formula „jubiliar” m-a surprins, cuvântul fiind folosit în sensul de aniversare, sărbătoare a unui eveniment, de obicei 50 de ani, sau în unele cazuri, a unei „sume rotunde” de ani, 10, 20, 30 ş.a.m.d.. Mi-am făcut un calcul rapid. Fiind lansată la începutul anului precedent, avea doi ani, adică 8 trimestre, sau 24 de luni, sau 104 săptămâni, sau 730 de zile, sau... Trebuia să fie altceva. Explicaţia a venit mai târziu. Raportarea permanentă a iniţiatorilor şi colaboratorilor seriei noi la vechea serie a Claviaturi-lor. „Vechile” Claviaturi apăruseră trimestrial, 8 numere, timp de doi ani, între 1941-1943. Deci, cu prilejul lansării numărului opt al noii serii a Claviaturi-lor, Colegiul de redacţie, aş spune, „jubila”, atinsese performanţa obţinută de fondatorul revistei, poetul-jurist Vanea Gherghinescu. Şi, ca de obicei, în aceste împrejurări se trec în revistă realizările, fapt pe care poetul George Echim nu l-a făcut, ci a trecut direct la spectacolul lansării „numărului jubiliar”. De aici şi impulsul meu profesional, de cronicar, de a face o scurtă prezentare cronologică şi matematică a activităţii Colegiilor de redacţie şi a colaboratorilor lor în cei doi ani de fiinţare a revistei trimestriale de poezie Claviaturi.
    În primul an de apariţie, sub conducerea redactorului-şef Constantin Bihara, în revistă au fost publicaţi 39 de autori de poezie, proză şi artă plastică şi fotografică. Creaţia lor cuprinde: 45 de articole privind poeţii şi poezia lor, recenzii, prefeţe, încrustaţii, eseuri, semnale, articole despre lansările Claviaturi-lor. Din cei 39 de autori, 33 au scris 361 de poezii clasice, sonete, glosine, acrostih sau dublu acrostih şi 33 haiku. Din punct de vedere grafic, un autor a publicat multe din cele 41 de imagini, majoritatea fiind fotografii individuale, grupuri şi flori. Toate acestea într-un spaţiu tipografic de 554 de pagini, cât cuprinde cele patru numere. Din cei 39 de autori, cei mai prolifici s-au dovedi a fi: Constantin Bihara, cu 40 de poezii şi 18 articole; George Echim, cu 35 de poezii şi 6 articole; George Savin, cu 35 poezii plus 4 articole; Cornel Vlad, cu 35 poezii şi Theodor Echim, 30 de poezii, din care 10 bilingve. 16 dintre cei 33 de poeţi care au fost publicaţi în cele 4 numere ale anului 2013 pot forma, cu volumele tipărite, o bibliotecă comună de 108 cărţi de poezie. 13 dintre cei 33 de poeţi au fost publicaţi cu câte o singură poezie. Merite deosebite în elaborarea şi difuzarea revistei le au redactorul-şef al publicaţiei, prof. Constantin Bihara, şi membrii Colegiului de redacţie: George Echim, secretar de redacţie; George Savin, lansare; Narcisa Ciohodaru, culegere de text; Irinel Merluşcă, tehnoredactare şi, în anumite perioade, Ioana Todor, prezentare grafică; Daniel Todor, coordonator apariţie.
    Cel de-al doilea an de apariţie a început cu un nou Colegiu de redacţie, format din: George Echim, redactor-şef, Cornel Vlad, secretar de redacţie, Gheorghe Oprea Holbavianu, prezentare grafică, Narcisa Ciohodaru, culegere text şi Irinel Mierluşcă, tehnoredactare. Păstrând obiectivele şi perfecţionând structura revistei, drumul ascendent al acesteia a continuat. Numărul autorilor a crescut la 92. Alături de cei din Braşov au venit şi din zona limitrofă municipiului de la poalele Tâmpei - Sfântu-Gheorghe, Covasna, Târgu-Secuiesc, Zărneşti, alte oraşe mari ale Ţării, precum Iaşi, Bucureşti, Cluj-Napoca, sau poeţi din Germania, Ţara Galilor, Malta, China, Cipru, Grecia, Serbia. Revista a consemnat şi 9 debuturi absolute: Adrian Bogdan Blaj, Andreea Gabriela Brătfăleanu, Petru Catană, Antonia Cojocaru, Sandra Karina Dragomir, Ioan Frinciu, Mircea Simulea, Mihai Sorea, Ioan Suciu Scheianu. Datorită instituirii rubricilor: „Poeţii din Claviaturi, Serie Veche” şi „Pagina de Mijloc”, încă din numărul 3/2013, în paginile Seriei Noi şi-au găsit locul şi mari condeie ale Ţării noastre sau din lume, dintre care enumerăm pe: Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Virgil Carianopol, Barbu Brezeanu, Ştefan Augustin Doinaş, Rudyard Kipling. Au debutat în numerele V-VIII/2014 un număr de 53 de autori. Au fost publicate: 57 de articole; 331 poezii (din care o baladă, 5 epigrame, 4 haiku, 3 tanka); 51 de imagini. Toată această creaţie şi-a găsit locul în cele 620 de pagini ale celor patru ediţii, V-VIII. Din rândul celor 53 de autori ai numerelor I-VIII (făcând abstracţie de cei 12 publicişti şi un artist plastic care nu au scris poezie în paginile revistei, de cei 11 poeţii clasici, 6 poeţi străini şi 9 debutanţi - 39 în total), 31 de poeţi au publicat 189 de volume de poezie până în prezent. În Claviaturi-le celor doi ani, cei mai prolifici autori s-au dovedit a fi: Constantin Bihara (58 poezii şi 35 articole), George Echim (57, 12), Cornel Vlad (46, 3), George Savin (38, 6), Gheorghe Oprea Holbavianu (31, 5, 4 grafică), Constantin Mănuţă (27, 8), Theodor Echim (38 p), Ioan Tudor (30, 2), Viorica Popescu (20, 3), Ioan Suciu Scheianu (23 p), Mariana Popa (22 p), Mircea Doreanu (5, 9).
    Întreaga colecţie Claviaturi, serie nouă, cuprinde la jubileu, 102 articole (recenzii, prefeţe, încrustaţii, eseuri, semnale, lansări etc.), 692 de poezii şi 92 de imagini, toate incluse într-un spaţiu tipografic de 1.174 pagini. Oare câte reviste literare semestriale din Ţara noastră, chiar subvenţionate de Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, se pot mândri cu un asemenea palmares? O medie de 86,5 poezii publicate în fiecare număr, peste 12 articole de specialitate / număr, peste 146 de pagini / revistă. Sunt întrebările unui om care urmăreşte fenomenul cultural românesc contemporan prin prisma revistelor cultural-literare care apar pe piaţa românească, fără a subestima celelalte publicaţii, ci cu intenţia bună de a evidenţia calităţile dovedite, în ultimii doi ani, de Claviaturi, serie nouă. Desigur, veţi spune „non multa, sed multum”, în sensul de „calitate, nu cantitate”! Aveţi perfectă dreptate! În acest sens, iubitorii Claviaturi-lor pot citi articolele apreciative, sincere, dezinteresate material, scrise în revistă de critici literari contemporani sau publicişti ai fenomenului cultural, la adresa publicaţiei şi autorilor ei, de către: A.I. Brumaru, Mircea Doreanu, Constantin Mănuţă, Viorica Popescu, sau cronicile din „Condeiului ardelean”, apărute în 2013 şi 2014 în paginile publicaţiei noastre.
