Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Showcase


Channel Catalog


older | 1 | .... | 94 | 95 | (Page 96) | 97 | 98 | .... | 130 | newer

    0 0
  • 06/25/15--09:13: Scrisoare deschisă
  • Către,
    Primăria municipiului Sfântu-Gheorghe,
    Domnului Primar Antal Arpad

    Stimate Domnule Primar,
    În numele conducerilor Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război - Filiala Covasna, Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere - Filiala Covasna, Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” - Filiala Covasna şi a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, Vă felicităm pentru lucrările de reparaţii şi reabilitare executate la clădirea Primăriei municipiului nostru.
    În acelaşi timp, am constatat cu surprindere că turnul pe care a fost înălţat Drapelul Naţional a căpătat o nouă configuraţie, care nu mai permite reamplasarea steagului tricolor la locul său, fapt care aduce grave prejudicii morale, în plan simbolic, Armatei Române şi lezează memoria ostaşilor români care au luptat pentru eliberarea oraşului Sfântu-Gheorghe şi a Transilvaniei de Nord-Est de sub ocupaţia străină.
    După cum vă este cunoscut, în semn de recunoştinţă faţă de jertfele ostaşilor români care, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, au luptat pentru eliberarea Ardealului de Nord, pe data de 8 septembrie 1994, în prezenţa Ministrului Apărării Naţionale, generalul Nicolae Spiroiu, în cadrul unei impresionante ceremonii militare, steagul tricolor a fost înălţat pe turla Primăriei Sfântu-Gheorghe, iar pe faţada edificiului a fost dezvelită o placă de marmură, pentru marcarea zilei de 8 septembrie 1944, ziua eliberării oraşului de sub ocupaţia străină.
    Acest steag are o semnificaţie aparte, fiind înălţat în locul în care, în urmă cu peste şapte decenii, ostaşii Armatei Române au arborat tricolorul ca semn al eliberării oraşului Sfântu-Gheorghe, primul oraş din Ardealul de Nord eliberat de sub ocupaţia fascisto-horthyistă, iar drapelul de pe cupola Primăriei reprezintă un simbol sfânt al demnităţii naţionale şi al sacrificiului suprem al ostaşilor români care au luptat pentru libertate şi pentru reîntregirea Ţării.
    Prin grija Garnizoanei Militare din Sfântu-Gheorghe, timp de peste două decenii steagul tricolor a vegheat simbolic pentru ca jertfa ostaşilor români să nu fie uitată, cu excepţia ultimului an, când, clădirea Primăriei municipiului Sfântu-Gheorghe s-a aflat în reparaţii, în cadrul unui proiect de reabilitare a centrului oraşului. Deşi aceste lucrări s-au finalizat, locuitorii municipiului Sfântu-Gheor­ghe constată că steagul tricolor nu a mai fost înălţat pe cupola Primăriei, mai mult chiar, în urma lucrărilor de reabilitare executate, a fost schimbată şi configuraţia turnului, astfel că postarea steagului tricolor nu mai este posibilă.
    În aceste condiţii, Vă rugăm, domnule primar, să asiguraţi condiţiile necesare repunerii steagului tricolor pe cupola Primăriei, acolo unde îi este locul, chiar dacă îl veţi arbora şi la intrarea în incinta instituţiei, potrivit normelor legale în vigoare. Veteranii de război, cadrele militare în rezervă şi retragere, conducerile asociaţiilor „Cultul Eroilor” şi a unor importante segmente ale societăţii civile, din întreaga Ţară, sunt convinşi că modificările de construcţie nu au fost făcute intenţionat, ca gest care să aducă atingere demnităţii şi onoarei ostaşilor Armatei Române.

    Cu stimă,
    Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş
    Preşedinte, prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop

    Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Filiala Covasna
    Vicepreşedinte, col. (r) Nicolae Moldovan

    Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, Filiala Covasna
    Preşedinte, col. (r) Ioachim Grigorescu

    Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Covasna
    Vicepreşedinte, lt. col. (r) Constantin Gheorghincă

    Categorie:


    0 0
  • 06/25/15--09:14: Cu buletinul peste Prut
  • Cetăţenii României şi ai celorlalte state ale Uniunii Europene vor putea intra pe teritoriul Republicii Moldova în baza cărţii de identitate. În urma demersurilor iniţiate de Platforma Unionistă Acţiunea 2012 şi de Mişcarea Civică Tinerii Moldovei pe lângă autorităţile competente din România şi Republica Moldova, decizia de eliminare a paşapoartelor pentru trecerea graniţei la Prut a fost luată marţi (16 iunie 2015 - n.n.) de Guvernul de la Chişinău şi va intra în vigoare odată cu publicarea acesteia în Monitorul Oficial.
    „Vom putea merge la Chişinău aşa cum ne deplasăm la Alba-Iulia, Braşov, Constanţa sau la Iaşi: liber, doar cu buletinul. Eforturile noastre au dat roade şi prin decizia luată a fost făcut încă un pas pentru restabilirea normalităţii la Prut. Graniţa nedreaptă nu va mai fi dublată de paşapoarte”, a declarat George Simion, preşedintele executiv al Platformei Unioniste Acţiunea 2012.
    Platforma Unionistă Acţiunea 2012 şi Tinerii Moldovei au desfăşurat începând cu luna martie campania „Fără paşaport în Basarabia”. Cele două organizaţii au depus adrese pentru legiferarea accesului cetăţenilor Uniunii Europene în Republica Moldova doar cu obligaţia de a prezenta alternativ paşaportul sau cartea de identitate la Ministerul Afacerilor Externe al României, respectiv la Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene al Republicii Moldova. De asemenea, sute de oameni au manifestat stradal pentru trecerea graniţei de la Prut în baza buletinului. (…)

    Platforma Unionistă Acţiunea 2012
    17 iunie 2015

    Categorie:


    0 0
  • 06/25/15--09:15: DRAPELUL
  • Seninul cerului şi marea, aştern în suflet neuitarea,
    Albastrului nemărginit, ce pe român l-a ocrotit.
    E galben aurul câmpiei, crescând pe aurora gliei,
    Din seva sângelui vărsat, pentru al patriei stindard.

    Răsar sub umbră toţi strămoşii, ce-au stins pecetea nedreptăţii,
    Stropind cu roşul purpuriu, pământul reavăn, mereu viu.
    Se mai aud prin munţi spre vale, vuind a oştilor cavale,
    Ce-au răsunat cu stăruinţă, pentru victorie şi speranţă.

    Nu vor pieri, stau doar de veghe, eroii filelor eterne,
    Înscrise în cartea nemuririi, sus, pe frontonul omenirii.
    Va flutura mereu în vânt, mişcat de un sacru legământ,
    Tot roşu, galben şi albastru, drapelul conştiinţei noastre.

    Categorie:


    0 0

    29 iunie

    În fiecare an, pe 29 iunie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte doi Mari Sfinţi, Stâlpi ai Bisericii noastre, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
    Sfântul Apostol Petru, era originar din Betsaida (în Galileea Palestinei) şi era fiul lui Iona şi fratele mai mare al Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat. Numele său era Simon. Căsătorindu-se cu fiica lui Aristobol (fratele Sfântului Apostol Barnaba) s-a mutat în Capernaum, unde a deprins şi meseria de pescar. Numele de Petru l-a primit de la Însuşi Domnul Iisus Hristos, care s-a uitat la el şi i-a spus: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru) (Ioan 1, 42). Petru i-a făgăduit Mântuitorului Iisus Hristos că Îl va iubi întotdeauna, dar în timpul patimilor Lui, s-a lepădat de trei ori, nerecunoscând în faţa gărzilor că îl cunoaşte pe Domnul Iisus Hristos. Imediat s-a căit de fapta sa şi a început să plângă amar. Iisus a prezis dinainte că Petru se va lepăda de El de trei ori în Joia Mare. Greşeala i-a fost iertată, căci după Învierea Sa, Mântuitorul s-a arătat Apostolilor şi l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă îl iubeşte. Cel ce a zis în Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaşte, acum spune de trei ori: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc, iar Iisus i-a zis: Paşte oile Mele (Ioan 21, 17), reaşezându-l în misiunea de apostol.
    După Înălţarea Mântuitorului la cer şi Pogorârea Sfântului Duh, plin de curaj şi de Duh Sfânt, Sfântul Apostol Petru a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, în oraşele din Asia Mică şi a ajuns până la Roma împăraţilor păgâni (în jurul anului 57 d.Hr.).
    În timpul persecuţiilor împotriva creştinilor declanşate de către împăratul Nero, după incendierea Romei în anul 64 d.Hr., a fost arestat împreună cu Apostolul Pavel. Sfântul Petru a fost condamnat la moarte şi executat prin răstignire pe cruce cu capul în jos (la cererea lui, spre a se deosebi de modul răstignirii lui Iisus Hristos), în anul 67 d.Hr., lângă fostul circ al lui Caligula din afara zidurilor de atunci ale Romei.
    Sfântul Apos­tol Pavel, s-a născut între anii 1-5 d.Hr. în oraşul Tars, capitala provinciei Cilicia (Asia Mică), fiind numit la naştere Saul.
    Saul a fost un aprig urmăritor al creştinilor, fiind prezent la lapidarea Sfântului Apostol Ştefan, Întâiul Mucenic (Fapte 7, 58). În anul 33, Saul cere aprobarea marelui preot Caiafa pentru a pleca la Damasc în urmărirea creştinilor. Cartea din Noul Testament, Faptele Apostolilor, arată prefacerea sufletească a lui Saul, prigonitorul creştinilor, în Pavel, apostolul lui Hristos. În timp ce se afla pe cale, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a întrebat: Ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii, care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni (Fapte 9, 1-22). Aflat de Apostolul Anania, în urma unei vedenii dumnezeieşti, Saul îşi regretă faptele şi este botezat de Anania. Curând după convertire, Saul îşi schimbă numele în Pavel, iar mai târziu a fost in­clus în ceata Apostolilor. Pavel a propovăduit Evanghelia pe o zonă foarte întinsă, din Arabia până în Spania, atât la evrei, cât şi la păgâni. El şi-a petrecut viaţa de creştin în suferinţă şi lucrând pentru Hristos, înfiinţând şi organizând Biserici creştine în multe părţi ale Imperiului Roman, drept pentru care şi-a câştigat supranumele de Apostolul neamurilor. A atins o aşa stare de îmbunătăţire spirituală încât spune Bisericii din Galatia: Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20).
    Sfântul Pavel a fost martirizat, tot în anul 67, prin decapitare, în timpul împăratului Nero. Această moarte, considerată mai demnă decât altele, i s-a acordat datorită cetăţeniei sale romane. Unii cercetători spun că martiriul a avut loc odată cu cel al Sfântului Apostol Petru.

    Îmbrăţişarea Sfinţilor
    Apostoli Petru şi Pavel - icoana comuniunii

    Această icoană este una destul de rară, foarte greu pu­tând fi găsită în fresca vreunei biserici ori mănăstiri. Adesea, aceasta a circulat în icoane portabile, atât în biserici, cât şi în casele creştinilor. În cele ce urmează vom căuta să înţelegem ce aduce cu sine această icoană şi de ce trebuie să ne ferim în înţelegerea ei. Ne vine în minte întrebarea: De ce tocmai aceşti doi Sfinţi Apostoli apar îmbrăţişati, şi nu alţii? Apostolul Petru era cel mai bătrân dintre toţi, lucru ce îi denotă un oarecare respect din partea celor mai mici ca el, în vreme ce Pavel, ca cel mai nou Apostol, s-a dovedit ca fiind cel mai aprins de râvna pentru Hristos. Adesea, acesta din urmă, spunea: „Sufăr durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4, 19). Am putea spune că acestea ar fi motivele, însă nu este adevărat întru totul. Între cei doi Apostoli, la un moment dat, apăruse o dispută privind propovăduirea Evangheliei lui Hristos, în cele ce priveşte lumea păgână. Petru era cel ce obliga pe păgâni şi la anumite rânduieli din ritualul iudeu, precum tăierea împrejur şi altele asemenea, în timp ce Pavel propovăduia o tăiere împrejur a inimii, deci o primire a lui Hristos, fără toate cele ale Legii
    Vechi. Legat de această dispută, Apostolul Pavel spune: „Iar când Petru a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tu­turor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri” (Galateni 2, 11-15).
    Icoana în care cei doi Sfinţi Apostoli se îmbrăţişează este de o deosebită frumuseţe. Fiecare sfânt îl ţine pe celălalt cu o mână peste umăr, iar cu cealaltă peste braţ. Obrajii acestora sunt apropiaţi, lucru ce indică o foarte mare unitate în cele propovăduite, până şi în gânduri. Niciodată ucenicii sau Apostolii adevăraţi ai Domnului nu au stat supăraţi ori în contrazi­ceri. Chiar dacă păreri diferite s-au ridi­cat uneori, acestea s-au unit în foarte scurt timp, spre a întări puterea cuvântului şi a comuniunii creş­tine. Icoana indică, în primul rând, unitatea creştinilor în slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Niciodată părerile de sine, izolate de ceilalţi şi rupte de Biserica lui Hristos, nu vor zidi Trupul cel Tainic al Domnului. Adevărul şi puterea lucrării cuvântului Evangheliei stau în comuniunea creştinilor între ei şi în Hristos. Nimic nu se face de unul singur, nimic separat. De aceea, icoana cu „Îmbrăţişarea Sfinţilor Apostoli” aduce neîncetat în min­tea închinătorului ideea neapărată a unităţii şi împăcării, mai ales între aceia care au păreri diferite ori gânduri separate.
    Icoanele cu această com­po­ziţie nu sunt multe la număr. Una dintre cele mai renumite icoane de acest gen se află în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Caracalu. De asemenea, ea se află şi în unele fresce foarte vechi din Grecia, Macedonia şi Serbia. În România, spre exemplu, ea poate fi admirată la Mănăstirea Snagov, lângă Bucureşti, în turla centrală, unde sunt înfăţişati toţi Apostolii, cei doi fiind, însă, singurii care stau îmbrăţişati.
    Aproape jumătate de milion de români îşi aniversează onomastica de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, potrivit statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Dintre aceştia, 375.222 sunt bărbaţi, iar 135.042 sunt femei. Cele mai frecvente nume întâlnite la bărbaţi sunt
    Petru, Petre şi Paul, Pavel. Dintre femeile care îşi sărbătoresc onomastica, cele mai multe poartă numele de Paula, Petronela şi Petruţa.
    Tuturor celor care îşi aniversează onomastica cu ocazia Sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel - La Mulţi Ani!

    Categorie:


    0 0

    Primim pe internet

    Hotărârea Consiliului Local Miercurea-Ciuc prin care s-a adoptat o petiţie în care se solicită crearea unei regiuni administrative autonome, denumită „ţinutul secuiesc”, a fost anulată definitiv de Curtea de Apel Târgu-Mureş, care a respins recursul autorităţii locale şi a menţinut sentinţa magistraţilor Tribunalului Harghita, transmite Agerpres.
    Hotărârea Consiliului Local Miercurea-Ciuc a fost atacată în instanţa de contencios administrativ de prefectul judeţului, Adrian Jean Andrei, pe motiv că aceasta încalcă Constituţia şi legile Ţării, acţiunea fiind admisă de Tribunalul Harghita. În decizia prin care au admis acţiunea în contencios administrativ a prefectului, magistraţii Tribunalului Harghita au susţinut faptul că hotărârea Consiliului Local Miercurea-Ciuc nu a fost emisă pe baza legii şi contravine Constituţiei României, întrucât revizuirea oricăror dispoziţii constituţionale poate fi iniţiată de preşedintele României, la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul parlamentarilor, precum şi de cel puţin 500 de mii de cetăţeni cu drept de vot.
    Magistraţii Tribunalului Harghita au mai arătat că propunerea privind statutul de autonomie a ţinutului secuiesc a fost avizată negativ de Consiliul Legislativ, „întrucât viza crearea unei entităţi statale distincte, paralelă cu statul naţional unitar român, ceea ce contravine Constituţiei”.
    Sentinţa Tribunalului Harghita a fost atacată cu recurs la Curtea de Apel Târgu-Mureş, care a respins acţiunea Consiliului Local şi a anulat definitiv hotărârea adoptată de acesta.
    În decizia magistraţilor se arată, printre altele, că CL Miercurea-Ciuc „a ales să ignore aria de competenţă şi a adoptat un act care vizează demersuri şi solicitări concrete ce tind să stabilească regimul teritorial-administrativ al populaţiei din 153 de localităţi, din care doar 68 se află în Harghita, celelalte fiind situate în judeţele Mureş şi Covasna”. Referitor la nelegalitatea hotărârii Consiliului Local Miercurea-Ciuc, Curtea de Apel a avut în vedere şi respingerea de către Comisia Europeană a două cereri de înregistrare a unor iniţiative cetăţeneşti, al cărui obiect îl constituia înfiinţarea de regiuni după criterii etnice.
    Referitor la nelegalitatea HCL Miercurea-Ciuc, nr. 127/2014, Curtea are în vedere respingerea, de către Comisia Europeană, a două cereri de înregistrare a unor iniţiative cetăţeneşti al căror obiect îl constituia înfiinţarea de regiuni după criterii etnice - prin Decizia C(2013) 4875 final, din 25 iulie 2013, fiind respinsă cererea de înregistrare a iniţiativei cetăţeneşti depuse de Consiliul Naţional Secuiesc cu titlul „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi pentru sustenabilitatea culturilor regionale”, iar prin Decizia C (2013) 5969 final, din 13 septembrie 2013, a fost respinsă cererea de înregistrare a iniţiativei cetăţeneşti depuse de Hans Heinrich Hansen şi Kelemen Hunor cu titlul „Minority Safe-Pack - un milion de semnături pentru diversitate în Europa”, precum şi, în acelaşi sens, respingerea de către Plenul Senatului, în şedinţa din 25 septembrie 2012, a propunerii legislative privind „Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc”, se precizează în motivarea Curţii de Apel Târgu-Mureş, a cărei hotărâre este definitivă.
    Prefectul judeţului Harghita, Adrian Jean Andrei, a declarat că toate demersurile autorităţilor locale, care încalcă legile Ţării şi Constituţia României, vor fi atacate în instanţă şi consideră că în urma adoptării acestei hotărâri definitive de către Curtea de Apel Târgu-Mureş există o practică judiciară şi orice demers prin acte administrative de acest gen, respectiv hotărâri de consiliu local, va fi respins din start.
    „Prin această decizie a Curţii de Apel ne aflăm în faţa autorităţii de lucru judecat şi a practicii judiciare, motiv pentru care orice demers prin acte administrative, care va avea ca obiect această temă, va fi respins din start”, a declarat prefectul Harghitei.
    Potrivit datelor puse la dispoziţie de Instituţia Prefectului, 35 de autorităţi publice locale din Harghita au adoptat o astfel de hotărâre, toate fiind atacate în contencios administrativ de prefectul Adrian Jean Andrei. În 30 de cazuri, instanţa de fond a admis acţiunea prefectului, iar în cinci cazuri procesele se află pe rol. Cinci dintre sentinţele adoptate de instanţa de fond au fost atacate cu recurs de consiliile locale.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Citeam zilele trecute despre „fapta de arme” a preşedintelui PSD Covasna, deputatul Horia Grama care, după 6 ani de la atribuirea imorală şi nedreaptă a denumirii de „Dr. Benedek Geza” Spitalului Naţional de Recuperare Boli Cardiovasculare, se trezeşte din hibernare şi declară că ar susţine atribuirea unei denumiri bilingve aceste unităţi spitaliceşti de interes naţional. Constat, dar nu mă mai mir, cât de gros este obrazul personajului căruia, din păcate, patriotul şi intelectualul Adrian Vlad Căşunean i-a lăsat moştenire organizaţia PSD Covasna şi legitimitatea, compromisă în prezent de Grama, de reprezentant al românilor covăsneni în Parlamentul României.

