Mi-am dorit mult, mi-am dorit cu ardoare, în ultimii ani, să pot serba Ziua Naţională a României împreună cu prietenii mei români din Covasna. Aceasta, mai ales pentru că una dintre cele mai frumoase, cele mai calde, mai ziditoare şi înălţătoare experienţe pe care am trăit-o în ultimii cinci ani este legată, fără urmă de îndoială, de cunoaşterea românilor din estul şi sud-estul Transilvaniei, aşezaţi (prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi prin rosturile ascunse ale vremurilor istorice) în curbura interioară a Carpaţilor, într-o zonă mult-încercată de vitregiile timpurilor, trecute sau actuale. Totul a pornit în anul 2011, atunci când am purces la dezvoltarea unui proiect personal care privea cunoaşterea, cercetarea, consemnarea şi valorificarea spiritualităţii şi culturii tradiţionale româneşti din judeţele Covasna şi Harghita. Am constatat (atunci, dar mai cu seamă acum, după aproape cinci ani de la acele începuturi) faptul că acest demers, recuperator pentru fiinţa spirituală a Poporului Român, nu poate fi realizat, decât parţial, prin iniţiative personale. Cu toate acestea, constatând lipsa de iniţiativă a factorilor de decizie de la nivelul central instituţional, privind conceperea şi realizarea unui program naţional pentru păstrarea tezaurului de cultură şi spiritualitate românească din această zonă, am hotărât să persist în această „aventură” solitară, în direcţia aprofundării cunoaşterii realităţilor sociale şi culturale, care caracterizează relaţiile interetnice şi situaţia românilor trăitori pe aceste meleaguri, în contextul unei paradoxale situaţii de minoritate, aflată în însăşi inima Ţării. Astfel am ajuns, în acest an, să cunosc bucuria participării la sărbătoarea de 1 Decembrie în trei localităţi din judeţul Covasna.
Duminică, 29 decembrie, după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii Arhiereşti la Biserica de lemn din staţiunea Covasna, cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Schimbarea la Faţă” (care a primit în acea zi, prin lucrarea sfinţitoare a Preasfinţitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, darul binecuvântării picturii care o înveşmântează), ierarhul românilor din Eparhia Munţilor a spus, la finalul cuvântului de învăţătură adresat poporului: „Să ne ajute Dumnezeu ca Ziua Naţională să fie o sărbătoare frumoasă: şi la Târgu-Secuiesc şi la Sfântu-Gheorghe. La Târgu-Secuiesc vom fi împreună şi cu domnul prefect de Harghita şi cu domnul general Marius Giurcă, şeful Brigăzii de la Miercurea-Ciuc, să „întărim” puţin şi „garnizoana” din acel oraş”. Dar, mai înainte de ziua de 1 Decembrie, Preasfinţitul Părinte Andrei a participat, imediat, în acea duminică, la adunarea festivă din cartierul Voineşti al oraşului Covasna, desfăşurată în faţa Bisericii Ortodoxe cu hramul „Înălţarea Domnului”, din Piaţa Eroilor, lăcaş de cult care este străjuit de Monumentul Ostaşului Român şi de bustul Episcopului Justinian Teculescu. Pe o vreme nu foarte prietenoasă, cu vânt şi lapoviţă, a fost intonat Imnul de Stat al României de toţi participanţii şi întreaga asistenţă. Au fost prezenţi ostaşi ai Garnizoanei Militare din Sfântu-Gheorghe (conduşi de comandantul col. Gheorghe Lupu), autorităţi centrale şi locale: dr. Codrin Munteanu - secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale, Sebastian Cucu - prefectul judeţului Covasna, Tiesz Janos - primarul oraşului Covasna, Gheorghe Marin - primarul comunei Barcani şi Marius Obreja - senator de Covasna. Preasfinţitul Părinte Andrei, împreună cu un sobor de preoţi, a oficiat slujba de pomenire pentru eroii care s-au jertfit pentru apărarea Ţării şi întregirea Neamului, având credinţa fierbinte că Dumnezeu va veghea asupra acestui pământ sfinţit cu sângele jertfei lor, pentru ca fiii şi nepoţii lor să trăiască într-o Românie demnă şi prosperă. În acest context, mi-am amintit de cuvintele pilduitoare, care fuseseră adresate, cu dragoste părintească dar şi cu durere, de PS Andrei cu doar o oră în urmă, de la altarul Bisericii de lemn din Covasna: „Dacă eroii noştri s-au jertfit pentru pământul străbun şi pentru viitorul urmaşilor lor, noi, aceşti urmaşi, nu mai vrem decât un trai cât mai bun, pentru care ne-am vinde şi sufletul, într-o Europă descreştinată, iar pentru Dumnezeu nu mai avem timp şi nici dispoziţie”. Poate că tânăra şi foarte tânăra generaţie, prin frumoşii copilaşi din Voineşti-Covasna, să fie mai deschişi decât părinţii lor către cele sfinte, după cum se spune şi în Evanghelia după Matei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33) şi iarăşi: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3).
În ziua următoare, a prăznuirii Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, şi a Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, bucuria sărbătorii a fost umbrită de o veste care a căzut ca trăsnetul: a fost furat Drapelul Tricolor de la Monumentul Ostaşului Român din Sfântu-Gheorghe! Mâini criminale, aflate sub ascultarea unor minţi bolnave de ură şi neliniştite de un iredentism care se pare că a devenit endemic în sud-estul Transilvaniei, au înfăptuit ceea ce oamenii cu o conştiinţă rezonabilă nici nu îndrăznesc să gândească. Oare ce s-a urmărit, prin acest act de vandalism şi de ofensă la adresa însemnelor Statului? Intimidarea românilor minoritari în Sfântu-Gheorghe? Batjocorirea Zilei Naţionale a României? Punerea „la încercare” a autorităţii Statului Român, în această parte de Ţară în care autoritatea oficială nu prea se exercită? Nu este de competenţa mea şi nici nu intenţionez să mă pronunţ în această chestiune. Cert este că a fost o acţiune concertată, dacă ne gândim că şi la Târgu-Secuiesc a avut loc, în aceeaşi zi, un incident cu mult mai grav, caracterizat de organele competente drept „un potenţial atac terorist cu materiale pirotehnice”. Din fericire pentru starea de spirit a românilor participanţi la sărbătoarea Zilei Naţionale, autorităţile nu au mediatizat acest incident decât după ce paradele militare şi manifestările populare din cele două oraşe au luat sfârşit, după ora prânzului, în ziua de 1 Decembrie.