    Şi o ştire recentă ne arată calitatea unora dintre autori: Premiul I pentru poezie pe anul 2014 al Ligii Scriitorilor din România a fost câştigat de o colaboratoare a revistei Claviaturi - Mihaela Aionesei, din Târgu-Secuiesc, judeţul Covasna. (Poate, într-o viitoare ediţie, ar fi interesant să publicăm premiile la nivelul Ţării obţinute de colaboratorii revistei, acordate de diferite instituţii naţionale de cultură şi artă.) Şi mai trebuie vorbit de o chestiune deosebită, extrem de importantă pentru Istoria literaturii, cel puţin a istoriei literaturii române. Prin intermediul Claviaturi-lor au fost lansate două noi genuri de poezie fixă: glosina şi acrostihul dublu, genuri create de însăşi redactorii-şefi de până acum ai revistei, Constantin Bihara şi George Echim. Oare câte reviste literare româneşti se pot mândri cu o asemenea performanţă? Desigur, cititorii noştri îşi pot pune, pe bună dreptate, întrebarea: de ce eforturile şi inovaţiile, mai mult decât demne de remarcat, ale autorilor revistei Claviaturi, serie nouă, nu au fost sesizate, cel puţin, de presa de specialitate a Uniunii Scriitorilor din România? Despre presa literară şi principiul publicaţiilor literare de „importanţă strategică” care constituie politica editorială a USR, în mod deosebit a vicepreşedintelui Gabriel Chifu, am mai scris. În acest sens, orice promovare a „altuia” constituie un pericol mortal pentru iubitele reviste de „importanţă strategică” ale domnului Chifu. Mai mult, după câte am constatat de curând, pentru vicepreşedinţii USR s-a trecut şi la principiul promovării probabil a „scriitorilor strategici”. Vă rog să citiţi şi să vă cruciţi de ceea ce se întâmplă la USR!
    Mită la Uniunea Scriitorilor din România
    Nebunia şpăgilor a atins şi conducerea Uniunii Scriitorilor. Ne-a parvenit la redacţie un document senzaţional, trimis şi către DNA, în care scriitorul Nicolae Bălaşa, reprezentant al CNA în teritoriu, acuză mai multe persoane din conducerea USR că i-au solicitat 8.000 de euro, cîrnaţi, carne de miel şi peşte pentru a fi primit ca membru. Banii trebuiau să ajungă la doi dintre vicepreşedinţii USR, Gabriel Chifu şi Nicolae Prelipceanu, iar cîrnaţii au fost îndesaţi în frigiderul lui Gabriel Coţoveanu, preşedintele filialei Dolj a USR. „Gabriel Chifu s-a mutat de curând în Bucureşti, E VAI DE CAPUL LUI şi trebuie să-l ajutăm şi noi cu 2.000 euro, ÎN DEFINITIV AŞA SE FACE TREABA, nu?” Scriitorul Nicolae Bălaşa este doctor în filosofie şi a publicat până acum peste 20 de volume (romane, studii, eseuri), iar soţia sa, Beatrice Silvia Sorescu (nepoata poetului Marin Sorescu), 10 volume de poezie. În anul 2010, considerând că amândoi îndeplinesc toate condiţiile, au solicitat să fie primiţi în Uniunea Scriitorilor, anexând mai multe referate de la membrii filialei Dolj...
    Am redat numai foarte puţin din calvarului celor doi scriitori în încercările lor repetate de a deveni membrii ai acestei Uniuni. Fragmentul reprezintă numai începutul articolului Mită la Uniunea Scriitorilor din România, scris de Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, şi publicat în Confluenţe literare, ediţia nr. 1487/26 ianuarie 2015, revistă internaţională de creaţie literară şi cultural-artistică. Pentru cei care vor să vadă murdara realitate în care se bălăcesc conducătorii acestei Uniuni, pot citi integral articolul pe internet la adresa: http://confluente.ro/al_florin_tene_1422288974htmlşi mai găsiţi alte asemenea „isprăvi” ale conducerii USR la adresele: https://www.youtube.com/watch?v=00184X1MlbU sau https://www.youtube.com/watch?v=i48Oe34AFkY.
    Desigur, nivelul şi imaginea unei reviste literare este dat şi de numărul autorilor, mai mare sau mai mic, membri ai celui mai înalt for scriitoricesc, consfinţindu-i astfel valoarea literară. Dar pot oare, poeţi, ca de pildă Constantin Bihara, George Echim, Viorica Popescu, Nadia-Cella Pop, Mihaela Aionesei, Mariana Popa, George Savin, Ioan Tudor, Cornel Vlad, Rodica Ghinea, Ioan Suciu Scheianu, Toth A. Arpad sau scriitorul Ilie Şandru, de la Topliţa, să învingă asemenea „bariere” materiale puse tocmai de cei care ar trebui să promoveze creaţia literară? Dar să sperăm că, în viitorul apropiat, această stare de lucruri din cadrul Uniunii Scriitorilor se va schimba în bine şi „claviaturiştii” îşi vor obţine locul pe care-l merită pentru talentul şi truda depuse spre slava muzelor Euterpe, Erato şi Calliope.
    Acum, la ceas jubiliar, doresc tuturor prietenilor mei claviaturişti, Colegiului de redacţie şi mecenaţilor revistei, trai îndelungat şi binecuvântat, multă inspiraţie, credinţă şi perseverenţă în realizarea celor mai îndrăzneţe visuri literare, creaţii la nivel de operă şi... să ne vedem cu aceeaşi plăcere umană şi satisfacţie artistică la fiecare ediţie viitoare, inclusiv la jubiliarului număr C(centum)! De la spectacolul lansării revistei, de această dată... doar câteva fotografii.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0
  • 02/24/15--03:39: Actualitatea Ardeleană
  • Mureş
    UDMR Târgu-Mureş nu va participa la un eventual marş al secuilor neautorizat, în 10 martie

    Preşedintele UDMR Târgu-Mureş, Peti Andras, a declarat miercuri (18 februarie 2015 - n.n.), într-o conferinţă de presă, că organizaţia sa nu va participa la un eventual marş al secuilor neautorizat, anunţat pentru data de 10 martie de Asociaţia Siculitas Egyesulet şi de Consiliul Naţional Secuiesc, cu ocazia comemorării secuilor martiri.
    „Într-un stat de drept nu se poate concepe să te comporţi într-un fel care contravine bunelor moravuri sau încalcă anumite norme de convieţuire, chiar dacă nu sunt înscrise în lege şi chiar dacă nu se pot califica drept acte nelegale. Şi în acest sens trebuie să vă spun că am fost prezent la primele două ediţii (ale comemorării secuilor martiri din 10 martie - n.r.) cu menţiunea că la a doua ediţie am participat numai la evenimentul de la Obeliscul Secuilor Martiri. Deci nu participăm la activităţi sau manifestări care nu au fost autorizate, care sunt în afara legii. Dacă mă întrebaţi cum o să ne comportăm din moment ce evenimentul va avea loc şi a obţinut toate avizele instituţiilor competente de stat şi a fost avizat de comisia de avizare, vom participa la statuia secuilor martiri, dar în rest nu”, a precizat Peti Andras.