    Constat, în primul rând, că Horia Grama nu are cunoştinţe prea vaste de limbă română. Nu denumirea bilingvă a spitalului este problema, ci atribuirea unei denumiri care să includă şi numele unei personalităţi româneşti în denumirea spitalului. Bilingv înseamnă cu totul altceva, bi - doi, lingv - limbă, adică în două limbi. Cu alte cuvinte, străin de limba română şi neavând un DEX în bibliotecă (nu sunt sigur că are o bibliotecă), Horia Grama propune să se traducă actuala denumire în română şi maghiară. Mare om, mare propunere. După intelect.
    Dincolo de confuzia în care se află Horia Grama, să vedem, însă, ce se ascunde în spatele ieşirii din hibernare a personajului care de două mandate nu se poate lăuda cu niciun program, strategie, activitate sau acţiune românească, economică sau socială, în judeţul Covasna şi nici cu vreo poziţie publică în acord cu interesele comunităţii româneşti.
    În primul rând, înţeleg din declaraţia lui Grama că acesta a aflat că terenul pe care este construit spitalul din Covasna este naţionalizat de la românii voineşteni şi că numele Dr. Radu Horia ar putea fi inclus în denumirea unităţii (denumire a spitalului din Vâlcele desfiinţat în 2010 de ministrul UDMR Cseke Attila, cel care a şi atribuit după 60 de ani de la înfiinţare denumirea de Dr. Benedek Geza Spitalului Naţional de Recuperare Boli Cardiovasculare din staţiunea Covasna).
    Nu am să comentez prea mult declaraţia lui Grama, care merită cel mult o înjurătură, nu un nou mandat de deputat. Am să îi adresez doar nişte întrebări deloc retorice:
    Unde ai fost tu, Horia Grama, preşedinte PSD Covasna şi deputat al românilor covăsneni în Parlamentul României, atunci când UDMR şi ministrul Cseke Attila au desfiinţat Spitalul de Boli Distrofice „Dr. Radu Horia” din comuna Vâlcele, ştergându-se astfel, conform strategiei de maghiarizare aplicată de UDMR, o filă de istorie medicală şi naţională românească din judeţul Covasna, pe care extremiştii maghiari îl vor ţinut secuiesc?
    Unde ai fost tu, Horia Grama, atunci când spitalul de interes naţional, construit pe terenul naţionalizat de la românii voineşteni, cu primul director Zaharia Ungureanu, român voineştean, când un spital construit de Statul Român şi nu de un medic maghiar, fie el şi director al spitalului la un moment dat, a fost maghiarizat?
    Atunci nu ştiai toate astea? Nu! Desigur că nu! Nici nu te interesa! Dovadă cei şase ani de tăcere absolută. Este inutil să spun că includerea în cadrul denumirii unităţii spitaliceşti şi a numelui unei personalităţi româneşti ar fi trebuit să fie obiectiv în programul politic al oricărui parlamentar şi politician român. Cei şase ani de tăcere arată fără dubiu că acest obiectiv a lipsit din atenţia şi programul lui Horia Grama. De fapt, dacă analizăm activitatea, sau mai degrabă inactivitatea lui Horia Grama, oricine poate observa că, de fapt, acesta nici nu a avut un program politic, cu atât mai puţin unul românesc.
    Unde ai fost tu, Horia Grama, atunci când toată floarea extremismului unguresc a solicitat excluderea numelui unei personalităţi româneşti din denumirea spitalului naţional de la Covasna, introdusă de Ministerul Sănătăţii în urmă cu două luni la solicitarea Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”? Nicăieri, bineînţeles! Ba mai mult, animaţi de interese personale, psd-iştii covăsneni s-au raliat şi au susţinut chiar cu semnături campania extremistă maghiară de înlăturare a numelui românesc. Şi ca să îşi justifice poziţia antiromânească şi promaghiară pe fond, aceeaşi psd-işti covăsneni caută foaia matricolă a doctorului Nicolae Teculescu. De parcă asta ar fii problema. Dacă o luam după foi matricole, îi provoc public pe deputatul Horia Grama şi pe managerul Spitalului de Cardiologie să îşi publice foile matricole cu notele avute. Să vedem dacă îi recomandă pentru funcţiile publice ocupate.
    Acum, în preajma alegerilor parlamentare de anul viitor, disperat după un nou mandat, conştient de faptul că românii nu-l mai vor, Grama încearcă să îi mai amăgească încă odată? Nu mai ţine! Trebuia să ştie şi să propună şi un nume românesc în denumirea spitalului încă din 2010, nu acum când este vehement contestat de românii din Covasna.
    În plus, propunerea este un plagiat, atât Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, cât şi Asociaţia Civică pentru Demnitate în Europa au solicitat deja Ministerului Sănătăţii includerea în denumirea spitalului a numelui Dr. Radu Horia. Demersul său este un plagiat de idei născut din politicianism. Din lipsă de idei şi de proiecte, Grama se lipeşte de un deziderat şi o acţiune civică, interesat doar de imagine, asemeni lui Mădălin Guruianu.
    P.S.: Ca să fiu obiectiv, trebuie să precizez că nici senatorul Marius Obreja nu este altfel. Ticăloşiile lui Grama se regăsesc şi în activitatea senatorului Obreja. Sunt doar câteva diferenţe: de la Obreja nu avem niciun fel de aşteptări; spre deosebire de Grama, el nu şi-a asumat o conduită politică patriotică şi românească, iar mandatul lui este un accident al unei legi electorale proaste. În timp ce Grama mimează interes pentru cauza românească, Obreja are o atitudine neutră în problema româno-maghiară (atitudine la fel de condamnabilă, dar asumată şi nemincinoasă). Tot pentru imparţialitate, redau SMS-ul trimis membrilor PNL în chestiunea denumirii spitalului naţional românesc de cardiologie de celălalt reprezentant al românilor în Parlamentul României: „Vă recomand să evitaţi orice declaraţie referitoare la subiectul schimbării numelui Spitalului Cardiovascular din Covasna (n.r. - spitalul nu poate fi cardiovascular, bolile sunt cardiovasculare şi se tratează de către spitalul de cardiologie. Senatorul Obreja se poate lua de mână cu deputatul Grama în materie de limbă română). De asemenea, pe acelaşi subiect, recomandarea mea este să nu semnaţi nici un tabel de susţinere sau de nesusţinere a iniţiativei, indiferent de provenienţa tabelului. Detalii la prima întâlnire. Vă salut. Marius Obreja”.
    (Articol preluat de pe www.dantanasa.ro, din 7 iulie 2015)

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Domnule
    Doru Decebal Feldiorean,

    Citesc - în „Condeiul ardelean” din 25 iunie 2015 - articolul dumneavoastră despre domnul deputat Horia Grama. În el constataţi, cu vădită indignare, că „Horia Grama e o catastrofă de reprezentant al românilor”; că i-a minţit pe aceştia fără nicio jenă, pentru a fi ales; că este „reprezentantul românilor pe faţă şi, de fapt, prietenul ungurilor separatişti pe spate”; că „a fost pe nicăieri”, de negăsit, atunci când trebuia să intervină în interesul românilor pe care susţine că-i reprezintă. Toate acestea numindu-se, cu evidenţă, trădarea românilor din Covasna.
    Şi, domnule Feldiorean, sunt pe deplin de acord cu îndemnul pe care i-l transmiteţi domnului deputat Horia Grama: „Nu mai visaţi la încă un mandat, că nu se poate. S-au trezit românii, văzându-vă faptele, şi chiar nu vă mai vor”.
    Adaug la reaua voinţă a domnului deputat Horia Grama în planul susţinerii intereselor românilor din Covasna, reavoinţă pe care o subliniază „Condeiul ardelean”, o constatare, făcută cu adâncă mâhnire, privind activitatea domnului în cauză în Parlament. Aceasta poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt: „Nimic!”. Nu a făcut nimic pentru susţinerea românilor din Covasna. Nu a făcut nimic pentru stoparea acţiunilor antiromâneşti ale UDMR. Nu ştie nimeni că domnia sa ar fi reprezentantul românilor din Covasna. Ca urmare, este ignorat. De nenumărate ori, faţă de acţiunile agresive antiromâneşti ale UDMR, „deputatul român de Covasna” ar fi trebuit să iasă la Tribuna Parlamentului şi să protesteze; să-i atragă pe colegii săi în astfel de proteste. Dar, domnul Horia Grama nu a ieşit niciodată, speriat că-i va supăra pe udemerişti. De nenumărate ori - în anii de când domnia sa este deputat - s-a prezentat, la diverse televiziuni, politica de deznaţionalizare a românilor din Covasna şi Harghita. Deputatul „de Covasna” Horia Grama a fost chemat să-şi spună părerea o singură dată; însă, s-a văzut cât de prost vorbeşte şi că nu vrea să-i reprezinte pe români, ci vrea să nu-i supere pe udemerişti; ca urmare, nu l-a mai chemat nimeni. Iar la diversele întruniri, organizate de Episcopia Ortodoxă a Harghitei şi Covasnei, în care se iau în discuţie problemele românilor din aceste judeţe, pe domnul Horia Grama nu l-am văzut niciodată. Vin, la aceste manifestări, în semn de solidaritate, români din toată Ţara, de la sute de kilometri. În schimb, domnul Horia Grama, „reprezentantul românilor din Covasna”, nu a catadicsit să vină; pe domnia sa nu-l interesează asemenea lucruri; şi, s-ar putea întâmpla tragedia să-l vadă udemeriştii că participă.
    Toate acestea îl definesc pe domnul deputat Horia Grama ca o piedică în calea luptei pentru apărarea românismului din Covasna. Cred, însă, domnule Feldiorean, că apelul pe care-l faceţi deputatului respectiv de a nu mai manevra pentru a obţine un nou mandat nu va fi ascultat. Ca să se retragă, recunoscând că a făcut atâta rău cauzei naţionale, ar trebui să aibă o doză minimă de bun simţ! Patriotism - ar fi cu totul exagerat să i se ceară. Dar, apelul dumneavoastră, domnule Feldiorean, trebuia făcut; măcar pentru a se şti ce gândesc românii covăsneni despre „reprezentantul lor”.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Preasfinţia Voastră, cinstiţi părinţi, distinşi colegi, profesori, cercetători şi muzeografi, doamnelor şi domnilor, dragi prieteni! S-au împlinit deja mai mult de patru ani de când ne cunoaştem, de când vin în mijlocul dumneavoastră, de când suntem aproape, de când colaborăm (mai apropiat sau mai depărtat), de când dialogăm (la nivel ştiinţific sau colocvial). Sunt bucuros şi onorat să mă aflu din nou, aici, în acest cadru, în mijlocul şi împreună cu domniile voastre!
    Am pornit, atunci, într-o călătorie lungă, prin meleagurile româneşti din sud-estul şi nord-estul Transilvaniei, cu bucuria intelectuală prin care mi-am asumat un proiect de cercetare personal şi independent, privind cultura tradiţională şi spiritualitatea românească din aceste ţinuturi. O mică parte din volumul materialelor documentare colectate le-am valorificat în paginile unui volum care sintetizează străduinţele premergătorilor mei din deceniile trecute şi ale mele, personale. O altă parte, însemnată, a celor adunate, aşteaptă cuminte în sertar pentru a fi pusă în pagină. Dar, oare mai interesează pe cineva, la Bucureşti, la Cluj-Napoca, la Braşov sau Sfântu-Gheorghe, la Miercurea-Ciuc sau la Topliţa, la Covasna, Gălăuţaş sau Bilbor, scrierile academice privind un fenomen care oricum se află în disoluţie? Dar, ca să nu fiu greşit înţeles, voi reformula: Oare modul de prezentare academic al unor realităţi culturale şi spirituale este cel mai potrivit şi merge direct la inima şi la conştiinţa celor cărora le sunt dedicate rezultatele acestor (să nu le spunem cercetări) „luări la cunoştinţă într-un mod avizat”, a corelării, punerii lor cap la cap şi articulării unor planuri (iarăşi, pentru a nu folosi vorbe mari, să nu le spunem „strategii”)? M-am întrebat adeseori asupra acestor aspecte care vizează munca mea şi a unora dintre colegii împreună cu care am avut frumoase colaborări în această zonă, dar şi, mai mult decât atât, implicarea mea într-o încercare (fără prea mulţi sorţi de izbândă) de a mai salva ceva din ceea ce nu poate fi salvat, din ceea ce nu se lasă a fi salvat, din ceea ce nu recunoaşte că ar avea nevoie să fie salvat: sufletul românesc.
    Scriam, în concluziile volumului publicat acum doi ani: „Nutrim speranţa că, prin programe şi proiecte coerente şi concertate - articulate la nivelul instituţiilor Statului Român, prin implicarea factorilor de decizie şi prin consultarea permanentă a specialiştilor avizaţi - privind cercetarea, arhivarea, sistematizarea şi valorificarea elementelor de cultură tradiţională românească, vor putea fi făcute progrese notabile pentru păstrarea, apărarea şi dezvoltarea unui specific tradiţional românesc, cu şanse reale ca acesta să se impună ca o marcă identitară puternică şi ca un veritabil model cultural european” (Constantin Secară, Situaţia actuală a folclorului muzical în comunităţile româneşti din zona arcului intracarpatic - valoare identitară a spiritualităţii româneşti, în contextul multietnic şi multicultural european contemporan, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Colecţia Aula Magna, Bucureşti, 2013, p. 253). Astăzi vă recomand călduros să nu mai luăm în seamă aceste idei, să uităm definitiv aceste gânduri! De ce? Pentru că, în lumea contemporană, din ce în ce mai mercantilă, în această perioadă istorică nefericită, în care clasa politică îşi dă măsura nimicniciei, incompetenţei, lipsei de calitate umană, a lipsei de educaţie şi inculturii crase, pur şi simplu nu există o implicare coordonată a factorilor de decizie la nivel centralizat pentru aceste utopii teoretice total lipsite de finalităţi practice. Adică pentru aceste proiecte generice care nu sunt aducătoare de profit material şi, mai ales, nu sunt aducătoare de voturi.
    Ce este de făcut, atunci? Nu avem decât să aplicăm ceea ce Dimitrie Gusti numea, în perioada interbelică, „drumul de la ţara reală spre ţara regală”, adică urnirea energiilor, puterii şi iniţiativei de jos în sus, de la oamenii „ţării reale”. Ceea ce în ţările europene se practică de multe decenii cu mult succes. Numai că, pentru „punerea în mişcare a lucrurilor” este nevoie de mai multe calităţi: probitate, profesionalism, viziune, strategie, proiectare, misiune, vizibilitate. Sunt ele posibile astăzi? Sincer, nu cred, dar uneori este frumos să fim romantici şi visători...!
    Care sunt cele două „instituţii” fundamentale din mediul rural prin care oamenii se pot exprima şi pot realiza câte ceva concret (nu spectaculos, dar în limite decente) în perimetrul salvării, transmiterii şi promovării (acolo unde şi dacă mai există ceva de salvat, de transmis şi de promovat)? Ele sunt căminul cultural şi asociaţiile culturale. Vom discuta pe rând, câteva aspecte privind cele două instituţii culturale prin intermediul cărora se mai poate (repet!) salva câte ceva din cultura tradiţională românească.
    Avem în vedere, mai întâi, cadrul legal asigurat de Legea 292/27 iunie 2003 privind organizarea şi funcţionarea aşezămintelor culturale. Citez (parţial şi selectiv) din Capitolul III, referitor la căminul cultural:

    Art. 6. - (1) Căminul cultural este instituţie publică, având personalitate juridică, fără scop lucrativ, care funcţionează în toate centrele de comună, sub autoritatea consiliului local (subl. noastră). Este important să reţinem această subliniere care indică implicarea factorului politic în controlul şi direcţionarea activităţilor desfăşurate în cadrul căminelor culturale.
    Art. 7. - Căminul cultural are, în principal, următoarele obiective:
    a) organizarea şi desfăşurarea de activităţi cultural-artistice şi de educaţie permanentă;
    b) conservarea şi transmiterea valorilor morale, artistice şi tehnice ale comunităţii locale, ale patrimoniului naţional şi universal;
    c) organizarea sau susţinerea formaţiilor artistice de amatori, de concursuri şi festivaluri folclorice, inclusiv a participării formaţiilor la manifestări culturale intercomunale şi interjudeţene;
    d) organizarea sau susţinerea activităţii de documentare, a expoziţiilor temporare sau permanente, elaborarea de monografii şi lucrări de prezentare turistică;
    e) difuzarea de filme artistice şi documentare;
    f) organizarea cercurilor ştiinţifice şi tehnice, de artă populară şi de gospodărire ţărănească;
    g) organizarea şi desfăşurarea cursurilor de educaţie civică şi a celor de formare profesională continuă;
    h) organizarea şi desfăşurarea activităţilor de interes comunitar.

