La vârsta şi anii săi de viaţă (91 la număr), părintele profesor Nicolae Bordaşiu (foto) - vrednic slujitor al Bisericii „Sfântul Silvestru” din Capitală, uimeşte prin spiritul său viu, mereu atent la cei din jur, întotdeauna pregătit şi neostenit în a le fi de folos credincioşilor care vin în număr considerabil la slujbe. Îi bucură pe fiecare în parte cu amintirile, poveştile, sfaturile, poveţele şi cuvintele înadins alese, ca să le mai uşureze din sarcina necazurilor. Dincolo de haina preoţească, care îl înnobilează, părintele Nicolae Bordaşiu este un om care a trăit o viaţă marcată de asprimea celor mai dure închisori, dar şi de amintiri de aur cu părintele profesor Dumitru Stăniloae şi părintele profesor Constantin Galeriu.
O uşă masivă şi grea, brodată în vitralii, lasă ochiul să descopere încăperea minunată a Bisericii „Sfântul Silvestru” din Bucureşti. Cu greu reuşeşti să desluşeşti siluetele din interior, cât timp retina mai poartă încă imaginea albului prea alb de pe exteriorul lăcaşului. Zarva şi căldura de afară nu au ce căuta înăuntru. Rămân prizoniere în lumea cea mare şi urlă pe la geamuri şi uşi sub formă de claxoane de maşini, sirene, glasuri. Nimeni nu le aude. Oamenii s-au aşezat cuminţi pe scaune, ca şi cum cineva le-ar fi poruncit să stea smeriţi şi să aştepte. Să aştepte până la începerea slujbei Sfântului Maslu, la ceas de Vecernie, într-o zi de vineri seara. Oricât de îngândurate sau încărcate le-ar fi frunţile, nu poţi să nu le remarci chipurile îmblânzite în lumina galbenă a lumânărilor. Ochii lucesc intens şi se îndreaptă toţi, ca la comandă, spre părintele Nicolae Bordaşiu. Este primit cu mare drag în mijlocul lor, îi sorb fiecare cuvânt şi îi sărută dreapta când trece prin dreptul lor. Părintele Nicolae Bordaşiu le zâmbeşte şi le răspunde în aceeaşi manieră. Toţi sunt ai lui, părinţi, copii, bunici, a crescut generaţii întregi. Are răbdare cu ei la spovedanie, îi mustră şi îi iartă când greşesc, asemenea unui părinte responsabil.
A moştenit veleităţile omului dedicat cauzei pe care o susţine de la tatăl său, Gheorghe, preot şi dascăl, un luptător - după cum susţine părintele Nicolae Bordaşiu - pentru unitatea României: „Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de Ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba-Iulia, care au zis: «Vrem să ne unim cu Ţara!»”. De aici începe povestea, iar cuvintele se înnoadă atât de bine unele de altele, încât ai impresia că retrăieşti adolescenţa părintelui Nicolae Bordaşiu. „Ungurii n-au uitat lucrul acesta, că tata s-a răzvrătit şi, după impunerea Dictatului de la Viena (1940), l-au condamnat, în lipsă, la moarte. Eu nu puteam gândi să rămân într-o stăpânire străină şi să învăţ şcoală într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Eu nu ştiam limba ungurească. Asta a vrut Bunul Dumnezeu să se întâmple. Am plecat eu singur întâi de acasă. Apoi, am venit şi am luat-o pe sora mea, aveam doar 16 ani. Mama mea murise şi tatăl meu era ocupat cu şcoala, cu parohia, cu pământul. Faptul că am rămas fără mama a făcut ca eu şi sora mea să fim foarte uniţi. Ea nu a putut suporta să rămână fără mine. Când am venit acasă, îşi pierduse graiul de plâns şi atunci tatăl meu mi-a zis: «Ori o iei şi pe soră-ta, ori nu mai pleci nici tu».”
Firul poveştii continuă cu perioada liceului, absolvit la Beiuş, unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş, un oraş cu o istorie culturală bogată, care a pus o bază solidă în educaţia adolescentului cu gânduri şi aspiraţii înalte pentru viitor.
