Attn! Always use a VPN when RSSing!
Your IP adress is . Country:
Your ISP blocks content and issues fines based on your location. Hide your IP address with a VPN!
Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Channel Catalog


older | 1 | .... | 95 | 96 | (Page 97) | 98 | 99 | .... | 129 | newer

    0 0
  • 07/23/15--08:10: Memoriu
  • Dorim să supunem atenţiei organismelor abilitate câteva aspecte legate de o propunere privind declararea unor noi rezervaţii naturale din partea nordică a judeţului Harghita.
    Este vorba despre teritoriul a trei unităţi administrativ-teritoriale (Bilbor, Corbu şi Tulgheş), unde conform Legii nr. 5 din 6 martie 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III-a - Zone protejate, au fost declarate o serie de rezervaţii naturale: Rezervaţia geologic-floristică Pietrele Roşii Tulgheş (categoria IV IUCN, în suprafaţă de 14 ha), respectiv Rezervaţia botanică Mlaştina Pârâul Dobreanului Bilbor (categoria IV, IUCN, în suprafaţă de 4 ha).
    Pentru arealul amintit anterior, dorim să propunem declararea a încă trei astfel de rezervaţii, aducând şi anumite argumente de ordin ştiinţific şi analitic, de ordin practic-aplicativ, pe care le considerăm a fi apanajul demersului de faţă.
    Aşadar, la Bilbor, în partea nordică a depresiunii, identificăm Mlaştina de la Pârâul Ruşilor (situată la gura de vărsare a Pârâului Ruşilor în Bistricioara), ce ocupă lunca de pe partea dreaptă a Bistricioarei, mlaştina cea mai compactă a Bilborului, având o suprafaţă de 15-16 ha (E. Pop, 1958, 1960). Flora acesteia cuprinde o serie de relicte asemănătoare cu cele ale mlaştinilor alimentate cu ape minerale (Salix repens, Polygonum bistorta, Thalictrum aquilegifolium, Trifolium pratense, Lathyrus pratensis, Lychnis flos-cuculi, Dianthus superbus, Selinum carvifolia, Parnassia palustris, Geranium palustre, Polemonium coeruleum, Swertia perennis, Pedicularis sceptrum carolinum, Ligularia sibirica, Trollius europaeus, Melampyrum saxosum, Herminium monorchis, Epipactis palustris, Betula pubescens).
    Aici este prezent Mesteacănul pitic (Betula humilis), asemănător cu cel prezent la Borsec (Rezervaţia botanică „Harmasliget”), care în trecut era reprezentat printr-o populaţie de 10 tufe, lângă o meandră a Bistricioarei. În prezent, există o singură tufă, care nu este îngrădită de niciun gard de protecţie, iar locuitorii necunoscând importanţa acesteia, adunând resturile vegetale din împrejurimi, au incendiat zona respectivă, punând-o în pericol. Pe lângă importanţa ştiinţifică a acesteia, pe viitor, dacă va fi declarată rezervaţie naturală (categoria IV), ea poate constitui şi unul dintre principalele obiective ale potenţialului turistic biogeografic al comunei Bilbor.
    Următoarea propunere de rezervaţie este Poiana Narciselor de la Corbu, care poate fi declarată arie de interes naţional corespunzătoare categoriei a IV-a IUCN (rezervaţie naturală de tip floristic), situată pe teritoriul administrativ al acestei comunei. Aceasta se află în partea nordică, în Munţii Bistriţei (Munţii Bistricioarei), şi reprezintă o zonă de fâneţe ce adăposteşte o vegetaţie compactă de narcise albe (Narcissus stellaris), cu o densitate foarte mare (150-200 de fire/m2). Tot în acest areal, pe calcare apar şi soluri litomorfe, reprezentate prin rendzine, unde este întâlnită o specie rară de orhidee, cunoscută sub denumirea populară de Papucul doamnei (Cypripedium calceolus).
    La Tulgheş, considerăm oportună recunoaşterea şi încadrarea în categoria ariilor naturale protejate, din judeţul Harghita, a Rezervaţiei Stejăriş, situată pe versantul stâng cu expunere sudică al Bistricioarei „Faţa Runcului”, unde apare Stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), pe o suprafaţă de 77 ha, cu specii însoţitoare obişnuite la altitudini joase, precum teiul pucios (Tilia cordata), jugastrul (Acer campestre), alunul (Corylus avellana).
    Toate aceste specii se găsesc la o altitudine de 650-900 m, fiind considerate de unii botanişti ca relicve din „faza molidului cu stejăriş mixt şi alun” a postglaciarului (E. Pop, 1944, V. Leandru, 1963). Deşi din punct de vedere silvic acest stejăriş este de productivitate inferioară, luând în considerare funcţia de protecţie (antierozională) şi peisagistică, prin faptul că realizează un contrast izbitor-plăcut cu restul vegetaţiei din jur, considerăm că trebuie să se impună o serie de măsuri de ocrotire a acestuia, astfel încât în condiţii de normalitate, acest perimetru să fie declarat ca arie protejată.

    Categorie:


    0 0

    Desfăşurată pe durata a trei zile, 18-20 iulie 2015, cea de-a XVIII-a ediţie a Zilelor „Miron Cristea” de la Topliţa şi Bilbor, judeţul Harghita, s-a dovedit a fi deosebit de bogată în manifestări ştiinţifice, culturale şi spirituale, toate având loc sub semnul a trei evenimente importante pe care le marcăm în acest an, după cum spunea profesorul Ilie Şandru în deschiderea manifestărilor: împlinirea a 120 ani de când tânărul absolvent al Universităţii din Budapesta, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României, avea să susţină prima teză de doctorat despre poetul nostru naţional, teză care avea drept titlu „Mihai Eminescu - viaţa şi opera”; 90 de ani de când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie; 80 de ani de la naşterea poetului Grigore Vieru şi 20 de la declararea sa ca şi cetăţean de onoare al oraşului Topliţa.
    Desigur, activitatea centrală a ediţiei a constituit-o Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice, desfăşurată în plen şi pe trei secţiuni: 1. Biserica Ortodoxă Română şi Miron Cristea; 2. Grigore Vieru - 80; 3. Istorie, Cultură, Civilizaţie din zona Topliţa sau întregul spaţiu românesc - în total un număr de 48 de comunicări ştiinţifice constând din studii, cercetări şi articole. În plen, comunicări deosebit de interesante privind viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi Grigore Vieru au susţinut prof. univ. dr. Ion Agrigoroaei, de la Universitatea din Iaşi, publicistul şi scriitorul târgumureşean Lazăr Lădariu şi profesorul topliţean Ilie Şandru. Tot în plen, au fost lansate şi prezentate peste 30 de volume, apărute recent, ale căror autori sunt personalităţi ale vieţi ştiinţifice şi culturale din Arcul Intracarpatic sau ale regiunilor limitrofe acestuia. De mare interes s-au dovedit a fi volumele: Repere identitare româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, de Ioan Lăcătuşu şi Erich Mihail Broanăr; Românismul - destin şi moştenire de la Eminescu. Interviuri cu Ilie Şandru, de Elena Condrei; Crucea în patrimoniul spiritual al judeţului Maramureş, de Pamfil şi Maria Bilţiu; Pretexte şi contexte, de Nicolae Băciuţ; Tradiţie, cultură şi spiritualitate în Deda şi împrejurimi, de dr. Florin Bengean; Du-te dor, cu dorurile, de Ioan şi Delia Torpan, precum şi Anuarele Arhivelor Mureş şi Bacău, revistele ştiinţifice şi de cultură Acta Carpatica 1/2014, Sangidava 3 (IX), Familia Română. S-au bucurat de succes, fiind însoţite de recitaluri poetice, volumele de poezie Cântare şi tăcere şi Caligrafia iubirii, de Ionel Simota, dar şi Umbrela Androginului, de Victoria Alexandra Filip. Prima parte a zilei s-a încheiat cu manifestarea In memoriam Vasile Avram, dedicată publicistului harghitean, moment la care au participat Felicia Avram, soţia scriitorului, prof. dr. Nicolae Bucur, prof. Ilie Şandru, prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop şi dr. Teodor Ardeleanu.
    După-amiază, un sobor de preoţi, sub conducerea Preasfinţitului Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a oficiat, în prezenţa participanţilor la Sesiunea de comunicări ştiinţifice, dar, din păcate, a unui grup restrâns de localnici, slujba de pomenire la busturile lui Miron Cristea şi Grigore Vieru din Parcul central al municipiului Topliţa, după care lucrările au continuat în sălile Consiliului Local şi Bibliotecii „George Sbârcea”, pe secţiuni, până seara târziu. Şi-au adus aportul la susţinerea comunicărilor la Secţiunea Biserica Ortodoxă Română şi Miron Cristea: dr. Adrian Deheleanu (Timişoara), dr. Gheorghe Palade (Chişinău), Pr. Ioan Morar (Gherla), prof. Pamfil şi Maria Bilţiu (Baia-Mare), dr. Alin Spânu (Bucureşti), dr. Florin Bengean (Târgu-Mureş), Dumitru Hrubă (Deva), dr. Elena Chiaburu (Iaşi), Ioan Eugen Man (Târgu-Mureş) şi Ilie Frandăş (Reghin); la Secţiunea Grigore Vieru - 80: prof. Aurelian Antal (Dorohoi), poetul Nicolae Băciuţ (Târgu-Mureş), scriitorul Lazăr Lădariu (Târgu-Mureş), dr. Teodor Ardeleanu (Baia-Mare), dr. Ştefan Vodă (Constanţa), prof. Ilie Şandru (Topliţa); la Secţiunea Istorie, Cultură, Civilizaţie: dr. Alexandru Porţeanu; dr. Daniel Nicolae, dr. Ion Giurcă, dr. arh. Andreea Pop (toţi din Bucureşti), dr. Ioan Sabău-Pop, dr. Dorel Marc, dr. Virgil Pană, prof. Doina Pană (Târgu-Mureş), dr. Vasile Lechinţan, dr. Gelu Neamţu, dr. George Bogdan Tofan (Cluj-Napoca), dr. Ioan Lăcătuşu, prof. Vasile Stancu (Sfântu-Gheorghe), dr. Viorica Lazăr, dr. Costel Cristian Lazăr (Topliţa), prof. Vilică Munteanu (Bacău), dr. Traian Chindea (Miercurea-Ciuc), dr. Ştefan Vodă (Constanţa), prof. Marin Şara, prof. Ioan şi Delia Torpan (Reghin).
    Cea de-a doua zi a debutat cu vernisarea a două expoziţii de artă plastică, tablourile fiind semnate de membrii cenaclului Editor-Arte condus de prof. Aurelia Antal din Dorohoi, Ciprian Voloc, Maia Alexandra Ursache, soţii Cirasela şi Ciprian Ailoaie şi studenta Cosmina Marcela Oltean din Gălăuţaş, urmat de recitalul de muzică clasică susţinut de micuţa, dar foarte talentata nepoţică a profesorului Antal, Maia Alexandra Ursache.
    În partea a doua a zilei participanţii s-au deplasat, într-o excursie documentară, la Bilbor, unde au vizitat vechea bisericuţă de lemn, unul din numeroasele izvoare de apă minerală bilborene şi valea Pârâului Ruşilor, unde au luat cunoştinţă de flora acesteia, care cuprinde o serie de relicte asemănătoare cu cele ale mlaştinilor alimentate cu ape minerale. Pentru protecţia acestei zone şi a altora din nordul judeţului Harghita, care sunt rare, lectorul universitar dr. George Bogdan Tofan, de la Universitatea din Cluj-Napoca, originar din Bilbor, prezent la manifestările zilei, ne-a vorbit cu însufleţire şi optimism despre un memoriu adresat autorităţilor competente care să hotărască declararea zonei Pârâului Ruşilor rezervaţie naturală, memoriu care-l aducem la cunoştinţa cititorilor noştri în această ediţie a „Condeiului ardelean” (vezi mai jos).
    Cea de-a treia zi a fost dedicată hramului Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie”, sărbătoare care a încununat manifestările cultural-ştiinţifice şi spirituale ale celei de-a XVIII-a ediţii a Zilelor „Miron Cristea”. Sfânta Liturghie Arhierească - la care au participat, aşa cum ne-am obişnuit în anii trecuţi, mii de credincioşi din Topliţa, împrejurimi şi din toată Ţara - a fost oficiată de chiriarhul locului - Preasfinţitul Părinte Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, alături de alţi trei ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfinţitul Varsanufie - Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfinţitul Visarion - Episcopul Tulcii şi Preasfinţitul Timotei - Episcopul Ortodox al Spaniei şi Portugaliei. Cei patru ierarhi, împreună cu preoţii, cu monahii şi cu poporul dreptcredincios, l-au rugat pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra noastră, a tuturor, sănătate, recolte bogate şi, nu în ultimul rând, pace şi linişte ,,fraţilor noştri din Moldova şi Ucraina, care astăzi se află în grea suferinţă”. O agapă creştinească, închinată momentului sărbătoresc al hramului Mănăstirii „Sfântului Ilie”, a încheiat manifestările bogate, variate şi deosebit de interesante dedicate Zilelor „Miron Cristea” de la Topliţa Română.

    Categorie:


    0 0

    „Tânărul nostru împărat / De dimineaţă s-a sculat / Faţa albă şi-a spălat / Chica neagră a pieptănat / Cu straie noi s-a îmbrăcat / Murgul şi l-a înşeuat / Cu trâmbiţa a sunat / Mare oaste-a adunat...”
    (Oraţie de nuntă din Voineşti, Covasna)

    Voineştiul este situat în curbura interioară carpatică, acolo unde civilizaţia de tip pastoral şi izolarea relativă au determinat, pentru românii trăitori în această zonă, păstrarea unei puternice identităţi culturale şi spirituale. Tradiţia folclorică de aici poate fi interpretată în cheia raporturilor de interferenţă şi interculturalitate, aşa cum menţiona şi profesorul Mihai Pop, în urma cercetărilor pe care le-a întreprins împreună cu studenţii săi, în vara anului 1969: „Comunitatea voineştenilor este o comunitate tradiţională, deschisă influenţelor, de care însă nu se lasă copleşită, ci le acceptă după ce le poate integra” (Mihai Pop, Cercetarea folclorică din Voineşti, în „Aluta”, 1, Sfântu-Gheorghe, p. 273).
    În fiecare vară, în preajma prăznuirii Sfântului Prooroc Ilie, are loc la Voineşti, Sântilia, numită şi Nedeia Mocănească, aşa cum este cunoscută în zonă această sărbătoare pastorală străveche, care dovedeşte vechimea şi statornicia oierilor români în sud-estul Transilvaniei, în zona Arcului intracarpatic. În trecut, Sântilia se întindea pe mai multe zile (între trei şi cinci), concentrate în jurul datei de 2 august, atunci când se sărbătorea Sfântul Ilie pe stil vechi. Ca mai toate nedeile oierilor români din întregul lanţ carpatic, Sântilia marca jumătatea verii şi a sezonului pastoral, moment în care tinerii ciobani aveau dreptul să coboare prin satele aşezate la poalele munţilor, unde aveau să-şi întâlnească drăguţele, să le dăruiască „păpuşile” de caş, în schimbul cărora aveau să primească, în chip de acceptare, un bucheţel de busuioc, pe care-l purtau la piept, la brâu sau la pălărie, pe tot timpul desfăşurării nedeii, la fel cum şi fetele purtau acele „păpuşi” la loc vizibil, la piept sau la cingătoare. Cititorii fideli ai publicaţiei „Condeiul ardelean” îşi vor aminti, desigur, că în legătură cu semnificaţiile, simbolistica şi tipurile modelelor ornamentale ale acestor daruri simbolice, am povestit în urmă cu doi ani, în articolul Poveştile păpuşilor de caş din Voineşti, Covasna („Condeiul ardelean”, nr. 278, 23 august - 5 septembrie 2013). Despre locurile în care aveau loc nedeile mocăneşti, trebuie spus că, dacă în alte zone pastorale româneşti, ele se ţineau sus în munte, pe „plai”, aproape de golurile alpine, la Voineştii Covasnei, memoria colectivă nu a reţinut acest aspect, iar bătrânii povestesc la unison că Sântilia s-a desfăşurat dintotdeauna doar în vatra satului. Important este faptul că nedeia mocănească a voineştenilor a constituit una dintre etapele prenupţiale importante, poate cea mai importantă dintre acestea. Jocul satului, cândva una dintre „instituţiile” fundamentale din cadrul societăţii rurale tradiţionale (mai ales sub aspectul contextualizărilor şi ritualizărilor prenupţiale, prin care tinerii îşi uneau destinele), a dispărut astăzi, lăsând loc unor noi paradigme sociale, total schematizate şi lipsite de acea încărcătură semantică şi simbolică pe care omul tradiţional o păstra nestrămutat.
    „Spectacolul” Sântiliei de astăzi îmbină o serie de elemente diferite, de la cele ale unei serbări populare câmpeneşti până la cele de promovare a unui tip de festival folcloric şi (sub alt aspect) de la modul de exprimare a identităţii locale până la un anume tip de marketing. Aceste valenţe festivaliere se înscriu, în contextul actual, într-un mod firesc de revitalizare a unor obiceiuri care nu se mai practică în mod spontan. Ele au început să fie descoperite încă din anul 1968, atunci când a fost iniţiată prima ediţie de acest tip a Sântiliei, la Voineşti, în poiana Nedeii din Valea Zânelor. În acest context, de atunci şi până în prezent, aproape fără întrerupere, în fiecare an este prezentată o transpunere „scenică” a secvenţelor principale care constituiau, cândva, pilonii de bază ai ritualului nupţial voineştean. În ultimele două decenii, festivalul nedeii voineştenilor a fost şi este organizat de Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” din Covasna, prin implicarea meritorie a unor inimoşi membri din cadrul acestei importante organizaţii de cultură şi spiritualitate românească din judeţ. Am urmărit cu interes toate ediţiile din ultimii patru ani ale Sântiliei de la Voineşti, observând cu bucurie, de la un an la altul, o frumoasă creştere calitativă atât a festivalului, în general, cât şi a preocupării constante privind menţinerea unui standard ridicat al calităţii şi autenticităţii produselor tradiţionale materiale (de la ii şi straie ţărăneşti, opinci, brâie şi alte articole vestimentare) şi alimentare, prin care se descoperă bogăţia şi varietatea produselor pe care le oferă stâna.
    Acestea fiind spuse, trecem de la cele materiale, la cele imateriale, respectiv la patrimoniul culturii tradiţionale „puse în scenă” prin prezentarea nunţii de la Voineşti.
    Nunţile din Voineşti (simple sau fastuoase, în funcţie de „starea” familiilor din care proveneau mirii) au avut însuşiri definitorii, care, în contextul elementelor comune tuturor nunţilor la români, le dădeau o notă aparte. Oraţia de nuntă (zisă colăceria), cântecele şi dansurile ceremoniale, cu succesiuni şi melodii stricte, obiceiurile din preziua, din ziua nunţii şi din a doua zi, regulile şi cutumele de neîncălcat constituiau un întreg şi confereau unitatea acestui ritual şi, în egală măsură, spectacol nupţial. Până în ultimele cinci decenii a existat o bogăţie substanţială a repertoriului de nuntă, mai puţin concentrată pe cântecele rituale cu performare fixă (cum ar fi cântecul de la bărbieritul ginerelui, cântecul miresei şi hora miresei), cât mai ales cu o bogată reprezentare în privinţa muzicii jocurilor populare. Desfăşurarea lineară a nunţii nu putea fi concepută fără jocurile de largă circulaţie în arealul sud-estului Transilvaniei, precum Sârba, Hora, Brâul bătrânesc, Breaza, Chindia, sau fără jocurile cu denumiri şi răspândire pastorală, specifice zonei: Brâul mocănesc, Ciobănaşul, Oiţa, Boităneasca etc.. Zecile de melodii ale acestor jocuri populare din Voineşti şi Zăbala, care au fost culese şi înregistrate pe la jumătatea secolului trecut, relevă, fără echivoc, complexitatea şi exuberanţa acestui repertoriu tradiţional.
    Revenind la secvenţialitatea nunţii tradiţionale, evocate la Sântilia din Voineşti, voi cita dintr-un interviu pe care l-am luat doamnei Maria Giuglea (zisă „Ţica Tună”) din Voineşti, care, la data înregistrării mele (19 iulie 2011), avea 91 de ani (a trecut la cele veşnice un an mai târziu). „Sâmbăta seara se făcea «bărbieritul». Şi, după ce se făcea bărbieritul, seara, se făceau colaci, din aluat de cozonaci, un fel de păpuşă - c-aşa se zicea, că «se duce cu păpuşa» -, îi puneau într-o faţă de masă şi-i duceau la mire.” Bărbieritul ritual al mirelui reprezintă momentul în care acesta este pregătit, în mod simbolic, pentru a pleca după mireasă. Totodată, tematica acestui cântec ritual relevă contrastul dintre viaţa fără griji a flăcăului şi cea zbuciumată a viitorului cap de familie: „Foaie verde foi şi-o varză / Unde-i mama să mă vază? / Plânge-mă, maică, cu dor, / C-ai avut doar un ficior, / Plânge-mă, maică, cu jale, / Că ţi-am fost al dumitale!” (cântec „la bărbieritul mirelui”, cules de Ioan R. Nicola, la Zăbala, în 1955).
    „Instituţia” vornicului din cadrul nunţii voineştene este încărcată cu semnificaţii şi misiuni aparte: de la aducerea brazilor pentru a fi împodobiţi, la chemarea oaspeţilor la nuntă şi până la recitarea oraţiei de nuntă (colăceria). Tot Maria Giuglea îmi povestea că: „Joia, în săptămâna nunţii, se făceau flori; florile pe care le puneau la brazi, la ploşti, la cai şi florile pe care le puneau în piept. Se făceau aşa flori mititele din panglică albă; şi alea se puneau la fiecare în piept, atunci când jucau «hora miresei», înainte să meargă la biserică. Alea le făceau joi seara. Vineri, erau doi vornici (unul din partea nunului, unul din partea mirelui) şi se duceau în pădure după brazi şi-aduceau brazi pentru nun, pentru mire şi pentru mireasă: şase brazi. Veneau cu brazii la mireasă, îi împodobeau cu flori, frumos, pe urmă îi duceau la destinaţie. Aia era datoria vornicilor. Vornicii, călări pe cai, chemau lumea din sat; şi-aveau ploşti (din alea mai mari) umplute cu rachiu şi se duceau prin sat şi chemau lumea şi dădeau la fiecare să bea din ele rachiu. Prima dată începeau de la preot (pe atunci şi preotul se chema la nuntă) şi, când terminau rachiul, veneau acasă şi umpleau iar ploştile; aşa se perindau până terminau cu chematul la nuntă. Asta era chematul la nuntă, atunci, nu erau invitaţii scrise”.
    Dar „instituţia” vornicului nu se limitează doar la aceste acţiuni practice, căci vornicii sunt, după cum afirma Ovidiu Bîrlea, „adevăraţi maeştri de ceremonie (în fapt, «preoţi» ai unui ritual ancestral), care prezidează toate etapele şi actele nunţii, apoi oratori neîntrecuţi în a debita oraţiile adecvate, foarte adesea improvizaţii scânteietoare de umor şi fineţe psihologică” (Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 429). La Voineşti, colăceria s-a transmis pe o cale în care livrescul se îmbină cu oralitatea. Oraţia pentru cerutul miresei are un caracter compozit, fiind, la început, o construcţie poetică încărcată de simboluri şi alegorii, pentru ca, spre final, să devină o poezie cu accente parodice şi satirice. După oraţie urmează mai multe momente încărcate de dramatism, incluzând „iertăciunea miresei” şi „mulţumita mirelui”, căci nunţile româneşti tradiţionale îmbinau mai multe elemente şi momente definitorii, deopotrivă ceremoniale şi spectaculare, care erau menite să asigure trecerea deplină peste acest prag, de la etapa de flăcău sau fată la cea de oameni deplini, bărbat şi femeie, constituiţi într-o familie. Unul dintre momentele dramatice ale nunţii îl reprezenta despărţirea miresei de familia sa; acest soroc este concretizat prin cântecul miresei („Ia-ţi, mireasă, ziua bună...”), intonat atunci când mireasa era „gătită” sau împodobită, prin punerea cununii, şi reluat atunci când ea pleca din casa copilăriei. Facerea „conchiului” sau „conchioluitul miresei” desemnează schimbarea de statut şi trecerea definitivă a ei în rândul nevestelor. Duioşia, tristeţea şi nostalgia despărţirii sunt tot atâtea teme lirice, interpretate de femeile din anturajul miresei într-o manieră solemnă, ceremonială. Urma „ruperea colacului” ritual deasupra capului miresei şi aruncarea bucăţilor în cele patru zări; fragmentele erau prinse de asistenţă şi mâncate. Ruperea rituală a colacului reprezintă o simbolistică clară a fertilităţii, aşa cum afirmă şi etnograful Ion Ghinoiu: „Colacul miresei este un substitut divin al fecundităţii, modelat din aluat, rupt de naşă deasupra capului miresei şi mâncat sacramental de participanţii la nuntă” (Ion Ghinoiu, Mitologie română. Dicţionar, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013, p. 89).
    „Când ajungeau la mireasă era obiceiul Desculţatul, adică mirele o desculţa pe naşă, iar mireasa îl desculţa pe naş, apoi jucau «Mâna» desculţi pe podele şi stingeau focul cu jocul lor” (Academia Română. Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, coord. gen. Ion Ghinoiu, ed. Cornelia Pleşca, Corpus de documente etnografice. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. III, Transilvania, 2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 130).
    Suprapunerea secvenţială a acestor ultime elemente ritualice respecta, în cadrul nunţilor din Voineştii Covasnei, mai multe momente: a) în unele cazuri erau situate în a doua zi de nuntă, numită şi „la spălatul blidelor”; b) „conchioluitul” era urmat de ruperea colacului pe capul miresei, atunci când, după ce a terminat „conchiul”, nuna rupea un colac rotund deasupra capului miresei şi arunca bucăţile în patru direcţii, care erau prinse şi mâncate de asistenţă; c) luarea „iertăciunii de obşte”, se făcea de către mire şi mireasă, în următoarea succesiune: părinţi, rude, prieteni; d) „descălţatul naşilor”, în care mirele şi mireasa se întreceau în a-i descălţa cât mai rapid pe naşi; e) jocul mirilor pe paie aprinse, cu rol purificator şi de „predictibilitate” asupra viitorului căsniciei. Ultimele două elemente constituie particularităţi locale, pe care le-am întâlnit doar în Voineşti. Ele apar consemnate şi într-o culegere etnografică din anul 1980, fiind menţionate în cadrul citatului de mai sus.
    Nunta tradiţională din Voineşti, integrată în spectacolul Sântiliei, reprezintă o suită de elemente de cultură tradiţională apte să demonstreze, în primul rând (în ciuda tendinţelor de modernizare, a celor interculturale, a împrumuturilor din cultura urbană şi a folosirii cadrului scenic pentru perpetuarea obiceiurilor), forţa şi perenitatea identităţii româneşti din zona Arcului intracarpatic. În subsidiar, Sântilia constituie, în prezent, un prilej de etalare ale unor manifestări (artistice, gastronomice, de târg şi de serbare câmpenească), dar şi o bună ocazie de exprimare a identităţii naţionale şi culturale româneşti.
    Ce-ar mai fi de spus? Dincolo de felicitările pe care le adresez organizatorilor, nu mă dezic de afirmaţiile făcute în urmă cu doi ani, în cadrul articolului intitulat Sântilia (Nedeia mocănească) de la Zăbala şi Voineşti, Covasna („Condeiul ardelean”, nr. 277, 9-22 august 2013), atunci când pomeneam despre „oportunitatea reevaluării şi revitalizării folclorului muzical şi coregrafic vechi voineştean, acela care a fost cules în urmă cu decenii şi valorificat în paginile unor lucrări de referinţă”. Sunt sigur că vorbele mele îşi găsesc actualitatea, cu atât mai pregnant, şi în prezent. Restul observaţiilor (între care primează dezaprobarea folosirii instrumentelor cu emisie electronică, în detrimentul celor tradiţionale) rămân doar chestiuni de amănunt, care ţin de afluxul tehnologic, de realităţile economice şi de mutaţiile şi transformările repertoriale, probleme pe care specialistul în etnomuzicologie (chiar dacă nu este de acord cu ele!) încearcă să le înţeleagă, fie şi parţial, de la nivelul pregătirii şi experienţei sale profesionale.