În acest context tensionat şi îngrijorător (ale cărui proporţii nu le cunoşteam la acea oră), am avut totuşi bucuria de a fi prezent la manifestările dedicate zilei de 1 Decembrie la Târgu-Secuiesc, mai întâi cu slujba pomenirii eroilor (săvârşită de Preasfinţitul Andrei şi de un sobor de preoţi, la troiţa ridicată în curtea Bisericii „Pogorârea Duhului Sfânt”), care a fost urmată de cuvântul de învăţătură al Preasfinţitului Părinte şi de cuvântările prefecţilor judeţelor Covasna (Sebastian Cucu) şi Harghita (Jean Adrian Andrei), care s-au referit la însemnătatea Actului Unirii de la 1918 şi la importanţa raportării permanente la această zi, ca o datorie sfântă a Poporului Român de pretutindeni. Au mai fost prezenţi, de asemenea, generalul Marius Giurcă - comandantul Brigăzii 61 Vânători de Munte „General Virgil Bădulescu” din Miercurea-Ciuc, colonelul Gheorghe Lupu - comandantul Garnizoanei Militare din Sfântu-Gheorghe şi senatorul Marius Obreja. Dincolo de parada militară şi de simbolica Horă a Unirii în care s-au prins sutele de români participanţi la acest eveniment, lucrul cel mai impresionant a fost (pentru mine, un simplu bucureştean „rătăcit de bunăvoie” prin judeţul Covasna) participarea la defilare a întregii asistenţe (sutele de oameni, în frunte cu Armata Română şi cu oficialităţile) prin centrul oraşului Târgu-Secuiesc. Au fost momente înălţătoare, atunci când, pe străzile vechiului târg, care s-au „colorat” brusc cu falduri tricolore româneşti, au răsunat marşurile istorice ale ostaşilor români, ca o rememorare a Marii Uniri.
Prin purtarea de grijă a prietenilor mei, în aceeaşi zi de 1 Decembrie am fost bucuros să particip şi la manifestările de la Sfântu-Gheorghe. Soarele strălucea cu o lumină caldă, aproape ireală, în ciuda unui vânt puternic, care zburătăcea norii de pe cer. Socotesc că este important să menţionez contribuţia Primăriei din comuna Vâlcele şi implicarea nemijlocită a viceprimarului acestei comune, Nicolaie Cucu, care a organizat, în deschiderea evenimentelor sărbătoreşti care aveau să se desfăşoare la baza Grupului Statuar „Mihai Viteazul”, un marş simbolic la care a participat un grup de 20 călăreţi vâlceleni, însoţind o căruţă care a simbolizat deplasarea românilor din 1918, la Alba-Iulia. De asemenea, Corul „Voievozii Munţilor”, tot din Vâlcele, a susţinut un program artistic care a cuprins mai multe piese cu o simbolică încărcătură patriotică. Alături de oficialităţile prezente (prefectul Sebastian Cucu, comandantul Garnizoanei Militare, colonelul Gheorghe Lupu, senatorul Marius Obreja şi deputatul Horia Grama), asistenţa a cuprins oameni de toate vârstele (copii, tineri şi vârstnici), pe care i-am văzut, în acele clipe, uniţi şi fericiţi sub faldurile tricolore româneşti, chiar dacă vicisitudinile traiului zilnic într-un context interetnic nu foarte prietenos cu românii i-au determinat, pe mulţi dintre ei, să „rupă” unitatea şi să se disipeze într-o individualitate atomizantă, atent şi abil speculată de cei care doresc eliminarea elementului etnic românesc din această zonă. La baza Grupului Statuar „Mihai Viteazul” au fost apoi depuse coroane de flori: din partea autorităţilor judeţene şi locale (inclusiv din partea Consiliului Judeţean şi Primăriei Sfântu-Gheorghe, ai căror lideri s-au remarcat, însă, printr-o elocventă absenţă, ca de obicei!), din partea Primăriei Vâlcele, a instituţiilor deconcentrate ale Statului, asociaţiilor culturale şi civice româneşti, partidelor politice, oamenilor de omenie care simt şi trăiesc româneşte, în această parte de Ţară. O paradă militară, prin care s-au prezentat armamentul şi tehnica aflate în dotarea Garnizoanei din Sfântu-Gheorghe, a condus către finalul de mare încărcătură emoţională: Hora Unirii - intonată vocal de Corul „Voievozii Munţilor” din Vâlcele şi jucată, cu patos şi cu bucurie, de miile de oameni, români şi maghiari din Sfântu-Gheorghe şi din împrejurimi.
În toate aceste rânduri pe care le-am expus trebuie să mărturisesc şi să recunosc un anume grad de subiectivism în nemărginirea bucuriei de a fi alături de prietenii mei români din Arcul intracarpatic, la sărbătorile Zilei Naţionale. Nici nu ar avea cum să fie altfel, deoarece, aşa cum menţionam încă de la începutul aşternerii acestor gânduri, unele dintre cele mai frumoase experienţe şi lecţii de viaţă mi-au fost dăruite, în ultimii cinci ani, mai ales datorită contactului nemijlocit cu aceşti oameni minunaţi şi cu ale lor crezuri fundamentale care se află la originea organizării programelor şi evenimentelor legate de sărbătoarea Zilei Naţionale a României, ca o lecţie veritabilă a păstrării, dăinuirii şi transmiterii valorilor culturale şi spirituale ale identităţii româneşti, a patriotismului şi conştiinţei naţionale, tot mai mult puse la încercare în aceste vremuri tulburi.