Legat tot de oraşul ardelenesc este momentul întâlnirii părintelui Nicolae cu Episcopul Martir Nicolae Popoviciu. „Bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape”, povesteşte părintele Nicolae Bordaşiu. Pentru că era în vremea războiului şi nu era permisă decât admiterea la o facultate militarizată, tânărul Bordaşiu Nicolae dă admitere la Farmacie, ca să poată urma Teologia. Reuşeşte şi urmează în paralel cursurile ambelor facultăţi. A urmat o perioadă de care părintele Nicolae Bordaşiu îşi aduce aminte cu mare plăcere. Povesteşte de Gala Galaction - profesor la Studiul Vechiului Testament, o personalitate a Bisericii noastre. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul Teologic de la Mănăstirea „Radu Vodă”, mai cu seamă în serile în care venea şi le vorbea celor 20-35 de tineri ca şi cum ar fi fost copiii lui.
Pe lista numelor care i-au deschis apetitul pentru cunoaştere şi învăţătură se înscriu numai personalităţi marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care le făcea expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă greacă şi latină. Apoi, era Haralambie Rovenţa - profesorul de Studiul Noului Testament, care a publicat nenumărate cărţi de comentarii la Noul Testament. Era un om de o bunătate sufletească şi de o fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil, pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul Ortodoxiei, cum ziceam noi, profesorul Tudor M. Popescu - marele istoric, care era un om atât de modest. „Venea şi cânta la strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica Mănăstirii „Radu Vodă”, unde Patriarhul Justinian a instituit regim de mănăstire.”
„Ne-a trimis ca preoţi-slujitori oameni deosebiţi. Acolo a fost părintele Paulin Leca, cel care a tradus mai multe cărţi din limba rusă, pe care o cunoştea foarte bine. A fost Maxim Mereanu, care au fost cu toţii trăitori în Grecia. Aceştia veneau şi făceau slujba la Biserică, împreună cu preoţii de la facultate şi cei care erau la internat. Internatul Teologic avea şi un statut de institut de educaţie pentru viitori preoţi”, mărturiseşte părintele Nicolae. După care continuă: „Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: Mitropolitul Nicolae Corneanu, care a fost ucenicul părintelui Coman, Arhiepiscopul Gherasim Cristea de la Râmnicu-Vâlcea, Mitropolitul Antonie Plămădeală, un bun prieten, părintele Arhimandrit Roman Braga, care acum este duhovnic şi slujitor la o mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau loc întâlnirile «Rugului Aprins». Printre cei de acolo, părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş era asistent la Catedra de Mistică, pe care o ilustra părintele profesor Dumitru Stăniloae, şi pe care îl iubeam foarte mult noi, toţi studenţii”.
Venirea la Mănăstirea Antim din Bucureşti i-a permis părintelui Nicolae Bordaşiu să cunoască viaţa monahală din interior şi «Rugul Aprins». „Ceea ce nu ştie lumea şi nici nu are de unde să o ştie, este faptul că venirea la «Rugul Aprins» a părintelui Ioan Străinul se datorează, într-o oarecare măsură, părintelui Roman Braga şi mie. Noi, studenţi fiind, mergeam des la Mănăstirea Cernica şi, într-o zi, mergând pe lângă Biserica «Sfântul Lazăr» din cimitirul Cernicăi, am auzit revărsându-se o melodie aparte. Părintele Roman Braga, basarabean fiind, şi-a dat seama despre ce era vorba. Ne-am oprit, am ascultat şi am continuat să mergem. Am stat la o Sfântă Liturghie oficiată de către Mitropolitul Nicolae al Rostovului, împreună cu câţiva călugări ruşi refugiaţi acolo, şi între ei era părintele Ioan cel Străin. Era şi un călugăr care ştia româneşte, traducătorul lor. Când s-a terminat sfânta slujbă, părintele Roman Braga a stat de vorbă cu ei. Dintr-una într-alta, le-am spus de Cercul de la Mănăstirea Antim din centrul Capitalei. Când ne-am întors la mănăstire, i-am spus părintelui Benedict ce am întâlnit noi la Cernica. Părintele s-a dus împreună cu Sandu Tudor, care era, pe vremea aceea, civil, necălugărit, la Mănăstirea Cernica. Astfel a ajuns părintele Ioan cel Străin să facă parte din «Rugul Aprins», să fie mentorul nostru spiritual.”