    Acestor obiective nu aş putea decât să adaug că, prin lege, în sarcina căminului cultural ar fi trebuit să intre: a) formarea, gestionarea şi dezvoltarea unei biblioteci, atât de necesare mai ales pentru tineri (sau, poate nu?), dar şi: b) formarea, gestionarea şi dezvoltarea unei colecţii muzeale, cuprinzând obiecte etnografice reprezentative pentru comună şi zonă. Dincolo de cadrele legislative, problemele care se ridică în mod real sunt legate, în primul rând, de implicarea politicului în organizarea şi activitatea căminului cultural, prin funcţionarea lui sub autoritatea consiliului local. Practic (şi cu puţine excepţii), politicul sufocă activitatea căminului cultural, fie prin neimplicare şi nesusţinere logistică şi financiară, fie prin imixtiuni grosolane. Sunt situaţii în care un primar, un viceprimar sau un consilier influent se străduiesc să distrugă ceea ce un director de cămin cultural sau un referent cu atribuţii de director s-au străduit să construiască în ani şi ani de muncă. Mai sunt încă oameni vrednici şi competenţi care organizează, la căminul cultural dintr-o comună sau dintr-un sat, un ansamblu de muzică şi dansuri tradiţionale, implicând copii de toate vârstele, cu participări şi premii la concursuri şi festivaluri locale sau naţionale, aşa cum sunt şi referenţi culturali şi directori de cămin care scot la lumina prezentului obiceiuri şi tradiţii folclorice, costume şi obiecte populare vechi, care iniţiază colecţii muzeale de costume şi obiecte tradiţionale ale comunei. Sunt şi situaţii în care persoane influente în cadrul consiliului local, cu antecedente de migraţie politică transpartinică şi cu moralitate îndoielnică doresc să distrugă ceea ce alţii au realizat prin competenţă, probitate şi profesionalism, şi au asigurat, astfel, vizibilitatea externă a comunităţii. Dar, ce contează, atâta timp cât „se încurcă” socotelile şi au de câştigat calculele meschine şi pragmatice: electorale şi (mai ales!) financiare?!
    Ce este de făcut, atunci când imixtiunile politice maculează şi distrug totul? Există „planul B”: o variantă de expresie culturală şi de exprimare a valorilor identitare, mai „liberă şi democratică”: asociaţiile culturale. Din păcate, tradiţia asocierii la români a fost distrusă în perioada comunistă, chiar şi în condiţiile în care, nici în anii dintre cele două războaie mondiale, ea nu se situa la parametri ridicaţi. Avem destule scrieri din epocă, în care se deplânge lipsa apetenţei pentru asociere şi individualismul românilor (Constantin Rădulescu-Motru şi alţi gânditori interbelici care au scris despre spiritul românesc: Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran). Ce pot face asociaţiile culturale în condiţiile de astăzi? În primul rând, sunt nevoite să „alerge” după finanţări diverse. Finanţări se pot obţine, punctual, pe proiecte, care sunt lansate fie de consiliile locale şi judeţene, fie de autorităţile culturale centrale, cum ar fi Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Din păcate, realităţile zonei noastre (judeţele Covasna şi Harghita şi, parţial, Mureş) implică discriminarea făţişă şi aproape generalizată a proiectelor înaintate de asociaţiile româneşti, şi favorizarea celor maghiare. Nu insist asupra acestui aspect, deoarece ştim cu toţii despre ce e vorba. Cu unele excepţii, cum ar fi o „răsunătoare” asociaţie culturală din Sfântu-Gheorghe, care obţine finanţări generoase de la Consiliul Local al oraşului şi de la Consiliul Judeţean (nu discut aici criteriile), dar care înaintează proiecte diverse şi obţine finanţări inclusiv de la organismele culturale centrale, ca de exemplu pentru proiecte privind artele spectacolului; este vorba despre Festivalul Internaţional de Teatru ATELIER, ediţia a XXII-a, 2015, pentru care această asociaţie a primit suma, deloc neglijabilă, de 45.000 LEI, adică aprox. 10.000 EUR (aşa cum rezultă din documentul de pe site-ul AFCN, publicat în 05.06.2015):
    http://www.afcn.ro/media/Tabel%20site%20Artele%20Spectacolului%202015_2.pdf.
    Să înţelegem, din această perspectivă, că şi asociaţiile pot fi controlate de anumite grupuri de interese şi supuse astfel implicaţiilor şi imixtiunilor politice? Sau că ceea ce se poate pentru unii, nu se poate pentru alţii? Cu toate acestea, cei interesaţi care coordonează asociaţiile culturale din judeţele Covasna şi Harghita ar trebui să cunoască faptul că AFCN a lansat, de curând, sesiunea a III-a de proiecte culturale pentru 2015, începând cu 2 iulie, pentru ariile tematice Patrimoniu Cultural Imaterial şi Intervenţie Culturală şi Patrimoniu Cultural material:
    http://www.afcn.ro/media/Anunt%20lansare%20concurs%20PROIECTE%20CULTURAL....
    Prin urmare, asociaţiile şi fundaţiile culturale pot înainta proiecte prin care să încerce să atragă finanţări, măcar la nivelul realizării unor proiecte punctuale, cum ar fi reconstituirea, conservarea şi transmiterea unor elemente de cultură tradiţională imaterială (repertoriu, tradiţii, obiceiuri) sau materială (costume populare). Sunt asociaţii culturale din Covasna şi Harghita care au reuşit (prin forţe proprii şi cu eforturi financiare considerabile) să ducă la bun sfârşit unele proiecte punctuale privind valorificarea patrimoniului cultural vechi, prin realizări editoriale (albume cu fotografii de epocă, lucrări cu caracter monografic local etc.). De asemenea, cunosc exemplul unei asociaţii culturale din judeţul Alba care a reuşit să atragă două finanţări succesive pentru reconstituirea portului popular tradiţional din două comune ale judeţului. Din păcate, după ce am purtat numeroase discuţii cu preşedinta asociaţiei respective, încercând să o conving de utilitatea şi de importanţa reconstituirii repertoriului de cântece, dansuri şi obiceiuri tradiţionale, respectiv a patrimoniului imaterial, în paralel cu reconsiderarea patrimoniului material, am constatat că m-am lovit de o indiferenţă şi opacitate totale faţă de cultura imaterială. De unde putem deduce că, pentru unii oameni (fie ei şi preocupaţi pentru evidenţierea valorilor culturii tradiţionale româneşti) ceea ce nu se vede este cu totul neimportant faţă de ceea ce se vede. Cam aşa o fi oare şi cu sufletul, poate? Mă gândesc aici, în primul rând, la fiinţa spirituală, la sufletul Poporului Român, cel care a fost distorsionat în deceniile trecute, iar acum i se aplică loviturile finale, prin practicile globalizării şi ale corectitudinii politice. Trebuie să ştim, însă, că dacă noi nu ne luptăm, aici şi acum, pentru păstrarea identităţii noastre spirituale şi culturale, nimeni nu o va face în locul nostru. Cultura sufletului şi a minţii reprezintă cea mai valoroasă moştenire pe care suntem datori să o păstrăm, să o înmulţim, să o valorizăm şi să o transmitem mai departe copiilor şi nepoţilor noştri. Prin mijloacele şi competenţele care ne stau la îndemână: probitate, profesionalism, viziune, strategie, proiectare, misiune, vizibilitate.
    (Comunicare susţinută în cadrul dezbaterii cu tema Noi cercetări privind istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, în cadrul Colocviului naţional al Grupului de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei, ediţia a VII-a, Sfântu-Gheorghe, sâmbătă, 27 iunie 2015)

    Aparut in : 

    0 0

    Proiectul programului de autoorganizare şi autodeterminare a vieţii spirituale,
    culturale şi economice a românilor trăitori în judeţele Covasna şi Harghita

    La recensământul populaţiei şi locuinţelor din 2011, din totalul populaţiei judeţului Covasna, de 206.261 persoane, 45.560 au fost români, 151.787 maghiari, 8.238 romi, 144 alte etnii, iar 532 nu şi-au declarat etnia. Din analiza comparativă a datelor referitoare la structura pe naţionalităţi a populaţiei acestui judeţ rezultă că, în anul 2011, faţă de anul 2002, au avut loc următoarele schimbări: populaţia totală a judeţului a scăzut cu 7%, populaţia de etnie maghiară a scăzut cu acelaşi procent (7%), populaţia de etnie rromă a crescut cu 38%, iar populaţia de naţionalitate română a scăzut cu 12%.
    Localităţile judeţului Covasna, după numărul populaţiei stabile, de naţionalitate română, înregistrată la recensământul din 2011, se grupează astfel:
    - peste 10.000 locuitori: 1 (Sfântu-Gheorghe)
    - între 5.001 - 10.000 locuitori: 1 (Întorsura-Buzăului)
    - între 3.001 - 5.000 locuitori: 3 (Sita-Buzăului, Barcani şi Covasna)
    - între 2.001 - 3.000 locuitori: 2 (Zagon şi Dobârlău)
    - între 1.001 - 2.000 locuitori: 3 (Vâlcele, Târgu-Secuiesc, Valea-Mare)
    - între 501 - 1.000 locuitori: 5 (Hăghig, Zăbala, Breţcu, Chichiş şi Ozun)
    - între 101 - 500 locuitori: 6 (Belin, Brăduţ, Ilieni, Baraolt, Ojdula, Aita-Mare)
    - sub 100 locuitori: 24 de localităţi
    Potrivit rezultatelor recensământului populaţiei din octombrie 2011, localităţile în care trăiesc cele mai mari comunităţi de rromi, vorbitori de limbă română, sunt: Vâlcele (2.071), Belin (1.321), Hăghig (690), Brăduţ (645), Băţani (540), Barcani (116).
    Potrivit datelor prezentate rezultă că, din totalul celor 45 de localităţi ale judeţului Covasna (5 municipii şi oraşe şi 40 de comune), în aproape jumătate (21 de localităţi) există comunităţi româneşti de peste 100 de locuitori, iar cealaltă jumătate (24 de localităţi) este formată din comunităţi mici şi foarte mici, de sub 100 de locuitori români.
    Această configuraţie etnică şi confesională specifică necesită elaborarea şi aplicarea unor strategii diferenţiate de protejare şi afirmare a identităţii comunităţii româneşti din judeţul Covasna, aşa cum o cer şi prevederile Constituţiei României, unde „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român”, astfel:
    - în comunităţile cu peste 100 de membri, este necesară elaborarea şi aplicarea unor programe de autoorganizare comunitară care să permită valorificarea plenară a întregului potenţial uman existent în comunitate, prin aplicarea cunoscutei devize „Prin noi înşine”;
    - în comunităţile cu sub 100 de membri, care nu dispun de cadrul instituţional şi nici de resurse umane, materiale şi financiare necesare păstrării identităţii româneşti, se impune elaborarea şi aplicarea unor programe de solidaritate comunitară, de genul „Români pentru români”, prin revitalizarea acţiunilor de acest fel din perioada interbelică a secolului XX.
    Atât în comunităţile româneşti mari, cât şi în cele mici, instituţia în jurul căreia trebuie să se desfăşoare viaţa comunitară este Parohia Ortodoxă. Valorificând experienţa parohiilor ortodoxe româneşti care funcţionează în localităţi multietnice şi pluriconfesionale, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, toate parohiile ortodoxe vor trebui să-şi sporească rolul lor duhovnicesc, educativ, cultural, social şi comunitar.
    Alături şi împreună cu Biserica Ortodoxă, şcolile cu predare în limba română, cu toate greutăţile pe care le întâmpină, datorită scăderii numărului de elevi şi a cadrelor didactice calificate, rămân instituţii identitare fundamentale pentru educarea şi formarea tinerilor, viitorii membri ai comunităţilor româneşti din judeţ.
    După greutăţile cu care s-au confruntat, în perioada tranziţiei postdecembriste, căminele culturale locale trebuie să-şi recâştige locul avut în păstrarea, transmiterea şi promovarea valorilor spirituale, identitare şi de cultură tradiţională ale comunităţilor româneşti din zonă.
    În condiţiile specifice ale judeţului Covasna, succesul acţiunilor şi programelor menite să asigure protejarea şi afirmarea identităţii comunităţii româneşti depinde, în mod hotărâtor, de colaborarea dintre administraţia publică, respectiv consiliile locale şi primării, parohiile ortodoxe, şcolile în limba română, instituţiile de cultură (cămine, biblioteci ş.a.) şi societatea civilă. Reluând tradiţiile înaintaşilor, acolo unde politica dezbină, credinţa şi cultura trebuie să unească. Suntem prea puţini pentru a ne permite luxul de a fi dezbinaţi. Dacă noi nu ne luptăm, aici şi acum, pentru păstrarea identităţii noastre identitare (spirituale şi culturale), nimeni nu o va face în locul nostru.
    În condiţiile extinderii secularizării, globalizării, dar şi a convieţuirii într-un mediu în care cultura şi identitatea românească nu sunt privite întotdeauna cu deschiderea necesară, protejarea şi afirmarea identităţii comunităţii româneşti necesită înfiinţarea, în fiecare localitate, a unor asociaţii comunitare care prin implicarea societăţii civile să acţioneze pentru dezvoltarea comunităţilor respective, din punct de vedere spiritual, cultural, educaţional şi economic.
    Pe baza experienţei dobândite de alte asociaţii care activează în medii multietnice şi pluriconfesionale, noile asociaţii comunitare vor urmări realizarea următoarelor obiective prioritare:
    • Protejarea şi afirmarea prin toate mijloacele legale a identităţii şi drepturilor cetăţenilor români de naţionalitate română din localităţile judeţului Covasna; orice abatere de la spiritul şi litera Constituţiei României, orice discriminare şi lezare a demnităţii româneşti să fie sesizată forurilor în drept, inclusiv instanţelor judecătoreşti şi adusă la cunoştinţa opiniei publice naţionale şi internaţionale.
    • Desfăşurarea de activităţi cu caracter spiritual, cultural, educativ, economic şi de mass-media care au ca scop păstrarea şi dezvoltarea identităţii naţionale a românilor din localităţile judeţului Covasna, inclusiv prin atragerea sprijinului ASTREI, a numeroaselor asociaţii de cultură de nivel naţional din România şi din străinătate, atragerea sprijinului unor importante personalităţi şi lideri de opinie din Ţară şi de peste hotare.
    • Însuşirea şi aplicarea metodologiei de elaborare şi implementare a proiectelor culturale finanţate din fondurile consiliilor locale şi judeţene, ale autorităţilor culturale centrale, cum ar fi Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN) şi din fonduri europene.
    • Atragerea finanţării, pentru realizarea unor proiecte punctuale, cum ar fi reconstituirea, conservarea şi transmiterea unor elemente de cultură tradiţională imaterială (repertoriu, tradiţii, obiceiuri) sau materială (costume populare, vestigii etnografice), ori valorificarea patrimoniului cultural vechi, prin realizări editoriale (albume cu fotografii de epocă, lucrări cu caracter monografic local etc.).
    • Înfiinţarea de unităţi economice şi acordarea de asistenţă în vederea dezvoltării de proiecte în cooperare cu Uniunea Europeană, precum şi cu alte instituţii din Ţară şi străinătate, având ca scop prosperitatea economică, socială şi culturală şi a localităţilor româneşti.
    • Sprijinirea dezvoltării turismului montan şi revitalizarea industriei casnice de cusături populare, un renumit brand al fostei Cooperative „Arta Populară”, din Întorsura-Buzăului.
    • Acordarea de sprijin parohiilor ortodoxe, îngrijirea monumentelor şi cimitirelor eroilor, a celorlalte simboluri publice româneşti.
    • Acordarea de asistenţă şi suport logistic şi moral grădiniţelor, şcolilor, liceelor şi claselor cu predare în limba română; acordarea de premii, diplome şi alte însemne de merit, elevilor şi tinerilor performanţi.
    • Promovarea cunoaşterii şi cinstirii memoriei istorice şi culturale a comunităţii româneşti; acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al localităţii.
    • Sprijinirea formării, gestionării şi dezvoltării unor colecţii muzeale, cuprinzând obiecte etnografice reprezentative pentru comună şi zonă.
    • Organizarea sau susţinerea activităţii de documentare, a expoziţiilor temporare sau permanente, elaborarea de monografii şi lucrări de prezentare turistică.
    • Sprijinirea formării, gestionării şi dezvoltării bibliotecilor locale.
    • Înfiinţarea sau susţinerea formaţiilor artistice de amatori, organizarea de concursuri şi festivaluri folclorice şi participarea la manifestări culturale judeţene, naţionale şi internaţionale.
    • Organizarea unor manifestări cultural-artistice, educative, sportive şi civice, de către asociaţiile de dezvoltare comunitară, (atât) în cadrul Zilelor localităţii, dar (cât) şi cu alte ocazii.
    • Organizarea, împreună cu căminele culturale, a cercurilor ştiinţifice şi tehnice, de artă populară şi de gospodărire ţărănească, a cursurilor de educaţie civică şi a celor de formare profesională continuă, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţilor de interes comunitar.
    • Organizarea de activităţi filantropice şi de asistenţă socială.
    • Dezvoltarea unor parteneriate active cu românii de pretutindeni şi cu organizaţii ale acestora din Ţară şi din străinătate.
    • Militarea pentru crearea unui climat de armonie interetnică şi împotriva oricărei discriminări pe motiv de rasă, etnie sau credinţă religioasă; promovarea unor proiecte comune româno-maghiare, inclusiv o documentare clară, pe familii, a procesului istoric de maghiarizare a românilor din judeţ de-a lungul timpului, pentru ca acest fenomen să devină o punte şi mai motivată afectiv şi istoric de legătură între români şi maghiari/secui.
    • Monitorizarea şi elaborarea de rapoarte către instituţiile naţionale şi internaţionale privind respectarea drepturilor cetăţenilor români de naţionalitate română, numeric minoritari, din localităţile etnic mixte.
    • Înfrăţirea comunelor româneşti cu localităţi româneşti din jurul graniţelor României.
    • Încheierea unor parteneriate şi înfrăţiri, având ca modele acţiunile similare din perioada interbelică, între parohii ortodoxe, şcoli cu predare în limba română, instituţii şi asociaţii de cultură, cu instituţii şi asociaţii similare din alte judeţe ale României, din jurul graniţelor României şi din diaspora.
    • Editarea de publicaţii locale (tipărite sau online) şi semnarea de parteneriate cu posturi de radio şi televiziune regionale şi naţionale, pentru reflectarea cu regularitate a realităţilor din judeţul Covasna.
    • Sprijinirea proiectelor de integrare a populaţiei de rromi din localităţile judeţului Covasna.
    • Actualizarea website-urilor localităţilor româneşti, prin prezentarea noutăţilor referitoare la: istoria locală, patrimoniul material şi spiritual (manifestări cultural-artistice), oportunităţile turistice şi de afaceri ş.a..
    • Înfiinţarea unor asociaţii de tineret.
    • Salvarea patrimoniului Muzeului Etnografic „Maria” din Dobârlău şi introducerea acestuia în circuitul turistic.
    • Înfiinţarea Muzeului Ortodoxiei din Bazinul Baraolt, în incinta Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi”, cea de a doua biserică din localitate.
    • Elaborarea unui program de organizare şi întâmpinare a Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
    Pe bună dreptate, cercetătorul dr. Constantin Secară afirma, recent, următoarele: „Cultura sufletului şi a minţii reprezintă cea mai valoroasă moştenire pe care suntem datori să o păstrăm, să o înmulţim, să o valorizăm şi să o transmitem mai departe copiilor şi nepoţilor noştri”. Şi aceasta se poate realiza cu mijloacele şi competenţele care ne stau la îndemână: acţiune hotărâtă, probitate, profesionalism, viziune, strategie, proiectare, misiune, vizibilitate şi, nu în ultimul rând, patriotism.
    Biroul de presă al FCRCHM