    Liderul UDMR Târgu-Mureş a spus că organizaţia va lua parte numai la evenimentele autorizate şi că dacă organizatorii manifestării din 10 martie nu pot oferi garanţii că evenimentele violente de anul trecut nu se vor mai repeta, atunci membrii uniunii nu vor participa.
    Comisia de avizare a adunărilor publice din Târgu-Mureş nu a avizat marşul şi mitingul secuilor anunţat pentru data de 10 martie, ca urmare a încălcării Legii privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice la ultimele două ediţii.
    Comisia a dat însă aviz pentru organizarea unei comemorări la Monumentul Secuilor Martiri, ridicat în locul în care au fost executaţi cinci revoluţionari secui de către armata austriacă, în 1854, după înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849.

    Covasna
    Liderii PCM consideră neautorizarea marşului secuilor de la Târgu-Mureş o „îngrădire a democraţiei”
    Liderii Partidului Civic Maghiar (PCM) dezaprobă neautorizarea de către Primăria Târgu-Mureş a marşului secuilor programat pentru 10 martie, liderii formaţiunii politice fiind de părere că acest lucru reprezintă o „îngrădire a democraţiei”.
    „Nu sunt de acord cu interzicerea marşului, este o îngrădire a democraţiei, deci, dacă se ţin marşuri la Paris, la Bucureşti, la Budapesta, Cluj-Napoca şi peste tot în Europa şi în ţara aceasta, atunci nu înţeleg de ce nu se poate accepta acest lucru şi la Târgu-Mureş. (...) Eu nu cred că ar deranja nici pe primar şi nici pe cetăţenii din Târgu-Mureş, chiar dacă nu sunt de acord cu autonomia teritorială, cu ceea ce se întâmplă sau se spune acolo”, a declarat marţi (17 februarie 2015), în cadrul unei conferinţe de presă, preşedintele PCM, Biro Zsolt.
    Liderul PCM Covasna, Kulcsar Terza Jozsef, e de părere că interzicerea marşului poate fi interpretată ca o „provocare” la adresa comunităţii maghiare.
    „Maghiarii şi secuii au arătat (...) în nenumărate ocazii că ştiu să se comporte. (...) Chiar domnul primar din Târgu-Mureş aţâţă spiritele, aşa văd eu, pentru că interzice. De ce interzice?! Bineînţeles că şi printre maghiari sunt oameni mai agitaţi, care se supără şi automat se creează o problemă. Dacă primarul ar da undă verde nu ar fi nici o problemă. Aşa a fost şi anul trecut, prima dată nu a dat şi apoi a dat (autorizaţie - n.r.), aşa că ei, Prefectura şi Primăria Târgu-Mureş, au atâţat spiritele, ei au provocat”, a opinat Kulcsar Terza Jozsef.
    Primarul municipiului Târgu-Mureş, Dorin Florea, a declarat, săptămâna trecută, că nu va autoriza marşul, subliniind că doreşte ca acest oraş să fie unul al „armoniei, nu al conflictelor”.
    „Târgu-Mureş merită mai mult decât să fie poligon de încercare pentru nervii şi sentimentele viscerale ale unora. (...) Eu spun că marşul nu va avea loc. Dacă ei fac chestia asta, înseamnă că îl fac ilegal şi o să anunţ instituţiile să ia măsuri împotriva unor lucruri ilegale”, a afirmat Dorin Florea.
    El a menţionat că acelaşi lucru va fi valabil pe viitor şi pentru ceilalţi locuitori ai municipiului Târgu-Mureş, deci nu se vor accepta marşuri „nici la unii, nici la ceilalţi, nici la români, nici la maghiari, nici la ţigani”.
    Conducerea Consiliului Naţional Secuiesc (CNS) a anunţat, în calitate de organizator al manifestărilor din 10 martie, că Primăria Târgu-Mureş a avizat manifestarea comemorativă de la Monumentul secuilor martiri, dar nu şi marşul şi mitingul ca urmare a încălcării Legii privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice la ultimele două ediţii. Anul trecut, în 10 martie, participanţii la comemorarea de la Târgu-Mureş au adoptat, prin urale, un manifest prin care se solicita autonomia ţinutului secuiesc (?! - n.n.). La îndemnul organizatorilor, participanţii s-au deplasat pe trotuare către Prefectura Mureş pentru a depune manifestul. Pe parcursul deplasării către centrul oraşului, într-un marş neautorizat, unii participanţi - identificaţi ca aparţinând Organizaţiei 64 de Comitate - s-au îmbrâncit cu jandarmii, au aruncat cu petarde, au cerut anularea Tratatului de la Trianon şi au scandat lozinci cu caracter xenofob. Incidentele s-au soldat cu aplicarea a 11 amenzi contravenţionale, iar Jandarmeria Mureş a sesizat Parchetul în trei cazuri de natură penală.

    Bihor
    Tokes Laszlo solicită UDMR să îşi revizuiască politica „neptunistă”
    Eurodeputatul Tokes Laszlo, preşedintele CNMT, a solicitat, marţi (17 februarie 2015 - n.n.), conducerii UDMR, ca în loc să se tot autosărbătorească, ar fi cazul ca la 25 de ani de la înfiinţare să îşi revizuiască politica „neptunistă” (de înţelegere cu guvernanţii) şi să o corecteze pentru a reprezenta interesele prioritare ale tuturor maghiarilor din ţară.
    „Borbely Laszlo, vicepreşedintele UDMR, nu are ce căuta în fruntea UDMR, el a fost campionul principal al politicii neptuniste, negocieri purtate fără mandatul reprezentanţilor UDMR. Dar nici funcţia de consilier al premierului Victor Ponta nu este justă pentru domnul Frunda Gyorgy. Toată conducerea UDMR trebuie să tragă concluziile acestei politici, pentru aceasta este o bună ocazie Congresul din aprilie al UDMR. În loc de sărbătorire ar fi timpul pentru autorevizuire şi corectare a politicii greşite duse până acum”, a declarat Tokes, într-o conferinţă de presă la Oradea.
    În ce-l priveşte pe Borbely, Tokes spune că „este o întâmplare, o coincidenţă, între situaţia de astăzi din Parlament şi cazul Neptun”. „Dar nu putem trece cu vederea. Indiferent de cazul de corupţie actual al lui Borbely Laszlo, el nu are ce căuta în fruntea UDMR din cauza acestui caz de suspiciune de trădare. Cel care primeşte bani pentru unele servicii politice atinge suspiciunea de trădare împotriva comunităţii', a spus eurodeputatul.
    Preşedintele CNMT a reiterat obiectivele prioritare ale comunităţii maghiare - dobândirea drepturilor colective, autonomia şi autodeterminarea minorităţii pe mai multe nivele, reînfiinţarea universităţii maghiare cu finanţare de stat şi altele, precum simbolurile maghiare, statuile ori steagurile -, scopuri pe care însuşi liderul UDMR, Kelemen Hunor, a recunoscut că nu le-a împlinit.