Legat de acest episod, Părintele Nicolae Bordaşiu îşi aminteşte clipele în care toţi membrii grupării au primit binecuvântarea rugăciunii neîncetate de la părintele Ioan: „S-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a pus mâna pe cap, ne-a spus binecuvântarea şi ne-a stropit cu puţină apă sfinţită. Aşa am început noi o ucenicie grea, care a mers de-a lungul vremii, alături de cei de la Mănăstirea Antim”.
Pe timpurile acelea, fiindcă a început acţiunea de atragere a tineretului către Uniunea Tineretului Comunist, tinerii teologi au gândit o altă formă de activitate pentru tineri - aşa s-a înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), al cărui preşedinte a fost părintele Nicolae Bordaşiu. Pe cât de frumoşi au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care i-au urmat. Mai cu seamă perioada anilor 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în anul 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri, la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964.
Biserica „Sfântul Silvestru”, vechi lăcaş de cult din inima Bucureştilor
Referindu-ne, în cele ce urmează, în mod special la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, vom afirma că lăcaşul de cult a fost finalizat pe 15 iunie 1743, de către jupân Pârvu boiangiul şi jupâneasa Stanca. Aşezământul a fost afectat de două cutremure, unul în anul 1802 şi celălalt în anul 1838. Cel din urmă a dărâmat complet vechiul edificiu şi Biserica a fost reclădită de Ilie Dimitrie şi fraţii săi Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu şi alţii. Sfinţirea a avut loc la data de 15 martie 1839.
Turnul clopotniţei datează din anul 1879. Între anii 1904 şi 1907, a fost reconstruită şi mărită actuala Biserică, prin grija părintelui Chiriac Bidoianul şi a epitropilor Ion şi Procopie Dumitrescu. Proiectul edificiului aparţine arhitectului Paul Petricu, iar lucrările au fost conduse de arhitectul Costin Petrescu. În anul 1925, Biserica a primit hramul „Sfântul Silvestru”. Hramul principal al Bisericii este „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit la 15 august.
Cu toate acestea, Biserica este cunoscută mai ales pentru cel de-al doilea hram al său, „Sfântul Silvestru, Episcopul Romei”, prăznuit la 2 ianuarie şi ale cărui moaşte sunt păstrate în interior. După trecerea la cele veşnice a părintelui profesor Constantin Galeriu (2003), părintele Nicolae Bordaşiu este numit paroh al Bisericii „Sfântul Silvestru”. Este ajutat în lucrarea sa de către părintele profesor Alexandru Gabriel Gherasim - actualul preot paroh, de către părintele Cristian Galeriu - nepotul părintelui profesor Constantin Galeriu, şi de către părintele Constantin Argintariu.
În momentul de faţă, Biserica este implicată într-un parteneriat pentru construirea şi finalizarea unui aşezământ pentru bătrâni, care se încadrează deja într-un Centru Social şi Cultural şi care cuprinde o capelă închinată Sfântului Nicolae şi mai multe cabinete medicale pentru desfăşurarea activităţilor sanitare.