Festival de Colinde si Obiceiuri de Iarna " CRACIUNUL la ROMÂNI"

Editia a XXV-a
7 - 13 decembrie 2015

Iată, încă fiind în duhul sfintei sărbători a Naşterii Domnului, la numai două zile după aceasta, Biserica ne aşează spre prăznuire un martiraj petrecut la scurtă vreme după întemeierea Bisericii Creştine, învăţând din aceasta că - toţi care în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (cf. Romani 6, 3). Creştinismul înseamnă jertfă, sacrificiu în şi pentru Hristos. Mărturie ne stă calendarul nostru creştin unde, în fiecare zi, pomenim pe mucenici şi muceniţe care au suferit cumplit doar pentru că au dorit să urmeze în faptă şi în cuvânt Domnului Hristos, iar torturile şi moartea nu le-au putut deloc zdruncina credinţa. Căci aşa ne rugăm şi în finalul Acatistului Sfintei Cruci: „De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste? Ruşine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii...”.
Astăzi îl pomenim pe Sfântul Apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon, Ştefan.
Sfântul Arhidiacon Ştefan este unul dintre cei şapte dia¬coni, alături de Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae, prozelit din Antiohia, care au fost preferaţi de Apos¬toli să-i degreveze de responsabilităţile privind activităţile filantropice.
De altfel, motivul alegerii şi hirotoniei lor se găseşte con¬semnat în Faptele Apostolilor 6, 1: „Eleniştii cârteau împo¬triva evreilor, pentru că în slujirea zilnică, la mese, văduvele lor erau trecute cu vederea”. Cârteau pentru că Apostolii nu mai răzbeau să le facă faţă, obştea creştinilor crescând de la o zi la alta. Astfel, cei şapte au fost chemaţi să descopere fericirea veşnică în iubirea şi slujirea aproapelui.
Sfântul Ştefan - în greceşte Stephanos, un nume pro¬venit din aramaicul Kelila, care înseamnă „coroană” - era un iudeu elin, „bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” (6, 5), „plin de har şi de putere, care făcea minuni şi semne mari în popor” (6, 6). Era format la şcoala lui Gamaliel, pro¬fesorul lui Saul, devenit mai târziu Pavel.
Sfântul Evanghelist Luca spune despre Sfântul Ştefan că „nimeni nu putea să-i stea împotriva înţelepciunii şi Du¬hului cu care el vorbea” (6, 10). Era o înţelepciune care izvora din comoara înţelepciunii şi a cunoştinţei lui Hristos (Coloseni 2, 3). De aceea, avea o înţelepciune de invidiat. Şi aceasta se vede din cele puse la cale de unii din sinagoga numită a liberţilor, adică a celor ce proveneau din rândurile cireneilor şi ale alexandrinilor sau ale celor din Cilicia şi din Asia (6, 9).
Aceştia îl acuzau pe Ştefan că ar fi grăit blasfemii împo¬triva lui Moise, împotriva Legii, a datinilor Şi chiar a Templului (6, 13).
Pe fondul acestor acuze, l-au dus în Sinedriu (6, 12) constituit ad-hoc, ca şi în cazul procesului lui Iisus; mai ales că şi completul de judecată era acelaşi. Şi ca să le demonstreze că acuzele lor erau nefondate, Ştefan le-a ţinut una dintre cele mai profunde prelegeri, consemnată fără economie de cuvinte de autorul Faptelor Apostolilor (capitolul 7).
Cuvântarea Sfântului Ştefan este structurată astfel: în prima parte (7, 1-20) le-a vorbit despre Patriarhii Avraam, Isaac, Iacob, precum şi despre Iosif, care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, din invidie; în partea a doua le-a vorbit despre istoria poporului ales în timpul lui Moise (7, 20-46); iar în partea a treia le-a vorbit despre Templul lui Solomon - iniţiat de regele David - şi a criticat comportamentul celor împietriţi la inimă şi a celor netăiaţi împrejur, care stau îm¬potriva Duhului Sfânt, aducându-le aminte de comportamen¬tul părinţilor lor faţa de profeţi şi de Legea primită de la îngeri, pe care n-au păzit-o (7, 47-53). În timp ce Ştefan le vorbea, spune naratorul că „faţa lui, era ca faţa unui înger” (7, 15). Iubirea lui Dumnezeu îl transfigura.
Discursul lui Ştefan, expus într-o manieră impecabilă cu o logică de piatră preţioasă, i-a scandalizat şi mai mult, grăbind uciderea cu pietre a diaconului Pietrei din capul unghiului, care este Hristos.
Atunci Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt - şi nu de mustul invidiei şi al răutăţii, precum cei din Sinedriu -, privind spre cer, ca o supremă argumentare a adevărului propovă¬duit a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (7, 57).
Însă ei, strigând cu glas mare şi neputând suferi cele auzite, şi-au astupat urechile şi într-un cuget s-au năpustit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, pentru că acolo - în cetatea sfântă, care era numită şi cetatea păcii, Ierusalim - nu aveau voie să ucidă pe cineva, l-au lovit cu pietre pe Ştefan, care sub lovituri se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, primeşte Duhul meu!”. Îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Şi zicând acestea, a adormit (Fapte 7, 58-60). Adică a intrat într-un alt plan
al existenţei, cel al împărăţiei lui Dumnezeu.
Martor al celor întâmplate, care de altfel păzea hai¬nele celor implicaţi în linşaj, nu era altul decât Saul. Se pare că Saul era rudă cu Arhidiaconul Ştefan, pentru ca hainele celui omorât cu pietre erau încredinţate unei rude.
Acum se împlineau spusele lui Hristos, rostite cu diferite ocazii: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Da, Dumnezeu i-a ales pe aceşti mărturisitori ca pe nişte iconomi, care ştiu să chivernisească bine cele ce le sunt încredinţate.
Tot din cartea Faptele Apostolilor aflăm că „nişte băr¬baţi cucernici l-au îngropat pe Ştefan şi plângere mare au făcut pentru el” (8, 2). Dar nu se precizează dacă aceştia erau elini sau iudei. Timp de câteva secole, mormântul Sfân¬tului Ştefan a rămas necunoscut. Adică până în 415 , când unui anumit preot, Lucian, i s-a descoperit în vis că trupul sfânt se află la Caphar Gamala, la aproximativ 32 km de Ierusalim, spre nord.
Moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost scoase la lumină şi duse la început în biserica de pe Muntele Sion, în ziua de 2 august, zi ce apare consemnată şi în Sinaxare. În 460 au fost mutate în biserica ridicată în 444 de îm¬părăteasa Eudoxia, soţia lui Teodosie al II-lea, în afara Porţii
Damascului, adică în locul unde, potrivit tradiţiei, a avut loc martiriul lui Ştefan.
În secolul al XII-lea a apărut însă o altă tradiţie, conform căreia Sfântul Arhidiacon Ştefan ar fi fost martirizat lângă poarta numită mai târziu Poarta Sfântului Ştefan.
Moaştele au fost duse apoi la Constantinopol şi de aici la Roma, fiind aşezate în Biserica „Sfântul Lavrentie”.
Părticele din moaştele Sfântului Ştefan se află şi în Moldova, cum ar fi la Mănăstirea Secu sau la biserica din in¬cinta Spitalului Judeţean Suceava.
Ruinele bisericii ridicate de împărăteasa Eudoxia au fost descoperite spre sfârşitul secolului al XX-lea şi un nou edificiu a fost ridicat de călugării latini pe vechile temelii. De altfel, majoritatea locurilor sfinte se află în custodia că¬lugărilor franciscani.
Nu lipsesc însă nici lăcaşurile de cult ortodoxe, în care candela credinţei martirilor din Ţara Sfântă nu s-a stins niciodată.
Pr. Adrian Stoian
Topliţa, ROMÂNIA

LA SLĂVITUL PRAZNIC AL NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
PACEA LUI DUMNEZEU - PACEA OAMENILOR

Prin Harul lui Dumnezeu,
† Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernici Părinţi, slujitori ai Sfintelor Altare,
Stimate autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!”
(Luca 2, 14)

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.
(Troparul Naşterii Domnului)