    „Bine că domnul preşedinte Kelemen Hunor recunoaşte nereuşita organizaţiei pe planul acestor priorităţi, dar chiar de aceea nu înţelegem ce sărbătoreşte UDMR în mod atât de zgomotos”, a subliniat Tokes.
    Liderul CNMT reproşează politica „neptunistă” a UDMR, a „paşilor mici” prin care au încercat să se înţeleagă cu puterea de la Bucureşti. Tokes s-a referit la o analiză pe care a făcut-o „fenomenului Neptun” şi negocierilor din perioada 1991-1993, când „nişte politicieni maghiari, anume Frunda Gyorgy, Tokaji Gyorgy şi Borbely Laszlo, au purtat negocieri secrete cu puterea română, reprezentantă, de exemplu, prin fostul consilier guvernamental Viorel Hrebenciuc, azi în arest pentru corupţie, sau cu Traian Chebeleu”. Intermediatorul acestor negocieri, a afirmat Tokes, a fost o fundaţie „în frunte cu nişte personaje politice foarte dubioase”.
    „Aceste negocieri au servit interesele puterii româneşti şi ale complicilor lor din Statele Unite şi nicidecum interesele comunităţii maghiare. Consider că aceste negocieri şi pactul încheiat cu ocazia acestor negocieri a însemnat derapajul UDMR. Deşi la început chiar Consiliul Reprezentanţilor Unionali a condamnat aceste negocieri, ulterior chiar şi nomenclatura UDMR s-a conformat acestei politici de pact neptunist şi de atunci, fiind mare parte la guvernare, UDMR, vrând-nevrând, a servit interesele Bucureştilor mai mult decât interesele maghiarilor din Transilvania”, a declarat Tokes.
    În calitate de membru fondator al UDMR, Tokes a ţinut să transmită un mesaj către conducerea uniunii, căreia îi solicită să îşi revizuiască politica, să facă analiza politicii „neptuniste”, „să confirme acea luare de poziţie care a fost adoptată în 25 septembrie 1993, care condamnă, în mod fără echivoc, negocierile şi pactul din Neptun, afirmând că politicienii de frunte ai UDMR nu au avut niciun mandat pentru purtarea negocierilor”.
    „Trebuie trase şi concluziile personale ale acestei politici greşite ale UDMR-ului şi în loc să se autosărbătorească şi să încerce să dea uitării toate greşelile şi aspectele negative ale politicii UDMR, mai bine ar fi să îşi facă o autoexaminare morală şi politică şi o revizuire a politicii UDMR. Ar fi cazul pentru acestea, spun ca preşedinte al Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania, pentru că noi am făcut un jurământ, în sensul propriu-zis a cuvântului, în 1993, în catedrala Sf. Mihail din Cluj, că vom servi interesele întregii comunităţi maghiare şi interesul naţional este prioritar faţă de interesul de partid. Atât timp cât UDMR a pierdut două treimi din voturile de care a dispus cu 20 de ani în urmă, în mod vădit putem afirma că UDMR deja nu uneşte interesele integrale ale comunităţii maghiare. CNMT doreşte să reprezentăm întreaga microsocietate maghiară şi chiar de aceea ar fi timpul ca printr-o revizuire a politicii din ultimii 25 de ani să ajungem, iarăşi, să servim întreaga comunitate maghiară. Contăm, de la sine înţeles, şi pe UDMR şi pe întreaga scală de partide ale maghiarilor. În paralel cu reforma politică, pe care o reprezintă preşedintele ţării, şi ungurii din România ar trebui să deschidă un capitol nou în politica noastră naţională”, a mai menţionat Tokes.

    Covasna
    Consiliul Judeţean a aprobat cel mai mare buget din ultimii 25 de ani

    Bugetul Consiliului Judeţean (CJ) Covasna pe anul în curs, aprobat luni (16 februarie 2015 - n.n.), în şedinţă ordinară, se cifrează la peste 334 de milioane de lei şi este cel mai mare din ultimii 25 de ani.
    Preşedintele CJ Covasna, Tamas Sandor, a declarat că este primul an în care bugetul alocat dezvoltării este mai mare decât cel destinat funcţionării instituţiei, iar acest lucru a fost posibil datorită fondurilor europene atrase prin diverse proiecte.
    Protecţia mediului şi Sănătatea au fost domeniile care au obţinut cele mai mari sume (26%, respectiv 21% din total), la capitolul Asistenţă socială s-a alocat 15% din buget, pentru drumurile judeţene 14%, pentru Cultură şi Religie 7% din total, iar pentru Învăţământ 2%.
    Tamas Sandor a declarat că 2015 va fi „anul progresului”, iar printre proiectele prioritare a amintit înfiinţarea rampei ecologice de la Leţ, care va colecta toate deşeurile menajere din judeţ, finalizarea programului de reabilitare şi dotare cu aparatură medicală a Spitalului Judeţean Covasna, achiziţionarea de vehicule noi pentru Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, construirea unui nou centru de agrement la Comandău, continuarea programelor de reabilitare a cabinetelor medicale, precum şi a şcolilor şi grădiniţelor din mediul rural.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    6 februarie 2015 - Ziua Roşiei Montane

    Roşia Montană, o localitate frumoasă din Munţii Apuseni, şi-a sărbătorit ziua în 6 februarie 2015, când a împlinit venerabila vârstă de 1884 ani. Aici se află cel mai mare zăcământ auro-argentifer din Ţară şi din Europa, cu o gamă largă de alte elemente valoroase ca arseniu, titan, molibden, vanadiu, crom, cobalt, galiu, feldspat, mediatizat excesiv în ultimii ani.
    Între anii 1786-1855, în minele de aur de la Roşia Montană au fost descoperite celebrele tăbliţe cerate dacice, datate între anii 131-167 d.Hr., ce reprezintă texte de drept civil roman privind contracte de vânzare-cumpărare, de împrumut cu dobândă, convenţii de asociaţie, acte ale colegiilor, dovezi de cheltuieli şi preţuri etc.. Au fost găsite 50 de piese, din care 25 păstrate întregi sau părţi din ele. Prin conţinutul şi destinaţia lor, aparţineau minerilor şi proprietarilor de mine. Descoperite după 16 secole, au constituit un miracol „arheologic” al Daciei romane.
    Tăbliţa cerată dacică XVIII, redactată la 6 februarie 131 d.Hr., constituie actul de naştere al Roşiei Montane. A fost descoperită în anul 1854, în Galeria Ohaba - Sfântul Simion, de pe versantul sudic al Muntelui Cârnic. Din conţinutul ei se cunoaşte pentru prima dată toponimul localităţii Roşia Montană de Alburnus Maior, numită pe bună dreptate Cetatea de scaun a aurului românesc.
    Fascinaţia aurului a cuprins omenirea încă de la apariţia primelor entităţi umane. Culegerea firicelelor de aur din aluviunile râurilor datează din zorii preistoriei, în cele două epoci ale fierului, continuând în epoca romană, cu o dezvoltare semnificativă în perioadele următoare. Primii locuitori ai acestor meleaguri, scito-agatârşii şi geto-dacii, pe lângă munca câmpului se ocupau şi cu extragerea aurului şi argintului din albiile râurilor Mureş şi Arieş. Marele istoric grec Herodot, spunea: „Agatârşii sunt oameni înstăriţi ce poartă şi se desfată în mult aur”, iar „Geţii sunt cel mai viteaz, cel mai uman şi mai drept popor al tracilor”.