Părintele Constantin Galeriu, parohul întregii Ţări
Revenind, în rândurile următoare, la a vorbi despre părintele Nicolae Bordaşiu, vom observa faptul că, oarecum, ca răsplată, parcă, pentru suferinţele îndurate în închisoare, Sfinţia Sa îl întâlneşte pe părintele profesor Constantin Galeriu - acest duhovnic, părinte şi paroh al întregii Ţări - la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti. „Cu părintele Constantin Galeriu am avut o activitate deosebit de fructuoasă în parohia «Sfântul Silvestru». Era un om extraordinar. El nu era parohul «Sfântului Silvestru» sau a micii parohii de aici, era parohul întregii Ţări. Oriunde era solicitat, răspundea cu tot dragul. Era împlinirea vocaţiei lui pastorale, să fie peste tot unde trebuie să fie cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Aici, la Biserică, lumea îl iubea foarte mult. Alături de părintele Galeriu, am adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, le-a adus de la Roma, de la Cardinalul Camillo Ruini - Vicar General al Romei. Atunci Părintele Patriarh Teoctist a ţinut o cuvântare în cuprinsul căreia a rostit poate cel mai frumos imn adus Sfântului Silvestru de către cineva. Eu am scris un acatist pentru Sfântul Silvestru pe care îl citim cu regularitate în Biserică şi îmi dau seama, cunoscând bine viaţa Sfântului Silvestru şi recitind acest cuvânt al Patriarhului Teoctist din Catedrala «San Giovani», Laterno, ce cuprins teologic şi ce formă frumoasă, artistică, literară avea cuvântul acesta, pe care îl avem aici, în Sfânta Biserică, din anul 2003.”
Părintele Profesor Constantin Galeriu a trecut la cele veşnice pe data de 10 august 2003. I s-a aşezat locul de aşteptare a Învierii lângă marginea Bisericii pe care a iubit-o atât de mult. Neîncetat, de ani de zile, vin oameni de peste tot, pentru a-i aduce un omagiu, să se roage pentru sufletul lui. Florile şi luminile sunt nelipsite de la mormântul părintelui, atât vara, cât şi iarna.
Părintele Nicolae Bordaşiu, o viaţă întru Hristos
În altă ordine de idei, acum, când a împlinit de două luni venerabila vârstă de 91 de ani, scriu aceste rânduri omagiale pentru a-i mulţumi, cu sinceră recunoştinţă şi caldă afecţiune, pentru tot ce a făcut bine atâtor oameni şi fii duhovniceşti, cărora le-a conturat şi marcat viaţa ori personalitatea în sens pozitiv şi luminos. Îl asigurăm că în sufletele şi în inimile noastre nu va fi niciodată tratat sau abordat ca un pensionar, ci ca pururea harnicul, dinamicul, neobositul şi deosebitul părinte spiritual Nicolae Bordaşiu.
În aceste clipe, cuprins fiind de emoţie, respect, recunoştinţă şi veneraţie, m-am tot gândit, preţ de mai multe zile, cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Sfinţia Sa, căci constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru, mai ales pentru unul ca mine care îl cunosc de, relativ, puţină vreme, adică de doar câţiva ani - aici, la Biserica ce-l are ca ocrotitor spiritual şi pe Sfântul Domnitor Român Neagoe Basarab şi care a avut, printre alţii, un veritabil slujitor sacerdotal, pastoral, omiletic şi catehetic în persoana părintelui profesor Constantin Galeriu.
Altfel spus, părintele Nicolae Bordaşiu, după cum am enunţat şi mai sus, se conturează şi se identifică, cel puţin în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; apoi vocea sa inconfundabilă - caldă şi mângâietoare; după aceea cultura teologică, şi nu numai, cu care este înzestrat datorită muncii şi tenacităţii Preacucerniciei Sale - care este un autodidact înnăscut şi foarte perseverent; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, la orice oră şi în orice loc sau împrejurare, toate acestea descoperind, în persoana sa, o generozitate şi o etică a bunului simţ pe care le-a cultivat de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi le întâlneşti tot mai rar!
Aşa încât, citindu-i şi expunându-i, încă o dată, mai amănunţit, referinţele sale biografice, mă uit, cu multă admiraţie, că s-a născut la 22 mai 1924 în localitatea Săbolciu din judeţul Bihor. Tatăl său, Gheorghe, a fost învăţător şi preot din anul 1929, iar mama, Maria, nepoată de văr Mitropolitului Vasile Mangra, a fost casnică.