Aceasta a fost vestea pe care au adus-o îngerii din ceruri oamenilor, în noaptea cea sfântă a naşterii Domnului Hristos. Ea cuprinde darul pe care Tatăl cel din Ceruri l-a trimis în lume „Să se nască şi să crească / Să ne mântuiască”. Niciodată nu a răsunat pe pământ o cântare atât de minunată ca aceea care s-a auzit în văzduhul ce împrejmuia ieslea din Betleem, în noaptea în care Fiul lui Dumnezeu S-a sălăşluit printre oameni.
Dacă Tatăl Ceresc a găsit că, cel mai bun cuvânt care ni-l poate spune în clipa atât de însemnată a naşterii Fiului Său, este cel despre Pace, atunci putem fi încredinţaţi că nu este ceva mai înalt, mai frumos şi mai dulce pentru sufletul omenesc decât pacea duhovnicească.
Cei ce au fost învredniciţi în acea noapte plină de taină să audă vestea îngerilor: „Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), au trebuit să fie adânc mişcaţi în inimile lor şi să se simtă pătrunşi de-o fericire cum nu se poate descrie în cuvinte omeneşti.
Poporul iubitor de Dumnezeu îşi dă seama că în noaptea Beltleemului nu putea coborî din cer o cântare şi o veste mai minunată decât aceea, niciodată nu a răsunat o astfel de cântare în lumea atât de învrăjbită.
Omenirea, prinsă în zbuciumul complet al secularizării, îşi dă acum seama ce mare binefacere este pacea pe care o cântă din nou îngerii în noaptea Crăciunului. Şi cu cât pătrunde mai adânc această pace a lui Hristos Domnul în suflete, cu atât se trezeşte în oameni mai puternic dorul după pace. Acest dor îl face pe fiecare să simtă că Dumnezeu nu i-a zidit pe oameni ca să-şi facă rău unul altuia şi să-şi facă viaţa un chin, ci să trăiască în bucuria păcii şi a bunei înţelegeri, cultivând virtuţile sufletului până la asemănarea cu Tatăl Ceresc. Poporul nostru românesc îl roagă pe Dumnezeu să aducă o pace dreaptă.
Noi, Românii, am fost un popor al păcii în toate timpurile, un popor făcător de pace pentru că am avut în inimă pacea lui Hristos. Pentru a ajunge la această pace trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în purtarea poverilor acestor timpuri grele, când este probată dragostea dintre fraţi.
Prin iubirea ce ne-o arătăm cu fapta unul altuia, dovedim că avem în noi pacea lui Hristos şi suntem un neam închegat. Neamul îl întărim ajutându-ne unul pe altul. Oricât de mari ar fi greutăţile vieţii, să nu ne pierdem curajul. Sărbătoarea Naşterii Domnului este un îndemn la încredere în ajutorul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Vestea Crăciunului „pe pământ pace” stă în încrederea faţă de iubirea lui Dumnezeu, în dragostea faţă de aproapele, în aşteptarea plină de nădejde a păcii celei drepte între oameni. Dumnezeu ne aduce în fiecare clipă înainte fraţi lipsiţi şi înlăcrimaţi ca să ne încerce şi să ne întărească iubirea creştinească.
Să ajutăm şi să mângâiem pe cei împovăraţi şi îndureraţi. Să vedem în fiecare din aproapele pe Hristos Mântuitorul, Care ne cere iubirea pentru aproapele şi pentru neam, întru care datori suntem să jertfim din bunurile personale ca să putem trăi prin ele în viitor.
„Trecutul să protejeze prezentul pentru a putea avea un viitor.”
Dacă ne însuşim, dragii mei, virtuţile sufleteşti, Naşterea Domnului Hristos ne va fi de folos, iar neamul nostru va trece cu bine prin încercările timpurilor de faţă. În toată vremea noi, Românii, I-am cântat Domnului Iisus cu Îngerii „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” şi L-am căutat cu magii călăuzindu-ne după stea. De la obârşia noastră ca Popor Român am stat sub ocrotirea Lui şi în toate veacurile grele ce le-am străbătut în istorie El ne-a însoţit şi ne-a povăţuit cu Evanghelia Sa, păzindu-ne sufletele curate şi fiinţa neştirbită. Nicicând strămoşii noştri nu s-au închinat altcuiva şi n-au dat ascultarea credinţei decât lui Hristos, singurul Domn şi Stăpân adevărat, Atotputernic şi Mântuitor al vieţii. Credinţa creştină şi-a pus pecetea adânc pe fiinţa noastră, sufletul a crescut după chipul virtuţilor, bun ca pâinea şi curat ca ceara albinelor.
Înaintaşii noştri au avut cu toţii un singur Domn, pe Iisus Hristos, o singură credinţă şi un singur Botez întru iertarea păcatelor, de aceea s-a format în ei acelaşi suflet românesc, pe care ni l-au predat nouă ca să-l păstrăm neschimbat şi nepătat, de aceea avem cu toţii aceeaşi nădejde a chemării noastre. Cel dintâi lucru ce se cere de la noi este: „să păzim unirea Duhului întru legătura păcii”, cum spune Apostolul neamurilor (Efeseni 4, 3).
Unirea în cuget, frăţia în Duhul este una din cele mai mari puteri ale unui neam. Să ţinem unul la altul şi fiecare la neamul nostru făcând împreună un zid pe care să nu-l poată dărâma nicio meşteşugire a duşmanilor care caută să ne învrăjbească.
Sunt astăzi mulţi apostoli mincinoşi care propovăduiesc prin cuvinte dulci, ademenitoare, tot felul de „raiuri” în care ar curge miere şi lapte pe pământ. Nu vă luaţi după cuvintele lor că nu ţin la Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Iubit popor al lui Dumnezeu,
Ca părinte sufletesc, cu grijă de poporul iubitor de Dumnezeu, de Neam şi de Ţară, vă îndemn cu iubire în Domnul Hristos să fim cu luare aminte asupra primejdiilor ce pot să vină asupra noastră, de nu ne vom ţine strâns unul lângă altul în unirea duhului românesc la Sânul Sfintei Maici Biserica. Iubirea de neam să vă fie, aşadar, cea mai înaltă datorie după credinţa în Dumnezeu.
Gândul la Naşterea Domnului trebuie să ne smerească, să ne facă mai buni, mai răbdători, mai iertători, mai milostivi, înălţându-ne întru umilinţă, ca să ne apropiem de pilda ce ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu, Care şi-a arătat dragostea faţă de neamul omenesc născându-se într-o iesle ca cel mai smerit Prunc.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Cu aceste gânduri şi poveţe rog pe Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, Care s-a pogorât între oameni şi S-a sălăşluit la acest praznic al Naşterii Sale celei după trup în peştera din Betleem şi în sufletele frăţiilor voastre, să vă dăruiască putere pentru a petrece aceste zile întru bucurie curată în „unirea Duhului” şi „în legătura păcii”.

Al vostru părinte duhovnicesc iubitor, de tot binele doritor şi pururea către Hristos rugător,

† Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei (azi Turcia). Provenea dintr-o familie numeroasă. Era al treilea dintre cei zece copii ai lui Vasile şi Emilia. Trei din cei zece au fost episcopi (unul este Grigorie al Nyssei), iar doi, monahi. Ulterior, din familia Sfântului Vasile, şapte au fost trecuţi în rândul sfinţilor, împreună fiind şi Emilia, mama lor, şi bunica lor, Macrina.
Sfântul Vasile s-a distins în filosofie, poezie, istorie, dia¬lectică, astronomie, geometrie, matematică şi medicină, dar şi în exegeza scripturistică şi patristică.
După terminarea studiilor (355) s-a întors în Cezareea, unde a deschis, pentru scurt timp, o şcoală de retorică. Abando¬nând-o, la 27 de ani (357) a primit Botezul, după care a vizitat marile lavre egiptene, palestiniene, siriene, mesopotamiene, sfârşind prin a se retrage pe malul râului Iris, ce străbătea satul Annesi din Pont. Acolo a trăit ca un monah, timp de cinci ani.
De altfel, aici - ajutat şi de colegul său Sfântul Grigorie, viitor episcop de Nazianz - a înfiinţat o obşte monahală, stabilindu-i rânduieli în ascultare şi rugăciune (aşa-numitele Reguli Mari şi Reguli Mici), pe de o parte, iar pe de alta, punând în practică cele studiate în medicină: gimnastica trupului (metania, postul) şi cea a sufletului (rugăciunea, meditaţia, descifrarea tainelor teologice).
Nu avea asupra lui decât o dulamă şi o rasă, iar noaptea dormea pe o haină din păr, direct pe pământ. Rigorismul pe care l-a impus mergea atât de departe încât vara monahii nu îşi îngăduiau răcoarea apei, iar iarna stăteau departe de căldura focului. Mâncau pâine uscată şi ierburi fierte. Au petrecut astfel un an, după care Sfântul Grigorie a renunţat.
Sfântul Vasile a continuat să locuiască în sihăstria sa, sporind atât de mult în virtute, încât a început să fie căutat din ce în ce mai mult de mulţimea credincioşilor. Ti¬nerii, însufleţiţi de exemplul său, i-au cerut să rămână cu el. Astfel, Sfântul Vasile a întemeiat primele mănăstiri de obşte din Capadocia.
În anul 364, Sfântul Vasile a fost hirotonit preot de către episcopul-mitropolit Eusebiu, iar în anul 370, sub ocrotirea Episcopului Grigorie din Arians, tatăl Sfântului Grigone de Nazianz, a fost ales episcop-mitropolit al Cezareei, de¬venit centrul de apărare al Ortodoxiei niceene, dar şi exarh al Pontului.
Ca ierarh, a îmbinat activităţile culturale cu cele pastoral-misionare şi administrativ-filantropice.
Opera Sfântului Vasile cel Mare este oglindirea trăirii sale, dar şi glasul frământărilor sale interioare. Pe fondul acestei trăiri au apărut răspunsurile la marile întrebări privind omul şi credinţa sa, dar şi viaţa Bisericii.
De exemplu, lucrarea împotriva lui Eunomiu a fost scri¬să pe la 364 şi apără învăţătura despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, precum şi deofiinţimea lor cu Tatăl, lămu¬rite de altfel la Sinodul de la Constantinopol (360).
Tratatul Despre Sfântul Duh, scris pe la anul 375, a fost adresat Episcopului Amfilohie de Iconium. Sfântul Va¬sile motiva teologia sa pnevmatologică prin formula litur¬gică: „Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh”, pe care o întrebuinţa alături de formula tradiţională. „Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh”. El susţinea că trebuie să dăm aceeaşi slavă pe care o dăm Tatălui, şi Fiului şi Sfân¬tului Duh, întrucât Fiul şi Sfântul Duh sunt de o singură natură - substanţă (ousia) - cu Tatăl. Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane.
Scrierile ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare sunt un fel de antologie alcătuită din mai multe cărţi cu caracter practic, adresate exclusiv monahilor; prin ele Sfântul Vasile îi lămureşte şi îi îndrumă pe monahi spre cum¬pătare, spre înfrânare, spre ferirea de tot ceea ce împrăştie mintea sau ar îndepărta-o de la cugetarea neîntreruptă către Dumnezeu.
De 10 ori pe an săvârşim Sfânta Liturghie ce-i poartă numele; înfrumuseţată de acesta cu rugăciuni de o lirică şi smerenie deosebite, care se citesc de către preot în taină, în sfântul altar. Să nu uităm Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, care sunt o sinteză a luptei creştinului cu duhurile cele rele. Ele îi întăresc pe credincioşi în războiul nevăzut. De remarcat este faptul că la Sfântul Vasile întâlnim o complementaritate între cuvânt şi faptă. A iniţiat mai multe activităţi filantropice, cum ar fi organizarea colectelor din timpul foametei din 368. În timpul acelei crize, a folosit partea rămasă din moştenirea părintească pentru a-i ajuta pe săraci. A rostit o serie de predici împotriva profitorilor şi a celor bogaţi or indiferenţi şi, în acelaşi timp, a cerut tuturor să vină în ajutorul celor în suferinţă. El însuşi a organizat mese gratuite pentru toţi săracii, incluzându-i pe străinii aflaţi în vizită, fie ei creştini, păgâni sau iudei.
Cei care i-au făcut biografia dau mărturie că prin sfinţenia trăirii şi a vieţii lui, a ajuns făcător de minuni chiar din timpul vieţii. Noi nu vom spune altceva decât ceea ce citim în Acatistul închinat Sfântului Vasile: „Descoperindu-i Dumnezeu viaţa ta cea plină de sfinţenie, părinte Vasile, cuviosul Efrem (Sirul, †373 - n.n.) în pustie vedea un stâlp de foc care se înălţa la cer şi a auzit glas zicând: În acest fel este Vasile. De care minunându-se, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!”.
În Cezareea Capadociei Sfântul Vasile şi-a încheiat misiunea - ca ierarh - la 1 ianuarie 379, la vârsta de 49-50 de ani, pentru a o continua Dincolo, în împărăţia lui Dum¬nezeu, arătându-se a fi purtat numele împărăţiei (căci vasilevs, în greacă, înseamnă împărat) nu doar pentru capadocieni, ci şi pentru toate popoarele creştine, care îl cunosc şi recunosc, urmându-i credinţa, cinstindu-i relicvele, purtându-i numele, închinându-i biserici şi case filantropice.
Moaştele Sfântului Vasile cel Mare nu sunt menţionate până în secolul al XIII-lea. La Iaşi, în Biserica Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi” se află o mică raclă din argint conţinând maxilarul Sfântului Vasile cel Mare, îmbrăcat în argint. Moaştele au fost dăruite în 1650 de Pa¬triarhul Macarie al Antiohiei ctitoriei lui Vasile Lupu. Au fost confiscate în anul 1975 de autorităţile comuniste, iar la 29 decembrie 2000, au fost readuse la Iaşi.
Aşadar, Sfântul Vasile cel Mare este, pe de o parte, simbolul vieţii monastice, trăită în austeritate şi regle¬mentată prin reguli care să o ducă la desăvârşire; iar pe de altă parte, el este simbolul vieţii preoţeşti şi arhiereşti, pline de demnitate şi de dăruire şi puse în slujirea altora, până la jertfă.