    Categorie:


    0 0

    Bazată pe o puternică şi veche tradiţie, Sântilia voineştenilor s-a desfăşurat, anul acesta, în zilele de 18-19 iulie, în Valea Zânelor din Voineştii Covasnei. Două zile de cântec, joc şi voie bună, într-un cadru natural deosebit, un adevărat maraton printre tradiţii şi obiceiuri, printre melodii şi costume populare din toate zonele Ţării şi din afara ei, lecţie de istorie şi etnografie, meşteşuguri populare, ateliere creative şi datini păstoreşti.
    Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu”, organizatorul Sântiliei voineştenilor, a încercat să sublinieze convingerea că nota dominantă a acestei sărbători este caracterul ei naţional. Izvorâtă din vechi tradiţii populare, reînviată şi organizată în forme noi, Nedeia Mocănească a voineştenilor nu este numai a locului, cum erau nedeile de altădată, ci a Ţării întregi, a Neamului. Este naţională şi prin ceea ce subliniază, prin momentele deosebite pe care le marchează şi prin modul specific naţional, românesc, în care realizează această marcă. Este naţională prin esenţa ei, prin forţa ei spirituală, dar şi prin rezonanţa pe care a căpătat-o în viaţa culturală de azi a Ţării, prin locul pe care îl ocupă în cultura contemporană românească.
    Prin Sântilia voineştenilor, organizatorii îşi doresc să contribuie la cultivarea valorilor spaţiului strămoşesc, ca mod de a păstra spiritul şi fiinţa naţională, să insufle tinerei generaţii dragostea de tradiţii şi de Neam.
    Ediţia din 2015 a Sântiliei a început sâmbătă, 18 iulie, cu făcutul de flori, obicei al nunţii tradiţionale la românii din Voineşti (la nunţile obişnuite, făcutul florilor se întâmplă joia, după cununia civilă, la casa miresei; tinerii se adună şi confecţionează, din hârtie creponată de diferite culori, de obicei roşu, galben şi albastru, florile cu care se vor împodobi brazii de nuntă, ploştile, caii, aşa cum au învăţat din vechime). Tot atunci, a fost împodobită Casa Nedeii, locul de desfăşurare al ceremonialului de a doua zi, aidoma unei vechi case ţărăneşti, cu brazi de nuntă la poartă, cu ţoale alese, străchini, blidar, perdele şi ştergare vechi. A fost arborat şi steagul tricolor.

    Program artistic de excepţie

    Programul artistic a fost deschis de Ana Maria Sandulea şi Alexandra Elena Bîrlă, tinerele şi talentatele interprete de muzică populară din Voineşti. Au urmat „Junii Covăsneni”, ansamblul de dansuri înfiinţat cu un an în urmă, la iniţiativa şi cu sprijinul părinţilor care au înţeles importanţa apropierii copiilor de dansurile populare încă de la vârstă fragedă. Ansamblul numără în prezent peste 50 copii, împărţiţi pe două grupe de vârstă, este coordonat de Oana Şulea şi beneficiază de experienţa coregrafului, maestrul Gică Popa. Ne bucurăm că aceştia fac progrese de la o zi la alta, participă la foarte multe activităţi ale comunităţii covăsnene şi suntem siguri că vor reprezenta cu cinste Covasna în activitatea lor viitoare, pe care le-o dorim cât mai fructuoasă.
    O surpriză plăcută a reprezen­tat-o Formaţia de dansuri „Mocănaşul” din Poiana-Sărată, judeţul Bacău; noii noştri prieteni, copiii pregătiţi de educatoarea Maria Petrescu, ne-au arătat dansuri din zona Oituzului (de altfel, în ziua de duminică urma să aibă loc Sântilia de la Poiana Sărată, manifestare tradiţională care se străduieşte să crească de la an la an, prin eforturile unor oameni inimoşi de la Asociaţia „Sfântul Ilie” Poiana-Sărată şi Parohia Ortodoxă din localitate).
    Probabil că şi păsările s-au oprit din zbor când, pe scena din Poiana Nedeii a urcat copila din Braşov cu glas de privighetoare, Elena Istrate. (Autorul acestui articol vă cere permisiunea de a-i adresa felicitări acestei tinere talentate, care participă la manifestările culturale importante din judeţul Covasna şi emoţionează publicul cu dăruirea cu care interpretează piese din repertoriul românesc.)
    Prietenii noştri, Ansamblul „Ciobănaşul” din Tupilaţi, condus de Ronică Leonte, au fost prezenţi şi în acest an la Covasna, cu frumoase dansuri moldoveneşti. Cântecul de pe Târnave ne-a fost adus de Grupul vocal folcloric „Târnava Mare” din Ţopa, de asemenea o prezenţă constantă la Sântilia voineştenilor. Ne bucură faptul că aceştia revin an de an în Valea Zânelor, cu aceeaşi dragoste de folclor şi tradiţii.
    Şi Maramureşul a fost prezent la Covasna în ziua de sâmbătă, prin moroşanca Ioana Bozga, care le-a pregătit organizatorilor şi un cântec scris special pentru Sântilia voineştenilor. Au urmat momente de înaltă trăire românească, cu artişti cunoscuţi din judeţul Covasna: solista Diana Mogoş, făcând parte din Ansamblul Liceului „Constantin Brâncuşi” din Sfântu-Gheorghe, apoi Corul bărbătesc „Voievozii Munţilor” din Vâlcele, dirijat de diaconul Vasile Tămaş şi însoţit de viceprimarul localităţii, Nicolaie Cucu, care este şi membru în ansamblu. Prestaţia lor artistică a încântat şi emoţionat localnicii şi turiştii aflaţi în Valea Zânelor. Cu nimic mai prejos a fost şi momentul pregătit de Formaţia de dansuri „Izvoraşul” din Zăbala, coordonată de Nicolae Pătrânjel, care în acest an a îndeplinit cu brio şi sarcina de prezentator al programului artistic, alături de Alexandra Elena Bîrlă. Au încheiat pleiada de artişti din judeţul Covasna dansatorii de la „Florile Zagonului” şi Irimie Şelariu, originar din Zagon. Scena a fost ocupată de membrii Tarafului Mircea şi Liviu Enache din Morunglav, taraf construit pe structura familiei Enache (familie de lăutari vestiţi, a căror genealogie, atât cât se poate reconstitui, se confundă cu continuitatea lăutăriei). Iar vioristul cetei, Mircea Enache, a dat o lecţie de virtuozitate pe care puţini lăutari o pot egala: cântecul la fir de păr. Este vorba despre un fir de coadă de cal, luat de la arcuş, legat pe coarda sol a viorii, după care vioristul îl trece printre degete ca la buhai, în timp ce, cu mâna stângă, potriveşte notele ca la interpretarea obişnuită, dar numai pe coarda sol. Firul de păr, fiind bine frecat cu sacâz, „scârţâie”, dar scârţâitul e transformat în cântec de măiestria vioristului.
    După aproape 10 ore de spectacol folcloric în totalitate, continuu, fără pauză, timp în care localnicii şi turiştii participanţi au avut prilejul de a pune la încercare faima produselor tradiţionale păstoreşti (şi vă asigurăm că toată lumea a avut doar cuvinte de laudă la adresa acestora), seara s-a încheiat cu un imens foc de tabără.

    Obiceiurile nunţii tradiţionale
    la românii voineşteni

    Ziua de duminică, 19 iulie, a început de dimineaţă, când, în faţa Bisericii Ortodoxe „Înălţarea Domnului”, au început să se adune călăreţii şi căruţele. Tinerii voineşteni, îmbrăcaţi în frumoasele lor straie populare, călare pe cai împodobiţi cu flori tricolore - roşii, galbene şi albastre - pregătite în ziua precedentă, reprezintă alaiul de nuntă. Aceştia, potrivit datinii, după ce şi-au primit binecuvântarea de la preotul paroh Ioan Ovidiu Măciucă, au pornit către Casa Nedeii, traversând Voineştiul, vestindu-şi sosirea prin chiote şi strigături. Obiceiul Sântiliei este, de fapt, transpunerea ceremonialului nunţii tradiţionale la voineşteni, cu toate elementele acesteia, moştenite din strămoşi.
    Potrivit tradiţiei, mirii sunt aleşi dintre tinerii care urmează a se căsători în acel an sau în următorul, astfel că nedeia e un fel de repetiţie a ceea ce îi aşteaptă în curând. În 2015, rolurile de mire şi mireasă au fost îndeplinite de Tudor Mădălin Bîrlă şi Roxana Coroiu, care se vor căsători cu adevărat la sfârşitul acestei luni.
    Probabil unul dintre cele mai aşteptate momente este cerutul miresei de către vornic (în acest an, Constantin Munteanu), însoţit de ceilalţi călăreţi. Vornicul, în credinţa populară, este „delegatul” mirelui în faţa socrilor mici, de la care este cerută mireasa. „Cerutul miresei” este, în fapt, o oraţie de nuntă, recitată de vornic, transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie. După acceptul socrilor mici, a urmat „hora miresei” - nuntaşilor li se prind flori de nuntă în piept. Mireasa iese în mijlocul horei, colacul i se ţine deasupra capului şi se stropeşte cu vin, mai apoi acesta este rupt şi împărţit tuturor, ca toţi să ia parte la bucuria tinerilor.
    Spectacolul Sântiliei a continuat cu unele obiceiuri ale adevăratei nunţi tradiţionale de la Voineşti: conchioluitul miresei (care semnifică trecerea fetei în rândul femeilor măritate şi, deci, renunţarea la codiţe, în timp ce i se cânta „Ia-ţi mireasă ziua bună / de la tată, de la mumă...), obicei care constă în aşezarea de către naşă a voalului pe capul miresei, iar pentru amuzament, mirele plasează pe capul acesteia tot felul de obiecte: o basma, o pălărie, o lingură sau alte obiecte.
    A urmat bărbieritul mirelui, de către cel mai bun prieten (Decebal Furtună), cu un brici de lemn, care semnifică trecerea de la viaţa de fecior la cea de om însurat.
    Un alt obicei îl reprezintă descălţatul naşilor de către miri. Mirele o descalţă pe naşă, iar mireasa pe naş, fiecare încercând să-şi dovedească abilitatea. Cel care termina primul, se spunea că va conduce viitoarea familie. Descălţatul este aranjat în aşa fel încât mireasa întotdeauna reuşeşte să scoată prima pantoful. Apoi, naşul împreună cu mireasa, iar mirele cu naşa, dansează pe paie aprinse, cu rol de purificare şi fortificare, invitându-i pe nuntaşi la dans şi petrecere. Ca şi în 2014, Flavia şi Mihai Lungu au fost o pereche de naşi ireproşabili. Toţi nuntaşii se prind, apoi, în Hora Sântiliei (moment în care feciorii dăruiesc fetelor „păpuşile” de caş, iar fetele, în schimb, le dăruiesc busuiocul).
    Muzica a fost asigurată de Neluţu Sandulea, iar întreg programul obiceiurilor tradiţionale de nuntă a fost coordonat de mama acestuia, Ana Sandulea.
    Ca în fiecare an, nu au lipsit întrecerile între tineri: trântele ciobăneşti şi ridicarea bolovanului. Pentru a-şi dovedi puterea şi isteţimea, şi pentru a face o bună impresie fetelor, flăcăii îşi măsoară forţele într-o trântă ciobănească. Câştigătorii din acest an au fost George Şerban, Cristian Mircea şi Ciprian Furtună (la adulţi) şi Tudor Ghiţu, Sebastian Lungu şi Ştefan Popica (la copii). Câştigător la proba de ridicare a bolovanului pictat cu culorile tricolorului a fost Gheorghe Baciu, urmat de Gheorghiţă Enea. Toţi au fost premiaţi de către organizatori, locul I fiind recompensat cu un berbecuţ.

    Dacii au fost prezenţi şi în
    acest an la Sântilia Covasnei

    Ca şi la ediţiile precedente, prezenţa dacilor a adus un plus de valoare manifestării de la Covasna. Aceştia, membri ai Asociaţiei „Omnis Barbaria” din Satu-Mare, au reuşit să ne aducă mai aproape de istoria noastră de acum 2000 de ani. „Asociaţia „Omnis Barbaria” din Satu-Mare şi-a făcut o tradiţie din a participa la această manifestare, căci, ce am fi fără tradiţii? (...) Astăzi am pregătit un program ce cuprinde prezentarea câtorva personaje, prezentarea unor echipamente şi a unor secvenţe de istorie. (…) Istoria nu este decât o carte foarte, foarte lungă de amintiri, o carte foarte, foarte plină de amintiri, căci noi ca indivizi, fără memorie n-am fi nimic. Noi, ca naţie, fără memorie, fără tradiţie, fără moştenirea zilelor care au trecut, n-am fi ce suntem astăzi. (…) Asociaţia „Omnis Barbaria” pe care cu cinste o reprezint, vă prezintă o astfel de amintire, o astfel de pagină de memorie, fără de care aceşti munţi pe care dumneavoastră îi ştiţi plini de cetăţi dacice n-ar mai fi ai noştri şi n-am mai putea spune: „Aici este un strat de pământ, un strat de pietre şi un strat de oase ale moşilor şi strămoşilor noştri”. Noi, astăzi, prezentăm acel strat dacic care stă la baza a ceea ce noi toţi, din România, suntem… baza istoriei noastre”, au spus cei de la Asociaţia „Omnis Barbaria” la începutul programului lor din curtea Casei Nedeii.
    De altfel, timp de două zile, persoanele dornice să descopere detalii interesante despre viaţa dacilor au putut să participe la atelierele de olărit, de ţesut cu război vertical, de cusut şi împletit, de fierărie şi de confecţionat cămăşi din zale, demonstraţiile lor de luptă fiind unul din punctele de atracţie pentru copii, mai ales. Mulţi dintre participanţii Sântiliei au profitat de ocazie pentru a se fotografia alături de luptătorii daci de la Asociaţia „Omnis Barbaria”.

    „Condeiul ardelean”,
    citit cu drag de participanţii
    la Nedeia Mocănească

    Alături de standul de prezentare al dacilor, s-a aflat echipa Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, cu ateliere creative şi jocuri legate de costumul popular, foarte apreciate de vizitatori. Standul Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu” a oferit publicului o nouă apariţie editorială (albumul fotografic Chipuri de demult din inima României: Voineştii Covasnei în imagini din secolul trecut, apărut la Editura Magic Print, Oneşti, 2015), iar redacţia ziarului românilor din Ardeal, „Condeiul ardelean”, a dăruit câteva sute de exemplare ale publicaţiei tuturor celor prezenţi la manifestarea voineştenilor.

    Meşteşugul şi păstoritul,
    în atenţia publicului iubitor
    de a păstra tradiţiile străvechi ale Poporului Român

    Continuând tradiţia anilor trecuţi, organizatorii au încercat să dea o cât mai mare amploare zonei meşteşugurilor populare. Alexandru Ilinca, prezenţă tradiţională la Sântilia voineştenilor, ne-a spus: „Am învăţat meserie de la tatăl meu, dar nu am practicat-o pentru că am fost croitor. După ce am ieşit la pensie, am considerat că trebuie să continui tradiţia astfel încât acest meşteşug să nu dispară. Tatăl meu mi-a dat imboldul de a mă apuca de treabă, am văzut că, la târguri, nu expune nimeni opinci, că era o verigă lipsă. În Ţară mai sunt puţini oameni care fac opinci, iar tinerii nu se înghesuie să mai înveţe”. Acum este unul dintre cei mai căutaţi meşteşugari din România şi se poate lăuda că i-a învăţat să facă opinci chiar şi pe americani. Şi ne-a promis că va reveni la Sântilia noastră, deoarece îi place la Covasna şi apreciază efortul voineştenilor în păstrarea şi promovarea tradiţiilor.
    Sântilia voineştenilor este un obicei pastoral vechi de sute de ani; voineştenii - păstori renumiţi, cu nimic mai prejos decât cei din Mărginimea Sibiului, Săcele sau Breţcu. Aşadar, nu putea să lipsească tradiţionala expoziţie de rase de oi, organizată în parteneriat cu Asociaţia Crescătorilor de Ovine din judeţul Covasna. Ca şi la ediţia precedentă, pe poiana din Valea Zânelor a venit o turmă de oi, care au fost mulse în faţa spectatorilor, iar aceştia au avut posibilitatea să vadă cum se pregăteşte caşul într-o stână tradiţională, au putut gusta jintiţă proaspătă sau bulzul ciobănesc pe jar, alături de o pastramă de oaie veritabilă. Mircea Cojan, renumit cioban voineştean, a explicat şi arătat pas cu pas ce înseamnă produs natural 100 la sută, după o reţetă de sute de ani, moştenită şi transmisă din generaţie în generaţie. A stat de vorbă, cu răbdare, cu fiecare om interesat de mersul lucrurilor în această nobilă îndeletnicire care este păstoritul, făcând comparaţie între vremurile de demult şi cele de acum. Deloc uşoară, meseria de oier este una veche, în care s-au acumulat cunoştinţe milenare transmise mai ales prin viu grai de la o generaţie la alta. Pentru a fi practicată la cote înalte necesită pricepere, dragoste pentru animale şi sacrificii. Din vorbele lui Nea Mircea răzbătea tristeţea că vremurile în care păstoritul nu era doar o meserie, ci un mod de viaţă în Voineştii Covasnei, au cam apus. Deja multe lucruri despre vechiul oierit au fost uitate. Cu atât mai importantă este Sântilia voineştenilor, deoarece scopul acesteia este păstrarea tradiţiilor păstoreşti şi, în primul rând, proteja­rea, apoi transmiterea acestora tinerei generaţii.
    Deşi canicula a dat de furcă spectatorilor, făcându-i să caute umbra brazilor din poiană, spectacolul folcloric, în totalitate live, cu acompaniament fără instrumente electronice (ci doar cu acelea autentice, tradiţionale, mai bătrâne decât po­sesorii lor, membrii Tarafului Mircea şi Liviu Enache din Morunglav), s-a desfăşurat şi duminică în acelaşi ritm din ziua precedentă.