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Comunicat de presă

    Potrivit statutului său, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş are scopul de a asigura coordonarea şi unitatea de acţiune a societăţii civile româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în vederea păstrării şi dezvoltării identităţii naţionale a românilor din cele trei judeţe şi asigurării unei convieţuiri interetnice normale cu ceilalţi locuitori ai acestei zone, în interesul bunăstării generale şi al binelui public, în contextul integrării României în structurile Uniunii Europene.
    Pentru a avea un dialog concret şi eficient cu toate comunităţile româneşti din cele trei judeţe şi pentru a exprima public poziţia românilor din această parte de Ţară, în problemele esenţiale care vizează prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti şi buna convieţuire cu cetăţenii români de etnie maghiară şi cu cei de alte etnii, conducerea Forumului a organizat Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în noiembrie 2006 la Izvoru-Mureşului şi în martie 2010 la Topliţa.
    În vederea folosirii mai eficiente a acestei forme de dialog cu reprezentanţii autorizaţi ai comunităţilor româneşti pe care le reprezintă, Consiliul Director al Forumului a hotărât să organizeze anual, începând cu acest an, la nivelul fiecărui judeţ, o întâlnire a acestor reprezentanţi, iar atunci când evoluţiile din zonă vor impune, se va organiza o adunare a reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.
    Prima întâlnire a reprezentanţilor comunităţii româneşti din judeţul Covasna va avea loc în cadrul Zilelor „Andrei Şaguna”, ediţia a XXIII-a, la data de 11 iulie a.c., ora 10, la Căminul Cultural din Brădet, oraşul Întorsura-Buzăului, în organizarea: Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, Primăriei şi Consiliului Local Întorsura-Buzăului şi a Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” din Sfântu-Gheorghe.
    La întâlnire urmează să participe: PS Andrei Moldovan - Episcopul Covasnei şi Harghitei, prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop - preşedintele executiv al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi foştii preşedinţi ai acestuia, actualii şi foştii parlamentari, actualii şi foştii prefecţi români, primarii şi viceprimarii români, protopopii şi preoţii ortodocşi, directorii şi directorii adjuncţi ai şcolilor cu predare în limba română, consilieri judeţeni, conducători ai unor instituţii deconcentrate, lideri judeţeni ai principalelor partide politice, conducătorii principalelor asociaţii nonguvernamentale, directorii instituţiilor de cultură (muzeu, teatru, case de cultură), reprezentanţi ai unor asociaţii culturale şi civice din Ţară partenere în derularea unor proiecte de solidaritate cu românii din cele trei judeţe ş.a..
    Participanţii la întâlnire urmează să dezbată principalele aspecte privind starea comunităţii româneşti din judeţul Covasna şi, pe această bază, să adopte poziţia românilor din judeţ în problemele esenţiale care vizează perfecţionarea vieţii comunitare, prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti şi buna convieţuire în arealul covăsnean.
    Concluziile şi propunerile rezultate în urma dezbaterilor vor fi publicate sub forma unui Memorandum, document care va fi înaintat Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului României.

    Program

    Sâmbătă, 11 iulie 2015, Căminul Cultural din Brădet, oraşul Întorsura-Buzăului

    Orele 10.00 - 10.30 Primirea participanţilor, studierea materialelor
    Orele 10.30 - 11.00 Prezentarea volumului „Repere identitare româneşti din judeţele Covasna şi Harghita”, de Ioan Lăcătuşu şi Erich Mihail Broanăr, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2015
    Orele 11.00 - 11.30 Deschiderea întâlnirii:
    - Cuvânt de bun venit - prof. Leca Băncilă, primarul oraşului Întorsura-Buzăului
    - Cuvânt de binecuvântare - PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei
    - Cuvânt de salut - Sebastian Cucu, prefectul judeţului Covasna
    - Cuvânt de salut - prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş
    Orele 11.30 - 12.00 Prezentarea materialelor:
    - Situaţia românilor din judeţele Covasna şi Harghita - sub semnul urgenţei - prezintă prof. Leca Băncilă, primarul oraşului Întorsura-Buzăului
    - Acţiuni pentru protejarea şi afirmarea identităţii comunităţii româneşti din judeţul Covasna - prezintă Pr. dr. Sebastian Pârvu, preşedintele Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”
    Orele 11.30 - 13.30 Dezbateri pe marginea materialelor prezentate
    Orele 13.30 - 14.00 Prezentarea şi adoptarea Memorandumului adresat Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului României.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0
  • 07/09/15--06:00: Zilele „Miron Cristea”
  • Ediţia a XVIII-a, Topliţa, 18-20 iulie 2015

    Program

    Vineri, 17 iulie:
    Până la ora 19.00, primirea şi cazarea invitaţiilor (Hotel „Mureş”)
    Ora 19.00-20.00 Vizitarea monumentelor istorice şi a obiectivelor turistice
    Ora 20.00 Masa (Restaurantul „Mureş”)

    Sâmbătă, 18 iulie:
    Ora 08.00 Micul dejun
    Ora 09.30 Deschiderea manifestărilor (sediul Primăriei Topliţa)
    - Cuvântul de salut al primarului, ing. Stelu Platon
    - Cuvântul de salut al prefectului, Adrian Jean Andrei
    - Cuvântul de salut al Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei
    - Cuvântul de salut al delegatului Consiliului Judeţean Harghita
    Ora 10.00 Comunicări în plen:
    - Stelian Gomboş (Bucureşti), Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi), Lazăr Lădariu (Târgu-Mureş), Ilie Şandru (Topliţa)
    Ora 11.00-11.15 Pauză
    Ora 11.15 Lansări şi prezentări de cărţi
    Ora 13.15 In memoriam: Vasile Avram (1940-2002)
    Ora 14.00 Masa de prânz
    Ora 16.00 Slujbă de pomenire la busturile lui Miron Cristea şi Grigore Vieru
    Ora 17.00 Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice, cu secţiunile:
    - Biserica Ortodoxă Română şi Miron Cristea
    - Grigore Vieru - 80
    - Istorie, cultură şi civilizaţie (1)
    - Istorie, cultură şi civilizaţie (2)
    Ora 20 Cina

    Duminică, 19 iulie:
    Ora 08.00 Micul dejun
    Ora 09.30 Vernisarea celor două expoziţii de artă plastică
    Ora 11.00 Excursie documentară în comuna Bilbor
    Ora 13.00 Masa de prânz la Bilbor
    Ora 16.00 Întoarcerea la Topliţa
    Ora 18.00 Discuţii, propunerii, concluzii. Încheierea manifestărilor
    Ora 19.00 Cina

    Luni, 20 iulie:
    - Participarea la sărbătoarea hramului Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie”, din municipiul Topliţa, ctitorie a primului Patriarh al României, Elie Miron Cristea.

    Categorie:


    0 0

    Covasna - Voineşti___18 - 19 iulie 2015

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    „De-aş grăi în limbile oamenilor şi-ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător”
    (1 Corinteni 13:1)

    Astăzi, poate mai mult ca oricând, sunt cu atât mai evidente, mai adevărate şi mai puternice aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, consemnate în Capitolul 13 din Epistola întâi către Corinteni, un „splendid capitol, devenit celebru în literatura universală, un adevărat imn închinat virtuţilor creştine supreme şi inserat aici de Pavel ca operă elaborată” (Bartolomeu Anania). Pentru creştini, cele trei virtuţi teologice - credinţa, nădejdea şi iubirea duhovnicească (agápe) - sunt mai mult decât necesităţi, sunt obligaţii morale instituite de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină (Ioan 13:34): „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”. Virtuţi cu atât mai importante şi mai valoroase pentru un preot care şi-a depus, în faţa lui Dumnezeu, în faţa Episcopului care l-a hirotonit şi în faţa poporului care l-a primit ca păstor şi păzitor de suflete, jurământul de a-L iubi pe Tatăl Cel Ceresc „din toată inima sa, din tot sufletul său şi din tot cugetul său”, precum şi de a-l iubi şi a-l sluji pe aproapele său „ca pe sine însuşi”. Am meditat îndelung la aceste cuvinte ale Scripturii atunci când am revenit din nou, cu bucurie multă, cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste, în zona atât de dragă sufletului meu, printre românii (din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai dispersaţi, din ce în ce mai debusolaţi) trăitori în sud-estul Transilvaniei. De data aceasta am ajuns, în Duminica a cincia după Rusalii a anului de la Hristos 2015, în satul Belin, din judeţul Covasna.
    În reportajul dedicat parohiilor ortodoxe din Aita-Mare şi Aita-Medie, păstorite de vrednicul părinte Iustin Gârleanu, scriam că, la fel ca şi în multe alte localităţi din vestul Munţilor Barolt şi din Bazinul Oltului (Hăghig, Iarăş, Arini, Baraolt ş.a.), românii ortodocşi sunt nu doar minoritari în acest spaţiu multimilenar din inima României, ci şi pe cale de dispariţie (Constantin Secară, Minunile de la Aita-Mare şi Aita-Medie, judeţul Covasna, „Condeiul ardelean”, nr. 321/1-14 mai 2015, p. 8-9). Belinul de astăzi nu face excepţie de la această situaţie.
    Cu vestigii arheologice care coboară până în epoca bronzului, cu atestare documentară de la începutul secolului al XIV-lea, cu o prezenţă românească vie şi clar reprezentată în conscripţii începând cu secolul al XVII-lea (prin nume precum Mihai Corbu, Ioan, Luca, Matei, Nicolae Românul, Ştefan Neagul, Radu Bobeică şi fiul său Stanciu etc.), Belinul a fost locul în care românii au constituit de timpuriu o comunitate, majoritară sub aspect numeric, bine închegată şi definită. Implicarea românilor din Belin în desfăşurarea marilor momente istorice din secolul al XIX-lea şi de la începutul veacului trecut (Revoluţia de la 1848 şi Primul Război Mondial), a atras serii întregi de persecuţii şi prigoane din partea autorităţilor locale, aflate sub controlul şi influenţa orientărilor şovine, antiromâneşti. Cu excepţia unei scurte perioade (după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 şi în tot timpul existenţei României Mari), în care comunitatea românilor ortodocşi din Belin a prosperat, în contextul încercării autorităţilor române de a construi şi menţine un climat de convieţuire paşnică, istoria nu a fost deloc blândă cu românii de aici, mai ales în perioada ocupaţiei ungare dintre anii 1940-1944. Imediat după intrarea trupelor de ocupaţie horthyste, locuitorii români au fost supuşi maltratărilor, schingiuirilor, furturilor, tâlhăriilor, abuzurilor instituţionale şi obligativităţii schimbării numelor şi religiei etc.. Cei care nu s-au supus au fost nevoiţi să fugă peste graniţa de pe Râul Olt şi să se refugieze în România. Toate aceste nelegiuiri au fost făcute cu scopul evident de deznaţionalizare, de asimilare şi de maghiarizare, de eliminare definitivă a elementului naţional românesc şi confesional ortodox din satul Belin şi din zonă, cu urmări care se văd şi astăzi, într-o perioadă în care Statul Român, atât prin lipsa de implicare a autorităţilor centrale şi locale, cât şi prin pasivitatea şi complicitatea reprezentanţilor politici ai românilor din judeţul Covasna, nu manifestă niciun interes pentru apărarea şi protejarea identităţilor culturale şi spirituale româneşti din această zonă.
    În Belin sunt două biserici ortodoxe. Cea veche, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost zidită din piatră şi cărămidă în anul 1772, pe o suprafaţă de 84 mp, pe un teren care a fost cumpărat prin jertfa credincioşilor. Biserica mai dispunea, la acea vreme, de o casă parohială, o şcoală românească, un cimitir, un teren arabil şi o suprafaţă îndestulătoare de pădure. Dotarea bisericii mai cuprindea, conform unei consemnări din 1868, diferite cărţi de cult necesare pentru săvârşirea dumnezeieştilor slujbe (Liturghier de la 1804, Octoih, Penticostar de la 1810, Evanghelie etc.).
    Biserica nouă, în stil neobizantin, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”, a început a fi zidită la 4 octombrie 1936, la iniţiativa preotului Nicodim Belea, cu sprijinul şi contribuţia credincioşilor şi cu ajutor din partea Statului Român (prin Prefectura Judeţului Treiscaune) şi al Arhiepiscopiei Sibiului. Printre jertfele făcute de credincioşii români, la loc de cinste se pomeneşte dania generoasă pe care au făcut-o Ioan, Maria şi Ioan Ciucan (Cichi), care au dăruit, spre construcţia bisericii şi slava lui Dumnezeu, suma importantă de 100.000, în anul 1937. A fost, atunci în epocă, un gest cu totul remarcabil, care demonstrează credinţa şi dragostea acestor români, vrednici de toată admiraţia şi de veşnica pomenire! Din nefericire, în perioada ocupaţiei ungare, biserica (încă neterminată) a fost vandalizată (după cum arăta, într-un raport din 10 octombrie 1945, preotul Gheorghe Iacob, cel care a fost izgonit imediat după ocupaţie: „Geamurile bisericii au fost sparte, prin spărturi bandele şovine de unguri au aruncat cărbuni aprinşi, pe uşi au scris tot felul de injurii şi cuvinte obscene, apoi au tras de patru ori cu tunul în biserică, astfel încât o parte din acoperişul de nord s-a dărâmat, un geam a sărit cu ramă cu tot, colţul turnului din dreapta şi acoperişul de la intrare au căzut la pământ”), Parohia s-a destrămat din lipsă de preot, iar comunitatea ortodocşilor români a dispărut; mulţi dintre aceştia au fugit din comună, iar cei rămaşi au fost obligaţi să treacă la alte culte, în special la cel reformat. Aşa s-a manifestat „bravul popor secui”, asimilat „culturii milenare maghiare”, prin batjocorirea şi excluderea Poporului Român, a spiritualităţii şi identităţii lui culturale şi naţionale!
    Abia după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în 1994, prin purtarea de grijă a PS Ioan Selejan, biserica cea nouă şi casa parohială au fost restaurate parţial. Din păcate, biserica cea veche, preţios monument istoric şi martor al dăinuirii româneşti din Belin şi din întreaga zonă, se află încă într-o stare improprie slujirii, chiar dacă a fost restaurată, parţial, în 2006, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. Iarăşi din păcate, din anul 1994 şi până în prezent s-au succedat, pentru perioade scurte de timp, nu mai puţin de cinci preoţi slujitori, care, din pricini mai mult sau mai puţin cunoscute, după ce au făcut cunoştinţă cu realităţile dure ale satului şi ale zonei, au preferat să se transfere în alte parohii mai bine înzestrate şi cu probleme etnice şi confesionale mai puţin copleşitoare decât cele din satele aflate în vestul Munţilor Baraolt, din vecinătatea Văii Oltului şi a Ţării Bârsei.
    În 13 iulie 2014, la Duminica a cincia după Rusalii, IPS Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, l-a hirotonit preot pe tânărul Ovidiu Atanasie Găitan, născut în 1986 la Sfântu-Gheorghe, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Piteşti şi al unui masterat în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Anul acesta, în 5 iulie, tot în Duminica a cincia după Rusalii şi a prăznuirii patronului spiritual al părintelui (Sfântul Atanasie Atonitul), am avut bucuria reîntâlnirii cu acest vrednic şi entuziast slujitor al Domnului şi al turmei Sale. A fost o bucurie duhovnicească, o bucurie a împreună-slujirii a doi preoţi (părintele Atanasie şi oaspetele său, părintele Iustin Gârleanu, parohul comunităţilor de la Aita-Mare şi Aita-Medie). A fost un moment al bilanţului, la un an de la instalare, un moment al nădejdii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un moment al proiectelor şi al organizării viitoare. După refacerea casei parohiale (potrivit angajamentului depus în faţa lui Dumnezeu, a Bisericii, a ierarhului şi în faţa poporului binecredincios, de a locui împreună cu familia în parohia încredinţată spre păstorire, păstrând şi sporind toate lucrurile parohiei), se impun lucrări ample de recondiţionare a bisericii celei mari: schimbarea ferestrelor vechi din lemn cu ferestre izolatoare termic, repararea acoperişului, lucrări de consolidare şi drenaj a fundaţiei, schimbarea pardoselii şi asigurarea încălzirii bisericii şi, nu în ultimul rând, pregătirea şi realizarea unei noi catapetesme şi a picturii interioare, care să evidenţieze şi să valorifice spaţiul generos al acestei Sfinte Biserici a românilor din Belin. Nu în cele din urmă, e necesar să se definitiveze restaurarea integrală a Bisericii vechi, pentru asigurarea dumnezeieştilor slujbe în timpul lucrărilor care se vor face la biserica cea mare. Sunt planuri ambiţioase, sunt proiecte prin care Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce iubesc podoaba casei Sale!
    De la 180 de familii de credincioşi ortodocşi români, cuprinzând 794 suflete, 398 bărbaţi şi 396 femei (conform raportului statistic al Protopopiatului Treiscaune din anul 1903), până la 67 de români ortodocşi în 2015, după mai bine de un secol, se poate lesne observa că programul deznaţionalizării şi dispariţiei românilor din Belin (şi din satele învecinate) a fost lung şi aplicat metodic, inclusiv (sau mai ales!) în prezent. Astăzi asistăm la agonizarea unor comunităţi cândva echilibrate sub raport etnic şi confesional. Cu atât mai importantă este misiunea şi cu atât mai mântuitoare este răspunderea care stau în faţa tânărului preot Ovidiu Atanasie Găitan, actualul păstor al sufletelor credincioşilor români trăitori în Belin. Exact aşa cum l-a sfătuit, cu profetice cuvinte, IPS Arhiepiscop Ioan, între timp ajuns al Mitropolit al Banatului, în momentele emoţionante şi duhovniceşti ale hirotoniei întru diacon (Izvorul-Mureşului, 6 iulie 2014): „Tânărule Atanasie, ţie îţi spun să-ţi ţii la loc de cinste vrednicia la treapta la care te-a chemat acum Dumnezeu! El să te întărească şi să te ajute să-ţi păzeşti cu vrednicie darul cel mai de preţ pe care-l poate primi un om pe pământ: darul diaconiei şi cel al preoţiei!”. Să ne rugăm şi noi Bunului Dumnezeu ca să-l întărească pe părintele Ovidiu Atanasie Găitan spre a plini cu râvnă tot ceea ce este spre mântuirea credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire, călăuzit fiind în toată viaţa şi activitatea lui misionar-duhovnicească după învăţăturile Sfintei Biserici, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, stând permanent în ascultare faţă de chiriarhul locului, Preasfinţitul Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă. Vrednic este să lucreze în continuare, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, cele trei virtuţi teologice, aşa după cum le-a exprimat Sfântul Apostol Pavel în cuvintele acelui sublim poem din întâia sa Epistolă către Corinteni: „Şi-acum rămân: credinţa, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare dintre ele este iubirea” (1 Corinteni 13:13).