    Meşteşugul extragerii şi prelucrării aurului a fost preluat de la agatârşi de către daci, care l-au practicat până la cucerirea Daciei (106 d.Hr.) de către romani. Aurul, metal nobil, numit şi „ochiul dracului”, l-a îndemnat pe băieşul aurar să urce pe cursurile râurilor, până la zăcămintele auro-argentifere.
    Dacii, popor de ţărani, harnici, sobri şi inteligenţi, au exploatat cu mult succes minele aurifere de la Roşia Montană, dovadă fiind monedele de aur din timpul domniei regelui Sarmiz, bătute la monetăria de la Sarmizegetuza sau de la Tharnis (Alba-Iulia). Cercetările recente efectuate cu C14 susţin existenţa de lucrări miniere anterior secolului I î.Hr.. Producţia anuală de aur a Daciei se estimează la 920 kg.
    Bogăţiile minerale ale Munţilor Metaliferi au constituit un obiectiv major pentru cucerirea şi ocuparea Daciei de Imperiul Roman. Sub ocupaţia romană, anii 106-275 d.Hr., Roşia Montană devine un important centru minier, cu o populaţie eterogenă, formată din băştinaşi şi colonişti, dalmatini şi piruşti, originari din Albania şi Epir, pricepuţi în minerit. Romanii, interesaţi să extragă cât mai mult aur, au introdus tehnologii de lucru avansate. Pentru început, avem o îmbinare de lucrări daco-romane. Odată cu sistematizarea şi intensificarea extracţiei aurului, tehnica minieră romană îşi pune amprenta asupra zăcământului. Lucrări miniere romane se consideră galeriile şi abatajele făcute în rocile foarte dure cu focul, apa sau oţetul („ignis et acetum” - „Plinius”), ce au forme circulare sau ovale, iar în rocile mai puţin dure, cu ciocanul şi dalta, trapezoidale, triunghiulare, în funcţie de tipul mineralizaţiei, pe care le întâlnim peste tot în zăcământ. Numeroase alte descoperiri atestă o activitate remarcabilă privind aşezarea, organizarea administrativă, comunicaţiile şi sistemul de apărare, forţa de muncă, populaţia, viaţa social-religioasă.
    După retragerea romanilor din Dacia (275 d.Hr.), activitatea minieră a continuat cu intensităţi diferite. Regiunea a fost cutreierată de popoare dornice de îmbogăţire. Populaţia a rezistat în faţa invadatorilor găsindu-şi adăpost în munţi. Trec aproape zece secole fără o informaţie, cât de cât certă, despre minerit. Pe la sfârşitul secolului al IX-lea la hotarele pământului românesc al Ardealului apar ungurii, venind din Asia, care pun stăpânire pe acest teritoriu din secolul al X-lea. Timp de 10 secole, statul ungar şi austro-ungar, exploatează zăcămintele aurifere din Munţii Apuseni, până la Unirea de la 1 Decembrie 1918. Tehnica minieră romană continuă până în secolele XVI-XVII, când se descoperă pulberea neagră (praful de puşcă), care duce la progrese importante.
    Începând cu secolul al XVIII-lea, statul are nevoie de aur mai mult. Elaborează o serie de proiecte şi legi cu caracter minier care stimulează mineritul în Munţii Apuseni. De acestea beneficiază şi Roşia Montană. Se execută unele galerii magistrale puse ulterior la dispoziţia asociaţiilor particulare. Cea mai importantă galerie a fost „Sfânta Cruce din Orlea”, cota 714 m, săpată în anul 1883 şi care deschide toate câmpurile miniere din zăcământ.
    În ziua de 17 iunie 1846, se constituie prima Întreprindere Minieră de Stat din Roşia Montană, sub numele de „Galeria Regală Sfânta Cruce din Orlea”. Mina statului s-a organizat în jurul acestei galerii, deasupra ei pe 33 m, şi în adâncime. Minele particulare se înşirau deasupra cotei 747 m, pe 300 m, până în vârful munţilor. La suprafaţă statul construieşte o linie ferată de 3.165 m, un loc de depozitare a minereului la Aprăbuş, un plan înclinat automotor de 570 m, până în Gura Roşia, un canal de aducţiune a apei şi instalaţia de şteampuri din Gura Roşia, toate puse în funcţiune în anul 1852. Mineritul, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost practicat de asociaţiile particulare, după care continuă în paralel cu cel de stat. La mina statului lucrau în jur de 500-600 mineri, iar în minele particulare câteva mii, inclusiv cei din instalaţiile de prelucrarea minereului.
    Mineritul din jurul Abrudului a fost sprijinit şi încurajat prin înfiinţarea Fondului pisetal Abrud - Roşia, la 30 aprilie 1790, cu scopul de a asigura regiunea cu medici şi moaşe, asistenţă medicală gratuită, medicamente gratuite pentru minerii săraci şi inapţi de muncă, sprijinirea materială a instituţiilor miniere de interes public, acordarea de împrumuturi pentru diferite lucrări productive celor ce aveau posibilitatea să le restituie, ajutoare pentru întreţinerea lacurilor (tăuri), iazurilor, canalelor şi drumurilor spre galerii. Din motive necunoscute, activitatea fondului a fost sistată în anul 1920.
    Mina Roşia Montană a fost prezentă la Expoziţia Mondială de la Paris din 1899, cu 12 planşe ilustrând întreprinderea statului şi o colecţie cu flori de mină cu aur, care au făcut vâlvă printre organizatori şi vizitatori, prin frumuseţea lor.
    Avântul luat de minerit la sfârşitul secolului al XIX-lea impune formarea de specialişti care să conducă mai eficient activitatea minieră. La 1 septembrie 1896, se înfiinţează prima şcoală minieră din Roşia Montană, care funcţionează până la începutul Primului Război Mondial, în anul 1814, absolvind şase promoţii de tehnicieni, unii devenind ulterior chiar ingineri.
    După Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, mina Roşia Montană trece în proprietatea Statului Român, fiind reorganizată în anul 1933, în baza Legii minelor din 1924, sub numele „Minele Statului din Roşia Montană”. Aurul, de-a lungul istoriei, a fost râvnit de multe popoare dornice de îmbogăţire. Băieşii aurari din Munţii Apuseni trăiau în lipsuri şi sărăcie, cu toate că locuiau pe o imensă bogăţie. Semnificative sunt versurile: „Munţii noştri aur poartă, / Noi cerşim din poartă-n poartă”. Mult aur din Munţii Metaliferi ai Apusenilor, în perioadele istorice, a luat drumul marilor capitale Roma, Budapesta, Viena, Moscova. Producţia de aur şi argint, în anul 1937 la nivel de ţară, era de 5.465 kg aur şi 25.645 kg argint. România, în anul 1938, era a doua ţară producă toare de aur din Europa.
    Acest tablou al mineritului particular şi de stat din Roşia Montană se menţine până la 11 iunie 1948, când regimul comunist naţionalizează principalele mijloace de producţie. Toate proprietăţile miniere trec în proprietatea statului, organizându-se o singură unitate economică, Întreprinderea Minieră Roşia Montană.