    Nedeia, târg de două ţări

    Programul a început cu „Junii Covăsneni”, mari şi mici, care au prezentat suite de dansuri din mai multe zone ale Ţării. Apoi, organizatorii au demonstrat că Sântilia voineştenilor a ajuns să fie un eveniment internaţional. Pe scenă a evoluat Ansamblul folcloric „Veselia” din Vidin (Bulgaria), condus de Albena Borisova, invitat de onoare al manifestărilor de la Covasna. Începând cu acest an, Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” îşi propune să invite la fiecare ediţie artişti români de peste graniţele Ţării. De altfel, în trecut, Nedeile erau numite târguri de două ţări. Înainte de Unire, Nedeile erau locul de întâlnire a românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor, nu ţineau cont de graniţele nefireşti. În ciuda condiţiilor istorice vitrege, ele au unit cultural, matrimonial şi economic, organismul etnic românesc. Tradiţia târgurilor de două ţări este încă un aspect pe care îşi doreşte Sântilia voineştenilor să îl atingă, unul din elementele de noutate ale acestei ediţii.

    Şi din nou un program
    artistic fabulos, care a ridicat participanţii la horă

    După frumoasele dansuri transilvănene ale Ansamblului „Mugurii Feldioarei” şi un nou recital al tarafului oltenesc, Valea Zânelor a răsunat de cântecele ciobăneşti din Mărginimea Sibiului ale tinerei Gabriela Tuţă, cea căreia Lucreţia Ciobanu i-a transmis ştafeta cântecului de ciobănie, declarând-o continuatoarea stilului ei, spunându-i: „Du mai departe moştenirea pe care o las, dar păstreaz-o curată, păstrează cântecele aşa cum le-am primit din străbuni, aşa cum le-au cântat din vechime ciobanii noştri pe vârf de munte, cu turma de oi împrejur, cu cerul cu stele deasupra şi cu Dumnezeu în suflet”.
    Momente de neuitat au oferit şi membrii Ansamblului „Brâuleţul” din Sita-Buzăului, prieteni dragi care revin la Covasna an de an. Au smuls ropote de aplauze, mai ales când au interpretat magistral Dansul Căluşului. În 2005, Căluşul a fost inclus în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO. Deşi cea mai veche melodie pentru acest dans este atestată abia în secolul XVII, ritualul este cu mult mai vechi, derivând probabil din practicile antice privind purificarea şi fertilitatea ale strămoşilor noştri. Dansul căluşului e atestat şi de Dimitrie Cantemir, care în „Descrierea Moldovei” spune despre căluşari, între altele: „Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh”. Exact aceeaşi impresie am au avut-o şi covăsnenii din Poiana Nedeii, privind căluşarii din Buzăul ardelean.
    Recitaluri de excepţie au fost dăruite publicului de către interpre­tele de muzică populară Viorica Florea şi Ina Todoran, iar oamenii n-au mai rezistat şi s-au prins într-o horă mare, cât toată poiana. Astfel, ne apropiem de adevărata nedeie, când cei prezenţi nu erau doar spectatori, ci participanţi în adevăratul sens al cuvântului. Ei nu asistau, ci participau. Ei făceau nedeia. Căci nedeile erau ocazii de întâlnire şi petrecere între oameni din locuri diferite, care altfel poate nu ar fi avut posibilitatea să se cunoască. Aşa au fost transmise dintr-o parte în alta tradiţii, obiceiuri. Aici au fost legate prietenii trainice, s-au pus la cale peţiri şi căsătorii. Ce însemna nedeia pentru ţăranul român din vechime iese strălucit în evidenţă din cuvintele lui Ion Pop Reteganul: „Nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunul, Paştele sau Rusaliile…Nedeia e şi mai mult decât Anul Nou. Nime din popor nu numără anii de la Anul Nou, ci de la Nedeie, nime nu doreşte nimic mai cu foc ca sosirea Nedeii”.

    A coborât cortina peste
    încă o ediţie reuşită. Aşteptăm
    Nedeia Mocănească 2016

    După încă o zi încărcată, cu multe ore de program artistic fără întrerupere, după o muncă îndârjită a organizatorilor, ajutaţi de tineri voluntari, s-a încheiat încă o ediţie reuşită a Sântiliei voineştenilor. „Ne place să credem că am crescut atât cantitativ, cât şi calitativ. Ne-am străduit să sprijinim şi să promovăm valorile cultural-artistice locale, am transformat Sântilia noastră într-un eveniment internaţional, am încercat să aducem pe scenă doar folclor autentic, am dat o mai mare amploare elementului tradiţional. Am observat din ce în ce mai mulţi tineri care îmbracă cu drag costumul popular, ne-am bucurat să vedem că lumea s-a ridicat de la mese şi a încins hore în preajma scenei. Se află în spate o muncă susţinută a unei echipe de oameni din Asociaţie, care fac asta cu pasiune, din dragoste de românesc şi de tradiţii. Le mulţumim tuturor celor care au contribuit, financiar sau prin alte moduri, la realizarea acestui eveniment!”, a declarat Lucian Bunghez, coordonatorul programului.
    Sântilia - Nedeia mocănească a voineştenilor, 2015, a fost organizată de Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu”, cu sprijin financiar de la Consiliul Judeţean Covasna, Primăria Covasna şi agenţi economici cu suflet mare din zonă.
    Parteneri: Asociaţia Crescă­torilor de Ovine Covasna, Casa Orăşenească de Cultură Covasna, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Asociaţia Culturală „Omnis Barbaria”, Şcoala Gimnazială „Avram Iancu”.

    Categorie:


    0 0
  • 08/06/15--02:05: CUVÂNT CĂTRE MAGHIARI
  • S-a lămurit Europa asupra profilului hulpav şi nechibzuit al naţiei voastre, care nu se mai opreşte să stârnească zâzanii aici, în centrul continentului celui mai avansat în cultură, artă şi cu o distinsă înţelepciune în relaţiile dintre popoare. Începând de la Trianon, aţi arătat lumii firea voastră gâlcevitoare, culminând cu sadismul anilor 1940-1944. După crâncenele crime de atunci, ne agasaţi continuu cu pretenţii teritoriale, cu autonomie nejustificată, cu blasfemii asupra istoriei noastre. Aţi observat că suntem blânzi, calmi, cumpătaţi, răbdători şi aţi socotit că puteţi să intraţi cu cuţitul în sufletele noastre. Specificaţi expres să vi se asigure şi proprietatea asupra bogăţiilor pământului. Vă repetăm că bogăţiile aparţin românilor stăpâni, moştenitori de drept din străbuni. Vouă vă aparţine doar viaţa, pe care noi am apărat-o de hitlerişti şi, în loc să ne fiţi recunoscători, naşteţi şi creşteţi monştrii urii şi discordiei. Păcat de ce-i bun în naţia maghiară!
    Multă vreme v-aţi întins mrejele urzelilor până în Senatul american, iar, mai recent, scormoniţi ca şobolanii prin cotloanele ţărilor Europei, dând exemple de tendinţe de enclavizare pentru a vă motiva cererea de autonomie. Urlaţi pentru autonomie de atâta vreme şi n-aţi putut lămuri pe nimeni, pentru că argumentele vă sunt putrede, în timp ce a fost suficientă o singură intervenţie a româncei Ludmila Sfârloagă pentru a dumiri pe liderii europeni despre factura hrăpăreaţă a neamului vostru şi despre dreptul nostru legitimat de istorie. Dacă voi n-aţi mai găsit un Hitler şi un Mussolini care să vă satisfacă moftul de a vi se oferi Ardealul, purtătoarea de cuvânt a României, înfruntând 20 de unguri, printre care doi primari, şi-a atras aliaţi susţinători în reprezentanţii Franţei, Italiei, Finlandei, Portugaliei şi, sigur, ar fi fost şi alţii, dacă ar fi fost de faţă.
    Probabil aţi citit în faţa Comisiei de Monitorizare şi cele 10 puncte ale ultimatumului (!!!) din „Proiectul pentru relaţii etnice”, pe care îl fâlfâiţi în România. Dacă aţi făcut-o, înseamnă că pe lângă calicie, aveţi şi prostie, nechibzuind ce efect vor avea asemenea cerinţe asupra fiecărui ascultător al şedinţei, închipuindu-şi că aşa ceva s-ar pronunţa în ţara lui de către un străin de neam, mai ales în tonul cinic de ordin. Recunoscând şi confirmând stadiul de excelenţă din România în acordarea drepturilor pentru minorităţi, Europa vă dezaprobă, vă acuză, vă situează în dizgraţie totală. Aşa că, după Tokes Laszlo şi Orban Viktor, aţi dat din nou cu bâta-n baltă şi v-aţi întors împroşcaţi de eşec, ducând în spate dispreţ unanim pentru lăcomie, pentru revizionism şi zâzanie.
    Doriţi să vă izolaţi ţara cu sârmă ghimpată. Dacă vreţi să construiţi garduri, puteţi s-o faceţi, pentru că veţi confirma astfel că Europa are dreptate să vă izoleze egoismul, pofta de rapt, seculara neîmpăcare cu cei din jur.
    Aţi cerut mereu ce nu vi se cuvine şi vi s-au închis toate uşile. E cazul să intraţi în normalitate. Ca popor paşnic, ne întrebăm cât de lung este procesul devenirii voastre din sălbatici în oameni de omenie, civilizaţi, mulţumiţi cu ce-i al vostru.
    Noi nu ne luptăm să luăm de la alţii, noi luptăm să apărăm ce este al nostru, trăind intens datoria faţă de înaintaşi. Românilor le-au trebuit peste două mii de ani să-şi aşeze hotarele pe temelii temeinice şi au tot murit în bătăliile veacurilor pentru a-şi întregi Ţara şi Poporul. Ajunşi aici, trebuie să înţeleagă toată lumea că „nu vom ceda nicio palmă” din „vechiul nost’ pământ”!

    Categorie:


    0 0
  • 08/06/15--04:04: JUDECATA LUI PAPUC
  • Când l-am auzit pe Victor Ponta anunţând că a renunţat la hotărârea iniţială de a se opune acordării de salarii nesimţite înalţilor demnitari, nesimţiţi şi ei, din simplu motiv de a nu-l supăra din nou pe Iohannis, mi-am amintit imediat de cuvintele, rămase celebre, ale lui Vasile Alecsandri, rostite într-o anume împrejurare: „Se găseşte mai multă judecată în papucul meu decât sub pălăria dumitale”!
    Probabil de atunci poporul l-a transformat pe „Papuc” într-un personaj simbolic, negativ, care i-a decizii proaste, hotărâri anapoda. S-ar părea că Ponta face parte şi el din rândul unor astfel de indivizi, fiindcă nu e pentru prima dată când calcă în străchini, cum se spune. E drept, Ponta se consideră prea june pentru a purta pălărie. În schimb, şi-a lăsat mustaţă şi „cioc”. Însă şi acestea sunt foarte „subţiri”, fiindcă nu au de unde fi mai pronunţate. Cam aşa este şi judecata lui, subţire de tot, „judecată de Papuc”! Şi-atunci cum să conducă o ţară? Încep să le dau dreptate celor care îl vorbesc numai de rău, acuzându-l de tot felul de decizii greşite, de hotărâri pripite, care nu-şi pot avea „izvorul” decât dintr-o astfel de „judecată a lui Papuc”!
    Aşa s-a întâmplat şi acum cu lefurile nesimţite pentru înalţii demnitari ai statului. Era foarte supărat când a aflat de hotărârea lui Oprea, luată în calitatea sa de prim-ministru interimar. Nu a uitat nimeni când Ponta, foarte hotărât, a spus: „Nu! Se vor mări atunci când vom decide creşterea salariilor pentru toţi funcţionarii statului!”. Dacă s-ar fi făcut atunci un sondaj de opinie privitor la poziţia sa, Ponta ar fi fost aprobat de toţi românii. Mai puţin, poate, de cei care rămâneau, săracii de ei, fără lefurile nesimţite. Fiindcă nesimţiţi sunt şi ei, în frunte cu Iohannis. El ar fi trebuit să fie primul care să se opună. Însă omul este pus pe căpătuială de când s-a văzut ales în fruntea Ţării. „Mi se pare o intuiţie înţeleaptă, cu bătaie lungă. Fiindcă se va reduce corupţia la nivel înalt”, a spus dumnealui.
    Ce-o fi găsit înţelept în această hotărâre, numai el ştie. Şi cum anume aceasta va contribui la reducerea corupţiei la nivel înalt, de asemenea. Fiindcă singurul lucru pe care un om cu mintea întreagă îl poate înţelege din cele de mai sus, este acela că toţi 69 de înalţi demnitari ai statului, în frunte cu el, sunt corupţi!!! În acest caz, avem de a face cu un stat corupt, nicidecum unul de drept, invocat de toţi aceşti politicieni mafioţi şi corupţi!
    Oare să fi uitat Iohannis atât de repede că a ajuns acolo unde este prin voturile celor care trăiesc aşa cum trăiesc, majoritatea cu un salar de mizerie, situat, în cel mai bun caz, la nivelului venitului minim garantat? O fi uitat că românii pleacă din Ţară cu miile, în lumea largă, spre a-şi câştiga existenţa? Poate aşa s-ar fi întâmplat, Ponta şi-ar fi respectat hotărârea, dacă nu ar face şi el parte dintre acei înalţi demnitari de stat, nesimţiţi, şi nu ar beneficia şi el de acea mărire nesimţită a sariului. Se pare, însă, că abia mai târziu şi-a dat seama de decizia „proastă” pe care era gata s-o ia, uitând, pentru o clipă, că şi el face parte din aceeaşi şleahtă a nesimţiţilor. Şi-atunci a început să caute o „motivare”. A găsit-o repede, dând „vina” pe Iohannis: „Nu vreau să creadă domnul preşedinte că prin această opunere vreau să mă răzbun pe dumnealui”. Şi ca să fie preşedintele convins că el este un băiat bun, şi nu-i poartă pică, i-a mai dat vreo zece milioane, cu ocazia rectificării bugetare. „A cerut zece milioane, zece i-am dat”, a zis Ponta. De parcă i-ar fi scos din buzunarul său şi i-a zis: Hai, mă, i-a de la mine zece milioane şi gata. Să ai şi tu un ban în buzunar, la un protocol, să te mai poţi duce să vezi lumea, că văd că-ţi cam place să te plimbi…
    Dar dacă ar fi fost doar cele zece milioane, încă nici nu ar fi fost aşa mare lucru. Însă acestea au venit după ce, nu demult, bugetul administraţiei prezidenţiale a fost majorat cu 35 la sută; după ce întregul buget prezidenţial destinat plimbărilor preşedintelui în străinătate, în 2015, a fost deja cheltuit în prima jumătate de an; după ce RA-APPS cheltuieşte 900.000 de lei pentru a-i asigura domnului Iohannis un confort de mare lux în vila Lac 3, de care nici măcar Băsescu nu a avut nevoie; după ce a dat dispoziţie să i se cumpere un automobil tot de lux, un Mercedes de ultimul tip (De, neamţul tot neam prost rămâne!); după ce şi-a exprimat dorinţa de a se cumpăra pentru dumnealui nu una, ci două aeronave!!! Omul vrea să vadă lumea şi nu oricum, ci în condiţiile cele mai confortabile. Că aşa îi şade bine unui preşedinte al României! Nu ştie, ori nu vrea să ştie că alţi şefi de stat şi de guvern se deplasează cu avioane obişnuite, „de linie”, ori, pur şi simplu, cu trenul! Şi nu cred că greşesc dacă spun că ar trebui să ştim şi noi, „prostimea”, care este rostul acestor plimbări? Cu ce rezultate pentru Ţară şi pentru noi se finalizează ele? Fiindcă, în definitiv, banii cu care se plimbă Iohannis şi consoarta - îmi vine greu să spun „prima doamnă”! -, sunt banii noştri! Iar el, când a fost ales preşedinte, tot prin voturile noastre, nu a fost ales ca să facă plimbări prin lume, ci să rezolve problemele Ţării; nu pentru ca să afirme că „vreau guvernul meu”!, ci să conlucreze cu guvernul rezultat în urma votului Poporului Român pentru bunul mers al treburilor de stat şi pentru prosperitatea cetăţenilor României! Fiindcă guvernul nu este al lui Iohannis, ci reprezintă voinţa poporului, în urma votului popular.
    Cât despre Ponta, nici nu mai ştiu ce să spun. La puţină vreme după ce a câştigat USL alegerile, în urma nemerniciilor pe care dorea să le facă, prin aducerea, cu orice preţ, a UDMR la guvernare, am scris: „Oare să mai avem încredere în Ponta?”. De atunci, încrederea subţire pe care o mai aveam, s-a erodat în continuu. Acum, când l-am auzit că nu vrea ca preşedintele să creadă că se răzbună pe el, nu pot decât să-l întreb: Dar cu poporul ce ai, domnule Ponta, de vrei să te răzbuni pe el? Nu, domnule Ponta, poporul nu-i chiar atât de prost încât să nu vadă ceea ce faci, adică îţi baţi joc de el! Iar într-o bună zi - căci va veni şi ziua aceea! - răzbunarea lui va fi cruntă!

    Categorie:


    0 0

    „Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate. (…) Basarabia întragă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ de drept al nostru şi cucerit cu plugul şi apărat cu arma.”
    (Mihai Eminescu)

    Da, Europa nu trebuie să sfârşească la Prut! Nu trebuie, fiindcă neamul nostru românesc nu se termină acolo. Nu se termină nici la Nistru, darămite la Prut! În 1812, „când muscalu a pus piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”, ruşii şi ucrainenii, la un loc, reprezentau doar 6,5 la sută din populaţia Basarabiei. Nici acum nu sunt cu mult mai mulţi, cu toate că de atunci a început un teribil şi permanent proces de deznaţionalizare a românilor basarabeni. Urmările catastrofale ale acestuia, nu au întârziat să apară, aceştia ,,datorită rusificării silnice să fie transformaţi într-o hoardă de robi, muţi şi ignoranţi, cărora li s-a interzis să înveţe limba natală în şcoli, să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor lor. Sute de mii de deseatine din pământurile lor au fost luate şi împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta numai pentru a-i sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un singur an 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza” (N.N. Dârnovo - Politica panslavistă rusă, Moscova, 1908).
    Acela era doar începutul, fiindcă uriaşa dramă a deportării românilor basarabeni avea să se amplifice în perioada imperiului roşu comunist, când a luat proporţii de-a dreptul uluitoare, nemaiauzite, când zeci de mii de români basarabeni au pornit, fără voia lor, spre pustiurile siberiene, de unde, cei mai mulţi, nu s-au mai întors niciodată.
    Cu toate acestea, conştiinţa basarabenilor nu a putut fi ucisă. Ei erau convinşi că sunt trup din trupul Ţării, fiindcă „Basarabia noastră este o ţară românească, tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri”. Conştiinţa aceasta că sunt români, că aparţin acestui popor, nu a putut fi niciodată scoasă din mintea şi din inima lor „nici cu cele mai drăceşti căi şi mijloace”, cum spunea Miron Cristea. Tocmai această conştiinţă a determinat istoricele evenimente din primăvara anului 1918. Ea i-a determinat pe românii de peste Prut să rostească, clar şi răspicat, că „noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români. Noi vrem o Românie a tuturor românilor”! Aşa avea să înceapă acel proces de unificare, acea „oră astrală” a Poporului Român care avea să se finalizeze cu Unirea Neamului Românesc între hotarele Patriei Reîntregite - România Mare.
    În contextul evenimentelor revoluţionare care au cuprins întreaga Europă de Est, în 1989, românii basarabeni au reacţionat fiindcă nu au uitat cuvintele lui Mihai Eminescu: „Nimeni n-are să ne înveţe ce am fost şi ce ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem: români”! Iar acel proces, născut din conştiinţa apartenenţei la Poporul Român, nu mai poate fi oprit de nimic şi de nimeni. În niciun caz, nu de străini. Ar putea fi doar încetinit de trădătorii de Neam şi de Ţară, de cei care îşi vând conştiinţa pentru un pumn de arginţi străini. Mai precis, de politicienii de azi ai României, ca şi de cei de peste Prut. Fiindcă politica e parşivă, pentru că aşa sunt cei care se pretind a fi oameni politici: nişte parşivi şi nişte mincinoşi. La Izvorul-Mureşului, adresându-se tinerilor basarabeni, prezenţi la cursurile Universităţii de Vară, fostul preşedinte Traian Băsescu, a spus, fără nicio reţinere: „Cereţi unirea şi o veţi avea”! Cum poate un şef de stat să se joace cu cuvintele şi să rostească minciuni, fără să roşească?! Câtă lipsă de responsabilitate!
    Cei care au condus destinele României în ultimul sfert de veac, nu au făcut absolut nimic pentru a sprijini dorinţa de Unire cu Ţara a românilor de peste Prut. Nu au avut curajul, nu au avut puterea ori nu au avut dorinţa de a face paşi hotărâţi în această direcţie? Ori, pur şi simplu, au ignorat acest ideal naţional al poporului în fruntea căruia s-au aflat. Traian Băsescu ne-a condus zece ani. S-a dus de câteva ori la Chişinău ca să-i aburească pe cei de acolo cu demagogia politicianistă, împodobită cu minciuni. Iar dacă Băsescu s-a dovedit a fi un as al demagogiei, urmaşul său, actualul preşedinte al Ţării, Iohannis, se dovedeşte a fi şi mai odios, fiindcă este laş! Ba chiar aş zice că e un trădător de Neam! Fiindcă, prin tot ceea ce a făcut până acum, de când s-a instalat în fotoliul de la Cotroceni, nu a dovedit altceva decât că nu are nimic comun cu interesele majore ale Poporului Român. De altfel, nici nu poate avea, fiindcă prin venele sale nu circulă sânge românesc! Singura lui dorinţă nu este aceea a se preocupa de soarta României - „România lucrului bine făcut”, o lozincă electorală, lipsită de orice logică! - şi a românilor, ci de a se plimba prin Europa şi prin lume, împreună cu consoarta, spre a-i arăta acesteia ce înseamnă să fii preşedinte de Ţară.
    Nu voi face acum o analiză a procesului istoric de convieţuire a coloniştilor şvabi şi saşi cu românii transilvăneni, autohtoni, pe care i-au jefuit de pământurile cele mai bune, pentru a-i umili şi sărăci, astfel încât să-i transforme în slugi supuse, beneficiind de realităţile social-istorice dureroase în care se aflau atunci românii. Dar să fii atât de nătâng, ca să nu poţi pricepe, sau să nu conştientizezi, că prin votul acestora ai ajuns preşedintele României, este prea de tot! Nu cred că este vorba de aşa ceva, ci mai degrabă cred că Iohannis moşteneşte mentalitatea retrogradă a înaintaşilor săi: aceea de a fi stăpân, de a porunci, de a fi servit, convins că aşa i se cuvine.
    Acesta a fost şi motivul pentru care a ignorat, pur şi simplu, efortul extraordinar făcut, în numele unui ideal naţional românesc, de tinerii basarabeni, care au venit la Bucureşti tocmai pentru a-i spune preşedintelui României dorinţa lor fierbinte de a trăi într-o singură patrie, într-o Românie a tuturor românilor. Au venit să-i ceară preşedintelui să li se dea ceea ce li s-a promis: UNIREA! Nu au venit să cerşească nimic altceva, ci au venit „să caute un ideal şi o satisfacţie pe care noi trebuie să le-o dăm”! Aşa a spus marele Nicolae Iorga.
    În loc să-i aştepte, să-i primească şi să le asculte doleanţele, neamţul Iohannis a şters-o, nu „englezeşte”, cum scria cineva, ci nemţeşte, ca un laş, dovedind prin aceasta, dacă mai era nevoie după toate „întâmplările” de până acum, că nu are nimic comun cu noi. „Cârmuitorii neghiobi şi vânduţi, netrebnici şi făcători de rele” (tot Iorga!) nu au ce căuta în fruntea României şi a românilor!