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0
  • 07/10/15--00:15: Zilele „Miron Cristea”
  • Ediţia a XVIII-a, Topliţa, 18-20 iulie 2015

    Program

    Vineri, 17 iulie:
    Până la ora 19.00, primirea şi cazarea invitaţiilor (Hotel „Mureş”)
    Ora 19.00-20.00 Vizitarea monumentelor istorice şi a obiectivelor turistice
    Ora 20.00 Masa (Restaurantul „Mureş”)

    Sâmbătă, 18 iulie:
    Ora 08.00 Micul dejun
    Ora 09.30 Deschiderea manifestărilor (sediul Primăriei Topliţa)
    - Cuvântul de salut al primarului, ing. Stelu Platon
    - Cuvântul de salut al prefectului, Adrian Jean Andrei
    - Cuvântul de salut al Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei
    - Cuvântul de salut al delegatului Consiliului Judeţean Harghita
    Ora 10.00 Comunicări în plen:
    - Stelian Gomboş (Bucureşti), Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi), Lazăr Lădariu (Târgu-Mureş), Ilie Şandru (Topliţa)
    Ora 11.00-11.15 Pauză
    Ora 11.15 Lansări şi prezentări de cărţi
    Ora 13.15 In memoriam: Vasile Avram (1940-2002)
    Ora 14.00 Masa de prânz
    Ora 16.00 Slujbă de pomenire la busturile lui Miron Cristea şi Grigore Vieru
    Ora 17.00 Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice, cu secţiunile:
    - Biserica Ortodoxă Română şi Miron Cristea
    - Grigore Vieru - 80
    - Istorie, cultură şi civilizaţie (1)
    - Istorie, cultură şi civilizaţie (2)
    Ora 20 Cina

    Duminică, 19 iulie:
    Ora 08.00 Micul dejun
    Ora 09.30 Vernisarea celor două expoziţii de artă plastică
    Ora 11.00 Excursie documentară în comuna Bilbor
    Ora 13.00 Masa de prânz la Bilbor
    Ora 16.00 Întoarcerea la Topliţa
    Ora 18.00 Discuţii, propunerii, concluzii. Încheierea manifestărilor
    Ora 19.00 Cina

    Luni, 20 iulie:
    - Participarea la sărbătoarea hramului Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie”, din municipiul Topliţa, ctitorie a primului Patriarh al României, Elie Miron Cristea.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    La vârsta şi anii săi de viaţă (91 la număr), părintele profesor Nicolae Bordaşiu (foto) - vrednic slujitor al Bisericii „Sfântul Silvestru” din Capitală, uimeşte prin spiritul său viu, mereu atent la cei din jur, întotdeauna pregătit şi neostenit în a le fi de folos credincioşilor care vin în număr considerabil la slujbe. Îi bucură pe fiecare în parte cu amintirile, poveştile, sfaturile, poveţele şi cuvintele înadins alese, ca să le mai uşureze din sarcina necazurilor. Dincolo de haina preoţească, care îl înnobilează, părintele Nicolae Bordaşiu este un om care a trăit o viaţă marcată de asprimea celor mai dure închisori, dar şi de amintiri de aur cu părintele profesor Dumitru Stăniloae şi părintele profesor Constantin Galeriu.
    O uşă masivă şi grea, brodată în vitralii, lasă ochiul să descopere încăperea minunată a Bisericii „Sfântul Silvestru” din Bucureşti. Cu greu reuşeşti să desluşeşti siluetele din interior, cât timp retina mai poartă încă imaginea albului prea alb de pe exteriorul lăcaşului. Zarva şi căldura de afară nu au ce căuta înăuntru. Rămân prizoniere în lumea cea mare şi urlă pe la geamuri şi uşi sub formă de claxoane de maşini, sirene, glasuri. Nimeni nu le aude. Oamenii s-au aşezat cuminţi pe scaune, ca şi cum cineva le-ar fi poruncit să stea smeriţi şi să aştepte. Să aştepte până la începerea slujbei Sfântului Maslu, la ceas de Vecernie, într-o zi de vineri seara. Oricât de îngândurate sau încărcate le-ar fi frunţile, nu poţi să nu le remarci chipurile îmblânzite în lumina galbenă a lumânărilor. Ochii lucesc intens şi se îndreaptă toţi, ca la comandă, spre părintele Nicolae Bordaşiu. Este primit cu mare drag în mijlocul lor, îi sorb fiecare cuvânt şi îi sărută dreapta când trece prin dreptul lor. Părintele Nicolae Bordaşiu le zâmbeşte şi le răspunde în aceeaşi manieră. Toţi sunt ai lui, părinţi, copii, bunici, a crescut generaţii întregi. Are răbdare cu ei la spovedanie, îi mustră şi îi iartă când greşesc, asemenea unui părinte responsabil.
    A moştenit veleităţile omului dedicat cauzei pe care o susţine de la tatăl său, Gheorghe, preot şi dascăl, un luptător - după cum susţine părintele Nicolae Bordaşiu - pentru unitatea României: „Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de Ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba-Iulia, care au zis: «Vrem să ne unim cu Ţara!»”. De aici începe povestea, iar cuvintele se înnoadă atât de bine unele de altele, încât ai impresia că retrăieşti adolescenţa părintelui Nicolae Bordaşiu. „Ungurii n-au uitat lucrul acesta, că tata s-a răzvrătit şi, după impunerea Dictatului de la Viena (1940), l-au condamnat, în lipsă, la moarte. Eu nu puteam gândi să rămân într-o stăpânire străină şi să învăţ şcoală într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Eu nu ştiam limba ungurească. Asta a vrut Bunul Dumnezeu să se întâmple. Am plecat eu singur întâi de acasă. Apoi, am venit şi am luat-o pe sora mea, aveam doar 16 ani. Mama mea murise şi tatăl meu era ocupat cu şcoala, cu parohia, cu pământul. Faptul că am rămas fără mama a făcut ca eu şi sora mea să fim foarte uniţi. Ea nu a putut suporta să rămână fără mine. Când am venit acasă, îşi pierduse graiul de plâns şi atunci tatăl meu mi-a zis: «Ori o iei şi pe soră-ta, ori nu mai pleci nici tu».”
    Firul poveştii continuă cu perioada liceului, absolvit la Beiuş, unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş, un oraş cu o istorie culturală bogată, care a pus o bază solidă în educaţia adolescentului cu gânduri şi aspiraţii înalte pentru viitor.
    Legat tot de oraşul ardelenesc este momentul întâlnirii părintelui Nicolae cu Episcopul Martir Nicolae Popoviciu. „Bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape”, povesteşte părintele Nicolae Bordaşiu. Pentru că era în vremea războiului şi nu era permisă decât admiterea la o facultate militarizată, tânărul Bordaşiu Nicolae dă admitere la Farmacie, ca să poată urma Teologia. Reuşeşte şi urmează în paralel cursurile ambelor facultăţi. A urmat o perioadă de care părintele Nicolae Bordaşiu îşi aduce aminte cu mare plăcere. Povesteşte de Gala Galaction - profesor la Studiul Vechiului Testament, o personalitate a Bisericii noastre. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul Teologic de la Mănăstirea „Radu Vodă”, mai cu seamă în serile în care venea şi le vorbea celor 20-35 de tineri ca şi cum ar fi fost copiii lui.
    Pe lista numelor care i-au deschis apetitul pentru cunoaştere şi învăţătură se înscriu numai personalităţi marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care le făcea expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă greacă şi latină. Apoi, era Haralambie Rovenţa - profesorul de Studiul Noului Testament, care a publicat nenumărate cărţi de comentarii la Noul Testament. Era un om de o bunătate sufletească şi de o fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil, pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul Ortodoxiei, cum ziceam noi, profesorul Tudor M. Popescu - marele istoric, care era un om atât de modest. „Venea şi cânta la strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica Mănăstirii „Radu Vodă”, unde Patriarhul Justinian a instituit regim de mănăstire.”
    „Ne-a trimis ca preoţi-slujitori oameni deosebiţi. Acolo a fost părintele Paulin Leca, cel care a tradus mai multe cărţi din limba rusă, pe care o cunoştea foarte bine. A fost Maxim Mereanu, care au fost cu toţii trăitori în Grecia. Aceştia veneau şi făceau slujba la Biserică, împreună cu preoţii de la facultate şi cei care erau la internat. Internatul Teologic avea şi un statut de institut de educaţie pentru viitori preoţi”, mărturiseşte părintele Nicolae. După care continuă: „Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: Mitropolitul Nicolae Corneanu, care a fost ucenicul părintelui Coman, Arhiepiscopul Gherasim Cristea de la Râmnicu-Vâlcea, Mitropolitul Antonie Plămădeală, un bun prieten, părintele Arhimandrit Roman Braga, care acum este duhovnic şi slujitor la o mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau loc întâlnirile «Rugului Aprins». Printre cei de acolo, părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş era asistent la Catedra de Mistică, pe care o ilustra părintele profesor Dumitru Stăniloae, şi pe care îl iubeam foarte mult noi, toţi studenţii”.
    Venirea la Mănăstirea Antim din Bucureşti i-a permis părintelui Nicolae Bordaşiu să cunoască viaţa monahală din interior şi «Rugul Aprins». „Ceea ce nu ştie lumea şi nici nu are de unde să o ştie, este faptul că venirea la «Rugul Aprins» a părintelui Ioan Străinul se datorează, într-o oarecare măsură, părintelui Roman Braga şi mie. Noi, studenţi fiind, mergeam des la Mănăstirea Cernica şi, într-o zi, mergând pe lângă Biserica «Sfântul Lazăr» din cimitirul Cernicăi, am auzit revărsându-se o melodie aparte. Părintele Roman Braga, basarabean fiind, şi-a dat seama despre ce era vorba. Ne-am oprit, am ascultat şi am continuat să mergem. Am stat la o Sfântă Liturghie oficiată de către Mitropolitul Nicolae al Rostovului, împreună cu câţiva călugări ruşi refugiaţi acolo, şi între ei era părintele Ioan cel Străin. Era şi un călugăr care ştia româneşte, traducătorul lor. Când s-a terminat sfânta slujbă, părintele Roman Braga a stat de vorbă cu ei. Dintr-una într-alta, le-am spus de Cercul de la Mănăstirea Antim din centrul Capitalei. Când ne-am întors la mănăstire, i-am spus părintelui Benedict ce am întâlnit noi la Cernica. Părintele s-a dus împreună cu Sandu Tudor, care era, pe vremea aceea, civil, necălugărit, la Mănăstirea Cernica. Astfel a ajuns părintele Ioan cel Străin să facă parte din «Rugul Aprins», să fie mentorul nostru spiritual.”
    Legat de acest episod, Părintele Nicolae Bordaşiu îşi aminteşte clipele în care toţi membrii grupării au primit binecuvântarea rugăciunii neîncetate de la părintele Ioan: „S-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a pus mâna pe cap, ne-a spus binecuvântarea şi ne-a stropit cu puţină apă sfinţită. Aşa am început noi o ucenicie grea, care a mers de-a lungul vremii, alături de cei de la Mănăstirea Antim”.
    Pe timpurile acelea, fiindcă a început acţiunea de atragere a tineretului către Uniunea Tineretului Comunist, tinerii teologi au gândit o altă formă de activitate pentru tineri - aşa s-a înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), al cărui preşedinte a fost părintele Nicolae Bordaşiu. Pe cât de frumoşi au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care i-au urmat. Mai cu seamă perioada anilor 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în anul 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri, la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964.