    După 1948, minerii aurari trăiesc o mare tragedie. Aurul şi proprietăţile sunt confiscate. Minele sunt închise, şteampurile demolate şi dinamitate. A început împotriva lor o prigoană groaznică pentru a le lua ultimul gram de aur. Au urmat ani grei de chinuri, bătăi, schingiuiri, condamnări. Unii au pierit în închisori fiindcă au fost proprietari de mine de aur sau au avut o anumită orientare politică. Mulţi mineri au rămas traumatizaţi toată viaţa. În urma acestor măsuri criminale, majoritatea pleacă în Ţară pe diferite şantiere, să câştige o bucată de pâine. O parte din ei ajung la minele de uraniu din Munţii Bihorului, unde condiţiile de lucru au urmări grave asupra sănătăţii lor. Minerii din Apuseni erau întâlniţi peste tot în Ţară pe diferite şantiere.
    În perioada 1948-1990, rezervele de minereu, producţia de minereu, aur şi argint, înregistrează creşteri importante. Pe baza planurilor anuale şi cincinale s-au executat volume deosebit de mari de lucrări de cercetare, deschidere, pregătire, transport, prelucrarea minereului. Vechile tehnologii de extracţie şi prelucrarea minereului au fost înlocuite în totalitate cu altele moderne. În anul 1948, se înfiinţează învăţământul profesional minier cu o durată de doi ani, absolvind cursurile până la 1954 peste 300 de elevi. Minerii beneficiază de locuinţe în blocuri, transport gratuit şi o masă caldă la intrarea în schimb. Personalul unităţii a crescut an de an ajungând până la o medie de 1200-1300 de persoane. Rezervele de minereu în 1990 asigurau producţia pe 50 de ani, fără să se mai execute alte lucrări de cercetare.
    Roşienii au fost mineri şi tehnicieni de elită. În perioada 1972-1980 au dus faima mineritului din Roşia Montană până în Africa, lucrând ca specialişti la minele din Kenya, Algeria, Guineea şi Egipt. Au fost şi patrioţi înflăcăraţi, participând activ la marile evenimente istorice ale românilor transilvăneni.
    În revoluţia de la 1848-1849, Simion Balint (1810-1880), preot şi protopop în Roşia Montană (ginere al preotului local Zachei Golgot), prefect al Legiunii Auraria şi Saline, luptă alături de Crăişorul Munţilor, Avram Iancu. Acestui mare bărbat şi patriot, prin adopţie fiu al Munţilor Apuseni şi al Roşiei Montane, minerii i-au dedicat un frumos cântec, care era nelipsit la diferite serbări şi petreceri: „Popa Balint ca paroh, / Peste Roşia ţine foc, / Ţine foc, ţine bătaie, / Pe duşmani pe toţi îi taie”.
    O altă personalitate remarcabilă a fost minerul Mihăilă Gritta (1762-1832), care, cu profitul din aurul găsit în galeria ce-i poartă numele, a construit şapte biserici şi şapte şcoli confesionale pentru moţii Apusenilor.
    Marele cărturar bucovinean Bogdan Petriceicu Haşdeu, în anul 1863 face o călătorie în Munţii Apuseni, inclusiv la Roşia Montană, unde a fost bine primit de Simion Balint. Cu acest prilej, a cunoscut-o pe frumoasa roşiancă Iulia Faliciu, nepoata Carolinei, soţia lui Balint, cu care se căsătoreşte la 10 iunie 1865. Bogăţia în aur a acestor meleaguri i-a inspirat cunoscutele versuri: „Aţi fost vreodată la Abrud?, / Acolo-s munţii o comoară, / Tot dă sălbatecul ciocan, / Zburând scântei ca din balaur, / Se sparge bietul bolovan, / Şi-atunci din el s-alege aur…”.
    La Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, participă o delegaţie numeroasă de mineri, în frunte cu preotul Nicolae Cosma. Minerul Toma Cioara a fost ales în Sfatul Naţional Român.
    După 1990, mineritul aurifer nu mai este susţinut financiar de stat. Investiţii nu se mai fac. Producţia de aur şi argint scade dramatic. Numărul minerilor se reduce an de an, ajungându-se în cele din urmă la 380 persoane. Mina Roşia Montană, cu o vechime multimilenară, se închide la 1 iunie 2006, fără niciun studiu de fezabilitate. În această perioadă, se închid toate minele metalifere din Ţară. România ajunge să nu mai producă niciun gram de aur.
    Începând cu anul 1995, la Roşia Montană apar investitori străini, aşa-zişi „salvatori ai mineritului”, care primesc de la stat, pe sume de nimic, documentele tehnice şi economice privind zăcământul auro-argentifer. Perimetrul minier este concesionat pe 20 de ani societăţii canadiene „Roşia Montană Gold Corporation” (RMGC). Dacă s-ar realiza lucrările proiectate, se estimează obţinerea unei cantităţi de 218 milioane tone de minereu, din care s-ar extrage 330 tone aur şi 1.628 tone argint. Exploatarea, dacă se va face, se va face în 4 cariere de suprafaţă, cu o durată de 17 ani, prin care vor dispare localităţile Roşia Montană şi Corna. Minereul va fi prelucrat prin cianuraţie cu un consum de 0,8 kg cianură pe tona de minereu. În Roşia Montană, în 1884 de ani, nu s-a folosit cianura niciodată. Pe Valea Cornei se va construi un iaz de decantare care la bază are un dig cu înălţimea de 185 m, în spatele căruia se vor depozita peste 200 milioane tone de steril, impurificate cu cianură. În mijlocul Munţilor Apuseni va apare o zonă deşertică cu efecte imprevizibile asupra vieţii social-economice. Populaţia a fost momită cu sume fabuloase ca să-şi vândă proprietăţile şi să plece din zonă. Am asistat la o „deportare” masivă în secolele XX-XXI, la care statul a fost indiferent, parcă am fi o Ţară fără stăpân.
    Proiectul minier întocmit de RMGC nu asigură o dezvoltare durabilă. Prin înfăptuirea lui se aduce atingere fiinţei noastre naţionale, prin distrugerea unui patrimoniu geologic, minier, istoric şi cultural, de valoare naţională şi universală, precum şi pierderea unei cantităţi uriaşe de aur şi argint.
    Sunt multe posibilităţi de dezvoltare durabilă, însă trebuie să fie interes şi preocupare de la nivel naţional şi până la cel local.
    Consider că „Afacerea Roşia Montană”, cum o numeşte şi o analizează jurnalistul Mihai Goţiu, ar trebui luată în seamă de unele instituţii abilitate ale Statului Român.

    Închei aceste rânduri cu urarea:
    „LA MULŢI ANI, ROŞIA MONTANĂ!”.
    (vezi mai multe pe www.taraiancului.ro)

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0
  • 02/24/15--03:45: O activitate de excepţie…
  • Aflată la cea de-a doua ediţie în municipiul Sfântu-Gheorghe, Festivitatea de premiere a cadrelor didactice „EXCELENŢĂ ÎN ACTIVITĂŢILE EDUCATIVE” s-a dovedit a fi un mare succes. Activitatea a adunat în spaţiul Bibliotecii Judeţene Covasna educatori, învăţători, profesori, oameni aflaţi în activitate şi pensionari, mai vechi, ori „tineri pensionari”, cum s-au autointitulat unii dintre ei. Prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu (foto, centru), aflat la prezidiu, a declarat că este copleşit de atâta spiritualitate adunată acolo ca răspuns la invitaţiile primite din partea Asociaţiei Pedagogilor Români.