    Categorie:


    0 0

    MAE a reacţionat post-factum pe Facebook după ce i-a permis lui Orban Viktor şi suitei sale de revizionişti să vină în România şi să incite spiritele. Treaba unui minister de Externe nu este să comenteze on-line atacurile la integritatea României, ci să prevină sau măcar să sancţioneze ulterior cu măsuri directe asemenea ingerinţe.
    I-am solicitat MAE să îl declare pe Orban Viktor persona non grata în România sau măcar să procedeze ca Slovacia, care i-a interzis preşedintelui Ungariei accesul pe teritoriul statului slovac în 2009. MAE a practicat muţenia, deşi se ştia bine că Orban Viktor nu vine în România să ne declare dragoste, ci să incite la revizionism. Acum, MAE se comportă de parcă ar fi surprins de rezultatul Taberei de Vară de la Băile-Tuşnad, care ar fi trebuit interzisă cu mulţi ani în urmă din cauza activităţilor sale antiromâneşti.
    Şi mai surprinzător, ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, a declarat că Orban Viktor a fost „mai moderat” decât în alţi ani. Îl informez pe ministrul Apărării Naţionale, fost prefect de Harghita şi protector al UDMR, că nu există în limba română gradul de comparaţie „mai moderat” şi că, oricum, treaba Guvernului României nu este să stea să aştepte să vadă „cât de moderat” se manifestă Orban Viktor, ci să îşi protejeze Ţara de inamicii ei recunoscuţi.
    Guvernul României, la fel ca şi Preşedinţia, au căzut cu brio examenul în cazul prezenţei lui Orban Viktor la noi în Ţară. Românii au putut vedea că nicio autoritate a Statului Român nu protejează suveranitatea României. Din acest motiv, oricine din afara Ţării poate să acţioneze cum vrea în România, căci va risca, eventual, nişte postări pe Facebook ale instituţiilor Statului Român!
    Deputat Bogdan Diaconu,
    Preşedintele Partidului România Unită

    Categorie:


    0 0

    La sfârşitul lunii iulie, de 26 de ani încoace, la Băile-Tuşnad, judeţul Harghita, la aşa-zisa Universitate de Vară Tusvanyos se clocesc ouăle înveninate ale iredentismului şi ale revanşardismului unguresc, ale românofobiei, se imaginează scenarii pentru constituirea de enclave, de autonomii în Transilvania şi se cer noi şi noi privilegii pentru minoritatea maghiară. Un „oaspete” mereu prezent la ultimele ediţii este actualul premier ungar, Orban Viktor (foto), poreclit în ţara lui „Viktator”, pentru politica internă dură, la limita valorilor democratice (sau dincolo de aceasta), ceea ce i-a adus în mai multe rânduri critici aspre din partea Uniunii Europene. Pe plan extern, premierul maghiar se pricepe de minune să joace „la două capete”, având o atitudine extrem de „prietenoasă” faţă de Rusia şi de Vladimir Putin, şi trezind, astfel, neîncrederea NATO în fidelitatea Ungariei faţă de alianţă. Această orientare nu este întâmplătoare: Orban Viktor continuă cu asiduitate o politică aproape seculară a clasei politice maghiare, cea de refacere a medievalei Ungarii mari, iar pentru atingerea acestui deziderat orice mijloace, orice alianţe sunt binevenite.
    Postările sale pe internet cu menţiunea „ÎN TRANSILVANIA, ACASĂ!” şi imaginile cu simbolurile Ungariei mari şi ale aşa-zisului „ţinut secuiesc”, de la sfârşitul lunii trecute, sunt considerate drept mesaje iredentiste, iar Ministerul Afacerilor Externe le-a calificat „complet neacceptabile”.
    În discursul de la încheierea ediţiei de anul acesta a Universităţii de Vară de la Băile-Tuşnad, între altele, el s-a plâns de faptul că, după anul 2012, politicienii români ar jigni constant Ungara: „Până în 2012 şi chiar în 2012, eu cred că relaţia dintre România şi Ungaria s-a bazat pe nişte principii foarte bune, pragmatice şi de încredere. Din păcate, în 2012 s-a schimbat situaţia. Eu nu îmi aduc aminte ca politicienii [români - n.n.] să fi jignit Ungaria de atâtea ori vreodată în istorie de câte ori s-a întâmplat după 2012. (…) Aveţi un nou preşedinte, am înţeles acest lucru, şi că se întâmplă tot felul de lucruri [sic!], că se transformă peisajul politic în România, cu tunete şi fulgere. Am înţeles acest lucru, dar sperăm că, după aceste schimbări politice, după rearanjarea peisajului politic din România, n-o să mai fie încărcată relaţia dintre Ungaria şi România cu acele lucruri care au încărcat-o după 2012”. Neavând acces la textul original, nu ne rămâne, pentru început, decât să remarcăm „eleganţa” traducerii, cu un limbaj greoi şi plin de repetiţii supărătoare. În plus, accentul pus pe anul 2012 pare a fi cu bătaie mai lungă, un atac voalat la adresa omologului său român, Victor Ponta. Mai mult, însă, reacţiile destul de anemice, uneori tardive, ale clasei politice româneşti la ingerinţele ungureşti în problemele interne ale Statului Român sunt catalogate drept „jigniri”. Iar aceste ingerinţe nu au fost puţine în ultimii ani şi ele ar fi dus la nişte măsuri energice, dacă România n-ar avea politicieni de paie, inclusiv cât priveşte politica externă. Între politicienii unguri care nu pot să doarmă de grija maghiarilor transilvăneni şi a „secuilor”, a drepturilor acestora şi a federalizării României se înscrie, la loc de necinste, însuşi domnul Orban Viktor. Spre a dovedi această afirmaţie, îi vom da, în continuare, cuvântul. Am ales doar câteva fraze ale sale, din care însă reiese clar că iredentismul este dominanta gândirii sale politice în raport cu ţările vecine şi, în primul rând, cu România.
    1. La 15 martie 2011, în mesajul transmis participanţilor la manifestările organizate de Partidul Civic Maghiar (PCM), la Târgu-Mureş, cu ocazia sărbătoririi Revoluţiei de la 1848, evocându-l pe poetul sârbo-slovac Alexander Petrovici, devenit Petofi Sandor în urma maghiarizării, susţinător cu pana a politicii lui Kossuth Lajos cât priveşte asimilarea naţionalităţilor, Orban Viktor spunea: „Petofi, când a venit în Ardeal, a ştiut foarte bine că forţa maghiarilor de atunci o constituie Ardealul, că ardelenii sunt coloana vertebrală a ungurilor. Petofi a scris că fiecare picătură de sânge a eroilor maghiari valorează aur. De fapt, Ardealul a fost luat de la noi de ţările şi puterile care au avut un scop bine definit, de a aţâţa naţiunile şi de a desena nişte graniţe la care ei să fie în continuare puternici şi dirijori. Acum această luptă se duce prin pace, prin calm şi înţelegere, ca să predăm ştafeta generaţiilor viitoare”.
    2. Nu o dată, Orban Viktor şi-a arătat preţuirea pentru Tokes Laszlo. Personaj controversat al loviturii de stat din decembrie 1989, el a devenit cu timpul unul dintre cei mai virulenţi defăimători ai României pe plan internaţional, inclusiv în calitate de europarlentar. Nu de mult, Tokes Laszlo i-a cerut premierului ungar instituirea unui protectorat al Ungariei asupra Transilvaniei, după modelul celui austriac în Tirolul de Sud. Iată ce scria Orban Viktor, la mijlocul lunii decembrie 2014: „Cu un sfert de secol mai târziu, însă, această lumină care a strălucit atunci în întunericul dictaturii abia dacă mai este vizibilă pe alocuri. După 25 de ani de la evenimentele din decembrie, la Est de noi, mulţi nu sunt dispuşi să accepte faptul că Revoluţia a pornit de la o parohie reformată, dintr-o comunitate maghiară, pentru a aduce libertatea maghiarilor, românilor, secuilor şi saşilor, deopotrivă”.
    3. Un măr al discordiei l-a reprezentat situaţia de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş; tensiunile au fost generate de pretenţia unor profesori şi studenţi de creare a unei linii de studii în limba maghiară. La ediţia de acum patru ani, cea din 2011, a amintitei universităţi de vară, Orban Viktor îşi dădea cu părerea în felul următor (şi trebuie să-i apreciem sinceritatea): „(…) instruirea medicilor în limba maghiară are o importanță strategică. (…) Guvernul Ungariei va face tot posibilul să sprijine cadrele medicale, rezidenţii şi studenţii de la Universitatea din Târgu-Mureş. Nu vom putea acţiona până când nu ne spuneţi de ce fel de sprijin aveţi nevoie”.
    4. Lui Orban Viktor nu par a-i rămâne străine nici problemele bisericeşti, pe care le interpretează într-un mod suprarealist, care pare a-i fi caracteristic. Iată ce declara dumnealui la o slujbă a Bisericii Reformate Calviniste de la Budapesta, în iunie a.c.: „În Transilvania, autorităţile au început o campanie împotriva calviniştilor maghiari care aduce aminte de cele mai negre vremuri ale comunismului. (…) Ne-a fost dată sarcina să căutăm calea care duce la supravieţuirea şi rezistenţa maghiarilor în Bazinul Carpatic. Iar calviniştii maghiari ştiu această cale. Istoria lor este martora acestui lucru”.
    5. La o lună după instalarea sa ca prim-ministru al Ungariei, în mai 2014, furios că Ucraina refuza dubla cetăţenie pentru etnicii maghiari şi, în ciuda faptului că Uniunea Europeană recunoaşte doar drepturi individuale, nu şi colective, Orban Viktor declara: „Noi privim problema maghiară ca pe o problemă europeană. Maghiarii din Bazinul Carpatic au dreptul la dubla cetăţenie, la drepturi comunitare şi, de asemenea, la autonomie”.
    6. La un moment dat, lui Orban Viktor i se parea normal ca, în perspectivă, deciziile privind regionalizarea României să se facă cu... monitorizarea şi binecuvântarea Budapestei! Iată ce cuvânta dumnealui la aceeaşi Universitate de la Tusvanyos, tot în iulie 2011: „În privinţa reorganizării României, nu a venit momentul în care guvernul de la Budapesta să se manifeste. Poate va veni şi acel moment. Deocamdată trebuie să spun că comunitatea maghiară trebuie să adopte o poziţie comună şi să comunice asta guvernului de la Bucureşti. După ce va fi o poziţie comună care ne va fi comunicată, şi noi vom decide dacă trebuie să intervenim”.
    Deşi am putea continua, ne oprim aici cu citatele din gândirea politică, de istoric, de pedagog, de sociolog, de specialist în treburile bisericeşti etc. a lui Orban Viktor. Ele dovedesc un spirit agresiv, o atitudine ostilă faţă de români şi faţă de Statul Român, care ar oprima - chipurile - comunitatea maghiară. Preferinţa acestuia pentru sintagma geografică „Bazinul Carpatic” are ca substrat tocmai o negare nedeclarată a actualelor frontiere, pentru că, ne lasă dumnealui să înţelegem, acest Bazin Carpatic este unguresc, partea smulsă Ungariei prin Tratatele de Pace din 1920 şi 1947. Nevenind în Ardeal pentru a transmite mesaje de bună înţelegere, nici acum, nici altădată, manifestând o fudulie nemeşească care ne este bine cunoscută, formularea domniei sale „În Transilvania, acasă!” e un neadevăr, dacă voia să însemne „În Transilvania mă simt ca acasă”. Ea rămâne însă intenţionat echivocă, putând însemna şi „În Transilvania sunt acasă” (adică pe acest teritoriu revendicat de statul ungar), iar atunci implicaţiile politico-diplomatice ar putea fi majore (din nou, dacă în Guvern şi în Parlament n-am avea atâtea marionete!). Ceea ce este sigur, însă, pentru români şi pentru locuitorii minoritari (alţii decât cei maghiari), prezenţa şi cuvântările sale tendenţioase sunt ofensatoare şi aceştia n-au de ce să-i întindă în faţă covorul roşu şi nici să-l primească cu pâine şi sare.
    Surse: www.newster.ro (25 iulie 2015); www.replicaonline.ro (25.07.2015); www.ziare.eclub.ro (26 iulie 2015); www.voceatransilvaniei.ro (15 decembrie 2014); www.hotnews.ro (15 martie 2011); www.mediapedia.ro (24 iulie 2011); www.stiripesurse.ro (15 decembrie 2014); www.dantanasa.ro (24 iunie 2015)

    Categorie:


    0 0
  • 08/06/15--04:12: Drumul spre Ţară
  • Mă arde iar dorul de Ţara mea - Mamă,
    şi sufletul tot, de dor îmi e rană...
    Cu glas de durere azi Ţara mă cheamă,
    să-i trec nedreapta istoriei vamă...

    Aşteaptă hapsânii, adânc să lovească,
    răi vameşii, pentru trădare plătiţi,
    şi-n suflet mă doare că pot să trăiască
    vânduţi precum Iuda, pe câţiva arginţi.

    La vamă s-aştepte tăcuţi mercenarii…
    eu ştiu o cărare spre soare să urc,
    cei răi, azi, să ştie... că pot temerarii
    s-ajungă în Ţară prin vamă de cuc.

    Şi trec în tăcere, cu cartea în mână,
    hotarul strâmb... pe trupul Ţării brăzdat,
    şi pot iar să învăţ, în limba română,
    cuvintele mamei ce Ţară mi-a dat.

    Şi trec în tăcere a răului vamă,
    ascuns de canalii cu tigvele reci,
    când Ţara mă cheamă cu glas de aramă
    şi doru-mi deschide dorite poteci...

    Categorie:


    0 0

    „Chiar mai crede, oare, domnul Lădariu, că, în România de azi, mai sunt mari patrioţi şi adevăraţi naţionalişti, când, iată, mai-marii noştri guvernanţi fură, pe rupte, iau mită, comit abuzuri, fac falsuri, vâră mâna până la umăr în banii noştri, ne sfidează, prin a lor totală lipsă de ruşine, de bun-simţ şi minimă morală?”
    Omul are dreptate. Îi înţeleg supărarea, mâhnirea firească şi revolta. Chiar că s-a ajuns azi, în anul 2015, în această situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul din decembrie 1989 încoace, perioadă în care un prim-ministru, alţi 12 miniştri s-au ales cu dosare penale, au fost cercetaţi, unii chiar închişi! Îl înţeleg şi atunci când mai-marilor zilei el le reproşează nepăsarea, nesimţirea, chiar o anumită superioritate sfidătoare, faţă de tinerii care, în Ţara lor, nu-şi află un loc de muncă, unii chiar cu studii superioare, care, ca şi unii dintre părinţii lor, azi îşi iau lumea în cap, pleacă să muncească să-i îmbogăţească pe alţii, care ne sfidează prin condescendenţa lor agresivă, arogantă şi stupidă, de inşi plini cu bani. Iată, am ajuns acolo, că fiii de ţărani, acel „aur cenuşiu” al satelor, cum zicea Mircea Maliţa, rămân la coada vacii şi a sapei, azi, când între ei şi odraslele noilor ciocoi la vremuri noi, care fură cloşca de pe ouă, din 1990 încoace, nu mai există acea egalitate de şanse. O pătură suprapusă, după 25 de ani, scuipă pe truditorii acestei Ţări, pe cei care, la viaţa lor, au muncit să înalţe această Românie, unii 35-40-50 de ani!
    Îl înţeleg bine pe fratele român care, supărat, mâhnit şi revoltat, îmi adresa, printr-un prieten, această întrebare cu rădăcini adânci într-o nemulţumire românească, într-o deziluzie provocată de toate machiaverlâcurile şi hoţiile puse la cale de nişte ticăloşi, cei cu pâinea şi cuţitul perioadei postdecembriste, care se cred stăpânii noştri, considerându-se că vor fi veşnici, cu toate averile lor furate, nu muncite. Îl înţeleg şi-i spun că nu aceştia, nişte piţifelnici, sicofanţi şi pigmei, sunt Ţara! Nu ei sunt Viitorul! Pe ei îi va înghiţi, repede, uitarea binemeritată, tot aşa cum au apărut şi în prim-planul politic al vreunui partid, au ajuns în acest Parlament şi Guvern, de două parale, care nu mai sunt ale românilor. Din păcate!
    Tocmai de aceea, aşa cum o fac de fiecare dată, am să apelez la slova poetică a unor înaintemergători, care, pentru noi, ăştia, din această „generaţie expirată”, cum ne eticheta un nesimţit imediat după evenimentele din decembrie 1989, precum şi dascălii noştri buni, ne-au fost modele demne de urmat. Pentru că, într-adevăr, noi am avut norocul de a avea modele în toate: în profesionalism, iubire de carte şi de neam, cinste, demnitate, credinţă strămoşească, morală creştină! Destul e să apelăm la „Graiul neamului”, poezia lui George Coşbuc, ca replică dată celor care ne-au „vremuit traiul”: „Graiul ni-l cereau anume, / Să-l lăsăm! / Dar, nestrămutaţi, strămoşii, / Tot cu armele-n mâini au stat; / Au văzut şi munţi de oase, / Şi de sânge râuri roşii, / Dar din ţara lor nu-i scoase / Nici potop şi nici furtună. / Graiul lor, de voie bună, / Nu l-au dat! / Astăzi stăm şi noi la pândă, / Graiul vechi să-l apărăm; / Dar, pe-ascuns, duşmanii cată / Să ni-l fure, să ni-l vândă, / Dacă-n vreme tulburată / Nu ne-am dat noi graiul ţării, / Azi, în ziua deşteptării, / Cum să-l dăm? / Repezi trec, cu vifor, unii, / Ispitind puterea ta, / Neam român! Cu ură mare / Vor căta mereu duşmanii / Graiului român pierzare; / Dar să piară ei, cu toţii; / Nu l-am dat, şi nici nepoţii / Nu-l vor da!”.
    Dintotdeauna, noi, românii, am folosit a noastră sintagmă preferată - Patria-Mamă -, de care-i legată fiinţa neamului, deoarece, cum avem o singură biserică, avem o singură mamă. Suntem, cei de azi, fiii ei, sub această „geană a istoriei”. Vlăstare ale acestui popor întru statornicirea ţelurilor noastre româneşti, noi trebuie să apărăm fiinţa Patriei ca iubitori de Neam, patrioţi şi naţionalişti români. Din hronicul vremurilor până azi se aude vuietul Rovinelor, Podului Înalt, fluierul Iancului, asalturile Mărăşeştilor, al bătăliilor de la Cotul Donului - Stalingrad, de la Oarba de Mureş. Freamătul acelor vremuri se află în noi, ca stare naţională a dezrobirilor. O simţim, de fiecare dată, când îl auzim pe bunul român şi patriot Tudor Gheorghe, acest „menestrel la Curţile Dorului”, cântând versurile lui Ion Neniţescu: „Şi unde dorul de moşie / Întotdeauna drept a stat / Şi bărbăteasca vitejie / A-mpodobit orice bărbat. // Acolo este ţara mea / Şi neamul meu cel românesc: / Acolo eu să mor aş vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc”. Din păcate, azi „La poarta grădinilor mari / Cineva dă şi cineva cere permis; / Tot mai mult planeta devine / Un club cu circuitul închis” (Dumitru Popescu).
    La această „poartă a grădinilor mari”, unde nouă, românilor, mereu ni se cere permisul de liberă trecere printr-un „spaţiu al Europei şi al lumii”, deschis doar pentru unii, nu şi pentru noi, iar „planeta devine un club cu circuitul închis”, aducem versurile altui poet patriot, Geo Dumitrescu, din poezia „Inscripţie pe piatra de hotar”, poet stins într-o uitare şi o singurătate pe care nu şi-o merita: „Slav aş fi fost, de nu eram latin, / Latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac - / Dar a ieşit aşa, să fiu român, / Şi eu cu soarta asta mă împac! // Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte - / Nisipuri galbene trecură-n zbor, / Purtate-n vântul Asiei, fierbinte, / Să-ngraşe primitorul meu ogor. // Şi din Apus, din Miazăzi veniră / Umane pulberi, umbre şi lumini, / Cu bine şi cu rău mă vremuiră, / Pe toate le-am sorbit în rădăcini. // Şi nu-i nimic străin - a mele-s toate, / Dator nu sunt; plătit-am cu prisos! - / Că tot plătind uitucilor la rate, / Cuţitul mi-ajunsese pân' la os. // Dar am rămas aşa, cum scrie-n carte - / Priviţi-mă şi-o să vedeţi uşor / Că nu-s asemeni nimănui, în parte, / Deşi-ntr-un fel, vă semăn tuturor. // Sunt bucuros de oaspeţi şi prieteni; / Deschisă-i poarta, inima şi ea; / Binevenit vei fi sub mândre cetini, / În munţii mei, la caldă mara mea. // Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte. / O mână de-ajutor îmi dai? Mulţam! / Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte / Că asta-i ţara cailor de ham! // Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare! - / Un loc prielnic vă păstrez amici. / V-aştept cu minte plină, gându-n floare, / Că nu-i de lipsă fosforul pe-aici!...// Întind spre toată zarea poduri bune; / Primesc şi dau întregului Pământ; / Nu-i gând viclean în mine să răsune, / Dar nici stăpân nu caut: eu îmi sunt! // Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine, / Mi-or folosi - în mintea mea socot - / Dar mă gândesc, de-asemeni, că e bine / Să mă pricep, întâi şi-ntâi, să-not! //…// Şi, iată, sunt aşa, cum scrie-n carte - / Priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor / Că nu-s asemeni nimănui, în parte, / Deşi-ntr-un fel, vă semăn tuturor. // Că slav eram, de n-aş fi fost latin, / Latin aş fi, de nu mi-ar zice dac, / Dar a ieşit aşa: să fiu român - / Şi vreau cu toată lumea să mă-mpac!”.
    Născuţi aici, în „vatra Patriei”, ca sens al combustiei noastre spirituale, ştim ce avem de făcut, ştim încotro mergem întru dăinuirea ţării lăsate de înaintaşi. În gândul nostru, şi de Ion Nicolescu trebuie să ne mai aducem aminte, şi el batjocorit şi insultat, uneori, de toţi guguştiucii vremii, gustând, şi înainte de 1989, veninul intrigilor şi al duşmăniilor. Lui îi aparţin versurile: „Ţara noastră-i ţara noastră, / Dulce pajişte albastră, /Aripă sculptată-n dor / De lumina ochilor”.
    Ca făuritori ai propriei istorii, la graniţele viitorului, cu acel gând al integrităţii Ţării, dorind să fim folositori Patriei, auzim cuvintele lui Gheorghe Asachi: „Acela nu este patriot, care n-a învăţat a fi folositor obştei; n-a purtat cerul şi pământul pe pieptul său, acela care n-a simţit plăcerea de a fi binefăcător pentru mulţi, chiar cu sacrificiul său”. Manifestări pilduitoare ale înaintemergătorilor! Pentru Grigore Alexandrescu „A patriei iubire / E averea cea mai rară, / Cea mai scumpă moştenire”, iar pentru Titu Maiorescu „Patriotismul este cel mai important simţământ pentru cetăţeanul unui stat”. Monumentele funerare, cimitirele eroilor, ale celor care, pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial, au hotărât: „Pe aici nu se trece!”, dovedesc sensul apreciativ al cinstirii celor căzuţi pentru Ţară, confirmând opiniile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea: „Părinţii, moşii şi strămoşii ne sunt patria noastră, ei care au vorbit aceeaşi limbă, ei, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni”. Un proverb rusesc spune: „Omul fără patrie e ca privighetoarea fără cântec”. Mihai Eminescu, referindu-se la dragostea de patrie, scria: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid, / Care nu se înfioară de-a ta faimă, Baiazid”, iar pentru Nicolae Iorga „Pământul are preţul morţilor care s-au coborât în el”. Referindu-se la dragostea de Ţară, George Coşbuc scria: „Noi, prin vremi, ce ne-ncercară, / Altă armă n-am avut, / Numai dragostea de ţară / Ce strămoşii ne-o lăsară”. Vorbind despre patriotism, filosoful Vasile Conta considera că „Fundamentul moral al unui popor e patriotismul: fără el nu putem concepe o viaţă, dar un stat!”. Unui patriot, până şi „fumul ţării i se pare dulce şi mirositor”. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / Stau, câteodată, împietrit şi mut, / Să-nţeleg o clipă ne-nţelesul grai / Plin de jalea unui veac trecut”, scria Nicolae Labiş, parcă într-un urcuş al luminii, dar şi în „legănat de ape”, venind spre poetul cântăreţ al Ardealului - Ion Horea: „Cronicarul tot mai scrie, / Drum de ţară tot mai baţi / Cu iubirea de moşie, / Unde sunt acei bărbaţi”.
    „Pilde ale virtuţilor”, cum spunea Dimitrie Cantemir, patriotismul şi naţionalismul, curat, luminat, tradiţional românesc, din trecut până în prezent, ca un fir roşu, au venit de la Maiorescu, Eminescu, Sadoveanu, Călinescu, Neniţescu, Coşbuc, Goga, Blaga până la Adrian Păunescu. Fac parte dintr-un adevăr istoric şi filologic, în acelaşi timp.
    Dragoste şi suferinţă-i toată poezia lui Grigore Vieru, cu care, de fiecare dată, intrăm în acel templu al culturii şi creaţiei, odată cu acel „Dor de Transilvania”: „Pe-aici se păstrează, în toate, / Urmele Lui Dumnezeu, / Iar fratele pururi e frate, / La uşor şi la greu. / Mor pe planetă azi nume, / Cinstea, crezul şi dania, / Rămâne o minune pe lume: / Transilvania. // Transilvania, Transilvania: / Vatră caldă, luminoasă, / Ca litania, ca litania, / De străveche şi frumoasă. // De-aici izvorăşte lumina / Ce-atât de dulce ni-i, / De crezi că vorbeşte româna / Printre păsări mii. / Mor pe planetă azi nume, / Cinstea, crezul şi dania. / Rămâne-o minune pe lume: / Transilvania. // Aici e familia sfântă, / Neuitaţi - cei din mormânt. / Aici de iubire se cântă / Şi totu-i legământ. / Mor pe planetă azi nume, / Cinstea, crezul şi dania, / Rămâne o minune pe lume: / Transilvania”.
    Cele aici, în acest material cuprinse, sunt, de fapt, un moment potrivit de aducere aminte a unui segment al literaturii, din poezia unor „profeţi apostoli”, dovezi nu ale vreunui fanatism, cum unii gureşi, măcănitori afirmă, ci ale unei profunde iubiri de Ţară, de credinţă creştină şi dăruire, într-o convingere biruitoare a unei atitudini. Un sentiment înălţător, nobil, încurajator, ca iradiere a conştiinţei româneşti, ca punct de sprijin, ca vitalitate a unei credinţe într-un prezent dezamăgitor al acestui timp.
    Iar eu, semnatarul acestor rânduri, care am invocat aici versurile unor mari poeţi înaintemergători, iubitori de Neam şi Ţară, dăruiţi Patriei comune, luptători, la vremurile lor, pentru înălţarea în lumină a pământului românesc, cred, cu tărie, că, şi azi, pe această vatră de Dumnezeu binecuvântată, sunt buni români, patrioţi şi naţionalişti adevăraţi, luptători pentru un prezent şi un viitor în Lumina înălţării, în această „patrie de pământ şi de cuvinte”.

    Categorie:


    0 0

    Ne scrieţi, vă publicăm: Către,
    Ziarul „Condeiul ardelean” Urmare a intervenţiei noastre, am fost onoraţi cu un răspuns semnat de prefectul judeţului Mureş, dr. Lucian Goga, prin adresa cu nr. 7993/SIV/30.07.2015, în care ne comunică că în cazul hotărârii nr. 150/28.05.2015 a Consiliului Local Municipal Târgu-Mureş privind amplasarea plăcilor informative având în conţinut denumirea veche, tradiţională a unor străzi şi pieţe (inclusiv „Kossuth Lajos utca”), Instituţia Prefectului - Judeţul Mureş îşi va exercita atribuţiile ce îi revin potrivit art. art. 19 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 340/2004 republicată, precum şi conform prevederilor art. 3 alin 1) din Legea nr. 554/2004. Oricum lângă numele lui Kossuth Lajos (foto) să nu se uite a se scrie: „Jurist, jurnalist, conducător al Ungariei independente (1848-1849), autor şi conducător al genocidului (peste 40.000 de ardeleni antiunionişti ucişi) în războiul de cotropire asupra Principatului autonom al Transilvaniei”.
    Redăm mai jos intervenţia noastră la Instituţia Prefectului - Judeţul Mureş din luna iulie (publicată şi în cotidianul „Cuvântul Liber” de la Târgu-Mureş, 24 iulie 2015): Care sunt meritele lui Kossuth Lajos pentru români şi România?! În Târgu-Mureş, strada Călăraşilor a devenit „Kossuth Lajos utca” prin Hotărârea Consiliului Local Municipal, ne informează prestigioasa publicaţie „Condeiul ardelean” (www.condeiulardelean.ro), în ediţia sa 290 (325) din 26.06.2015.
    Cine a fost Kossuth Lajos ne lămureşte regretatul publicist şi scriitor Constantin Mustaţă, în cartea sa „Teroare în Ardeal”, volumul 1, pagina 184: „Rânduri despre Marele Călău Lajos Kossuth”: „Lajos Kossuth s-a considerat a fi ungur, deşi tatăl lui a fost slovac, iar mama, Karolina Webe, se trăgea dintr-o familie de luterani germani. Călăul Kossuth e vinovat de spânzurătorile ridicate în cele câteva sute de sate româneşti din Transilvania. Cu ştiinţa lui a fost ucis învăţatul sas Stephan Ludwig Roth. Din mai 1848 şi până în 11 iulie 1849, când, cu laşitate, şi-a dat demisia şi a predat comanda generalului Arthur Gorgey, au fost ucişi peste 40.000 de români pe care „marele democrat şi patriot” Kossuth i-a numit „gunoaie”. A predat comanda ca să fugă mai întâi la Varna, de acolo în Turcia, despărţindu-se de viaţă şi de blestemele zecilor de mii de morţi, târziu, la 92 de ani, în 1894”.
    În volumul 2 al cărţii „Teroare în Ardeal” (vezi on-line pe www.taraiancului.ro) citim din capitolul „Unde eşti Kossuth?!”, începând cu pagina 106, următoarele: „O, biet Kossuth! Prea multe ai uitat! Şi, că te-ai născut într-o familie de ţărani, că tatăl tău era slovac, că te-ai căsătorit cu o fată dintr-o familie de nobili, o nemţoaică, prin care ai parvenit, că ai fost susţinut de Bathyany, care a cheltuit o sumă imensă ca să ajungi în Dietă! Renegat... Acest „drum” te-a împins spre ferocea intoleranţă ce-ai arătat-o, mai ales faţă de români? „Proiectul” tău, să fie semnul că ţi-a venit mintea la cap? Greu de crezut! De ţi-ar fi venit gândurile bune cu vreo trei ani în urmă... Prea repede ai uitat măcelul de la Mihalţ. Chiar, nu-ţi mai aduci aminte? Era 2 iunie 1848, când ai trimis acolo 260 de honvezi. Ţi-e prea scurtă memoria... Tu ai pornit mecanismele „Fabricii de unguri”. Ţi-e ruşine să-ţi aminteşti ce-ai zis? Îţi amintesc eu: „Dacă nu se ungurizează, românii vor fi exterminaţi!”. Tu ai lansat cumplita lozincă „Uniune sau moarte!”. Şi, vai, Kossuthe, câte vieţi ai ucis. Tot tu ai ordonat şi măcelul de la Luna, liniştita comună de pe Arieş. Te-ai înfuriat că feciorii români nu voiau să îmbrace hainele armatei tale. Păi cum s-o facă, dacă tu le-ai luat totul? Şi limbă, şi pământ, şi idealuri... Da, le-ai furat şi visele. Le-ai oferit, în schimb, drumul spre moartea existenţei naţionale: „Uniune sau moarte!”... De ce-ai ordonat instituirea „Tribunalelor de sânge” în Ardeal? Nu te-ai gândit la urmările lor catastrofale?! Cum te-a răbdat sufletul să accepţi să fie împuşcat, după o „judecată” penibilă, pastorul sas Stephan Ludwig Roth? Să te fi deranjat eseul lui despre „Lupta limbilor în Transilvania”, pe care l-a publicat în 1842? Aminteşte-ţi: „Domnii din Dieta de la Cluj, au dat poate naştere unei limbi de cancelarie şi acum se bucură de venirea pe lume a pruncului. (...) Nu e nevoie de proclamarea vreunei limbi ca limbă naţională, pentru că avem deja o limbă naţională. Ea nu este germana, nici maghiara, ci valaha. Putem noi, naţiunile privilegiate, să ne sucim şi să ne învârtim cât vrem, adevărul acesta este şi nu altul. (...) Viaţa însăşi ne prilejuieşte un contact zilnic cu acest popor numeros, ce reprezintă aproape o jumătate din populaţie”... Nu-ţi spun noutăţi, ştiai bine acest adevăr. Şi tot „liberal” te declarai! Sunt 160 de ani de când, cu voia ta, a fost omorât preotul sas Stephan Ludwig Roth. A fost un savant al vremurilor sale. A fost un vizionar! A fost un Mare Om! N-ai vrut să-l asculţi, aşa cum nu ţi-a păsat nici de bunele gânduri cu care te-a căutat Nicolae Bălcescu, ministrul de Externe al Ţării Româneşti. (…) Tu, dictatorul-criminal din anii revoluţiei paşoptiste, după ce ţi-ai trădat propria-ţi naţie, se-nvârte în mormânt mama ta, Karolina Webe, luterană-germană, ca şi Stephan Ludwig Roth şi tatăl tău, slovac, după ce ai provocat îngrozitoare măceluri, îmbraci haine de liberal şi te declari cel mai curat om de pe Planetă! Cu siguranţă că Stephan Ludwig Roth nu te-a blestemat, dar execuţia lui, descrisă de un martor ocular, preotul clujean Georg Hintz, e mai mult decât un blestem. Şi pentru tine, şi pentru cei de teapa ta, neuitându-l nici pe comisarul gubernial pentru Transilvania, Csany, care a declarat nevalabilă amnistia faţă de Stephan Ludwig Roth, declarată de generalul Bem, şi a cerut execuţia imediată, spre a-ţi satisface setea de sânge. Era 11 mai 1849. Sus, pe Cetăţuia Clujului, când condamnatul la moarte, pastorul luteran Stephan Ludwig Roth era escortat spre locul execuţiei, se auzeau, din timp în timp, focuri de armă şi strigăte de durere.
    Povesteşte preotul Georg Hintz: „... Auzeam horcăitul de moarte al numeroaselor victime ce fuseseră măcelărite, căzând aici de curând, vaietele şi hohotele părinţilor, soţiilor şi copiilor ce-şi văzuseră aici fiii, soţii sau taţii sângerând cumplit, zăreau sălbatica mulţime a spectatorilor, năpustindu-se ca o furtună spre noi, abia stăpânindu-se, în aşteptarea cruntului moment, şi mă uitam la victima ce stătea lângă mine, un om ce depăşea, cu siguranţă, prin valoarea sa, toate celelalte victime căzute. M-a cuprins o durere de nespus. Mă simţeam zdrobit. Cu toate acestea, nefericitul meu prieten, direct implicat în acest „spectacol” infernal, stătea atât de liniştit şi de calm în careul militar închis în jurul nostru, de parcă soarta sa ar fi luat o întorsătură favorabilă. Pe drumul încoace, i-am adresat, din când în când, câte un cuvânt cucernic, de îmbărbătare. Am făcut şi acum acest lucru. Mi-a strâns mâna recunoscător şi mi-a întins batista, rugându-mă: «Dragă frate, înmoaie această batistă în sângele inimii mele, după ce voi fi căzut, şi trimite-o fiicei mele mai mari»... Apoi, s-a cerut tuturor să păstreze linişte şi, stând în faţa noastră, unul dintre judecătorii penali prezenţi a rostit cu voce tare sentinţa, la începutul căreia, nefericitul meu prieten, aflat lângă mine, mi-a şoptit: «Ascultă numai ce însăilare de minciuni!», iar când judecătorul a spus: «Condamnatul a schimbat Sfânta Scriptură cu spada», el mi-a spus: «Nu-i adevărat! N-am pus niciodată mâna pe spadă...». După citirea sentinţei, s-a dus la ofiţerul-comandant şi i s-a adresat cu următoarele cuvinte: «Domnule căpitan, am o dorinţă!... Cer iertare, de dragul copiilor mei!»... Cel căruia îi vorbise, răspunse emoţionat: «Nu am căderea de a ierta!»...”.
    A îngenunchiat, a mai spus o dată «Tatăl Nostru», şi-a luat rămas bun de la părintele Hintz şi de la cei care l-au condus, spre a-i uşura, prin îmbărbătare, sfârşitul, după care i-a spus ofiţerului că e la dispoziţia sa. Un bărbat, s-a apropiat apoi de marele cărturar al Ardealului, prof. dr. Stephan Ludwig Roth, fost rector al Gimnaziului din Mediaş, fost comisar imperial plenipotenţiar, paroh al Bisericii lutherane din Moşna... Voia să-l lege la ochi. A refuzat. După care gloanţele i-au străpuns corpul şi l-au doborât. Peste o săptămână, credincioşii din Moşna şi cei apropiaţi îl înmormântau creştineşte, la Mediaş.
    ... Şi iar mă gândesc la tine, criminalule Kossuth! De ce nu l-ai salvat nici pe acest Om adevărat? Trebuia să fii tu la Cluj, atunci, în 11 mai 1849, dimineaţa, în faţa Tribunalului, şi să anunţi că ai abrogat ruşinoasa Lege Marţială, că preotul Stephan Ludwig Roth e un Erou al Ardealului, în vreme ce tu, prin tot ce-ai făcut, ar fi trebuit să faci schimb de vieţi. Necondiţionat! Dar n-ai făcut-o! Şi-ai continuat să baţi cărările lumii, „uitând” să mai aşezi câte o floare chiar şi pe mormintele părinţilor tăi, cu rădăcini slovaco-germane, dar nici pe cele ale românilor, cei 40.000 ucişi de armatele tale, din ordinele pe care tu le-ai dat! Ar fi trebuit să te reculegi şi-n Mediaş, la mormântul Eroului Sas, dar să vizitezi şi Monumentul „Stephan Ludwig Roth”, ridicat la 20 mai 1853. În semn de căinţă. Şi tu, dar şi comisarul tău guvernamental, Csanyi Laszlo, şeful „tribunalelor de sânge”, alt călău, căruia i-ai transmis ordinul de arestare, petrecută chiar în timpul slujbei, în biserica din comuna Moşna. Ai bunul simţ şi spune-le celor care se dau de ceasul morţii să-ţi facă statui, să dea numele tău unor străzi, să „boteze” chiar posturi naţionale de radio sau să te evoce prin fel de fel de jenante mijloace, să te lase să-ţi vindeci rănile vieţii, să-ţi ispăşeşti pedepsele lui Dumnezeu, pentru tot răul pe care l-ai făcut, sperând să fii, într-o nouă viaţă, omul care să-şi merite şi statui, şi străzi, şi cărţi, şi roluri de erou în spectacole...”.
    Cu asemenea „carte de vizită”, ne punem şi punem întrebările: Care sunt meritele lui Kossuth Lajos pentru români şi România?! Care este oportunitatea, logica, legalitatea şi constituţionalitatea Hotărârii nr. 150/28.05.2015 a Consiliului Local Târgu-Mureş (la iniţiativa UDMR) privind acordarea denumirii unei străzi cu un nume cel puţin contestat şi dezavuat?!
    ing. Ioan Paul Mărginean,
    Preşedinte fondator al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, Deva

    Categorie:


    0 0

    Program, 10-15 august 2015

    Centrul Cultural Topliţa
    Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni (Bucureşti)
    Centrul European de Studii Covasna-Harghita (Sfântu-Gheorghe)
    cu sprijinul
    Departamentului Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni
    Institutului Cultural Român
    Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei
    <img src="/sites/default/files/styles/large/public/field/image/2015-08-06/dsc_0104.jpg?itok=ZAF-4mX0" width="320" height="213" alt="" title="Ediţia din 2014 a Universităţii de Vară Izvorul-Mureşului a reprezentat o nouă gură de oxigen atât pentru românii veniţi din jurul graniţelor Ţării, cât şi din inima României" class="image-large" />

    Luni, 10 august

    Ora 9.00
    Deschiderea lucrărilor
    - Cuvânt de binecuvântare al PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, salutul organizatorilor, prezentarea participanţilor, a sponsorilor şi partenerilor ediţiei

    Ora 10.00
    - Politica partidelor parlamentare şi a instituţiilor de stat faţă de românii de pretutindeni şi faţă de românii din zonele multietnice şi pluriconfesionale din România
    - Finanţarea minorităţilor româneşti din jurul frontierelor şi din Balcani, între strategii nerealiste şi birocraţia legislativă

    Ora 16.00
    - Drepturile minorităţilor româneşti din jurul frontierelor şi din Balcani şi relaţiile bilaterale ale României cu statele de domiciliu - cazurile Serbia, Ucraina, Bulgaria, Albania

    Marţi, 11 august

    Ora 9.00
    - Reunirea Basarabiei cu România, obiectiv naţional al românilor pentru 2018; Evoluţii geopolitice şi interesul naţional românesc; Între dorinţa şi acţiunea societăţii civile şi manipulările politice

    Ora 16.00
    - Stabilizarea frontierei NATO şi UE, obiectiv major al celor două state româneşti în contextul conflictului din Ucraina
    - Conflictul transnistrean şi operaţiunile de destabilizare ale Republicii Moldova din autonomia Găgăuză şi Raionul Taraclia, pericole majore pentru frontiera NATO şi UE. Este reunirea cu România soluţia?