    Biserica „Sfântul Silvestru”, vechi lăcaş de cult din inima Bucureştilor

    Referindu-ne, în cele ce urmează, în mod special la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, vom afirma că lăcaşul de cult a fost finalizat pe 15 iunie 1743, de către jupân Pârvu boiangiul şi jupâneasa Stanca. Aşezământul a fost afectat de două cutremure, unul în anul 1802 şi celălalt în anul 1838. Cel din urmă a dărâmat complet vechiul edificiu şi Biserica a fost reclădită de Ilie Dimitrie şi fraţii săi Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu şi alţii. Sfinţirea a avut loc la data de 15 martie 1839.
    Turnul clopotniţei datează din anul 1879. Între anii 1904 şi 1907, a fost reconstruită şi mărită actuala Biserică, prin grija părintelui Chiriac Bidoianul şi a epitropilor Ion şi Procopie Dumitrescu. Proiectul edificiului aparţine arhitectului Paul Petricu, iar lucrările au fost conduse de arhitectul Costin Petrescu. În anul 1925, Biserica a primit hramul „Sfântul Silvestru”. Hramul principal al Bisericii este „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit la 15 august.
    Cu toate acestea, Biserica este cunoscută mai ales pentru cel de-al doilea hram al său, „Sfântul Silvestru, Episcopul Romei”, prăznuit la 2 ianuarie şi ale cărui moaşte sunt păstrate în interior. După trecerea la cele veşnice a părintelui profesor Constantin Galeriu (2003), părintele Nicolae Bordaşiu este numit paroh al Bisericii „Sfântul Silvestru”. Este ajutat în lucrarea sa de către părintele profesor Alexandru Gabriel Gherasim - actualul preot paroh, de către părintele Cristian Galeriu - nepotul părintelui profesor Constantin Galeriu, şi de către părintele Constantin Argintariu.
    În momentul de faţă, Biserica este implicată într-un parteneriat pentru construirea şi finalizarea unui aşezământ pentru bătrâni, care se încadrează deja într-un Centru Social şi Cultural şi care cuprinde o capelă închinată Sfântului Nicolae şi mai multe cabinete medicale pentru desfăşurarea activităţilor sanitare.

    Părintele Constantin Galeriu, parohul întregii Ţări

    Revenind, în rândurile următoare, la a vorbi despre părintele Nicolae Bordaşiu, vom observa faptul că, oarecum, ca răsplată, parcă, pentru suferinţele îndurate în închisoare, Sfinţia Sa îl întâlneşte pe părintele profesor Constantin Galeriu - acest duhovnic, părinte şi paroh al întregii Ţări - la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti. „Cu părintele Constantin Galeriu am avut o activitate deosebit de fructuoasă în parohia «Sfântul Silvestru». Era un om extraordinar. El nu era parohul «Sfântului Silvestru» sau a micii parohii de aici, era parohul întregii Ţări. Oriunde era solicitat, răspundea cu tot dragul. Era împlinirea vocaţiei lui pastorale, să fie peste tot unde trebuie să fie cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Aici, la Biserică, lumea îl iubea foarte mult. Alături de părintele Galeriu, am adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, le-a adus de la Roma, de la Cardinalul Camillo Ruini - Vicar General al Romei. Atunci Părintele Patriarh Teoctist a ţinut o cuvântare în cuprinsul căreia a rostit poate cel mai frumos imn adus Sfântului Silvestru de către cineva. Eu am scris un acatist pentru Sfântul Silvestru pe care îl citim cu regularitate în Biserică şi îmi dau seama, cunoscând bine viaţa Sfântului Silvestru şi recitind acest cuvânt al Patriarhului Teoctist din Catedrala «San Giovani», Laterno, ce cuprins teologic şi ce formă frumoasă, artistică, literară avea cuvântul acesta, pe care îl avem aici, în Sfânta Biserică, din anul 2003.”
    Părintele Profesor Constantin Galeriu a trecut la cele veşnice pe data de 10 august 2003. I s-a aşezat locul de aşteptare a Învierii lângă marginea Bisericii pe care a iubit-o atât de mult. Neîncetat, de ani de zile, vin oameni de peste tot, pentru a-i aduce un omagiu, să se roage pentru sufletul lui. Florile şi luminile sunt nelipsite de la mormântul părintelui, atât vara, cât şi iarna.

    Părintele Nicolae Bordaşiu, o viaţă întru Hristos

    În altă ordine de idei, acum, când a împlinit de două luni venerabila vârstă de 91 de ani, scriu aceste rânduri omagiale pentru a-i mulţumi, cu sinceră recunoştinţă şi caldă afecţiune, pentru tot ce a făcut bine atâtor oameni şi fii duhovniceşti, cărora le-a conturat şi marcat viaţa ori personalitatea în sens pozitiv şi luminos. Îl asigurăm că în sufletele şi în inimile noastre nu va fi niciodată tratat sau abordat ca un pensionar, ci ca pururea harnicul, dinamicul, neobositul şi deosebitul părinte spiritual Nicolae Bordaşiu.
    În aceste clipe, cuprins fiind de emoţie, respect, recunoştinţă şi veneraţie, m-am tot gândit, preţ de mai multe zile, cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Sfinţia Sa, căci constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru, mai ales pentru unul ca mine care îl cunosc de, relativ, puţină vreme, adică de doar câţiva ani - aici, la Biserica ce-l are ca ocrotitor spiritual şi pe Sfântul Domnitor Român Neagoe Basarab şi care a avut, printre alţii, un veritabil slujitor sacerdotal, pastoral, omiletic şi catehetic în persoana părintelui profesor Constantin Galeriu.
    Altfel spus, părintele Nicolae Bordaşiu, după cum am enunţat şi mai sus, se conturează şi se identifică, cel puţin în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; apoi vocea sa inconfundabilă - caldă şi mângâietoare; după aceea cultura teologică, şi nu numai, cu care este înzestrat datorită muncii şi tenacităţii Preacucerniciei Sale - care este un autodidact înnăscut şi foarte perseverent; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, la orice oră şi în orice loc sau împrejurare, toate acestea descoperind, în persoana sa, o generozitate şi o etică a bunului simţ pe care le-a cultivat de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi le întâlneşti tot mai rar!
    Aşa încât, citindu-i şi expunându-i, încă o dată, mai amănunţit, referinţele sale biografice, mă uit, cu multă admiraţie, că s-a născut la 22 mai 1924 în localitatea Săbolciu din judeţul Bihor. Tatăl său, Gheorghe, a fost învăţător şi preot din anul 1929, iar mama, Maria, nepoată de văr Mitropolitului Vasile Mangra, a fost casnică.
    Începutul şcolii primare l-a făcut în satul natal, apoi la Oradea, unde a şi studiat cinci clase la Liceul „Emanoil Gojdu”. Când a venit cedarea Ardealului de Nord, familia a fost silită să se refugieze şi s-au stabilit într-un sat sărac, dar cu oameni bogaţi sufleteşte - Poiana Moţilor. A terminat liceul în oraşul Beiuş, un oraş mic, dar cu bogat trecut istoric.
    După cedarea Ardealului, aici erau două Episcopii, Prefectură de Judeţ şi apăreau trei ziare. În timpul liceului, a fost pedagog la Internatul Ortodox de Băieţi. În acest oraş, a avut prilejul să-l cunoască şi să fie aproape de Episcopul Martir Dr. Nicolae Popoviciu, un înţelept ierarh şi mare patriot.
    După examenul de Bacalaureat, a urmat cursurile facultăţilor de Teologie şi Farmacie din Bucureşti. A avut ca profesori la Teologie pe marii dascăli şi părinţi profesori: Ioan G. Coman, Petre Vintilescu, Nae Popescu, Haralambie Rovenţa, Gala Galaction, precum şi pe profesorii Teodor M. Popescu şi Ioan G. Savin. În acelaşi timp, avea colegi de facultate pe mitropoliţii Nicolae Corneanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Plămădeală, episcopii Roman Stanciu şi Gherasim Cristea, arhimandritul Roman Braga, sau pe Costel Bărbulescu, Teodor Damşa şi Eliade Buciuc.
    A făcut parte, după cum am mai spus şi în rândurile anterioare, din grupul de tineri ce formau „Rugul Aprins” la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde împreună cu alţi 11 colegi şi prieteni, între care Nae Nicolau, Roman Braga, Valeriu Streinu, Andrei Scrima, au primit binecuvântarea rugăciunii de la părintele Ioan Kulâghin, sau cel Străin.
    A fost secretar şi apoi preşedintele Asociaţiei Studenţilor de Teologie. Pentru a contracara activitatea utecistă în rândul studenţilor, cu binecuvântarea părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, împreună cu Roman Braga şi Gheorghe Domăşneanu au înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), fapt care a făcut să fie arestaţi mulţi din ei în anul 1948.
    Părintele Nicolae Bordaşiu a stat ascuns ani îndelungaţi (anii 1948-1955) prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare. Descoperit şi arestat în anul 1955, au urmat ani grei de închisoare prin Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964. După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Institutul Ioan Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întâia oară în România gama globulina din sânge retro-placentar.
    Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian Marina în anul 1968 i-a schimbat drumul vieţii. Patriarhul Justinian şi ministrul Mircea Maliţa, din august anul 1968 până în februarie anul 1969, au stăruit la autorităţi ca să obţină numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Părintele Patriarh Justinian l-a hirotonit diacon şi apoi preot, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, în 30 noiembrie 1969. În acest timp, a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe părintele profesor Dumitru Stăniloae.
    În anul 1973, a plecat la studii la Paris, unde a frecventat prelegerile profesorilor Jean Marie Le Guillou O.P., Charles Kannengisser, Alain Besancon, Henri Bouillard şi unde a obţinut la Institutul Catolic un „Certificat d’habilitation pour le doctorat de 3-eme cycle” (nr. 367/ 01.10.1974). În timpul studiilor la Paris, prin Ion Cuşa, i-a cunoscut pe Ion Mămăligă, Eugen Ionescu (căruia i-a procurat Filocalia). Datorită părintelui Dumitru Stăniloae, l-a întâlnit pe Emil Cioran. L-a cunoscut pe preotul Virgil Gheorghiu şi, nu în ultimul rând, pe părintele Arsenie Boca. De asemenea, printre foarte mulţi alţii, a fost apropiat al Mitropolitului Ardealului, dr. Antonie Plămădeală, al Mitropolitului Clujului, Bartolomeu Valeriu Anania, şi al Mitropolitului Banatului, dr. Nicolae Corneanu.
    Dar, una din cele mai prolifice relaţii a fost cu teologii de la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris: Olivier Clement şi Michel Evdokimov. Revenit în Ţară a fost, din nou, profesor la Seminarul Teologic (1975-1981), iar apoi a fost transferat la Biserica „Sfântul Silvestru”, unde este şi acum. Aici a avut meritul de a fi între cei dintâi care au început predarea religiei în şcoală, imediat după decembrie 1989.
    Tot aici a ajutat tineretul să cunoască învăţătura de credinţă şi, în colaborare cu „Comunitatea Taize” din Franţa, începând cu 1990, a organizat participarea tinerilor la întâlnirile de tineret creştin din Europa. Iar până la urmă, a fost profesor şi director la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, perioadă în care l-a cunoscut (şi) pe părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, pe care l-a şi ajutat, atunci când situaţia a cerut-o.
    A publicat studii (ca „Frumuseţea şi însemnătatea preoţiei după Sfântul Grigorie Teologul”) şi nenumărate predici. A acordat foarte multe interviuri diferitelor trusturi de presă ori posturi de radio şi televiziune din Ţară. Împreună cu părintele profesor Constantin Galeriu au intrat în legătură cu Biserica „San Silvestro” din Roma pentru a obţine Sfintele Moaşte ale Sfântul Silvestru, pe care le-a adus de la Roma Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, depunându-le în Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, la 3 noiembrie 2002.
    A făcut parte, în mai multe legislaţii, din Adunarea Eparhială şi Permanenţa Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost distins cu rangul de Iconom Stavrofor de către Preafericitul Părinte Patriarh Justinian, de veşnică amintire şi pie memorie.
    După trecerea în veşnicie a părintelui profesor Constantin Galeriu (la 10 august 2003), părintele Nicolae Bordaşiu este numit paroh al Bisericii „Sfântul Silvestru”, ascultare pe care a îndeplinit-o, cu multă pricepere, dragoste şi abnegaţie, timp de aproape şapte ani.
    Cu alte cuvinte, în mintea şi în inima mea, personalitatea Sfinţiei Sale se identifică prin câteva trăsături şi calităţi distincte, şi anume: în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul său faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa lui, prin dispoziţia pe care o are spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cere; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul său de disciplină, mai întâi cu propria sa persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte concis, coerent, dar şi consistent în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii.
    De asemenea, mai are şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care îţi inspiră foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre româneşti şi ortodoxe.
    A ajuns la o vârstă, venerabilă, la care, probabil, se gândeşte mai mult la ce a fost în urmă, făcându-şi tot felul de bilanţuri, deşi, personal, îi sugerez să nu renunţe, în mod definitiv, la toate aspectele activităţii sale, care una este foarte folositoare multor oameni, slujitori ai altarelor sau credincioşi ai Bisericii noastre dreptmăritoare.
    Cugetând la activitatea şi la personalitatea Preacucerniciei Sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor - Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos -, pe care Sfinţia Sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia.
    De aceea, m-aş bucura să ştiu că atât contemporanii, cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenite pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce este şi înseamnă (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată. Şi o spun aceasta cu mare înfrigurare, fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita, foarte repede, binefăcătorii şi înaintaşii. Încerc, totuşi, să-mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său, va fi pronunţat cu veneraţie şi respect, pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos - Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică, de care, ne rugăm Lui, să aibă parte. Acestor rugăciuni mă alătur şi eu, dorindu-i părintelui Nicolae Bordaşiu să ne trăiască în continuare întru mulţi, folositori şi roditori ani!
    Personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi de a-l cunoaşte pe părintele profesor Nicolae Bordaşiu - mare personalitate a spiritualităţii noastre româneşti contemporane şi, nu în ultimul rând, de a avea posibilitatea să-mi exprim, în scris, recunoştinţa şi omagiul meu, acum, când îi doresc să aibă parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de binecuvântate împliniri duhovniceşti.
    Totodată, un gând sincer şi profund, de aleasă afecţiune, consideraţie şi admiraţie faţă de doamna preoteasă Rodica Gabriela Bordaşiu - stâlp, reazăm, prieten sincer, de neasemuită nădejde al părintelui Nicolae pe parcursul întregii sale vieţi, plină de încercări, obstacole, piedici, suferinţe, dar şi cu momente de bucurie, înălţare spirituală şi optimism creştinesc.

    Categorie:


    0 0

    FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

    I. În domeniul asigurării fondurilor de investiţii, pentru construcţia şi reabilitarea unor obiective administrative, culturale şi educative: Asigurarea fondurilor necesare pentru realizarea următoarelor obiective:
    • Continuarea lucrărilor de construcţii la sediul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Covasna, din Sfântu-Gheorghe;
    • Finalizarea lucrărilor de amenajare a sediului Teatrului „Andrei Mureşanu”, din Sfântu-Gheorghe; dotarea teatrului cu un autobuz;
    • Începerea lucrărilor de reabilitare şi modernizare a clădirii Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, din Sfântu-Gheorghe;
    • Construirea unei săli de sport la Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi”, din Sfântu-Gheorghe;
    • Începerea lucrărilor de amenajare a Muzeului în aer liber, din Voineşti-Covasna, din cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni;
    • Modernizarea Drumului Judeţean Întorsura Buzăului - Valea-Mare;
    • Modernizarea drumului Chichiş - Băcel şi reabilitarea reţelei de distribuire a curentului electric;
    • Modernizarea drumurilor de acces la Mănăstirea Sita-Buzăului;
    • Finalizare lucrărilor de reabilitare a Drumului Naţional Ojdula - Focşani;
    • Atragerea de investitori în localităţile cu populaţie românească şi crearea de locuri de muncă, pentru a diminua migraţia populaţiei româneşti, dublă faţă de cea a etnicilor maghiari;
    • Identificarea unor soluţii de stopare a fenomenului migraţionist şi de determinare a reîntoarcerii tinerilor români în localităţile natale sau în oraşele judeţului Covasna.

    II. În domeniul administraţiei publice locale
    Realizarea următoarelor obiective la alegerile locale din anul 2016:
    • Un post de vicepreşedinte român al Consiliului Judeţean Covasna;
    • Un post de viceprimar român la Sfântu-Gheorghe;
    • Primari români în comunele cu populaţie etnic mixtă Hăghig, Vâlcele, Belin, Chichiş şi Zagon;
    • Viceprimari români în localităţile cu importante comunităţi româneşti: Covasna, Zăbala, Breţcu;
    • Consilieri români în oraşele Târgu-Secuiesc şi Baraolt şi în comunele: Băţanii-Mari, Brăduţ, Aita-Mare, Ilieni, Ozun, Micfalău, Ojdula;
    • Distribuirea în mod proporţional, cu ponderea populaţiei româneşti, a fondurilor alocate pe proiecte culturale de către autorităţile locale. La stabilirea proiectelor ce vor fi finanţate, consilierii judeţeni şi locali să consulte transparent toate asociaţiile româneşti, pentru a nu mai decide arbitrar finanţarea, prin negocieri unilaterale cu UDMR;
    • Revizuirea procedurii de finanţare a proiectelor culturale la Consiliul Local Sfântu-Gheorghe. Dacă se repartizează sume pentru proiecte care promovează cultura secuiască, să se procedeze la fel şi pentru proiecte româneşti, sau să se renunţe complet la criteriul etnic, preferenţial, şi să se aloce fonduri pentru proiecte culturale, conform ponderii fiecărei etnii, în totalul populaţiei municipiului.