    Echipa de organizare, condusă de către Lăcrămioara Apostu, Marcela Ştefu, Adriana Mihalache, Maria Dobrean şi Florica Nica, a premiat pe cei mai buni dascăli, aceia care zi de zi transmit sau au transmis, în cazul pensionarilor, ceva din sufletul lor copiilor, de la cei mici din grădiniţe, la cei mari, aflaţi pe băncile ultimelor clase de liceu.
    Invitatul de onoare al activităţii a fost profesorul Ioan Paul Voinescu, fost inspector şcolar general şi inspector şcolar general adjunct, care, în cuvântul său ca de altfel în întreaga activitate, a demonstrat că „a fi om e lucru mare, a fi domn e o-ntâmplare”. A trecut în revistă câteva dintre momentele esenţiale ale activităţii sale, momente trăite alături de mulţi dintre noi, demonstrând în felul acesta că împreună am făcut istorie pe aceste meleaguri.
    Generozitatea şi modestia omului, nobleţea dascălului au propus celor prezenţi un model, o emblemă a învăţământului românesc covăsnean, lucru care a impresionat plăcut pe toţi cei prezenţi.
    În rest, buna dispoziţie, decenţa, bucuria întâlnirii cu oameni dragi au dominat întâlnirea mult aşteptată. Ea ne-a demonstrat, prin prezenţa tinerilor, că viaţa merge înainte, iar viitorul ne este asigurat.
    Câteva momente artistice prezentate de către Tudor Crăcuţ de la Grădiniţa cu Program Prelungit „Pinocchio”, îndrumat de către educatoarele Loredana Muntean şi Adriana Oltean, precum şi de către solistele Diana Logofătu şi Raula Rauca de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, şi Diana Mogoş de la Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi”, îndrumată şi acompaniată de către profesorul Adrian Negrilă, au sporit emoţia momentului.
    Nu putem încheia înainte de a reda cuvintele de laudă venite din partea prefectului Sebastian Cucu, care a afirmat că nu a participat niciodată la un astfel de tip de activitate şi că este încântat. De asemenea, am primit aprecierile unui părinte aflat în sală care s-a exprimat cu foarte multă admiraţie, apreciind activitatea pedagogilor români ca pe una de excepţie.
    Aşadar, în aşteptarea celei de a treia ediţii a „Excelenţei în activităţile educative”, nu putem decât să ne alăturăm şi noi celor care au apreciat pozitiv întâlnirea de suflet a dascălilor din Asociaţia Pedagogilor Români şi să le dorim o primăvară însorită alături de elevii lor, căci datoria de suflet a oricărui dascăl este de a lăsa lumea puţin mai bună decât a găsit-o. Numai astfel, fiecare dascăl poate avea sentimentul datoriei împlinite.
    Mult succes în continuare pe calea luminării sufletelor copiilor noştri!

    Cu dragoste şi respect,
    prof. Rodica Pârvan
    (Sfântu-Gheorghe)

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    În vremurile actuale, când imaginea elementelor culturale e atât de mascată de cotidianul degradant al societăţii internaţionale, o evadare în trecutul literar românesc reprezintă o şansă excepţională de refugiu. De aceea, evenimentul „Cafeneaua lui Sbârcea”, organizat de Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din municipiul Topliţa, judeţul Harghita, reuşeşte o reîntoarcere la deceniile dominate de lirism, readucând în lumină imaginea unor poeţi, scriitori şi artişti români a căror creaţie a fost mult timp acoperită de praful uitării.
    Debutul activităţii, de săptămâna trecută, a conturat viaţa şi activitatea literară a lui Miron Radu Paraschivescu, un poet, eseist şi publicist ce visa în tinereţe la revoluţionarea poeziei, asemeni unui Maiakovski al românilor, după cum se şi autointitulează. Acesta îşi conduce opera printr-un amalgam de simbolism şi avangardism, oferindu-i, odată cu instalarea regimului comunist, pete de culoare ale ideologiei marxist-leniniste. Lirismul din paginile de jurnal ale poetului, recunoaşterea propriei persoane ca un epigon şi unicitatea versurilor acestuia sunt doar câteva dintre aspectele puse în valoare în complexa prezentare a lui Vasile Gotea, directorul Bibliotecii „George Sbârcea”, gazda acestui eveniment, la a cărui reuşită a contribuit şi personalul instituţiei: Aurica Maria Ujică, Aurora Paşcan, Doina Ecaterina Ţifrea.
    Activitatea a continuat cu recitări din creaţiile poetului şi audiţii de poezie cu vocea poetului, care au reuşit să creeze câte un adăpost spiritual pentru fiecare persoană care a participat la acest eveniment. Poeziile „Cîntic de lampă”, „Cîntic de nuntă”, „Rică”, „Tristă e viaţa de mort” şi altele, au reprezentat câteva dintre poeziile volumului de succes „Cîntice ţigăneşti”, sugestive pentru arta lui Miron Radu Paraschivescu. Acestea au fost completate de audiţia unor cântece pe versurile poetului, printre care şi „Romanţă”, interpretat de Nicu Alifantis.
    Întreaga seară s-a desfăşurat într-o aură ieşită din cotidianul brut, prin recitări de versuri şi interpretări ale marilor artişti români.
    „Cafeneaua lui Sbârcea” va continua să readucă în realitate operele poeţilor şi cântecele artiştilor uitaţi de vreme, joia, din două în două săptămâni, de la ora 17, la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Topliţa.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    De câţiva ani încoace, la data de 10 martie se organizează în Târgu-Mureş, la Monumentul Secuilor Martiri, o manifestare comemorativă, urmată de un marş al participanţilor, până în Piaţa Victoriei, iar în continuare, un program cu tentă culturală, care se desfăşoară în Palatul Culturii. Prin discursurile vorbitorilor, incitante la separatism, cu un vădit caracter antiromânesc, participanţilor exaltaţi li se promite tot ceea ce vor ei să audă: independenţă, autonomie teritorială.