Începutul şcolii primare l-a făcut în satul natal, apoi la Oradea, unde a şi studiat cinci clase la Liceul „Emanoil Gojdu”. Când a venit cedarea Ardealului de Nord, familia a fost silită să se refugieze şi s-au stabilit într-un sat sărac, dar cu oameni bogaţi sufleteşte - Poiana Moţilor. A terminat liceul în oraşul Beiuş, un oraş mic, dar cu bogat trecut istoric.
După cedarea Ardealului, aici erau două Episcopii, Prefectură de Judeţ şi apăreau trei ziare. În timpul liceului, a fost pedagog la Internatul Ortodox de Băieţi. În acest oraş, a avut prilejul să-l cunoască şi să fie aproape de Episcopul Martir Dr. Nicolae Popoviciu, un înţelept ierarh şi mare patriot.
După examenul de Bacalaureat, a urmat cursurile facultăţilor de Teologie şi Farmacie din Bucureşti. A avut ca profesori la Teologie pe marii dascăli şi părinţi profesori: Ioan G. Coman, Petre Vintilescu, Nae Popescu, Haralambie Rovenţa, Gala Galaction, precum şi pe profesorii Teodor M. Popescu şi Ioan G. Savin. În acelaşi timp, avea colegi de facultate pe mitropoliţii Nicolae Corneanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Plămădeală, episcopii Roman Stanciu şi Gherasim Cristea, arhimandritul Roman Braga, sau pe Costel Bărbulescu, Teodor Damşa şi Eliade Buciuc.
A făcut parte, după cum am mai spus şi în rândurile anterioare, din grupul de tineri ce formau „Rugul Aprins” la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde împreună cu alţi 11 colegi şi prieteni, între care Nae Nicolau, Roman Braga, Valeriu Streinu, Andrei Scrima, au primit binecuvântarea rugăciunii de la părintele Ioan Kulâghin, sau cel Străin.
A fost secretar şi apoi preşedintele Asociaţiei Studenţilor de Teologie. Pentru a contracara activitatea utecistă în rândul studenţilor, cu binecuvântarea părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, împreună cu Roman Braga şi Gheorghe Domăşneanu au înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), fapt care a făcut să fie arestaţi mulţi din ei în anul 1948.
Părintele Nicolae Bordaşiu a stat ascuns ani îndelungaţi (anii 1948-1955) prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare. Descoperit şi arestat în anul 1955, au urmat ani grei de închisoare prin Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964. După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Institutul Ioan Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întâia oară în România gama globulina din sânge retro-placentar.
Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian Marina în anul 1968 i-a schimbat drumul vieţii. Patriarhul Justinian şi ministrul Mircea Maliţa, din august anul 1968 până în februarie anul 1969, au stăruit la autorităţi ca să obţină numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Părintele Patriarh Justinian l-a hirotonit diacon şi apoi preot, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, în 30 noiembrie 1969. În acest timp, a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe părintele profesor Dumitru Stăniloae.
În anul 1973, a plecat la studii la Paris, unde a frecventat prelegerile profesorilor Jean Marie Le Guillou O.P., Charles Kannengisser, Alain Besancon, Henri Bouillard şi unde a obţinut la Institutul Catolic un „Certificat d’habilitation pour le doctorat de 3-eme cycle” (nr. 367/ 01.10.1974). În timpul studiilor la Paris, prin Ion Cuşa, i-a cunoscut pe Ion Mămăligă, Eugen Ionescu (căruia i-a procurat Filocalia). Datorită părintelui Dumitru Stăniloae, l-a întâlnit pe Emil Cioran. L-a cunoscut pe preotul Virgil Gheorghiu şi, nu în ultimul rând, pe părintele Arsenie Boca. De asemenea, printre foarte mulţi alţii, a fost apropiat al Mitropolitului Ardealului, dr. Antonie Plămădeală, al Mitropolitului Clujului, Bartolomeu Valeriu Anania, şi al Mitropolitului Banatului, dr. Nicolae Corneanu.
Dar, una din cele mai prolifice relaţii a fost cu teologii de la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris: Olivier Clement şi Michel Evdokimov. Revenit în Ţară a fost, din nou, profesor la Seminarul Teologic (1975-1981), iar apoi a fost transferat la Biserica „Sfântul Silvestru”, unde este şi acum. Aici a avut meritul de a fi între cei dintâi care au început predarea religiei în şcoală, imediat după decembrie 1989.