    III. În domeniul promovării culturii româneşti şi al învăţământului în limba română
    • Analiza demografică a natalităţii şi efectuarea recensământului copiilor preşcolari, pentru a putea crea o strategie, pe măcar 10 ani, de organizare a învăţământului românesc, pentru identificarea numărului de clase şi susţinerea şcolilor româneşti (în special Şcoala „Nicolae Colan”, din Sfântu-Gheorghe, ameninţată cu dispariţia) şi asigurarea de profesori. Crearea unui consorţiu dintre Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi”, din Sfântu-Gheorghe, având în vedere scăderea numărului elevilor şi eficientizarea mobilităţii cadrelor didactice;
    • Salvarea Centrului de Cultură Arcuş, instituţie care trebuie să rămână în subordinea Ministerului Culturii;
    • Implicarea Academiei Române în sprijinirea cercetărilor privind istoria, cultura, civilizaţia românească în sud-estul Transilvaniei;
    • Încadrarea unor intelectuali de naţionalitate română la Biblioteca Judeţeană Covasna, casele de cultură din Sfântu-Gheorghe şi Covasna, şi în cadrul funcţionarilor publici de la Primăria Sfântu-Gheorghe şi de la primăriile celorlalte localităţi etnic mixte;
    • Stoparea realizării proiectului de amenajare a Pieţei centrale din Sfântu-Gheorghe, care prevede ridicarea unei coline cu înălţimea de 5 metri, cu scopul de obturare a vederii Grupului Statuar „Mihai Viteazul”;
    • Includerea în denumirea Spitalului de Cardiologie Covasna şi a numelui unei personalităţi româneşti; includerea în denumirile unităţilor şcolare mixte şi a instituţiilor publice de interes local şi de cultură şi a numelui unor personalităţi româneşti sau revenirea/menţinerea unor denumirii generice Casa Corpului Didactic, Centrul Cultural Covasna etc.;
    • Intensificarea acţiunii de monitorizare a cazurilor de discriminare a românilor, a valorilor şi simbolurilor româneşti;
    • Finanţarea lucrărilor de reabilitare a cimitirelor şi monumentelor eroilor români din localităţile judeţului, distruse şi degradate; identificarea şi reamenajarea celor dispărute.

    IV. În domeniul vieţii comunitare
    • Organizarea de întâlniri civico-politice semestriale, la nivel de judeţ, în care să se analizeze starea comunităţii româneşti, a problematicilor şi a obiectivelor atinse, şi anual, a unei întâlniri la nivelul judeţului, desfăşurate, prin rotaţie, în toate comunele româneşti şi în cele cu populaţie etnic mixtă, cu participarea şi binecuvântarea PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei;
    • Pregătirea şi organizarea unor audienţe la Preşedintele României, Primul-Ministru şi preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, pentru prezentarea problemelor care necesită intervenţia instituţiilor centrale ale Statului Român.

    V. Alte aspecte
    • Interzicerea finanţării din bani publici, sau orice altă formă de sprijin a manifestărilor, programelor, proiectelor sau a acţiunilor de orice natură, care contravin intereselor naţionale ale Poporului Român, Constituţiei şi legilor Ţării, culturii şi tradiţiilor istorice, precum şi bunei convieţuiri;
    • Sancţionarea cu pierderea mandatului, în cazul primarilor care refuză să poarte eşarfa tricoloră, la manifestările prevăzute de legislaţia românească;
    • Sancţionarea cu pierderea mandatului şi/sau dizolvarea consiliilor locale atunci când Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, sau instanţa de judecată, constată că acestea au discriminat populaţia românească sub orice formă;
    • Adoptarea unui cadru normativ de aplicare realistă a legilor restituirii, în sensul declarării ca revizuibile a hotărârilor judecătoreşti şi administrative de restituire într-un termen stabilit de legiuitor şi umplerea vidului legislativ privind revizuirile în Transilvania.

    Întorsura-Buzăului, Biroul de presă
    11 iulie 2015


    0 0

    FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

    I. Context, problema
    Situaţia naţiunii române în Transilvania a fost dintotdeauna grea, căci românii, aici, au fost mereu discriminaţi, la începuturi din considerente religioase, mai târziu din motive economice şi politice. Pentru perioada când s-a aflat sub stăpânire străină, situaţia se putea explica prin inexistenţa unei elite conducătoare româneşti până în secolul al XVIII-lea, puţinătatea mijloacelor şi prezenţa unui regim politic total ostil cauzei româneşti.
    Perpetuarea acestei situaţii astăzi, în judeţele Covasna şi Harghita, când acestea se află de aproape 100 de ani sub administraţie românească, denotă dezinteres şi lipsă de viziune istorică din partea oamenilor politici români, căci dacă astăzi se mai întâlnesc „rămăşiţe româneşti”, în mai mult de jumătate din localităţile din aceste judeţe (folosirea încă a limbii române în biserică şi foarte puţin în casă), peste 20-30 de ani nu va mai fi nimic. Marele risc sub care stă comunitatea românească nu este neapărat acela al scăderii demografice, proces întâlnit la nivel naţional, ci acela că îşi vede cadrul comunitar românesc distrus, că nu mai are potenţial şi mijloace de a susţine şi proteja idealul etnic românesc. Dintr-o asemenea perspectivă comunitatea românească solicită sprijin restului naţiunii române şi intervenţia Statului Român înainte de a fi înghiţită de istorie. Ideea unei intervenţii în sprijinul comunităţii româneşti din judeţul Covasna nu are nimic în comun cu o abordare istorică de tipul „obsesiei străbunilor”. Ea este impusă de situaţia de facto a acestei comunităţii care se vede „strivită” de comunitatea dominantă maghiară în propria ei Ţară. Elaborarea unei strategii a Guvernului României, de protejare a acestor comunităţi, ar reprezenta un document de interes naţional şi importanţă istorică.

    Argumente pentru un asemenea demers rezultate în urma unor recente cercetări sociologice:
    - Comunitatea românească a pierdut total puterea de a-şi promova la nivel local interesele şi de a influenţa deciziile majore referitoare la ea, căci gradul său de reprezentativitate nu îi permite acest lucru;
    - Autorităţile şi instituţiile publice locale organizează satisfăcător cotidianul, dar în priorităţile de fond pe care le promovează, interesele comunităţii româneşti se regăsesc numai accidental şi numai atunci când sunt impuse de constrângeri extralocale;
    - Sentimentul neputinţei corelat cu acelea de teamă şi părăsire, sunt elementele fundamentale care definesc astăzi mentalul comunităţii româneşti;
    - Cadrul comunitar românesc reprezentat de: Biserică, şcoală şi primărie, element fundamental în efortul de păstrare a identităţii româneşti, este aproape distrus în mai mult de jumătate din localităţile judeţului;
    - Minoritarii români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului, constată cu durere că nu se mai regăsesc în proiecţia de viitor a zonei, că s-au întors la situaţia de toleraţi, că greşesc când îşi mai concep viitorul aici.

    II. Cauze care explică situaţia actuală:
    La realizarea acestei situaţii, au concurat următorii factori: lipsa de viziune şi consecvenţă în activitatea comunităţii locale româneşti, slăbirea autorităţii Statului Român în zonă din motive politicianiste şi acţiunea politică a UDMR-ului.

    1. Lipsa de viziune şi consecvenţă în activitatea comunităţii locale româneşti
    - Comunitatea locală românească a făcut, în perioada postdecembristă, mari greşeli de ordin strategic: şi-a permis luxul să facă politică de conţinut ideologic într-un context şi timp total nefavorabile pentru ea, să se prezinte divizată şi dezbinată în faţa marilor provocări, să promoveze interese care nu erau neapărat ale ei;
    - Orgoliile şi lipsa de viziune a liderilor ei au împiedicat-o, dincolo de particularităţi şi inerente diferenţe, să elaboreze o strategie de promovare a intereselor comunitare româneşti, să ridice în fruntea sa o elită conducătoare aptă să dea acţiunilor publice româneşti coerenţă şi eficienţă şi să impună respect în relaţia cu factorii de decizie locală şi guvernamentală;
    - Slaba organizare comunitară în zona neguvernamentală, demonstrată de insuficienţa numerică a asociaţiilor şi fundaţiilor;
    - Slaba combativitate în promovarea intereselor comunitare prin proiecte culturale şi sportive şi proiecte de dezvoltare locală;
    - Susţinerea insuficientă, prin efort comunitar, a instituţiilor culturale care promovează cultura şi valorile româneşti;
    - Colaborarea deficitară între persoane, instituţii, la nivel comunitar;
    - Neimplicarea şi neparticiparea tineretului la activitatea de apărare şi promovare a intereselor comunitare, etnice şi culturale;
    - Absenţa unui cadru instituţional comunitar de promovare a dezbaterii problemelor de interes local.

    2. Slăbirea autorităţii Statului Român în zonă din motive politicianiste
    Autorităţile române postdecembriste n-au înţeles, sau au refuzat să înţeleagă, raţiunile profunde care întemeiază acţiunile politice desfăşurate în Bazinul Carpatic, cu deosebire cele având ca sursă Budapesta, şi că este în interesul suveranităţii Statului Român să susţină în judeţele Covasna şi Harghita existenţa unei comunităţi româneşti puternice.
    De 25 de ani partidele politice româneşti, cu acordul tacit al Statului Român, au băgat soarta acestei comunităţi în jocul politic de cooptare a UDMR-ului la guvernare, în dorinţa de a ajunge sau a păstra puterea. Întotdeauna sprijinul acestei formaţiuni politice a fost obţinut în condiţiile impuse de aceasta, respectiv de consolidarea autorităţii sale în zonă. Aşa s-a ajuns astăzi la situaţia în care UDMR-ul administrează, aproape independent, în judeţele Covasna şi Harghita, nesocotind până la dispreţ interesele comunităţii româneşti.
    Tratarea comunităţii româneşti din judeţele Covasna şi Harghita ca aparţinând majorităţii este o uriaşă eroare de strategie politică a Statului Român, căci a ajuns astăzi în situaţia în care asistă neputincios cum o parte a Naţiunii Române este discriminată într-o zonă aflată sub autoritatea sa, printr-un cadru instituţional creat de el. Este de reţinut, în acest context, faptul că aproape toate deciziile mari luate în plan local referitoare la comunitatea românească sunt adoptate în prezenţa ei fără ea şi în multe cazuri împotriva ei, căci gradul său de reprezentare nu-i permite să-şi promoveze şi să-şi apere interesele.

    3. Acţiunea politică a UDMR-ului
    Acţiunile politice desfăşurate de UDMR după 1989 sunt focalizate pe două categorii de interese: interesele comunităţii ungare din România şi hungarismul, ca strategie geopolitică a statului ungar în zonă, care are ca obiectiv creşterea „naţiunii politice maghiare”. Este adevărat că între cele două serii de obiective nu există legătură de finalitate, având în vedere contextul actual european, aşa cum este adevărat şi că promovarea intereselor comunităţii maghiare se înscrie într-un demers politic firesc, însă, demersul hungarist este un anacronism istoric care pe lângă faptul că influenţează negativ prezentul comunităţii ungare, pune în pericol existenţa comunităţii româneşti în judeţele Covasna şi Harghita şi din această cauză ne interesează pe noi românii în cel mai înalt grad.
    Numeric majoritari, secuii, maghiarii din centrul României sunt consideraţi de către unii lideri maghiari, care gândesc „viitorul la timpul trecut”, ca fiind mijlocul apt să împlinească, treptat, visul Ungariei Mari. Într-o asemenea logică se înscriu o parte a acţiunilor UDMR-ului, printre care se găseşte obiectivul politic numit ţinutul secuiesc autonom.

    Acţiuni politice ale UDMR pentru realizarea obiectivului ţinutului secuiesc autonom, care pun în pericol existenţa comunităţii româneşti în judeţele Covasna şi Harghita:

    a. Enclavizarea zonei sub forma ţinutul secuiesc „Terra Siculorum”
    Etnicismul, cunoscut ca o paradigmă a retardului economic şi social prin faptul că deturnează sensurile evoluţiei sociale şi ale resurselor unei naţiuni, în cazul nostru ale unei colectivităţi, cu scopul supremaţiei etnice, este calea politică aleasă de partidele politice maghiare în politica românească, condusă în teren cu mare eficacitate prin şcoală, biserică şi administraţie. Expresia crudă a unui asemenea demers în judeţele Covasna, Harghita şi parţial în Mureş, este enclavizarea acestei zone prin renunţarea voită, la nivel de comunitate, la cunoaşterea şi folosirea limbii române concomitent cu transformarea limbii maghiare într-o barieră/element de individualizare a unei părţi a teritoriului României sub forma ţinutul secuiesc.
    Prima fază a procesului, decuplare a zonei de cadrul instituţional românesc, s-a produs prin scoaterea limbii române din statutul ei de principal mijloc de comunicare în zonă, pe lângă faptul că a transformat comunitatea maghiară într-o masă etnică închisă, a ridicat „ziduri” artificiale între zonă şi restul Ţării, între comunitatea maghiară şi cea românească, între maghiari şi români, pentru a face loc unui fel de stăpânire maghiară în Transilvania.
    Obiectivul politic „ţinutul secuiesc”, care nu are nimic în comun cu realităţile prezentului şi cu sensul de evoluţie a istoriei, aflat în mintea unor lideri maghiari, care încearcă să încoloneze masele maghiare pentru realizarea unei himere, a produs până în prezent numai rău pentru toţi locuitorii. Astfel:
    - Prin desprinderea judeţului din circuitul economic şi social românesc a fost accentuată dezindustrializarea şi sărăcia, judeţul Covasna devenind unul dintre cele mai sărace şi înapoiate judeţe ale Ţării, total dependent de resurse redistribuite de Guvernul României. Dispariţia industriei locale a lăsat pe drumuri aproximativ 15.000 de oameni şi a făcut posibilă plecarea din zonă a peste 3.000 de români, care au lăsat în urma lor un ţinut în plin proces de purificare etnică;
    - A generat între români şi maghiari tensiuni cu substrat etnic care au redeschis răni abia vindecate;
    - A făcut posibilă, la nivel mental, apariţia a două tipuri umane, care au condus, în practică, la construcţia a două tipuri de societăţi, paralele şi antagonice, cea a românilor şi cea a maghiarilor;
    - Prin promovarea separatismului, s-a mărit constant distanţa dintre cele două comunităţi, iar în spaţiul public şi-au făcut loc fenomene negative ca: şovinismul, ura şi dispreţul faţă de valorile româneşti cultivat programatic în mediul secuiesc prin familie şi şcoală (vezi manualul de istorie a secuilor);
    - Prin separatism, s-a distrus ideea de comunitate interculturală, puntea pentru un viitor comun în zone cu populaţie mixtă, cum este Covasna, susţinută puternic de UE.

    b. „Ajutarea” românilor să plece din zonă sau să accepte maghiarizarea ca un fapt natural
    Statul maghiar a fost creat de o comunitate puţin numeroasă în raport cu nevoile acestuia de stăpânire, de aceea a avut mereu printre obiectivele sale politice „căutarea sprijinului etnic prin recrutare forţată” la populaţiile aflate, într-o formă sau alta, sub autoritatea sa. Deci maghiarizarea este o practică politică veche la naţiunea maghiară, de care nu s-a dezbărat nici azi. Teama ca fenomen fiinţial generat natural şi condiţionarea interesului au fost fundamentele pe care a înfăptuit procesul de maghiarizare prin maşinăria administraţiei statului maghiar. Din analiza comparativă a datelor referitoare la structura pe naţionalităţi pe perioada 1850-2012, decelăm dimensiunile unui proces continuu de descreştere a populaţiei româneşti în mediul rural şi de creştere a acesteia în mediul urban. Pe ultimii 20 de ani, anul 2011 raportat la anul 1992, populaţia românească din judeţul Covasna a scăzut cu 9.025 de locuitori, iar acest proces de scădere s-a dublat în ultimii 10 ani, 6.230 de persoane, faţă de 2.895, în perioada 1992-2002. Dacă pentru mediul urban descreşterea are o explicaţie plauzibilă, dispariţia industriei, pentru mediul rural, unde procesul este şi mai accentuat şi mai profund, cauzele sunt mai complexe, parte ţine şi de sporul natural negativ, dar cea mai mare parte ţine de procesul de maghiarizare produs la nivelul comunităţilor româneşti mai mici. Cauza fundamentală pentru acest proces identificată în urma unei cercetări serioase (vezi lucrarea Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna, coordonată de Radu Baltasiu şi apărută la Editura Etnologică în anul 2013), este distrugerea cu bună ştiinţă a cadrului comunitar românesc.
    Astăzi, în peste jumătate (24 din 40) din totalul localităţilor rurale din judeţul Covasna locuiesc comunităţi mici şi foarte mici de români (sub 100 de locuitori), care nu dispun de cadrul instituţional şi legislativ şi nici de resurse umane, materiale şi financiare necesare pentru păstrarea identităţii româneşti. Astfel, în baza datelor Recensământului din 2011 afirmăm că în următoarele localităţi abia mai pâlpâie viaţă românească: Arcuş cu 48 locuitori, Băţani cu 62 locuitori, Bixad cu 17 locuitori, Bodoc cu 89 locuitori, Boroşneul-Mare cu 92 locuitori, Brateş cu 26 de locuitori, Cătălina cu 35 de locutori, Cernat cu 47 de locuitori, Comandău cu 52 de locuitori, Dalnic cu 8 locuitori, Estelnic cu 9 locuitori, Ghelinţa cu 59 de locuitori, Ghidfalău cu 33 de locuitori, Lemnia cu 34 de locuitori, Malnaş cu 64 de locuitori, Mereni cu 18 locuitori, Micfalău cu 40 de locuitori, Moacşa cu 27 de locuitori, Poian cu 8 locuitori, Reci cu 32 de locuitori, Vărghiş cu 12 locuitori, Bixad cu 17 locuitori, Valea-Crişului cu 27 de locuitori.
    Dacă acest proces continuă, în viitorii 20-30 de ani, populaţia românească din majoritatea localităţilor etnic mixte din judeţul Covasna se va diminua drastic, mergând până la dispariţie.