    Legat de preconizatul eveniment al etnicilor maghiari din 10 martie al anului în curs, am consemnat opinia directorului Poliţiei Locale Târgu-Mureş, Valentin Constantin Bretfelean (foto): „La data de 29 ianuarie 2015, Asociaţia «Siculitas Egyesulet» a depus, cu numărul de înregistrare 5539, o solicitare la Primăria Municipiului Târgu-Mureş, pentru organizarea a trei momente, cu ocazia zilei de 10 martie, aşa-zisa «zi a libertăţii secuieşti». Cele trei momente constau în: un moment comemorativ la Monumentul Secuilor Martiri din Târgu-Mureş de pe strada Secuilor Martiri, un marş de protest de pe strada Secuilor Martiri, de la monument şi până în centrul municipiului, şi un protest în faţa Prefecturii judeţului Mureş, pentru o închipuită reorganizare teritorială a României, aspect care, de altfel, este blocat şi nimeni n-a mai discutat în ultima perioadă despre acest „proiect”. Comisia de avizare a adunărilor publice, întrunită la data de 30 ianuarie 2015, a întocmit un Proces-verbal din care rezultă că toţi membrii comisiei, deci, comisia în integralitatea sa, a aprobat momentul de la Monumentul Secuilor Martiri, momentul comemorativ istoric, în cadrul căruia se poate folosi libertatea de expresie în conformitate cu normele constituţionale, însă, această comisie nu a avizat marşul şi manifestarea din faţa Prefecturii. La baza deciziei comisiei stau mai multe argumente. Primul dintre ele este faptul că în intervalul 9-11 martie, în centrul municipiului Târgu-Mureş are loc o acţiune ecumenică, o acţiune care era deja aprobată. Ori, în conformitate cu prevederile Legii 60/1991, republicată în Legea privind adunările publice, articolul 5: «Este interzisă desfăşurarea simultană a două sau mai multor adunări publice distincte, în acelaşi loc sau pe aceleaşi trasee, indiferent de caracterul acestora». De asemenea, în articolul 10 din lege se prevede că «Primarul localităţii, la propunerea comisiei de avizare, poate interzice organizarea adunărilor publice, atunci când deţine date de la organele specializate din care rezultă că desfăşurarea acestora ar duce la încălcarea prevederilor articolului 2», adică s-ar produce manifestări care ar avea tentă antistatală, anticonstituţională şi în cadrul cărora ar avea loc manifestări naţionaliste, şovine, iredentiste, autonomist-secesioniste şi separatiste pe criterii etnice. Aceste elemente există deja. În anii precedenţi, în 2013 şi 2014, în centrul Târgu-Mureşului s-au scandat lozinci precum: «Ardealu-i pământ unguresc»; «Valahilor, plecaţi acasă!»; «Ungaria ne ajută şi este alături de noi!» şi alte asemenea lozinci incitatoare la adresa populaţiei româneşti majoritare, lozinci şi activităţi care puteau să ducă la crearea unei tensiuni interetnice în Târgu-Mureş, cu efecte foarte grave asupra stabilităţii sociale. De asemenea, în cursul anului 2014, aceiaşi organizatori nu au respectat prevederile legii şi în cadrul mitingului şi a marşului care n-a fost aprobat, au fost atacaţi jandarmii, un jandarm a fost lovit cu o lance, unul dintre participanţi a scos o sabie şi au avut loc îmbrânceli cu forţele de ordine. Plecând de la aceste premize, primarul municipiului Târgu-Mureş, dr. Dorin Florea, a avizat exclusiv activitatea comemorativ-istorică de la Monumentul Secuilor Martiri şi a interzis prin decizie proprie marşul şi manifestarea din faţa Prefecturii. Bineînţeles că Asociaţia „Siculitas Egyesulet” a contestat în instanţă această decizie. Este un termen de 25 de zile pentru ca noi, Direcţia Poliţia Locală, care, deţinem secretariatul Comisiei de avizare a adunărilor publice, să facem întâmpinare, urmând ca instanţa să se pronunţe dacă decizia primarului a fost corectă sau nu. Ca o convingere personală, vă pot comunica faptul că, sigur, instanţa va interzice acest marş, pentru că le vom pune la dispoziţie imaginile filmate anul trecut, pentru a vedea şi dânşii, membrii completului de judecată, ce acţiuni s-au derulat în Târgu-Mureş şi cu ce repercursiuni negative asupra stabilităţii sociale. Ştiu că se vehiculează idei precum că ar fi o obstrucţionare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Da, toţi cetăţenii au drepturi şi libertăţi, toate organizaţiile au drepturi şi libertăţi, dar în condiţiile respectării legii. Pentru informarea cititorilor „Condeiului ardelean”, trebuie să ştiţi că în cursul anului trecut, în urma marşului ilegal, la care au participat cei care au ajuns în centrul Târgu-Mureşului, au fost declarate patru persoane indezirabile, s-au întocmit trei dosare penale şi au fost aplicate unsprezece sancţiuni contravenţionale. Sunt convins că în virtutea respectării ordinii constituţionale, instituţiile statului vor acţiona în acest an cu şi mai multă fermitate, pentru că organizatorii nu şi-ai respectat obligaţiile nici anul trecut, în conformitate cu prevederile legale. În articolul 12 al legii se spune că: «Organizatorii trebuie să ia măsuri pentru îndepărtarea participanţilor care prin modul de manifestare tulbură ordinea şi liniştea publică, iar când aceştia nu se supun, să-i semnaleze organelor de poliţie». Ori, în niciunul din aceşti ani, organizatorii n-au respectat litera „h”, art.12 din Legea 60/1991, republicată”.
    În legătură cu discursurile incitatoare, separatiste, naţionalist-şovine care se desfăşoară anual la Monumentul Secuilor Martiri, manifestare denumită „comemorativ-istorică”, cu participări ale unor delegaţii din afara graniţelor Ţării, cât şi poziţia oficialităţilor locale şi centrale faţă de acestea, Valentin Constantin Bretfelean a mai precizat: „România este un stat democratic. În generozitatea sa, Statul Român şi legislaţia românească nu sancţionează asemenea fapte. Simpla exprimare a unor opinii nu poate fi sancţionată, deşi, o parte a acestor opinii, idei propagate în rândul maselor, pot conduce la reacţii de nestăpânit, care să producă consecinţe asupra ordinii constituţionale. Este clar că unele organizaţii separatiste din Europa s-au raliat acţiunilor celor din aşa-zisul „consiliu naţional secuiesc”, care este o organizaţie sublimă, dar care lipseşte cu desăvârşire, deoarece, în România nu există nicio persoană juridică înscrisă sub această denumire. Este o invenţie. Practic, repet, organizaţii de genul celor din Ţara Bascilor sau a celor din Irlanda, separatiste, şi-au trimis exponenţii la Târgu-Mureş. Aş atrage atenţia în modul cel mai ferm asupra faptului că aceste organizaţii au generat, la rândul lor, structuri catalogate teroriste, pe tot mapamondul, reţineţi, cum ar fi «ETA» în Ţara Bascilor, sau IRA - Armata Republicană Irlandeză. E clar că dacă Statul Român nu intervine în timp util şi cu fermitate, se creează premizele unor reacţii de acest gen. Târgu-Mureşul este un oraş multicultural. Românii şi maghiarii convieţuiesc în pace. Rănile din martie 1990 abia că s-au închis. Nu dorim ca ai noştri copii să fie separaţi, nu dorim ca ai noştri părinţi, care se întâlnesc, de exemplu, cu ocazia revelionului, a zilei de 8 Martie, să fie separaţi pe criterii etnice. Târgumureşenii nu îşi doresc aşa ceva. De altfel, majoritatea celor care au perturbat grav stabilitatea în Târgu-Mureş au fost persoane din Ungaria, cetăţeni unguri, sau persoane venite din judeţele Harghita şi Covasna. Îi rog pe târgumureşeni să rămână calmi, să se respecte, pentru că înainte de a fi români, maghiari sau secui, suntem oameni. Omenia este cea care trebuie să fie dominantă la fiecare dintre noi, nu acţiunile tembele, agresive, care pot conduce la rănirea sau la pierderea unor vieţi omeneşti”.

    Categorie:

    Aparut in : 

older | 1 | .... | 89 | 90 | (Page 91) | 92 | 93 | .... | 129 | newer