    Miercuri, 12 august

    Ora 9.00
    - Drepturile minoritarilor din România vs. drepturile minorităţilor româneşti din jurul frontierelor şi din Balcani; Ce face Statul Român pentru păstrarea identităţii etnice a românilor din jurul frontierelor şi din Balcani; Cazurile Greciei şi Ungariei sau pactul victimei cu agresorul
    - Cetăţenia română‚ un drept necesar păstrării identităţii românilor din vecinătate şi Balcani

    Ora 16.00
    - Problematica Diasporei româneşti! Răspund autorităţile române coerent şi pragmatic cererilor Diasporei?

    Joi, 13 august

    Ora 9.00
    - Situaţia românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş sub semnul urgenţei, prezintă conducerea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş
    - Lansarea volumului Autonomia „Ţinutului Secuiesc”, între himeră şi trădarea României, de Vasile Moiş şi Dorin Suciu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014
    - Românii romano-catolici din Moldova în faţa presiunilor de maghiarizare, prezintă conducerea Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”

    Ora 16.00
    - Transilvania furată. Probleme ale retrocedărilor ilegale de proprietăţi în Transilvania. De ce statul român nu reacţionează?
    - Bogăţiile subsolului României şi necesitatea înfiinţării unui Fond Suveran pe modelul Norvegiei

    Ora 18.00
    - Seară românească şi foc de tabără. Spectacol oferit de Institutul Cultural Român

    Vineri, 14 august

    Ora 9.00
    - Mass-media şi românii de pretutindeni. Este interesul naţional al românilor şi României reflectat în mass-media
    - Problema demografică a românilor, o problemă de securitate naţională. Ce face Statul Român?

    Ora 16.00
    Cultură şi identitate românească în era globalizării
    - Consideraţii privind interetnicitatea în era globalizării, prof. univ. dr. Ioan Ciurea-Weidner, Germania
    - Eminescu şi rezistenţa prin cultură a românilor din jurul graniţelor: cărţi, instituţii, statui, dr. Catinca Agache, Iaşi
    Lansarea volumelor:
    - Repere identitare româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, de Ioan Lăcătuşu şi Erich-Mihail Broanăr, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2014
    - Shalom şi leuştean, de Angela Bârsan, Editura Libris, Braşov, 2015

    Sâmbătă, 15 august

    Ora 9.00
    - Participarea la Sfânta Liturghie Arhierească, săvârşită de PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, cu ocazia hramului Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul-Mureşului

    Ora 16.00
    Închiderea ediţiei 2015

    La lucrări vor participa parlamentari de pe cele două maluri ale Prutului, miniştri, cursanţi din Ţară şi din Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, precum şi conferenţiari din principalele centre universitare ale României (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca) şi din străinătate (Spania, Italia). În rândul cursanţilor universităţii se vor afla tinerii studenţi, profesori, masteranzi, doctoranzi cu preocupări privind promovarea valorilor naţionale, convieţuirea interetnică şi afirmarea identităţii culturale, lingvistice şi confesionale în medii multietnice. De asemenea, vor fi prezenţi jurnalişti de la principalele instituţii mass-media din Ţară, dar şi din Republica Moldova, Ucraina, Italia, Serbia.

    Categorie:


    0 0

    Borsecul, cândva cea mai importantă staţiune din Transilvania, este un mic orăşel situat în nordul judeţului Harghita, având o populaţie ce numără cu puţin peste 2.500 de locuitori. Aflat în Carpaţii Orientali, în depresiunea situată la interferenţa munţilor Giurgeului, Bistriţei şi Călimani, la o altitudine medie de 900 de metri, oraşul este compus din două areale care corespund geografic celor două mici zone depresionare ce se unesc, Borsecul de Jos şi Borsecul de Sus.

    Borsecul redevine cel de altădată

    Oraşul Borsec îşi datorează renumele resurselor de ape minerale, ape care au primit medalia Târgului Internaţional de la Viena în anul 1873, primind supranumele de „Regina Apelor Minerale”. Locuită încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în aşezare s-au construit primele băi şi s-a pus accentul pe infrastructură în perioada de la mijlocului veacului XIX. O puternică dezvoltare însă, şi un reviriment masiv, Borsecul a cunoscut în perioada interbelică. În anul 1953, Borsecul a fost ridicat la rang de oraş şi de staţiune balneo-climaterică, multă vreme de interes naţional. A urmat decăderea de după 1990, când s-a ajuns până la excluderea din sistemul turistic şi balnear, dotările pentru tratamentul recuperator şi ansamblul clădirilor complexului s-au degradat până la stadiul de ruină, totul culminând cu închiderea bazei de tratament. Printr-un proiect derulat cu sprijinul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, demarat în anul 2011 şi încă de finalizat, Borsecul a beneficiat de un amplu program de investiţii, ale cărui efecte se văd deja prin construcţia a trei piste de schi şi a unei noi baze de tratament, prin reamenajarea obiectivelor de interes turistic, dar şi printr-o infrastructură ce începe să redevină utilă şi plăcută ochiului. Fireşte că nu au dispărut cu totul clădirile degradate şi că încă mai sunt multe şantiere în lucru, mai mici sau mai mari, publice sau private, însă Borsecul începe încet, încet să-şi reclădească imaginea de altădată. Din ce în ce mai frumos, mai viu şi mai dezvoltat - aşa am regăsit deunăzi Borsecul, care, cu siguranţă, dacă o va ţine pe calea aceasta pe care s-a înscris de câţiva ani, va redeveni, în nu foarte multă vreme, staţiune de interes naţional, ba poate şi internaţional, căci potenţialul pe care îl are este fantastic.
    Am ajuns la Borsec pe DN 15, unul dintre drumurile importante de acces care leagă Ardealul de Moldova, venind dinspre Topliţa, prin Pasul Creanga, având spre este Valea Bistricioarei. Este duminică, 2 august 2015. În micuţul orăşel m-a întâmpinat, dis-de-dimineaţă, soarele, anunţând o zi splendidă de vară, cum au fost multe în ultima vreme, nu chiar toridă, căci ne aflăm totuşi la munte, nu în Bărăgan. Motivul călătoriei mele este unul deosebit - sfinţirea mare, sau târnosirea, noii biserici ortodoxe din Borsec, cu hramul „Schimbarea la Faţă”, construită pe locului celei vechi. Părintele Nicolae Călin Borsec, parohul Borsecului şi gazda noastră a tuturor în această minunată şi binecuvântată zi, îmi înmânează scurtul istoric Parohiei.

    Scurt istoric al Parohiei Ortodoxe Borsec

    „Parohia Ortodoxă Borsec a luat fiinţă în anul 1935, odată cu ctitorirea Bisericii de către Patriarhul Miron Cristea. Primul preot paroh a fost părintele Păsat.
    În anul 1940, odată cu ocuparea Transilvaniei de către trupele horthyste au început greutăţile pentru Parohie. Astfel, în luna februarie 1941, soldaţii horthyşti, cu sprijinul populaţiei maghiare, au dărâmat cu securile Biserica, până la temelie.
    Din 1942 până în 1948, avem puţine informaţii despre viaţa parohiei, dar după acest an, Parohia s-a constituit în jurul Bisericii vechi, care a revenit de la cultul greco-catolic. Din fericire, iconostasul Bisericii a fost salvat şi dus la Biserica din Parohia vecină, unde se află şi în prezent. Acest lucru îl confirmă şi Mitropolitul Nicolae Corneanu, în cartea sa intitulată „Biserica Românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste”.
    Biserica veche are hramul „Schimbarea la Faţă”. Biserica este formată din altar, naos şi pridvor, cu clopotniţa deasupra pridvorului. (…)
    Biserica a fost reparată prin grija Sfintei Mitropolii din Sibiu şi cu ajutorul bănesc al credincioşilor ortodocşi români care au venit la tratament şi odihnă în această staţiune.
    În anul 1956, a fost reacoperită de către credincioşii din Capu-Corbului, conduşi de părintele Ioan Borza.
    Ĩncepând cu anul 1980, s-au făcut reparaţii substanţiale atât la acoperiş, cât şi reparaţii interioare, exterioare, izolaţii termice şi fonice la bolta din interiorul bisericii. Tot atunci s-au făcut şi trotuare de protecţie a zidurilor.
    În această biserică au slujit următorii preoţi: Pr. Alexandru Cojocaru (1924-1948), Protos. Cesarie Ursu (1955-1956), Pr. Ioan Borza (1956-1962), Pr. Emil Sămărghiţan (1962-1963), Pr. Alexandru Lazăr (1963-1979), Pr. Viorel Mihoc (1979-1990), Pr. Lucian Pop (1990-1995), Pr. Nicolae Călin Ciupudean (1995-prezent).
    Bunurile de inventar cu o valoare istorică deosebită au fost trimise spre păstrare la Muzeul cu obiecte bisericeşti din cadrul Mănăstirii „Sfântul Ilie” din Topliţa. (…)
    Din anul 1999, s-a început ridicarea unei noi biserici parohiale, care a fost binecuvântată de PS Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, împreună cu părintele protopop Dumitru Apostol şi un sobor de preoţi, în data de 17 decembrie 2006. (…)
    Ca o concluzie, putem spune că parohia, cu toate problemele pe care le-a avut în decursul istoriei, şi-a păstrat unitatea de credinţă şi îşi continuă misiunea mântuitoare în mijlocul credincioşilor.”

    Sfinţirea Mare şi Dumnezeiasca Liturghie

    Mulţimea de credincioşi, din oraş, din vecinătate, dar şi din alte zări ale Ţării (Neamţ, Iaşi, Braşov, Alba, Mureş, Covasna, Buzău, Gorj, Bucureşti), se strânge ciorchine la Sfânta Biserică ce urmează a fi astăzi sfinţită şi îl întâmpină, împreună cu un impresionant sobor de preoţi în frunte cu stareţul Mănăstirii „Sfântul Ilie” de la Topliţa, arhimandritul Emilian Telcean, cu protopopul Topliţei, părintele Dumitru Apostol şi cu profesorul de teologie de la Sibiu, părintele Vasile Mihoc, pe chiriarhul locului - Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
    Într-o Biserică arhiplină, dar într-o linişte desăvârşită, vrednicul nostru ierarh târnoseşte noua Biserică Ortodoxă din Borsec, construită, cum spuneam, pe locul celei vechi, cu hramul „Schimbarea la Faţă”, adăugându-i încă un hram, cel al „Sfântului Ioan Gură de Aur”.
    Apoi, pentru Sfânta Liturghie Arhierească este pregătit, la umbra frumoasei noi biserici, ce astăzi, 2 august, a îmbrăcat straie de sărbătoare pentru a-l primi pe Hristos-Domnul, un Altar de vară. Liturghia este, aşadar, săvârşită, imediat după Sfinţirea Mare, de Vlădica Andrei, împreună cu numerosul sobor de preoţi şi poporul dreptcredincios. La slujbă asistă şi personalităţi de seamă, dintre care îi distingem pe Valer Dorneanu, judecător la Constituţională, de loc de pe aceste binecuvântate meleaguri, pe primarul oraşului Borsec, Mik Jozsef, pe primarul comunei Bilbor, Ilie Trif, pe primarul comunei Corbu, Nicolae Drugă, şi pe directorul general al SC Romaqua Group Borsec SA, Radu Lăzăroiu. Vine şi părintele romano-catolic, ca semn de normalitate, ca semn că oamenii, români şi maghiari deopotrivă, au nevoie în aste vremuri noi, moderne, să ducă un trai firesc unii cu alţii, în bunăînţelegere şi bunăstare, şi nu de vrajba promovată încontinuu de politicieni, vremelnic aflaţi în înalte demnităţi de stat, din care se asigură de îmbuibarea lor, sărăcindu-i pe oamenii de rând.
    Urmează cuvântul de învăţătură, deosebit, al părintelui profesor Vasile Mihoc, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, tatăl preotesei Cristina Aglaia Ciupudean, soţia părintelui paroh Nicolae.
    În continuare, Preasfinţitul Părinte Andrei, în cadrul cuvântului său ziditor, explică credincioşilor ce anume s-a săvârşit cu exactitate în această zi minunată la Borsec: „(…) Am început cuvântul meu cu câteva versete din Cartea Facerii, pe care Iacov, omul ales de Dumnezeu, a aşezat temelia Bisericii pentru noi credincioşii. Pentru că într-o lume în care cu paşi iuţi ne îndreptăm spre descreştinare, omul senzaţional, modern, caută minuni. Ori, cea mai mare minune pe care Dumnezeu a făcut-o cu noi astăzi este că a îngăduit să vină harul Lui cel Sfânt să sfinţească această casă a cerului şi poartă a raiului, sau tindă a lui Dumnezeu. Vă spuneam după ce am terminat slujba sfinţirii că Biserica este darul nostru dat lui Dumnezeu până la sfinţire, şi cu atâta greutate s-a sfinţit această lucrare încât firimiturile de nisip din tencuială sunt echivalente cu lacrimile pe care dumneavoastră, fraţi şi surori întru Domnul din comunitatea euharistică, le-aţi aşternut ani şi ani de-a rândul până ce am văzut-o astăzi sfinţită. După sfinţire, Biserica este darul lui Dumnezeu pentru noi. Vedeţi cât de bun e Dumnezeu? Îi dai ceva, şi el îţi dă înapoi însutit! I-am dat o lucrare păcătoasă, făcută de mâna omului, şi el ne-a dăruit astăzi tinda raiului, pentru că aici, în Casa lui Dumnezeu, sunt Sfintele Taine, şi aici trăim, viem şi ne mişcăm în Hristos-Domnul. Casa lui Dumnezeu este poartă a cerului. Atât de frumos s-au gândit înaintaşii când au aşezat această Casă a lui Dumnezeu pe această colină în Borsec, încât nu ne rămâne decât a le mulţumi, decât a-i ruga pe mai departe pe cei care sunt ctitori să fie aproape de Biserică, iar cei care s-au mutat la Domnul să fie aşezaţi acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. (…) Dragii mei, mă gândeam dimineaţă când am intrat în Sfânta Biserică la rânduiala de sfinţire, în cadrul căreia, după cum aţi văzut, am înconjurat Biserica, s-au citit trei pericope de la Apostoli, trei pericope de la Evanghelie; ne-am aşezat în genunchi în faţa Sfintei Biserici şi l-am rugat pe Dumnezeu ca să deschidă porţile Împărăţiei cerurilor, am intrat înlăuntru şi am aşezat în prestor, în piciorul Sfintei Mese, Hrisovul, adică actul de întărire istoric despre cum s-a aşezat acest lăcaş aici, pentru a fi Casă a lui Dumnezeu. Apoi am aşezat, în piciorul Sfintei Mese, Sfintele Moaşte ale mucenicilor, pentru că pe piepturile lor s-a săvârşit prima dată Dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeu a aşezat Liturghia pe Sfânta Cruce când a fost răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi toţi cei care cred în el nu sunt numai ucenici, ci mucenici prin mărturisirea credinţei lor. Am cântat, apoi, cu toţii veşnica pomenire ctitorilor sfântului locaşului acestuia. Cât va dăinui Dumnezeu şi cât în această Casă a Tatălui se va sluji Dumnezeiasca Liturghie, preotul se va ruga şi va pomeni pe ctitori şi pe toţi cei care astăzi aţi intrat în curtea Sfintei Biserici. După ce am aşezat moaştele, am pecetlui Sfânta Masă cu ceară curată de albine şi apoi am lipit numele evangheliştilor, Matei, Marcu, Luca şi Ioan. (…) După ce am aşezat evangheliştii, am uns lespedea Sfintei Mese cu Sfântul şi Marele Mir, care se sfinţeşte în Joia Mare de către soborul ierarhilor din Biserica noastră străbună şi care se foloseşte la taina Sfântului Botez, la Sfinţirea Bisericii şi a Sfintei Mese şi la Sfinţirea Antimisului, pe care se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie. Am îmbrăcat, apoi, Sfânta Masă cu odoarele bisericeşti, veşmintele şi tot ceea ce dumneavoastră aţi dăruit lui Dumnezeu: sfântul chivot, crucea pictată, candelele arzând şi sfeşnicele, Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce şi, după aceea, am ieşit în faţa Catapetesmei şi ne-am rugat lui Dumnezeu ca să trimită Duh Sfânt ca să sfinţească pictura şi icoanele acestea. (…) Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, acum când am sfinţit pictura, Sfânta Masă, adică zidirea Altarului, să se milostivească cu har şi belşug duhovnicesc asupra noastră, şi să strigăm Lui: Doamne, casa aceasta este casă şi poartă a Raiului. (…) Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, să ne dăruiască sănătate, iertarea păcatelor şi să avem multe zile frumoase, cum a fost ziua de astăzi. Amin”.

    Părintele Nicolae Călin Ciupudean, ridicat la rangul de iconom stavrofor

    Pentru întreaga trudă şi jertfelnicie de care a dat dovadă în toţi aceşti ani (şi nu sunt puţini), de când se află la Borsec şi coordonează zidirea acestui sfânt lăcaş, Preasfinţitul Părinte Andrei a decis să îi dăruiască preotului paroh Nicolae Călin Ciupudean cea mai înaltă distincţie pe care o poate avea un preot, şi anume rangul de iconom stavrofor, adică purtător de brâu roşu şi cruce, neuitând, totuşi, să adauge că meritul pentru distincţia primită de preot este al tuturor celor care au contribuit la minunata lucrare din această staţiune montană din Carpaţi.
    Cum este şi firesc, vine şi momentul, simbolic, în cadrul căruia Vlădicul Andrei îi distinge pe ctitorii Bisericii Ortodoxe „Schimbarea la Faţă”: Valer Dorneanu, Ioan şi Rozalia Nemeş, Octavian Creţu, Radu Lăzăroiu, Constantin şi Petronela Munteanu, Nicolae Costea, Maria Balmuş, Gheorghe Balmuş, Floarea Ţifrea, Radu Ţepeş, Gavriil Onu, Ştefan Ţepeş, Bianca Boronea, Mircea Buleti, Laurenţiu Pascal, Claudiu Bârdâzău, Aurelia Chindea, Ştefan Drugă, Dumitru Drugă şi Siomion Lăbonţ, dar le arată recunoştinţa şi lui Mik Jozsef - primarul oraşului Borsec, Constantin Bârdâzău - epitrop, Valentin Oprea, Ileana Blaga - văduvă, soţia fostului epitrop şi Maria Murariu - soţia meşterului care a ridicat biserica, murind chiar lângă sfântul lăcaş.
    După mulţumirile aduse, la rându-le, de către părintele protopop Dumitru Apostol şi părintele paroh Nicolae Călin Ciupudean, mulţumiri aduse Bunului Dumnezeu pentru harul revărsat asupra noastră, a tuturor, dar şi Preasfinţitului Părinte Andrei pentru darul sfinţirii pe care l-a făcut borsecenilor, ziua, evenimentul se încheie în mod tradiţional, cu binemeritata agapă creştinească.
    Hrisov
    „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi împreună lucrarea Duhului Sfânt, s-a zidit acest locaş de închinare cu hramurile „Schimbarea la Faţă” şi „Sfântul Ioan Gură de Aur”, al Parohiei Ortodoxe Borsec din Protopopiatul Topliţa, judeţul Harghita, între anii 1999-2014.
    Lucrările de zidire au fost executate de către meşterul Irimia Radu din Fălticeni în perioada 1999-2006, iar lucrările de pictură în tehnica frescă s-au efectuat între anii 2007-2014 de către pictorul Mihail Ionescu din Râmnicu-Vâlcea, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Selejan, cu osteneala părintelui paroh Nicolae Călin Ciupudean, a Consiliului şi Comitetului Parohial, precum şi a bunilor credincioşi ctitori şi binefăcători.
    Aceste lucrări bineplăcute lui Dumnezeu şi credincioşilor ortodocşi români din această parte de Ţară, cu părintească dragoste luându-le în seamă, Preasfinţitul Părinte ANDREI, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a târnosit această biserică astăzi, 2 august 2015, Duminica a IX-a după Rusalii, în fruntea preacucernicilor preoţi adunaţi în sobor sporit şi numeroşilor credincioşi veniţi din oraşul Borsec şi din localităţile învecinate.
    În aceste vremuri, Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române este Preafericitul Părinte DANIEL, Patriarh al României; Mitropolit al Ardealului - Înaltpreasfinţia Sa LAURENŢIU; Episcop al Covasnei şi Harghitei - Preasfinţia Sa ANDREI; Protopop al Protopopiatului Topliţa - PC Pr. DUMITRU APOSTOL, iar Preot Paroh, sub a cărui îngrijire s-au efectuat lucrările de construire şi pictare a bisericii, fiind PC Pr. NICOLAE CĂLIN CIUPUDEAN.
    Bunul Dumnezeu să răsplătească din darurile sale cele bogate tuturor acelora care şi-au adus prinosul de jertfelnicie şi slujire la lucrările de construire a acestei biserici, la înfrumuseţarea sa, la înzestrarea cu cele necesare cultului şi la cheltuielile legate de sfinţirea acestui locaş de închinare.
    Şi acum, Dătătorule de viaţă, Doamne, trimite Darul Sfântului Duh peste acest sfânt locaş, ocroteşte pe toţi cei ce-şi pleacă genunchii în faţa Dumnezeiescului Altar, binecuvântează-le viaţa, dăruieşte-le mântuire, întru toate bună sporire şi îi întăreşte în dragostea cea către Tine, către Sfânta noastră Biserică strămoşească şi către Ţara noastră scumpă România.
    Rânduieşte Doamne, dreptmăritorului şi credinciosului Popor Român de pretutindeni, mai marilor oraşelor şi satelor şi iubitoarei de Hristos armată, sănătate şi puteri sporite cu bucurii duhovniceşti spre fericirea cea veşnică şi Preamărirea lui Dumnezeu în Treime închinat, Tată, Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. ANDREI, Episcopul Covasnei şi Harghitei”

    Categorie:


    0 0

    O expresie populară adâncă spune că „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Alta spune că „uneori ţii şarpele la sân, fără să-ţi dai seama”. Cât adevăr în aceste sedimentări ale înţelepciunii populare! Şi totuşi, o întrebare apare imediat: cum se face că aceste vulpi cu două picioare, care le întrec în viclenie pe cele cu patru picioare, reuşesc să-şi croiască drum pe lângă oameni de bunăcredinţă, să le câştige încrederea, iar în momentul în care şi-au atins scopul infam, îşi schimbă imediat atitudinea arătându-şi faţa hâdă şi neruşinată. Linguşirea este modul lor de a-şi face loc cu coatele, uzând de orice mijloace, linguşire de care fac în continuare uz, pentru a putea rezista în alte ipostaze, păcălind şi alţi oameni de încredere.
    După o viaţă de muncă şi de eforturi permanente puse în slujba şcolii româneşti, iată că am făcut greşeala vieţii mele în plan profesional, lăsându-mă indusă în eroare de către o coadă de topor dornică să ajungă „şefă” cu orice preţ, chiar şi cu scopul vânzării unităţii pe care, vremelnic, o conduce. Acum, îmi dau seama că în drumul său spre „mărire” a călcat pe cadavre, a încercat să compromită oameni cu care a lucrat alături şi cărora astăzi le zâmbeşte perfid ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat… Odată ajunsă pe scaunul mult visat, şi-a schimbat brusc atitudinea şi a trecut la demolarea a tot ceea ce s-a clădit cu multă trudă timp de aproape un sfert de veac. Şi totul cu o abjecţie calculată, în numele „legii”, deviza-i mârşavă fiind „acum e altfel, se respectă legea!”. Este ca şi cum până la împopoţonarea sa în fruntea şcolii nu a existat lege, sau dacă a existat, nu a fost respectată. În îngustimea minţii sale, nu-şi dă seama că şcoala a fost monitorizată „cu multă grijă” de către cei cărora le-a închinat-o cu multă obedienţă imediat ce şi-a considerat scopul atins. Dar culmea este alta, că timp de aproximativ 15 ani a beneficiat necondiţionat de „nerespectarea” legii în această şcoală şi i-a fost bine, nu? Asta cum se numeşte - ipocrizie, fariseism, jigodism sau toate la un loc?! Asemenea tuturor specimenelor de talia ei, căci nu este singură (familia B(g)uruienilor e bine reprezentată), prima grijă a fost să închine şcoala „aliaţilor”.
    - A acceptat placa bilingvă (foto stânga), deşi avea toate argumentele ilegalităţii acesteia.
    - A acceptat ca în faţa chioşcului de incintă să se amplaseze de către firma prestatoare de servicii un panou dublu cu inscripţionarea numai în limba maghiară (foto dreapta), lucru total ilegal. Dar, la intervenţia Protecţiei Consumatorilor aceasta a fost înlocuită după două săptămâni.
    Acum, probabil, urmează introducerea secţiei maghiare în şcoală, probabil acesta fiind preţul supravieţuirii sale în funcţia pe care cu dezonoare o ocupă. Te poţi aştepta la orice din partea unei fiinţe care prin căsătorie (ce eroare că nu ne-am dat seama la timp!!) serveşte interese total neromâneşti.
    Probabil „înalta” doamnă face parte din familia „multiculturală” având destui fraţi şi surori cu care s-a şi regăsit, în frumoasa noastră urbe.
    Părintele Mihail Milea, sosit ca în fiecare an, de 1 Decembrie, în oraşul nostru - Sfântu-Gheorghe, cel care ne-a oferit frumoasa troiţă din curtea şcolii, şi-a manifestat tristeţea pentru faptul că „înălţimea-sa” nu s-a coborât la a întâmpina grupul celor 57 de elevi veniţi din Buzău, de la Fundaţia „Sfântul Sava”. Trist, părintele Milea a spus: Să fi venit măcar să ne fi adresat un „ionopot” (!). Răspunsul nostru a fost prompt: Lăsaţi Părinte, că n-aţi pierdut nimic!
    Acum, după ce am pus-o cu mâna mea în funcţie, făcând greşeala vieţii mele pe linie profesională, rămâne doar ca Dumnezeu să facă o minune şi să ne scape de această coadă de topor care prin obedienţă, linguşire, lipsă de responsabilitate şi prostie va duce la pierzare frumoasa şcoală „Constantin Brâncuşi”, mândria societăţii civile româneşti din oraşul nostru şi chiar din judeţ. Cred că Brâncuşi se întoarce în mormânt văzând pe ce mâini a ajuns şcoala a cărui patron spiritual este încă.
    Nu rămâne decât să aşteptăm ziua în care Dumnezeu va face dreptate, ziua în care îmi voi răscumpăra greşeala, cerându-mi public scuze. Până atunci, asist la o scenă asemănătoare cu aceea în care îmi văd mama ucisă de către un medic iresponsabil, incompetent şi aservit intereselor altora. Şi nu pot face nimic, căci eu am dat-o pe mâna unui astfel de medic!! Doamne ajută!

    Categorie:


    0 0
  • 12/10/15--07:20: INCREDIBIL!
  • Noaptea când Ţara a fost la un pas de disoluţie!

    Dragi români, pericolul este departe de a fi trecut.
    Dragii mei, cu toţii vă aduceţi aminte de noaptea în care Piaţa Universităţii a fost ocupată de circa 30.000 de români care, sub emoţia creată de incendiul criminal (pentru că, fără doar şi poate, acolo a fost vorba despre o mână criminală şi nu un accident nenorocit), cereau, sufocaţi de lacrimi, schimbări majore în conducerea şi instituţiile Ţării.
    Ei bine, dragi români, acolo, numai gestul unui om politic şi un noroc incredibil a făcut ca România să scape de un plan diabolic: spargerea Ţării în trei Republici. Planul a fost croit de minţi machiavelice (am ceva informaţii care spun că el a fost conceput în laboratoarele unei Universităţi de la Budapesta, ceea ce nu mai miră pe niciun român de bună credinţă); totul trebuia să plece de la această mare manifestaţie „civică şi spontană”. Nu neg buna credinţă a majorităţii celor prezenţi în Piaţă, ci spun că foarte mulţi au fost manipulaţi şi pregătiţi subliminal pentru un fel de revoluţie sau, mai bine zis, o contra-revoluţie, dacă stabilim că în ’89 a fost Revoluţie.
    Pe scurt, în acea noapte, indivizi infiltraţi printre manifestanţi (s-au notat cazuri de cetăţeni germani, lucru nou pentru mişcările de stradă din România), bazându-se pe forţa degajată de peste 30.000 de oameni, urmăreau incendierea Ministerului de Interne, a Primăriei Sectorului 4, a Guvernului şi, mare atenţie, a Parlamentului României (păzit în aceea noapte de doar 9 jandarmi). Voi forţa un pic nota şi voi face o analogie cu incendierea Reichstagului de către Hitler, în 1933. Lăsând la o parte condiţiile istorice şi adaptându-ne motivelor zilei, distrugerea Parlamentului României este similar cu a pune capăt democraţiei în România. Istoria, cel mai bun profesor, a fost copiată de acest plan care, spre binele nostru, a eşuat. De aici încolo, disoluţia României nu mai era decât un joc de şah făcut, cică, cu masiv sprijin popular.
    Repet, ţinta finală pentru acea noapte era Parlamentul României. Nici Jandarmeria nu ar fi putut face faţă celor peste 30.000 de oameni, iar nimeni nu ar fi scos Armata în strada, care oricum ar fi pactizat cu poporul din stradă. Practic, aveau o ţintă foarte uşoară. Infiltraţii, pregătiţi pentru astfel de acţiuni, ar fi dus la bun sfârşit primul pas al acestui diabolic plan cu maximum de succes.
    Dar ce ar fi urmat după aceasta? Ei bine, aici intervin „prietenii noştri” care nu ne doresc nimic bine pe lume.
    La Cluj, era şi încă este pregătit un „grup de intelectuali, politicieni şi oameni de afaceri” care ar fi dat, în aceeaşi noapte, cu mare sârg, o declaraţie de independenţă a Ardealului şi ar fi constituit imediat Grupul European din Transilvania. În fapt, un fel de Republica Transilvania, cu orientare maghiară, sub protectorat german şi garanţie rusă.
    La Iaşi, se afla, şi încă există, un grup similar care ar fi declarat independenţa Moldovei, o Republică Moldova care ar fi urmat să se alipească, într-un an sau doi Basarabiei pentru a forma un stat captat 100% în sfera de influenţă a Moscovei.
    Ţara Românească, lipsită de voinţă politică internă nu avea cum să se mai opună acestor mişcări „istorice”; ar fi primit ajutor masiv american, cu speranţa ca scutul de la Deveselu să fie funcţional şi foarte eficient. Bucureştii, cu Ţara ciumpăvită, rămâneau singurul stâlp democratic din fosta biată Românie!
    Ei bine, demantelarea acestui scenariu monstruos a fost posibilă printr-un singur gest, un gest responsabil, care a înlăturat distrugerea Parlamentului şi dezmembrarea definitivă a Ţării. Dragi români, demisia lui Victor Ponta a fost acest gest care a dat peste cap întreaga şi veninoasa urzeală. Demisia lui Ponta a scăzut aproape instantaneu motivaţiile celor aflaţi în stradă şi aproape că a anihilat specularea ticăloasă a emoţiilor stârnite de incendiul de la Clubul Colectiv. Astfel, din cei peste 30.000 de manifestanţi, doar 5.000 au fost cei care au mai demonstrat în faţa Parlamentului, fără tragerea de inimă de a vandaliza ceva.
    Infiltraţii n-au avut de ales şi au plecat spre vizuinile lor.
    Evident, Ponta a fost informat despre acest incredibil plan de disoluţie a Ţării de ofiţerii patrioţi, fideli Tricolorului. Şi, prin acest articol, doresc să aduc un omagiu profesionalismului şi dăruirii acestor oameni, eroi neştiuţi, care îşi riscă zilnic viaţa pentru Neam şi Ţară.
    Încă odată, prietenia Putin - Merkel şi planurile lor pentru Europa de Est au fost dezamorsate datorită curajoşilor noştri ofiţeri din serviciile secrete.
    Din nefericire, mii de minţi luminate româneşti, şcolite pe bani străini, bursieri să le zicem, sunt şi vor fi gata să îşi asculte noii stăpâni în detrimentul Ţării, ai părinţilor şi strămoşilor lor.
    Deşi lipsit de un Executiv legitim, Parlamentul României există, deci democraţia are şansa ei şi, mult mai important, România rămâne aici, ca un ghimpe în coasta duşmanilor ei.

    Ninel Peia,
    deputat PSD de Ilfov,
    doctorand la Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”
    P.S.: În mod firesc, după natura informaţiilor pe care le conţine acest articol, organele de urmărire penală ar trebui să se autosesizeze din oficiu şi să declanşeze o cercetare în rem pentru Înaltă Trădare. Ei, şi atunci, eu cred că vor apare şi dovezile pe care îmi susţin cele de mai sus. Repet, nu este vorba despre nicio teorie a conspiraţiei. Din nefericire, avem de a face cu un pericol real, care nu a fost încă îndepărtat.
    (www.ninelpeia.ro, 24 noiembrie 2015)

    Categorie:


    0 0

    Interviu cu primarul comunei covăsnene Valea-Mare, Gheorghe Avram

    - Bună ziua, domnule primar al comunei Valea-Mare, Gheorghe Avram. Păstoriţi o comună mică, dar foarte frumoasă şi cu oameni gospodari, situată în partea de sud-est a judeţului Covasna, în Munţii Întorsurii, la 26 de km de reşedinţa Sfântu-Gheorghe.
    - Comuna Valea-Mare s-a desprins din comuna Barcani în anul 1999, iar la ultimul recensământ oficial numără 1.177 de locuitori, în proporţie covârşitoare români, numai 13 fiind maghiari şi 17 rromi. Activitatea principală a vălenilor constă în cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Satul nostru a devenit atunci comună de sine stătătoare deoarece, fiind la 14 km de centrul de comună Barcani, era greu ca oamenii să se deplaseze acolo, la Primărie, pentru orice act sau adeverinţă, mai ales în condiţiile de iarnă. În cei aproape 16 ani care au trecut de atunci, pot spune că s-a făcut câte ceva în micuţa şi noua noastră comună. Avem un sediu nou al Primăriei, un cabinet (fosta grădiniţă) pentru un stomatolog pe care sperăm să-l putem aduce în comună, o grădiniţă pe care am mutat-o la şcoală, o şcoală recondiţionată care îndeplineşte acum standardele impuse de comunitatea europeană şi o sală de sport modernă cu nişte cabinete didactice deasupra (clădire nouă). De asemenea, lucrăm acum la două proiecte, unul de reabilitare a Căminului Cultural şi unul de extindere a lui; sunt două proiecte paralele. Facem, practic, o construcţie nouă lângă cămin, care va avea legătura cu clădirea veche prin fostele geamuri. Nu puteam proceda altfel din cauza birocraţiei existente, căci nu aveam actele necesare, şi atunci am preferat să lucrăm cu cele două proiecte în paralel, cum vă spuneam, unul de reabilitare şi altul de extindere. Era vorba despre structura de rezistenţă şi niciun proiectant nu îşi asuma răspunderea pentru că era o chestiune de siguranţă. Vom avea, deci, încă o sală a căminului aflată în legătură cu sala mare veche, dar construcţia nouă va avea şi etaj, la care îi vom găsi utilitatea. Ne-am gândit deja ca acea sală de sus să deservească o orchestră cu instrumente muzicale, să fie ca o sală de repetiţie, în care să ţinem şi costumele populare. Aceasta pentru că, dacă la alte capitole s-au făcut multe în cei 16 ani, cu activitatea culturală nu am excelat până acum şi trebuie să urnim lucrurile şi în acest sens.
    - Vorbiţi-ne puţin despre comună şi despre văleni. Cum staţi cu terenurile, cu agricultura? Cu ce se ocupă vălenii, au şi alte locuri de muncă sau îndeletniciri în afara lucrului pământului şi creşterii animalelor?
    - Cum spuneaţi şi dumneavoastră, comuna Valea-Mare este o localitate mică, dar foarte frumoasă, aşezată la poale de munte. Nu pot spune neapărat că este şi o comună bogată, dar să nu se înţeleagă că este o comună săracă, oamenilor le place munca, sunt harnici, adevăraţi gospodari. Este, însă, o comună eminamente agricolă. Problema noastră este că terenurile sunt pe deal, acolo se face cultura la noi. Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, acum s-au mai şi aprobat legile astea favorabile pe nedrept animalelor sălbatice. N-am nimic cu ele, iubesc animalele, numai că mistreţii intră pe culturile oamenilor şi în gospodăriile lor şi distrug tot. Oamenii au ajuns ca să cultive pe câmp numai plante furajere. Înainte, pe timpuri, câmpul era plin de cartofi, sfeclă, porumb, acum nu mai vezi aceste culturi, pentru că vin mistreţii, distrug, şi oamenii muncesc degeaba. Am mai spus treaba asta, noi „plângem” mereu în legătură cu acest subiect, dar plângem la uşi străine. Răspunzându-vă la partea a doua a întrebării, să ştiţi că locuri de muncă nu sunt foarte multe. Sunt locurile de muncă existente în cadrul instituţiilor de stat din comună (primărie, şcoală etc.) şi mai sunt şi câţiva agenţi economici. Naveta la oraş nu mai este ca pe timpuri, sigur că mai sunt câţiva care au acolo locuri de muncă, dar să nu vă închipuiţi că sunt foarte mulţi.
    - Domnule primar, să revenim, în cadrul discuţiei noastre, la infrastructură, în speţă la DJ 121A, care am văzut, venind spre dumneavoastră, că este din nou prost practicabil, ca să nu spun catastrofal.
    - La acest capitol, cea mai mare problemă a noastră o reprezintă, într-adevăr, drumul judeţean 121A, care ţine de Consiliul Judeţean Covasna. Cândva era catastrofal, apoi, după îndelungi ani, s-a intervenit pe el, dar acum, aşa este, e din nou stricat. Vreau ca şi dânşii să se ţină de cuvânt şi să-l facă odată. Trebuia reabilitat încă de anul trecut, dar lucrarea s-a tot amânat. Noi suntem legaţi vital de acest drum. Cum vă spuneam, exceptând cele câteva societăţi comerciale, nu avem nimic aici, şi atunci dorim, ca singură soluţie pe care o vedem în acest moment, să ne dezvoltăm pe partea de agroturism. Dar cum să faci acest lucru dacă nu ai un drum bun, pe care să vină oamenii la tine? Suntem situaţi într-un spaţiu mirific, avem o deschidere splendidă cu un peisaj foarte frumos. În plus, DJ 121A este cel mai scurt drum dintre oraşul Întorsura-Buzăului şi capitala Sfântu-Gheorghe, este cel mai vechi drum şi, deşi este judeţean de atâta vreme, nici până azi „nu a văzut” asfaltul pe o anumită porţiune a lui. Pe vremuri, pe acest drum mergeau covăsnenii în regat, nu pe drumul din Zagon, care este tot de legătură, dar nu este aşa de bun. Eu sunt primar în Valea-Mare din anul 2000. Atunci, la acea vreme, s-a pus problema ca acest drum să fie reparat şi, prin conducerea PSD, s-a şi refăcut, însă numai partea de asfalt. Am fost mulţumiţi cu treaba asta la timpul acela, dar de atunci nu s-a mai reparat nimic la el. Ba da, s-a mai reparat, dar de la Boroşneu încolo, adică în zona locuită de maghiari. Acesta este adevărul, au fost alte interese care mă depăşesc. Şi am rămas tot aşa, noi vălenii cu drumul stricat, iar bărcănenii, sitenii şi întorsurenii mergând, tot din cauza asta, roată, prin comuna Prejmer (judeţul Braşov), la capitala Sfântu-Gheorghe, şi ocolind mereu o groază de km.
    - Deh, în alte zone ale judeţului Covasna s-au putut reabilita şi asfalta drumurile, chiar dacă multe dintre ele sunt, cu siguranţă, mai puţin importante decât DJ 121A. Acesta este rodul administraţiei UDMR de un sfert de veac încoace, să fim recunoscători!
    - Am simţit ironia din vocea dumneavoastră, şi aveţi dreptate. Sperăm, totuşi, că în viitorul nu foarte îndepărtat va fi reabilitat şi acest drum. Avem şi noi dreptul să ni se aloce fonduri din bugetul judeţean. Acum avem şi proiectul gata şi ni s-a promis că la anul va fi reabilitat. Aşteptăm să vedem promisiunea îndeplinită.
    - Poate la anul aveţi într-adevăr o şansă, nu datorită mărinimiei celor de la Consiliul Judeţean, pe care n-o să-i apuce vreodată dragostea de români, ci pentru că este an electoral şi se mai mişcă pe ici, pe acolo câte ceva… Domnule primar, să trecem la altele. De ani de zile reapare, mereu şi mereu, subiectul acesta al terenurilor din cele două comune învecinate Valea-Mare şi Boroşneu-Mare. Limpeziţi-ne dumneavoastră, din calitate pe care o aveţi: ale cui au fost terenurile iniţial, de ce s-a ajuns la acest conflict interminabil, care este adevărul?
    - Au vălenii dreptate în treaba asta. Înainte de 1965, când s-a încheiat colectivizarea planului în zonă, Valea-Mare a intrat în zona necooperativizată. N-au vrut oamenii să intre în colectiv şi atunci, indiferent de voinţa lor, prin dispoziţie de partid s-a decis că Valea-Mare va lua terenurile din partea dreaptă a pârâului, unde sunt dealuri, iar partea stângă o va lua Boroşneul. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ce a urmat. Cei care au avut teren în partea stângă a pârâului, li s-a luat şi au primit în schimb în partea dreaptă, dar fără acte. După Revoluţie, Boroşneul a împroprietărit de-a valma, dar şi terenurile acestea care fuseseră luate de la văleni prin măsura amintită. În felul acesta, ei s-au văzut cu sacii în căruţă, iar vălenii s-au trezit păgubiţi, pentru că nu au avut acte. Cei de la Boroşneu au venit şi au spus că ei au CF-uri pe terenuri şi nu îi interesează mai departe.
    - Păi bine, şi vălenii nu au şi ei partea lor de vină, că vreme de patru decenii nu i-a interesat soarta scriptică a terenurilor?
    - Aici e chestia, oamenii nu au ştiut ce şi cum, că atunci în comunism aşa era, că terenul e al statului, şi nu i-a mai interesat. Eu personal am căutat în arhive, dar nu am găsit niciun act de schimb. De aici au pornit nemulţumirile, că eu am fixat hotarele. Păi nu puteam proceda altfel, că hotarele astea sunt din ’68, nu puteam eu să fac altele noi acum. Totuşi, vestea bună este că ne-am înţeles cu cei de la Boroşneu-Mare în aşa fel încât zona veche a CAP-ului să rămână la ei, iar unde au terenuri vălenii să rămână la Valea-Mare. Nu se mai poate să mergem aşa la infinit, cu ambiguitatea asta, ba că terenul este al vălenilor şi este înregistrat la Boroşneu, ba că este al celor de la Boroşneu şi este înregistrat la Valea-Mare. De curând, în luna noiembrie, am semnat împreună, la Prefectură, un document şi vom rezolva până la urmă această problemă.
    - Domnule Gheorghe Avram, cum a fost anul care stă să se încheie pentru comuna Valea-Mare?
    - Să ştiţi că 2015 a fost pentru noi, trebuie să recunosc, nesperat de bun. Am fost mulţumiţi de fondurile de care am dispus, a fost un buget mai bun ca niciodată, şi, prin urmare, am şi făcut multe lucruri în comună. Ca să vă dau numai câteva exemple, am să vă spun că am reparat şi pietruit toate drumurile din interiorul comunei, iar drumurile de câmp în proporţie de 95 la sută. Printr-un proiect finanţat de Electrica SA, am început să lucrăm la refacerea reţelei de curent electric, se schimbă stâlpii şi vom avea şi vreo patru transformatoare, astfel încât pe viitor nu vom mai avea probleme din acest punct de vedere. De asemenea, recent am finalizat şi lucrarea de pe pârâul Valea-Mare, iar acum putem spune că suntem feriţi de viituri, pentru că, într-adevăr, s-a făcut tot ce era omeneşte posibil ca să nu fie probleme cu inundaţiile. Lucrările la Şcoala Generală „Mihai Eminescu” au fost şi ele, cum arătam şi mai sus, finalizate. Am avut şi un control de la Inspectoratul Şcolar Judeţean şi cei de acolo s-au arătat mulţumiţi de cum arată acum şcoala noastră.
    - Care mai este stadiul lucrărilor de la Mănăstirea „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, care reprezintă, cu siguranţă, cel mai important punct de atracţie pentru comuna dumneavoastră? Să le spunem cititorilor că este vorba despre un sfânt lăcaş care a fost înfiinţat, în urmă cu două decenii, la iniţiativa regretatului părinte stareţ Gheorghe Avram, văr prim al dumneavoastră, şi a credincioşilor din Valea-Mare, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, pe atunci Episcop al Covasnei şi Harghitei.
    - Da, aşa este. Şi au trecut anii, iar acum părintele stareţ Gheorghe ne veghează din Cer şi îl roagă pe Bunul Dumnezeu să ne ajute pe toţi să reuşim să finalizăm binecuvântata Sa lucrare. În prezent, sunt în curs de a se termina, în spatele corpului D, cantina, sala de mese, chiliile, atelierul şi camerele de oaspeţi. S-a făcut şi o parcare mare şi, între timp, s-a cumpărat şi toată pădurea din spatele mănăstirii. Vorbeam mai devreme despre dezvoltarea zonei, despre faptul că am dori să ne axăm pe turism, pe agroturism. Păi aveţi dreptate, mănăstirea este prima atracţie ca importanţă din comuna noastră, s-ar putea face în jurul ei pensiuni, s-ar dezvolta zona. Dar, ce să faci până nu ai un drum ca lumea. Totuşi, vă pot spune că a sosit deja primul investitor serios, un domn din comuna covăsneană Zăbala, care vrea să ridice o pensiune, a închiriat păşune pentru o pârtie de schi, deci s-a apucat de treaba. Are şi un lac, care este plin de pescari în fiecare zi. Ne bucurăm, căci îl cunoaştem pe acest domn şi ştim că va face o investiţie mare aici. Prin urmare, vor veni după dânsul şi alţii, dar iarăşi ne întoarcem la discuţia cu drumul judeţean 121 A…
    - Vă mulţumesc pentru că ne-aţi primit cu amabilitate, ca de fiecare dată.
    - Şi eu vă mulţumesc şi vă mai aşteptăm în comuna noastră.