    c. Discriminarea ca atitudine publică instituţionalizată
    Din cauza configuraţiei demografice, administrative, educaţionale, economice şi politice actuale din judeţele Covasna şi Harghita, românii au statut de facto de minoritate numerică locală, discriminată negativ, în plan local, în mass-media şi în politica naţională, fără putere politică şi fără mijloace de exprimare eficiente în raport cu societatea în mijlocul căreia trăieşte. Populaţia românească din zonă este nesocotită, marginalizată şi tratată ca o populaţie aservită, neexistând egalitate de şanse la obţinerea unui loc de muncă şi nici un comportament civic prietenesc şi de colaborare, ci doar unul preponderent de intoleranţă şi exclusivism. Românii din această parte de Ţară nu dispun de instrumente legale şi pârghii eficiente pentru a contracara prin forţe proprii efectele negative ale descentralizării, în raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale aflate sub autoritatea perpetuă a formaţiunilor etnice maghiare. Dovezi:
    - Condiţionarea ocupării posturilor în administraţia publică, altele decât cele prevăzute de lege (practică generalizată şi la unele societăţi comerciale), de cunoaşterea limbii maghiare;
    - Limitarea şi neîncadrarea în instituţii publice a funcţionarilor români: primării, case de cultură, biblioteci, centre de cultură ş.a. din localităţile etnic mixte (ex. biblioteca judeţeană, casele municipale de cultură, primăriile municipale, orăşeneşti şi comunale ş.a.);
    - Nerespectarea, prevederilor legale privind numirea de directori sau directori adjuncţi români în şcolile mixte;
    - Excluderea, până la total, a istoriei şi culturii româneşti din manifestările culturale organizate de instituţiile publice. Monografiile locale, albumele de prezentare a patrimoniului cultural local, pliantele turistice ş.a. prezintă caracterul monoetnic al judeţului, făcând abstracţie de istoria, cultura şi patrimoniul creat de populaţia românească din zonă. Volumele de istorie locală, albumele şi pliantele turistice a căror apariţie este finanţată de Consiliul Judeţean exclud cu totul zona Buzaielor;
    - Este de notorietate practica discriminării prin îngrădirea accesului comunităţilor româneşti la resurse financiare pentru susţinerea proiectelor de dezvoltare locală şi a proiectelor culturale şi sportive. Criterii precum cel al „solidarităţii” invocat de Consiliul Judeţean până în 2014 pentru repartiţia procentului de 20% din cotele şi sumele defalcate din TVA sau cel al „etniei comunităţii locale” invocat de aceeaşi instituţie pentru repartizarea sumelor alocate de Guvern pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare locală prin PNDL, n-au nimic în comun cu o minimă etică publică. Primul a reprezentat, în fapt, un mijloc abuziv şi ilegal de repartizare arbitrară (pe „ochi frumoşi” sau „coloană îndoită”) a unor sume de bani publici, iar cel de-al doilea o „găselniţă” de a justifica şi perpetua o inechitate într-o situaţie stânjenitoare pentru comunitatea maghiară şi Consiliul Judeţean Covasna, care îşi finalizase o serie de proiecte finanţate prin OG nr. 7 sau OG nr. 577, iniţiase altele noi, iar cea românească se afla în 2014 la început de drum cu acelaşi gen de proiecte începute în 2007-2008. Solicitarea noastră pe acest gen de probleme este ca sumele alocate pentru comunităţile româneşti din judeţul Covasna să se facă direct de Ministrul Dezvoltării şi Administraţiei Publice, demers perfect legal;
    - Marginalizare instituţiilor şi simbolurilor româneşti face parte dintr-o strategie de ocupare simbolică a spaţiului public din judeţele Covasna şi Harghita exclusiv cu monumente şi simboluri maghiare. Stau mărturie, în acest sens, cele peste 10 hotărâri ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării care constată discriminarea în masă a românilor din cele două judeţe.

    Concluzii:
    S-a ajuns la o situaţie nefirească, în sensul că o comunitate românească aflată între graniţele Statului Român este obligată:
    - Să privească neputincioasă cum în jumătate din localităţile judeţului se stinge viaţa românească;
    - Să gândească că nu mai are viitor pe pământurile în care s-a născut;
    - Să fie nevoită să invoce, în relaţiile ei cu Statul Român, prevederile legislaţiei europene care impune statelor membre „să protejeze toate minorităţile”;

    Românii se străduiesc din greu să reziste, prin Biserică şi şcoală, fără să mai reuşească, fapt care îi determină să ceară sprijinul autorităţilor Statului Român.

    Întorsura-Buzăului, 11 iulie 2015
    prof. Leca Băncilă, Primarul Oraşului Întorsura-Buzăului


    0 0

    Simţeam, întotdeauna, un sentiment de revoltă când auzeam pe câte un individ rostind, cu înverşunare, sau uneori cu tristeţe, „Aşa-i în România”! Ori prin „trăim în România” vrând să spună, de fapt, că nicăieri în Europa nu se întâmplă ceea ce se întâmplă la noi. Desigur, în sens negativ.
    De o vreme am început să-i înţeleg şi să le dau, într-un fel, dreptate, chiar dacă am fost şi voi rămâne convins că nu suntem chiar oaia neagră a Europei. Acum însă, când scriu aceste rânduri, la ceva vreme după ce am aflat despre „ordonanţa de urgenţă” a „Guvernului Oprea” despre „mărirea salariilor înalţilor demnitari”, sunt convins că nicăieri în Europa nu se poate întâmpla aşa ceva, decât în România!
    Niciun om cu minte şi judecată întreagă nu poate înţelege o astfel de măsură scandaloasă. Cum, adică, să măreşti salariile acelora care au şi acum cele mai mari salarii?! Adică: preşedintele, primul-ministru, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie etc.. În total vreo patruzeci de astfel de „înalţi demnitari”, care s-ar părea să fie cei mai obidiţi dintre cetăţenii României! Probabil nu au bani să-şi cumpere pâinea cea de toate zilele! (Sunt convins că niciunul nu ştie cât costă o pâine, sau 1 kg de carne!)
    Iar această măsură neruşinată şi imorală s-a luat în condiţiile în care jumătate din cetăţenii Ţării trăiesc în condiţii mizerabile, mulţi, chiar salariaţi fiind, câştigă sub nivelul minim garantat, alţii trăiesc din câştiguri ocazionale, din drepturile de şomaj etc.. Ca să nu mai vorbesc de cei care caută şi acum prin containerele unde se aruncă resturile de mâncare. Şi nu sunt puţini!
    Domnul Oprea, omul căruia Băsescu i-a pus pe epoleţi două stele de general într-un singur an!, înaltul demnitar al României care nu poate rosti nicio propoziţie întreagă fără să-şi arunce privirea pe hârtia pe care o are în faţă, ajuns întâmplător în fotoliul de prim-ministru, a vrut să lase neapărat Ţării ceva prin care cetăţenii acesteia să nu-l uite: majorarea salarii înalţilor demnitari. Motivarea? Nu este normal ca un secretar de stat, ori un director de regie autonomă cu capital integral de stat, să câştige mai mult decât preşedintele Ţării! Just, nu e normal. Dar cine oare a permis şi permite ca această anormaliate să se perpetueze de aproape un sfert de secol?! Nu tocmai cei care au interese ca o parte din aceste venituri să ajungă în seifurile partidelor? Adică politicienii care au condus şi conduc România!
    Este clar că logica lui Oprea este una de lemn. Însă, ceea ce este mai trist, e că la ea s-a raliat şi preşedintele Ţării, domnul Iohannis! Credeam că dumnealui mai păstrează ceva din demnitatea părinţilor şi a bunicilor. Nu, dumnealui este mai român decât românii, în privinţa demnităţii şi a moralităţii. Şi-a dat, cum se spune, arama pe faţă, dovedindu-ne că acea lozincă - „România lucrului bine făcut!” - nu a fost nimic altceva decât o şaradă electorală. Fiindcă omul e pus pe căpătuială, la fel ca toţi ceilaţi „înalţi demnitari”, nesmţiţi, orgolioşi, „oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii”, cum scrie Eminescu, ori în „beciul domnesc”, cum spune pitorescul personaj Radu Mazăre, fostul primar al Constanţei. Nicidecum, însă, în fruntea României şi a românilor!

    Categorie:


    0 0

    Anul 2015 este un an special pentru veteranii de război, cu o dublă semnificaţie: se împlinesc 70 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi 25 de ani de la înfiinţarea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război. În semn de respect faţă de cei care ne-au lăsat o ţară liberă şi independentă, anul 2015 a fost declarat, prin Hotărârea Guvernului nr. 164/2015, Anul Veteranilor de Război.
    Încercând să-şi arate recunoştinţa faţă de aceşti OAMENI care reprezintă file vii din istoria Ţării, Centrul Militar Judeţean Covasna şi-a propus să omagieze veteranii de război din judeţul Covasna care împlinesc în acest an 100 de ani. După ce luna trecută am fost la Întorsura-Buzăului alături de slt. (rtr.) Ioan Şeitan la aniversarea unui secol de existenţă, pe data de 16 iulie 2015, reprezentanţi ai Centrului Militar Judeţean Covasna, ai Primăriei Sita-Buzăului şi ai Filialei Judeţene Covasna a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război s-au aflat alături de veteranul de război lt. (rtr.) Alexandru Banciu, la aniversarea venerabilei vârste de 100 de ani.
    Încercăm ca prin aceste activităţi simbolice să facem cunoscut faptul că în România există, din păcate în număr din ce în ce mai mic, veterani de război care în demnitate şi tăcere îşi trăiesc ultima parte a vieţii. (…)
    Domnul lt. (rtr.) Alexandru Banciu s-a născut la data de 16 iulie 1915. A participat în cel de-al Doilea Război Mondial la campania de la Cotul Donului, alături de Regimentul 91 Infanterie. În timpul înaintării frontului către Cotul Donului a fost rănit la braţul drept. A leşinat căzând pe câmpul de luptă, alături de alţi camarazi ucişi în schimbul de focuri cu inamicul. În cele din urmă a fost găsit, fără a da semne de viaţă. A fost aruncat într-o căruţă cu care erau transportaţi morţii către gropile comune. Zdruncinăturile căruţei mergând prin hârtoape în drumul spre „eternitate”, i-au semnat un certificat de întoarcere în realitatea cruntă. Gemetele de durere au atras atenţia însoţitorilor transportului, care l-au scos de sub cadavre şi l-au dus la Spitalul de Campanie, unde i s-au acordat îngrijirile necesare.
    Pentru participarea la acţiunile de luptă din timpul războiului, lt. (rtr.) Alexandru Banciu a fost decorat cu medaliile „DREPTATE ŞI CREDINŢĂ cu spade clasa a III-a” şi „VIRTUTEA MILITARĂ”. Tot ca o recunoaştere a meritelor, venerabilul veteran de război a fost trecut în corpul ofiţerilor. În cadrul acţiunilor aniversare, i-a fost înmânat mesajul de felicitare din partea Ministrului Apărării Naţionale, precum şi unele daruri simbolice, diplome şi plachete aniversare din partea Centrului Militar Judeţean Covasna şi a celorlalte oficialităţi participante.
    Acum, la zi aniversară, militarii covăsneni, alături de membrii comunităţii, salută cu deosebit respect şi apreciere pe veteranul de război lt. (rtr.) Alexandru Banciu şi îi urează „La Mulţi Ani!” şi multă sănătate!

    Comandantul Centrului Militar Judeţean Covasna,
    Colonel Gheorghe Lupu

    Categorie:


    0 0
  • 07/23/15--08:08: URIAŞA MINCIUNĂ DIN DEX!!!
  • Primim pe internet

    Autor:

    Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, toate piesele componente ale costumului naţional românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci!!
    Personal, consider că realizatorii actualului DEX sunt (şi afirm cu tărie) nişte trădători de Neam şi Ţara!

    V-aţi întrebat vreodată ce fel de etimologii or fi având, conform DEX-ului, piesele componente ale costumului nostru naţional?
    M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcaţi în straie tradiţionale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru „ştiinţific”.
    Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.
    Numele pieselor din costumul naţional românesc sunt toate „împrumutate”.
    Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer, mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.
    Uitaţi-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.

    Bunda din piele de oaie şi catrinţa de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile. Pe spatele bundelor românii brodează şi azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieţii şi pasărea-suflet. Catrinţa o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze şi nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu ştiu de ce nu le-au luat de la aceştia. I-au aşteptat pe maghiari, ca să se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deşi vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deşi e mai logic să admiţi că femeile maghiare, după ce au învăţat să ţeasă, au luat de la dace catrinţa şi, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniţi lângă noi.
    Ia, bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În faţa iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate, acestea n-au putut îndepărta duhurile respective şi din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerşind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.
    Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni, închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.
    Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.
    Pentru brâu au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.
    Să nu uităm de traistă. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.
    Acum uitaţi-vă la ţăranul român. N-are în costumul tradiţional niciun cuvânt de la geto-daci.

    NOTA MEA (Daniel Roxin): Este incredibil! Până şi OPINCA ROMÂNEASCĂ, aia pe care o puteţi vedea pe Columna lui Traian, purtată de strămoşii noştri încă de acum 2.000 de ani, cică e împrumut din BULGARĂ, de la migratorii care au venit după veacuri de la războaiele dintre Decebal şi Traian. Ce mizerie! Ce mistificatori!!!
    Sumanul, paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga, opincile, nojiţele au nume bulgăreşti. Cojocul l-a luat de la slavi. Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna „coajă”, „înveliş”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivăţul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Ştiu că lingviştilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alţi cercetători de bună credinţă fac paralele între limba română şi limbile indo-europene. Dar altfel nu se poate face etimologie ştiinţifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicţionarele vecinilor, obţii acest tablou monstruos: costum naţional românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!
    Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu „et. nec.”
    Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânşi pe picior, că au „etimologie necunoscută”. Am observat că susţinătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativă, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indo-europene vechi nu sunt în favoarea romanizării. De aceea, în DEX nu veţi găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii ştiinţifice. Totul este arbitrar. De aici şi masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul „cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk - „ţesătură”. Şăineanu îl lua din turcă, čarek - „cisme orientale”. Capidan din aromână, cioară - „şireturi pentru picioare”. Observaţi intenţionata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac şi alţi etimologi serioşi de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- „a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul -iko-s, obţinându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ-istorică. Şi ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicţionare, care vor să ne convingă că nu evoluează cuvintele în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca nişte găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales, că au sărit pârleazul de la toţi vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.
    Până şi unealta principală de muncă a ţăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea, de la slavi toporul, de la maghiari barda, de la turci baltagul.
    Nici pleata, nici chica nu-i a lui. Şi pe acestea le-a împrumutat de la slavi.
    Da poate nici trupul nu-i al lui? Parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos. Fireşte că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.
    Dar măcar sufletul îi al lui? Ce întrebare dacomanică! Fireşte, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicţionare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.
    Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi - sunt ale lui? Nu, nici vorbă. Capul, mintea şi creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci şi a gândi l-au învăţat maghiarii.
    Citind etimologiile DEX-ului, ai senzaţia că te afli în lumea acelor „trolls” de pe internet care neagă totul. Cu un cinism şi o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toţi vecinii şi străinii. Numai de la strămoşii săi reali, geto-dacii, niciunul. Îţi vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea „instrument ştiinţific”.
    Întrebarea este: „Cui foloseşte el?”.
    Nota mea: Bulversant acest articol al Iuliei Brânză Mihăileanu! Simplul bun-simţ este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă ştiinţifică, un instrument de menţinere a falsului istoric. Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spaţiul geto-dac (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiţii care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacă din costumul pe care îl poartă de peste 2.000 de ani? Cine ar putea crede aşa ceva? În concluzie, putem spune că Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este o mizerie, iar faptul că Academia Română îl girează este foarte grav. Ar fi interesant să se facă o cercetare pentru a vedea câţi dintre autorii DEX-ului, în ultimul secol şi jumătate, au fost români. Din informaţiile mele, majoritatea au fost de altă etnie…
    Oameni buni, acest articol trebuie să circule, trebuie răspândit pentru ca toţi românii să înţeleagă minciuna în care trăiesc. Daţi-i Share, trimiteţi-l pe e-mail, publicaţi-l pe blogurile voastre. Măcar atât!!!

    Categorie:


older | 1 | .... | 94 | 95 | (Page 96) | 97 | 98 | .... | 130 | newer