În cea de-a opta zi de la Naşterea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum era prevăzut în Legea Vechiului Testament. Pentru că S-a născut şi a trăit în rândul poporului evreu, El a respectat toate rânduielile şi obiceiurile conaţionalilor Săi. Tăierea împrejur trebuie să fie interpretată neapărat în cadrul teologiei chenozei (a smereniei, a golirii de Sine) pe care Hristos şi-a asumat-o pentru mântuirea neamului omenesc.
De vreme ce Sfinţii Părinţi au stabilit ca Naşterea Domnului să fie sărbătorită pe 25 decembrie, firesc a fost ca Tăierea împrejur, care a avut loc după opt zile, să fie prăznuită pe 1 ianuarie, adică la exact opt zile de la Naştere. Troparele din ziua acestei sărbători redau însemnătatea teologică a tăierii împrejur. Unul dintre acestea, spune: „Mântuitorul pogorându-Se la neamul omenesc, primit-a înfăşare în scutece... şi nu S-a ruşinat de trupeasca tăiere împrejur”. Aşa cum, din milă şi din dragoste de oameni, Hristos a primit înfăşarea în scutece, la fel a primit şi tăierea împrejur după trup. Această bunăvoire sau chenoză desăvârşită a lui Hristos este considerată de Biserică un mare praznic împărătesc.
Tăierea împrejur, numită şi circumcizie, este rezecţia (îndepărtarea pe cale chirurgicală) în mod circular a părţii superioare a organului reproducător bărbătesc (tăierea prepuţiului). Ea avea loc în cazul fiecărui copil de parte bărbătească, pentru că fusese stabilită încă de la începuturi, printr-o poruncă dată de Dumnezeu lui Avraam. Fragmentul corespunzător din Vechiul Testament este următorul: „Toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur. Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească... să se taie împrejur în ziua a opta” (Facerea 17, 10-12). Aceeaşi poruncă a fost repetată şi lui Moise: ,,Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur” (Leviticul 12, 3). Vorbindu-le odată iudeilor, Hristos le-a adus aminte că tăierea împrejur a fost dată lui Moise, dar a existat şi înainte de el: „Moise v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinţi, şi sâmbăta tăiaţi împrejur om” (Ioan 7, 22).
Tăierea împrejur era legată de cucernicia faţă de Dumnezeu şi de ţinerea Legii, fiind semnul unui israelitean curat.
Domnul Hristos a primit această practică dureroasă imediat după Naşterea Sa. Descrierea ceremoniei tăierii împrejur a Mântuitorului Hristos se păstrează în cuvinte puţine, în Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist scrie: „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece” (Luca 2, 21). Din această prezentare săracă în informaţii vedem că ceremonia tăierii împrejur era strâns legată de punerea numelui, pentru că atunci I s-a dat numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor.
Tăierea împrejur, care avea loc în cea de-a opta zi şi era legată şi de punerea numelui, a trecut în creştinism sub forma slujbei „pentru pecetluirea copilului şi punerea numelui în cea de-a opta zi de la naştere”. Miezul slujbei este o rugăciune minunată pe care preotul o citeşte pruncului. Cert este faptul că, fiind om, prin tăierea împrejur Hristos a suferit o mare durere. Aceasta arată totala aplecare a lui Dumnezeu spre neamul omenesc. Unul dintre troparele sărbătorii spune: „Legea plinind, Făcătorul Legii, cu trupul, astăzi, de bunăvoie Se taie împrejur, tăiere făcând iernii păcatului”.
Prin primirea tăierii împrejur, Hristos a arătat că El Însuşi a dat Legea Vechiului Testament şi de aceea, trebuia şi El să o respecte. Hristos nu a venit ca să desfiinţeze legea, ci să o respecte şi, desigur, să o împlinească. Aşadar, Hristos a împlinit Legea fără să o încalce. În acest mod, El ne-a arătat că şi noi trebuie împlinim învăţăturile Domnului, care au ca scop mântuirea noastră. De asemenea, Hristos a primit tăierea împrejur ca să arate că a luat fire omenească adevărată. Acest lucru este deosebit de important, pentru că în primele secole creştine apăruse o erezie care se numea dochetism şi care susţinea că Hristos nu a luat fire omenească adevărată, adică trup omenesc adevărat, ci un trup presupus sau închipuit. Această idee a dus la concluzia că Hristos nu S-a răstignit pe Cruce, de vreme ce nu avea trup adevărat, ci numai i-a păcălit pe iudei. Numai că o asemenea viziune nu îi mântuieşte pe oameni. Cum poate omul să se mântuiască dacă Hristos nu a luat fire omenească adevărată? De aceea, după cum spune Sfântul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului (†403), Hristos a fost tăiat împrejur ca să arate că „într-adevăr, a luat trup”.
Hristos a primit tăierea împrejur pentru că ea a fost modelul şi preînchipuirea tăierii împrejur nefăcută de mână omenească, adică a Sfântului Botez. Potrivit spuselor Sfântului Ioan Damaschin (†749), tăierea împrejur a fost chipul Botezului. Prin tăierea împrejur se îndepărtează o parte nefolositoare a trupului cum prin Sfântul Botez îndepărtăm păcatul, care nu este o stare firească, ci o murdărie. Botezul este tăierea împrejur nefăcută de mână omenească, care nu-l scoate pe om din mijlocul neamului său, ci îl deosebeşte în interiorul neamului, pe credincios de necredincios. Sfântul Epifanie învaţă că tăierea împrejur după trup l-a pregătit pe om şi i-a slujit până la Botez, care este tăierea cea mare împrejur, căci prin el ne izbăvim de păcate şi ne pecetluim cu numele lui Dumnezeu. Punerea peceţii cu numele lui Hristos este recunoaşterea că îi aparţinem.
După cum învaţă Sfântului Chiril al Alexandriei (†403), tăierea împrejur din Vechiul Testament nu desfiinţa moartea, lucru care se schimbă prin tăierea împrejur a Noului Testament. Cu adevărat, omul intrat în Biserică prin Sfântul Botez se face mădular (membru) al Trupului Înviat al lui Hristos şi în acest fel, moartea duhovnicească este desfiinţată şi există certitudinea învierii morţilor. După Botez, moartea trupească rămâne, însă numai pentru ca păcatul să fie omorât (Romani 6, 23).
Sfântul Ioan Damaschin spune că tăierea împrejur este lăsarea la o parte a plăcerii trupeşti şi a dorinţelor nefolositoare şi zadarnice. Prin urmare, Botezul este strâns legat de viaţa ascetică, prin care omul se eliberează de sub stăpânirea patimilor. În acest caz, nu mai este vorba despre tăierea împrejur după trup sau despre îndepărtarea unei părţi a trupului, ci despre tăierea împrejur şi schimbarea la faţă a dorinţelor sufletului.
Prin Hristos, dobândim naşterea duhovnicească şi adevărata înfiere. Evanghelistul Ioan a subliniat: „Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
Prin tăierea împrejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adică poporul ales al lui Dumnezeu. Însă prin Botez şi prin viaţa în Hristos, oamenii devin copii ai lui Dumnezeu, dobândesc înfierea după har şi biruiesc moartea.
Aşadar, tăierea împrejur a lui Hristos a deschis calea spre tăierea împrejur a inimii noastre. O viaţă ascetică, petrecută aproape de sfintele Taine, ne face mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, smerirea lui Hristos devine pricină a ridicării noastre.

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), împreună cu asociaţiile şi fundaţiile care au aderat la platforma sa, luând act de decizia consilierilor judeţeni ai Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR) şi ai Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT), care au votat, în data de 11 decembrie 2015, varianta ca steagul secuiesc să devină steag al judeţului Harghita, constată că:
1. Această decizie sfidează legea, din moment ce acelaşi steag al judeţului, în aceeaşi configuraţie coloristică, cu aceeaşi simbolistică şi aceleaşi proporţii şi dimensiuni, votat şi în 2009 ca steag al judeţului Harghita, a fost anulat prin Decizia nr. 2690/R, din data de 26 septembrie 2012, a Curţii de Apel Târgu-Mureş. În acest mod, judeţul Harghita, unitate administrativ-teritorială oficială a Statului Român, şi-a însuşit drapelul unei entităţi care nu există, asumându-şi, totodată, şi revendicările acesteia, în totalitate neconstituţionale.
2. Consilierii UDMR şi ai PPMT nu au ţinut cont, în acţiunea lor, de propunerea FCRCHM ca steagul judeţului să conţină şi un element heraldic românesc, făcută înlăuntrul termenului de dezbatere publică, nici de propunerea unui consilier român, ca amendament la propunerea de hotărâre, având acelaşi obiect, astfel că steagul votat al judeţului Harghita are, în optica actanţilor acestui demers, un caracter pur etnic maghiar; în fond, imagistica steagului este sinonimă cu simbolul universal al islamului (semiluna asociată cu o stea), situaţie cel puţin hilară pentru o ţară creştină. Aprobarea acestui drapel este şi o ofensă adusă Statului Român. Steagurile simbolizează entitatea statală a populaţiei de pe un anumit teritoriu. Prin aprobarea acestui steag, care nu conţine niciun element care să-i reprezinte şi pe români, practic se pune în discuţie autoritatea statului în această zonă.
3. Nici preşedintele Consiliului Judeţean şi nici consilierii amintiţi n-au putut fi clintiţi din opinia, exprimată obstinat, că aceste simboluri îi reprezintă pe toţi locuitorii şi toate etniile judeţului, niciodată argumentată şi în niciun fel justificată. FCRCHM consideră că avem de-a face, a câta oară, cu un clasic exemplu de ignorare voită a cetăţenilor nemaghiari ai judeţului, de evidentă discriminare culturală, de anihilare simbolică a existenţei românilor pe aceste meleaguri, de folosire abuzivă a votului democratic împotriva democraţiei înseşi. Constatăm astfel, cu uluire, că după sute de ani de excludere a românilor din heraldica transilvană, nici la aproape un secol după Marea Unire acest drept nu poate fi pus în operă.
4. Rugăm instituţiile statului să observe şi să ţină cont în deciziile actuale şi viitoare de diferenţa enormă dintre comportamentul inflexibil de stăpân medieval pe plan local şi apelul la toleranţă şi revendicările maximale pretinse de conducătorii politici români de etnie maghiară pe plan naţional şi european. Ni se pare normal ca cererile acestora să fie condiţionate sever de un comportament cel puţin decent politic din partea celor care, uzând de predominanţa numerică, sunt şi vor fi conducători politici şi administrativi „veşnici” ai judeţului Harghita, unde rotaţia politică a puterii devine imposibilă, iar românii nu se mai regăsesc în proiecţia de viitor a zonei.
A fi obligat să accepţi mereu deasupra capului un steag care nu numai că nu te reprezintă, dar te şi sfidează, este încă un element care tensionează relaţiile interumane din acest areal, care ar putea fi cel puţin acceptabile în lipsa acestor provocări intenţionate - de care politicienii maghiari din zonă sunt perfect conştienţi şi pe care le comit sistematic, în vederea unor presiuni, şantaje sau tranzacţii viitoare cu puterea de la Bucureşti. Tranzacţii ale căror victime am căzut permanent din 1990 încoace.