Tot aici a ajutat tineretul să cunoască învăţătura de credinţă şi, în colaborare cu „Comunitatea Taize” din Franţa, începând cu 1990, a organizat participarea tinerilor la întâlnirile de tineret creştin din Europa. Iar până la urmă, a fost profesor şi director la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, perioadă în care l-a cunoscut (şi) pe părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, pe care l-a şi ajutat, atunci când situaţia a cerut-o.
A publicat studii (ca „Frumuseţea şi însemnătatea preoţiei după Sfântul Grigorie Teologul”) şi nenumărate predici. A acordat foarte multe interviuri diferitelor trusturi de presă ori posturi de radio şi televiziune din Ţară. Împreună cu părintele profesor Constantin Galeriu au intrat în legătură cu Biserica „San Silvestro” din Roma pentru a obţine Sfintele Moaşte ale Sfântul Silvestru, pe care le-a adus de la Roma Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, depunându-le în Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, la 3 noiembrie 2002.
A făcut parte, în mai multe legislaţii, din Adunarea Eparhială şi Permanenţa Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost distins cu rangul de Iconom Stavrofor de către Preafericitul Părinte Patriarh Justinian, de veşnică amintire şi pie memorie.
După trecerea în veşnicie a părintelui profesor Constantin Galeriu (la 10 august 2003), părintele Nicolae Bordaşiu este numit paroh al Bisericii „Sfântul Silvestru”, ascultare pe care a îndeplinit-o, cu multă pricepere, dragoste şi abnegaţie, timp de aproape şapte ani.
Cu alte cuvinte, în mintea şi în inima mea, personalitatea Sfinţiei Sale se identifică prin câteva trăsături şi calităţi distincte, şi anume: în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul său faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa lui, prin dispoziţia pe care o are spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cere; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul său de disciplină, mai întâi cu propria sa persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte concis, coerent, dar şi consistent în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii.
De asemenea, mai are şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care îţi inspiră foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre româneşti şi ortodoxe.
A ajuns la o vârstă, venerabilă, la care, probabil, se gândeşte mai mult la ce a fost în urmă, făcându-şi tot felul de bilanţuri, deşi, personal, îi sugerez să nu renunţe, în mod definitiv, la toate aspectele activităţii sale, care una este foarte folositoare multor oameni, slujitori ai altarelor sau credincioşi ai Bisericii noastre dreptmăritoare.
Cugetând la activitatea şi la personalitatea Preacucerniciei Sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor - Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos -, pe care Sfinţia Sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia.
De aceea, m-aş bucura să ştiu că atât contemporanii, cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenite pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce este şi înseamnă (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată. Şi o spun aceasta cu mare înfrigurare, fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita, foarte repede, binefăcătorii şi înaintaşii. Încerc, totuşi, să-mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său, va fi pronunţat cu veneraţie şi respect, pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos - Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică, de care, ne rugăm Lui, să aibă parte. Acestor rugăciuni mă alătur şi eu, dorindu-i părintelui Nicolae Bordaşiu să ne trăiască în continuare întru mulţi, folositori şi roditori ani!
Personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi de a-l cunoaşte pe părintele profesor Nicolae Bordaşiu - mare personalitate a spiritualităţii noastre româneşti contemporane şi, nu în ultimul rând, de a avea posibilitatea să-mi exprim, în scris, recunoştinţa şi omagiul meu, acum, când îi doresc să aibă parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de binecuvântate împliniri duhovniceşti.
Totodată, un gând sincer şi profund, de aleasă afecţiune, consideraţie şi admiraţie faţă de doamna preoteasă Rodica Gabriela Bordaşiu - stâlp, reazăm, prieten sincer, de neasemuită nădejde al părintelui Nicolae pe parcursul întregii sale vieţi, plină de încercări, obstacole, piedici, suferinţe, dar şi cu momente de bucurie, înălţare spirituală şi optimism creştinesc.