    Categorie:


    0 0

    Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate (Hatvannegy Varmegye Ifjusagi Mozgalom - HVIM) n-a apărut brusc printre noi, după ani de clandestinitate. Nu. HVIM a fost o prezenţă constantă, vizibilă şi agresivă la fiecare eveniment revizionist organizat cu sprijinul autorităţilor locale şi aprobarea tacită a Guvernului de la Bucureşti.
    Ani la rând, la Josesi, din banii Primăriei sau ai Consiliului Judeţean Harghita - adică ai cetăţenilor români - s-au finanţat Taberele de Vară unde extremiştii de la Jobbik sau HVIM, recunoscuţi astăzi ca terorişti, şi-au alimentat propria isterie. Ani la rând, propaganda revizionistă maghiară, interzisă în Slovacia, spre exemplu, a fost îmbrăţişată de autorităţile româneşti. Ani la rând, instituţii locale autohtone, ale statului român, au contribuit la formarea teroristului de azi. L-au alimentat ideologic în şcolile de vară de pe teritoriul ţării noastre, l-au protejat sub paravanul multiculturalismului, i-au girat revendicările absurde prin fiecare discurs susţinut de oamenii cu funcţii în stat la taberele „ţinutului secuiesc”.
    În teritoriu, preşedinţii de consilii judeţene sau primarii UDMR/PCM au finanţat, din bani publici, şi au legitimat, fără discernământ, fiecare eveniment la care extremiştii, astăzi terorişti, de la HVIM au jucat un rol esenţial. Iată doar câteva dovezi:
    În 2011, Consiliul Judeţean Covasna, condus de UDMR-istul Tamas Sandor, a finanţat „programul cultural” Szekely Sziget al celor de la HVIM. Aici, tinerii au participat la manifestaţia aşa-zis culturală unde au învăţat să tragă cu arma; în 2011, primarul UDMR din Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad Andras, a autorizat HVIM să vândă materiale de propagandă revizionistă la „Zilele Sfântu-Gheorghe”; în noiembrie 2012, extremiştii de la HVIM participă alături de UDMR la un miting revizionist la Sfântu-Gheorghe; 15 martie 2013: HVIM a defilează la Târgu-Secuiesc în deschiderea paradei dedicată Zilei maghiarilor de pretutindeni, manifestare la care a participat şi vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt; în august 2013, primarul din Joseni (Harghita) a finanţat tabăra EMI/Jobbik/HVIM şi, potrivit propriilor declaraţii, a „făcut lobby pentru ca tabăra să fie organizată în localitatea pe care o conduce”; în octombrie 2013, liderul Jobbik şi mai mulţi militanţi HVIM au fost prezenţi la marele marş al secuilor organizat de UDMR în Covasna; în decembrie 2013, militanţii HVIM tulbură liniştea publică la marşul de Ziua Naţională de la Sfântu-Gheorghe, iar autorităţile nu intervin; în februarie 2014, criminalul de război Wass Albert a fost omagiat de membrii HVIM în două oraşe conduse de primari UDMR, în incinta unor clădiri publice; pe 6 august 2014, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba (UDMR), a fost prezent la tabăra extremiŞtilor EMI/Jobbik/HVIM; în octombrie 2014, primarul UDMR din Sfântu-Gheorghe a explicat că organizaţia HVIM - al cărei membru este şi teroristul zilei (Beke Istvan Attila - n.r.) - trebuie tratată cu indulgenţă.
    Extremiştii de la HVIM funcţionează în România sub paravanul Asociaţiei Szent Laszlo Serege, astfel beneficiind de finanţare atât de la autorităţile locale conduse de UDMR, cât şi din Ungaria. Mai multe tabere „Insula Secuiască” sau EMI, organizate de HVIM, au fost finanţate an de an de Primăria Târgu-Secuiesc. Edilul nu se ferea să admită că susţine din bani publici manifestaţiile la care participau liderii de seamă ai extremiştilor. O hotărâre din 2012 arată că Primăria Târgu-Secuiesc a finanţat cel puţin 6 asemenea evenimente.
    (Articol preluat de pe www.comisarul.ro, din 2 decembrie 2015)

    Categorie:


    0 0

    O nouă dovadă de scleroză politică. Cine a lansat o asemenea schimbare a Zilei Naţionale, propunând o altă dată legată de un alt eveniment al istoriei noastre, se prezintă sec la minte, cu scopuri spre acţiuni antiromâneşti sau sunt beneficiarii contribuţiilor pentru propagandă regală.
    La una din sesiunile Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, la Alba-Iulia, „revoluţionarul” Marian Munteanu a avut tupeul să lanseze chiar aici propunerea de a se schimba Ziua Naţională cu cea de 10 mai. Motivaţia propunerii era că în ziua de 1 Decembrie îi îngheaţă mâna pe drapel. Ridicol, degradant, josnic!
    De curând, se vehiculează din nou propunerea schimbării Zilei Naţionale, precum şi a Imnului de Stat actual. Este interesant dacă nu cumva este o făcătură tot a lui Marian Munteanu, iniţiindu-se şi strângerea de semnături. Aceeaşi propunere pentru ziua de 10 mai ca zi naţională este lansată şi de doamna Zoe Petre (şi cine ştie de câţi alţii, căci am auzit că şi pe la Covasna sunt inepţi din ăştia), motivându-se că e Ziua Independenţei. Nu mă plec în faţa titlului domniei sale, de profesor universitar, pentru că dovedeşte un bagaj de cunoaştere incomplet în cernerea faptelor. Departe de a mă situa într-o postură superioară, găsesc că faptele istorice sunt clare. Se ştie că 9 mai este ziua independenţei marcată de două evenimente, care nu suportă mistificare. Independenţa de sub turci era independenţa unei Românii ciuntite de Moldova şi de Transilvania, iar cea de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial găsea România din nou ciuntită de spaţiul Moldovei. Singurul eveniment când România a devenit completă, reîntregită, unită, este momentul Marii Uniri, spre reeditarea căruia luptăm acum din nou. Consider un act de trădare naţională exprimarea gândului de a se şterge semnificaţia Zilei de 1 Decembrie, ziua încărcată de cel mai puternic sentiment de românism. Propagandiştii schimbării se vor strategici, transparenţi, încercând să depăşească cu discreţie miezul nopţii de 9 mai spre 10 mai, afirmând că în dimineaţa zilei de 10 mai s-a proclamat independenţa. Infantilism fâlfâit inconştient.
    La nivelul domniei sale, este posibil ca doamna Zoe Petre să nu fi meditat asupra faptului că o astfel de decizie ar însemna o lovitură pe la spate dată Transilvaniei. Nu intuieşte soarta Transilvaniei care ar fi o altă Românie, pentru că aici nu s-ar renunţa la Ziua Naţională a Unirii. N-a intuit că suntem pregătiţi să ne prindem într-o încleştare cu ungurii, decât să devenim iar slugile lor. N-a reuşit să pătrundă gravitatea propunerii naive pe care o face, întrucât aducându-l pe Hohenzollern la cârma Ţării, va fi o nouă răscoală de la 1907, pentru că ţăranii români vor fi iarăşi despuiaţi de pământ şi Ţara va ajunge din nou în regim de „mizeri şi bogaţi”. Având regalitate în Ţară, ne-am afla la răscruce de vânturi, mai ales că acum avem şi preşedinte neamţ, propulsat de succesul funcţiei de primar cu merite urmare declarării oraşului condus de dumnealui drept capitală europeană (au uitat să adauge „săsească”), neluându-se în consideraţie că România are oraşe cu un mai solid şi înalt prestigiu. Şi aşa stând lucrurile, e liber să prorocim o alianţă Hohenzollern - Iohannis în urma căreia vom ajunge de râpă.
    Nimic rău despre Imnul Naţional actual. Dar e vechi.
    Să luăm în seamă „Cântecul Tricolorului” lui Ciprian Porumbescu, motiv muzical care a entuziasmat lupta bucovinenilor contra forţelor oprimatoare ale imperiului austriac. Să înţelegem faptul că între drapel, ca element fizic de simbol, şi creaţia literar artistică se realizează o simbioză patriotică, în timp ce în imnul actual nu există nicio referire la drapel. În loc de „ostaşi, cu steagu-n frunte!”, îndeamnă pe „preoţi cu crucea-n frunte”, ceea ce nu era rău, dar nu esenţial. În imnul actual, conţinutul a fost marca momentelor luptei pentru libertate, angajamentul sacrificiului:
    „Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină
    Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!”.
    Acum, că ne-am câştigat libertatea, un argument pentru adoptarea „Cântecului Tricolorului” lui Ciprian Porumbescu este mesajul unui viitor luminos sub faldurile drapelului sfânt: „Pân’ pe cer şi cât pe lume / Vor fi aste trei culori, / Vom avea un falnic nume / Şi un falnic viitor”.
    Dorinţa lui Ciprian Porumbescu, exprimată în finalul „Cântecului Tricolorului”: „Pe mormânt atunci să-mi puneţi / Mândrul nostru Tricolor!” îşi găseşte astăzi ecoul în gestul patriotic de a recunoaşte meritele ostăşeşti, aşternându-se drapelul pe sicriu şi arborându-se deasupra mormântului eroilor.
    În viziunea multor comentatori, chemarea „Deşteaptă-te, române!” a devenit motiv de ironie, deoarece trecem prin multe momente grele, nedrepte şi nemulţumitoare, iar noi nu ne mai deşteptăm.

    Categorie:


    0 0

    „Astăzi, în duh de rugăciune, Biserica „Izvorul Tămăduirii” şi „Schimbarea la Faţă” din staţiunea Covasna a primit binecuvântarea ca icoanele ce o împodobesc să fie făcătoare de minuni”
    (PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei)

    Duminică, 29 decembrie 2015, în ajunul prăznuirii Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, şi a Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, biserica de lemn din staţiunea Covasna, cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Schimbarea la Faţă” a primit, prin lucrarea sfinţitoare a Preasfinţitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, darul binecuvântării picturii care o înveşmântează.
    Pentru început, considerăm important să menţionăm câteva repere fundamentale privind istoricul acestui sfânt lăcaş de închinăciune, emblematic pentru staţiunea Covasna. Ridicată între anii 2006-2008, la iniţiativa şi prin purtarea de grijă nemijlocită a Înaltpreasfinţitului Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, pe atunci Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, biserica (având hramul iniţial „Izvorul Tămăduirii”, întregit apoi cu hramul „Schimbarea la Faţă”) l-a avut, încă de la început, ca paroh pe părintele Cristian Vlad Irimia şi a fost sprijinită de mai mulţi ctitori şi binefăcători covăsneni (Ioan Condrea, Matei şi Cornelia Schinteie, pictori iconari care au pictat gratuit catapeteasma, în anul 2013), dar şi credincioşi din toată Ţara, sosiţi la tratament. Târnosirea acestei biserici a fost săvârşită de IPS Ioan, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa a sute de credincioşi, în data de 4 noiembrie 2012, atunci când părintele Irimia a fost hirotesit la treapta de iconom. În anul 2014, au început lucrările de pictare a pereţilor şi a boltei bisericii în tehnica Al Secco, de o echipă coordonată de pictorul bisericesc Dumitru Bălaşa. În acest context şi părintele Ioan Bercu, protopop de Sfântu-Gheorghe, a reliefat în cuvântul său câteva repere ale devenirii acestui sfânt lăcaş, cu o istorie care coboară până în secolul al XIX-lea, de pe vremea Sfântului Ierarh Andrei Şaguna şi din primele decenii ale veacului trecut, din vremea arhipăstoririi Mitropolitului Nicolae Bălan; ambii au dorit să existe un loc de închinare românesc şi ortodox la Covasna, în duhul Bisericii strămoşeşti a românilor, trăitori de veacuri, pe aceste meleaguri.
    Fără urmă de îndoială, întotdeauna este o nespusă bucurie şi o mare binecuvântare, pentru fiecare credincios în parte, să participe la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. Cu atât mai mare este această bucurie duhovnicească atunci când, aşa cum a subliniat Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, în cuvântul său de învăţătură, în aceeaşi zi au fost săvârşite mai multe Sfinte Taine, începând cu Taina Spovedaniei (săvârşită de preoţii slujitori şi duhovnici în seara anterioară sau în acea dimineaţă), continuate cu Dumnezeiasca Liturghie, care reprezintă „cununa tuturor rugăciunilor de pe pământ” şi întregite cu taina hirotoniei, întru preoţie şi diaconie, căci, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii din acea duminică, prin punerea mâinilor Episcopului, prin rugăciunile preoţilor slujitori, ale poporului binecredincios şi prin puterea sfinţitoare a Sfântului Duh, a fost hirotonit preot părintele diacon Vasile Antonie Tămaş (pentru Parohia Vâlcele, Protopopiatul Sfântu-Gheorghe) şi diacon tânărul Gheorghe Radu (pentru Parohia Barcani, Protopopiatul Întorsura-Buzăului). La data apariţiei acestui număr, părintele diacon Gheorghe a fost hirotonit preot, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii Arhiereşti de la Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc, în chiar duminica hramului acestui sfânt lăcaş, la prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, şi a fost instalat la Biserica „Sfântul Nicolae” din Barcani, joi, 10 decembrie 2015.
    Personal, m-am convins, o dată în plus, de faptul că lucrurile bine întocmite şi aşezate cu bună rânduială sunt întotdeauna bineplăcute în faţa lui Dumnezeu, căci (aveam să aflu ulterior), la un an de la mutarea la cele veşnice a părintelui Gheorghe Radu (tatăl actualului tânăr preot bărcănean), care slujea în această parohie din ianuarie 1995, fiul său îi va continua activitatea misionară şi pastorală în aceste binecuvântate meleaguri româneşti. Cu această ocazie, părintele Florin Tohănean, protopop al Protoieriei Întorsura-Buzăului (cel care l-a sprijinit şi l-a îndemnat pe tânărul Gheorghe Radu să urmeze lucrării spirituale a tatălui său), a menţionat în cuvântul său de mulţumire adresat Preasfinţitului Părinte Episcop Andrei faptul că în această zi s-a împlinit o bucurie a credincioşilor români ortodocşi din Protopopiat şi din Parohia Barcani, ca o bună şi frumoasă nădejde pentru ca ceea ce s-a sădit în ogorul Bisericii să dea rod bun, însutit, în cel mai scurt timp. De asemenea, domnul Gheorghe Marin, primarul comunei Barcani, naşul de cununie al tânărului preot Gheorghe Radu şi prieten vechi şi bun al tatălui acestuia până la trecerea sa la viaţa cea veşnică, a subliniat, la rândul său, emoţia puternică pe care a trăit-o împreună cu numeroşii localnici, fii ai comunei, atunci când tânărul Gheorghe Radu a fost hirotonit, ca un semn al continuităţii şi al împlinirii gândurilor celor bune ale celor apropiaţi, dar şi ale rugăciunilor părintelui său, vrednicul de pomenire preot Gheorghe Radu.
    În acelaşi context, al bunei rânduieli, care trebuie să se întemeieze mereu pe relaţia primordială şi pe raportarea permanentă a omului cu Dumnezeu, cuvântul de învăţătură al Preasfinţitului Părinte Andrei, la tâlcuirea Evangheliei de la Duminica a XXX-a după Rusalii (Luca 18, 18-27; Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor), a început, paradoxal, printr-o întrebare adresată întregului popor adunat în biserica de lemn din Covasna: „Iubiţi credincioşi, vă preocupaţi de viaţa cea veşnică? Noi oamenii, din păcate, în relaţia cu Dumnezeu nu ne mai raportăm ca la un Dumnezeu mântuitor, ci ne raportăm ca la un om care primeşte, la schimb, ceea ce-i dăm. Ţinta noastră, a creştinilor, este mântuirea; pe acesta trebuie să o câştigăm”. În acest context, al preocupării faţă de lucrul cel mai de preţ pe care trebuie să-l urmărească orice creştin - mântuirea sufletului întru şi prin Hristos -, Preasfinţitul Andrei a subliniat rolul primordial pe care l-a avut în trecutul istoric şi-l are (cu atât mai mult în zilele acestui prezent nebulos!) familia creştină, chintesenţă şi chezaşă a bunei rânduieli din societatea românească. Credinţa, rugăciunea, comuniunea cu Dumnezeu şi faptele cele bune reprezintă tot atâtea trepte spre împăcarea omului cu Cerul şi cu Dumnezeu, cu aproapele său şi (nu în ultimă instanţă!) cu sine însuşi.
    După săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, Preasfinţitul Părinte Andrei a binecuvântat pictura bisericii, realizată de o echipă a pictorului Dumitru Bălaşa, şi a spus: „Astăzi, îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să ajungem această sfântă şi binecuvântată zi, în care rodul ostenelilor părintelui Cristian Vlad Irimia şi ale dumneavoastră tuturor, pentru pictura aceasta minunată, dumnezeiască, a primit putere sfinţitoare”. Pentru lucrarea osârduitoare a părintelui Cristian Vlad, ierarhul locului l-a învrednicit pe acesta cu rangul de iconom stavrofor, în conformitate cu Canoanele şi rânduielile administrative ale Bisericii.

    Gramată. † Andrei, prin Harul lui Dumnezeu Episcop al Covasnei şi Harghitei. După Harul şi Puterea Prea Sfântului Duh, împărtăşit de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfinţilor Săi ucenici şi apostoli şi prin ei episcopilor prin punerea mâinilor într-o succesiune neîntreruptă până azi, Învrednicindu-ne şi Noi a fi urmaşi aceloraşi Apostoli, prin lucrarea arhierească, având puterea apostolească de a aşeza cinuri şi trepte bisericeşti şi a le împărtăşi celor ce sunt vrednici, ascultând şi de sfatul slăvitului Apostol Pavel, care spune în Epistola întâi către Timotei: „Preoţii care-şi îndeplinesc bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”; pe temeiul rapoartelor organelor administrative bisericeşti şi din încredinţarea pe care Ne-au făcut-o personal despre osârdia şi lucrarea desăvârşită săvârşită pentru păstorirea credincioşilor, precum şi întru slava Bisericii Ortodoxe cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”; Am socotit de bine să învrednicim pe Preacucernicul Preot Irimia Cristian Vlad de la Parohia Ortodoxă Covasna-Staţiune, Protopopiatul Sfântu-Gheorghe, să poarte rang de Iconom Stavrofor în semn de adâncă mulţumire şi smerită închinare Prea Milostivului Dumnezeu pentru binefacerile ce a revărsat asupra Sfintei Biserici Ortodoxe Române şi asupra Noastră. Nădăjduim că această cinstire va fi pentru Preacucernicia Sa temei de a lucra mai departe cu toată râvna pentru Biserica noastră strămoşească şi pentru propăşirea Patriei noastre, iar pentru ceilalţi clerici va fi un îndemn de a-şi spori zelul lor pastoral şi munca pentru binele obştesc, spre fericirea şi mântuirea credincioşilor şi spre mângâierea şi mulţumirea Noastră. Pentru cele mai sus arătate, se dă această Gramată, întărită cu semnătura Noastră şi cu pecetea oficială. Dată în Reşedinţa Episcopală din Miercurea-Ciuc, astăzi, 29 noiembrie 2015, † Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.

    Totodată, Preasfinţitul Andrei i-a menţionat, într-un Act de cinstire şi pe „bunii credincioşi ctitori şi binefăcători din Parohia Ortodoxă Covasna-Staţiune”, care au dat dovadă de râvnă şi dăruire pentru „sprijinirea lucrărilor de pictare a bisericii parohiale cu hramul „Izvorul Tămăduirii” şi „Schimbarea la Faţă”, susţinând în acelaşi timp cu însufleţire acţiunile pe tărâm bisericesc şi împlinind astfel cuvântul apostolului, care ne zice: „Slujba ta fă-o deplin” (II Timotei, 4, 4); de asemenea, un Act de cinstire, împreună cu arhiereasca binecuvântare şi cu îndemnul de a spori, în continuare, „în tot lucrul bun, spre salva lui Dumnezeu şi slujirea aproapelui” a fost acordat şi domnilor Stelian Titus Gomboş, inspector superior din cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte, şi Marius Obreja, senator de Covasna, pentru aceleaşi merite deosebite, pentru „râvna, dărnicia şi dragostea creştinească şi pentru sprijinul acordat” aceloraşi lucrări de pictare.
    Voi încheia aceste gânduri raportându-mă din nou la cuvintele adresate, în această binecuvântată zi, de Preasfinţitul Andrei: „Iar dumneavoastră, iubiţi credincioşi şi credincioase, să fiţi, după cum vă ştiu, oameni de nădejde ai Bisericii, ai Neamului şi ai Patriei noastre! Dacă, lumeşte vorbind, la 1 Decembrie urăm „La Mulţi Ani, România!”, ne gândim la bietul pământ românesc care a fost apărat cu sânge sfinţit de către cei pe care-i pomenim, eroii noştri. Să-L întâmpinăm pe Hristos Domnul, Cel ce Se naşte, în ieslea sufletelor noastre, curăţite şi primenite prin Taina Spovedaniei şi să-L primim cu bucurie prin Taina Euharistiei de la Dumnezeiasca Liturghie, aceea care este cununa tuturor rugăciunilor de pe pământ”.

    Categorie:


older | 1 | .... | 95 | 96 | (Page 97) | 98 | 99 | .... | 129 | newer