Biroul de presă, 14 decembrie 2015

În România s-a inventat o nouă teorie: „discriminarea terorismului maghiar”. De zile bune, sute de maghiari protestează la Târgu-Secuiesc împotriva „discriminării” lui Beke Istvan, care voia să arunce în aer nişte români de Ziua Naţională. De data aceasta, discriminarea nu vizează faptul că maghiara nu e limbă oficială în România, nici faptul că politicienii maghiari nu controlează încă toată Transilvania, ci numai câteva judeţe ale României, nici faptul că încă mai există români în Harghita şi Covasna, ceea ce reprezintă, desigur, o „discriminare”. Nu, pur şi simplu teroristul maghiar Beke Istvan este discriminat pentru că este arestat şi pentru că nu i s-a permis să omoare români. Câtă intoleranţă din partea Statului Român! Ce obtuzi şi neînţelegători sunt românii că nu se lasă aruncaţi în aer în spiritul bunei convieţuiri între etnii şi ca semn de respect faţă de minoritatea maghiară! E timpul pentru o decizie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, condus de un udemerist. Să intervină de urgenţă şi să amendeze SRI pentru că nu a permis ca atentatul să aibă loc!
Ungaria a sărit brusc de fund în sus că maghiarii sunt discriminaţi din cauza prevenirii atentatului terorist de la Târgu-Secuiesc. De unde deducem că adevăratul respect faţă de politica maghiară era ca SRI să îl lase pe nebun să omoare nişte români! Şi formaţiunile maghiare din România şi din Ungaria tună şi fulgeră împotriva discriminării la care este supus Beke Istvan, în special, dar şi comunitatea maghiară în special.
Dacă acceptăm că a opri un act terorist este o dovadă de discriminare, e timpul să le luăm apărarea şi celor de la ISIS, care sunt, şi ei, foarte discriminaţi, ba chiar vânaţi în întreaga lume.
Trebuie să recunoaştem că în România avem o premieră mondială. Discriminarea teroriştilor nu putea să fie inventată şi tolerată decât în Ţara noastră, care, în rest, vorba lui Orban Viktor, dă înapoi în privinţa drepturilor minorităţii maghiare. La noi în Ţară, nu victima spune „Je suis”, solidaritatea nu se face pentru şi în numele celor ameninţaţi, ci călăul este cel apărat şi deplâns. Ca dovadă, familia lui Beke Istvan a lansat extraordinarul mesaj „Je suis Beke Istvan!”, un echivalent, păstrând proporţiile, al lui „Je suis ISIS”.
Adică să nu permiţi tu, stat european, ca un extremist maghiar să îţi arunce în aer cetăţenii, asta da dovadă de înapoiere! Să ne fie ruşine că nu cedăm teritorii Ungariei, că nu învăţăm limba maghiară, că nu renunţăm la limba română, că nu ne închinăm la UDMR şi la Orban Viktor şi că nu băgăm organizaţia teroristă HVIM în Parlament (deşi nu-i nevoie, îi avem pe aliaţii şi pe sponsorii lor de la UDMR). Suntem un popor care discriminează teribil! Nici nu ştiu unde să mă mai ascund de ruşine! Şi data viitoare când un nebun care vrea Ungaria Mare pregăteşte o bombiţă de Ziua Naţională a României, să facem bine să îl lăsăm să o şi detoneze! În felul acesta, nu vom mai fi vinovaţi de „discriminare”…

(Articol preluat de pe www.bogdandiaconu.ro, din 6 decembrie 2015)

Ca în fiecare an de după ’90, în municipiul Târgu-Mureş, la Troiţa Eroilor Martiri din Piaţa Victoriei, pe data de 21 decembrie are loc un ceremonial militar şi religios de comemorare a eroilor căzuţi la Revoluţia din Decembrie 1989. La eveniment, oficialităţile judeţene şi locale au fost reprezentate de prefectul judeţului Mureş, Lucian Goga, subprefectul Nagy Zsigmond, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mureş, Szabo Arpad, viceprimarii municipiului Târgu-Mureş, Claudiu Maior şi Peti Andras, cadre militare reprezentând instituţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Afacerilor Interne, membri ai Asociaţiei revoluţionarilor şi a altor organizaţii nonguvernamentale, cât şi un număr restrâns de cetăţeni.
Evenimentul a debutat prin intonarea Imnului de Stat al României, după care, un sobor de preoţi a oficiat o slujbă de pomenire a Eroilor Martiri, în rit ortodox, urmat de cel greco-catolic, romano-catolic şi reformat. În numele revoluţionarilor, a luat cuvântul reprezentantul lor, Hamar Alpar-Benjamin, care, în discursul său, a prezentat un succint rezumat al evenimentelor petrecute în urmă cu 26 de ani, arătând şi faptul că speranţele celor ce se aşteptau la o viaţă mai bună, descătuşată de ororile comunismului, s-au spulberat nesperat de uşor, întrucât puterea în stat în România a fost preluată de foştii comunişti, care şi-au schimbat doar „ambalajul”, ajungându-se ca acum destinele Ţării să fie preluate, practic, de copiii acestora.
Ceremonialul s-a încheiat cu depuneri de coroane la Troiţa Eroilor Martiri din Târgu-Mureş.

În toamna anului 2014, pe 1 noiembrie, vestea că părintele Gheorghe Radu, parohul din comuna Barcani, judeţul Covasna, a trecut la cele veşnice a căzut în Protopopiatul Întorsura-Buzăului ca un fulger. Ştirea a fost una care a îndurerat întreaga suflare bisericească din zona Buzaielor Ardelene, cu atât mai mult cu cât părintele Gheorghe Radu avea numai 62 de ani. Păstorise în ultimii 20 de ani în comuna Barcani, al cărei fiu a fost, iubindu-şi nemărginit meleagurile natale. Slujba de prohodire a avut loc pe 4 noiembrie 2014, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, pe atunci Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei, a părintelui Florin Tohănean, protopop de Întorsura-Buzăului, şi a unui numeros sobor de preoţi.
De atunci şi până mai ieri multă suferinţă au îndurat bărcănenii din cauza pierderii bunului şi iubitului lor preot, la care au ţinut mult, chiar dacă bătrânul părinte Gheorghe Tohănean, cu toate că este de multă vreme pensionar, s-a sacrificat, punând oboseala vârstei înaintate deoparte, şi a ţinut locul până la instalarea unui nou preot. Preot pe care localnicii şi l-au dorit mult şi pentru a cărei venire s-au rugat neîncetat. Este vorba despre tânărul Gheorghe Radu, fiul părintelui trecut la cele veşnice în urmă cu un an. După căsătorie (naş fiindu-i chiar primarul comunei Barcani, Gheorghe Marin, bun prieten timp de o viaţă de om al părintelui vrednic de pomenire), a urmat, pe 29 noiembrie 2015, la Biserica în stil maramureşean „Izvorul Tămăduirii” din oraşul Covasna, momentul în care tânărul a fost hirotonit diacon. Apoi, la numai o săptămână distanţă, duminică, 6 decembrie, de hramul Sfântului Nicolae, la Catedrala Episcopala din Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, Gheorghe Radu a fost hirotonit întru preot, cum s-a relatat şi în ediţia precedentă a „Condeiului ardelean”. A sosit, într-un final, mult aşteptat de comunitatea din Barcani, şi momentul instalării noului preot în Parohie, eveniment petrecut joi, 10 decembrie. Dar, să nu uităm, toată această succesiune de evenimente fericite a urmat, după greaua încercare a pierderii tatălui său, prin bunăvoinţa Preasfinţitului Părinte Andrei, Episcopul care şi-a pus mâinile în capul său dându-i harul Duhului Sfânt şi, totodată, încrederea sa, lucru pe care chiriarhul locului l-a reamintit în cuvântul său de învăţătură de după Sfânta Liturghie ţinută la Barcani, pentru că un vechi proverb, cu tâlc mult, spune că „în satul tău nici porcar nu e bine să mergi”. Aşadar, Preasfinţitul a ţinut să sublinieze faptul că a făcut o excepţie de la regulile sale pentru că a văzut cât de mult şi-a dorit comunitatea venirea tânărului preot Gheorghe Radu, dar l-a luat de garant chiar pe naşul acestuia, primarul Gheorghe Marin.
Ierarhul a fost primit dis-de-dimineaţă în Barcani, unde, la Biserica Ortodoxă cu hramul „Sfântul Nicolae” din centrul de comună, „s-a adunat tot satul” - cu mic, cu mare - că a fost moment de mare cinste şi sărbătoarea - sosirea ierarhului şi instalarea noului preot. Preasfinţitul Părinte Andrei a slujit Sfânta Liturghie având alături un numeros sobor de preoţi, în frunte cu părintele Florin Tohănean, protopopul de Întorsura-Buzăului. La final, PS Andrei i-a înmânat Sfânta Evanghelie, Crucea şi Liturghierul noul preot Gheorghe Radu şi i-a hirotesit întru duhovnic şi pe ieromonahul Ignatie Cernat, de la Mănăstirea Valea-Mare, şi preotul Răzvan Nastai.
Din cuvântul de învăţătură rostit de Preasfinţitul Părinte Andrei, am reţinut pentru dumneavoastră: „În Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ne-am rugat într-un stih zicând: Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează lumea aceasta pe care a zidit-o dreapta ta şi o binecuvântează sau o desăvârşeşte pe ea. Iubiţi credincioşi, în acest verset Arhiereul se roagă lui Dumnezeu pentru cler şi pentru popor. Poporul binecredincios este păstorit de către cel pe care astăzi dumneavoastră l-aţi primit ca părinte duhovnicesc. Duminică l-am hirotonit pe părintele Gheorghe preot, iar astăzi, împreună cu alţi doi slujitori ai Sfintelor Altare, l-am hirotesit duhovnic. L-am şi instalat ca preot, îl vedeţi, poartă Sfânta Evanghelie în braţe. De aceea, începând de astăzi el nu mai este pentru dumneavoastră Ghiţă, ci părintele Gheorghe, pentru că propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu. (…) Iubiţi credincioşi, ne întrebăm: oare preotul poate să meargă singur în Împărăţia Cerurilor? Nu poate. De ce? Când i-am dat cheia Bisericii în mână, i-am spus aşa: Să te străduieşti să fie Casa lui Dumnezeu deschisă, iar cu această Carte a Împărăţiei Cerurilor să deschizi inimile credincioşilor, vestindu-le Împărăţia lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi şi credincioase, ne întrebăm: într-o lume secularizată, mai este nevoie de preot? Da, este nevoie de preot. De ce? Pentru că fără Dumnezeu nu există mântuire. A instituit Sfintele Taine pe pământ şi ce a rostit la Cina cea de Taină, în foişorul lui Solomon? Spune aşa Domnul Iisus: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Deci, noi vorbim despre o succesiune apostolică, prin Sfinţii Apostoli, prin mâinile Arhiereului, ne-a rămas nouă până în ziua de astăzi lucrarea Sfântă şi Dumnezeiască a harului Duhului Sfânt. Dragii mei, noi nu întâmplător respectăm preotul şi îi spunem: „Bună ziua, domn părinte!”. Auziţi, îl faci şi domn, şi părinte. De ce? Să ne aducem aminte de perioada prigoanelor pentru Neamul Românesc, când preotul avea singur dreptul de a semna în numele comunităţii. Istoric vorbind, Biserica este leagănul copilăriei Neamului Românesc. De ce? Pentru că în Biserică am intrat în creştinism, prin Sfintele Taine, şi în tinda Bisericii s-a dezvoltat tot ceea ce numim noi lucrare universitară, sau şcoală. Preotul este cel prin care harul lui Dumnezeu lucrează în viaţa credincioşilor. (…) Astăzi, părintele Gheorghe, cel care mai ieri era Ghiţă, a venit înconjurat de către toţi ieromonahii şi preoţii din Protopopiatul Întorsura-Buzăului, ca să îl însoţească atunci când păşeşte în Sfântul Altar. Vă felicităm pe toţi, cler şi popor iubitor de Dumnezeu, pentru primirea care i-aţi făcut-o părintelui şi nădăjduim că el vă va propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi să va însoţi pe calea Împărăţiei Cerurilor. Părinte Gheorghe, nu te ridicăm pe tron înalt, pentru că smerenia s-a născut la piciorul Crucii lui Hristos, pe care o ai în mână. Vei avea mult de suferit, vei primi bombardamente sufleteşti în fiecare ceas, dar, cum spunem, nădăjduieşte spre Dumnezeu Cel ce poate să te ajute. Să nu te duci să te destăinui decât duhovnicului, să nu te duci nici la mama, nici la preoteasă, pentru că nu te vor putea ajuta. Frăţia ta să fii lumină pentru aceşti buni credincioşi pe care îi cunoşti de când te-ai născut. În ciuda vorbei din popor, care spune că „în satul tău nici porcar nu e bine să mergi”, eu m-am încrezut în cel care reprezintă comuna din punctul de vedere al conducerii administrative. Domnul primar, când a venit la mine şi mi-a spus: „Preasfinţia Voastră, bag mâna în foc pentru acest om”, mi-am călcat pe suflet şi am spus: „Se aprobă, părinte protopop, să meargă Gheorghe preot în satul lui”. Nu eşti bătut în cuie, să ţii minte! Aşa cum niciunul dintre clerici nu sunteţi bătuţi în cuie, căci aici suntem călători şi oaspeţi, ca toţi părinţii noştri. Suntem trecători pe pământ, important este ce lăsăm în jur, câtă lumină răspândim din punct de vedere duhovnicesc. Domnule primar, vi l-am adus hirotonit, s-a împlinit dorinţa părintelui Gheorghe - Dumnezeu să-l ierte! -, să-şi vadă fiul slujind; cred că se bucură. (…) M-am bucurat astăzi să văd că voi, iubiţi credincioşi, îmbrăcaţi straiele Neamului Românesc, aşa cum m-am bucurat să-l văd aici, în mijlocul nostru, şi pe domnul prefect Sebastian Cucu. Vă rog, aşadar, să-l ascultaţi pe noul preot şi să fiţi uniţi în jurul Sfintei Biserici, aşa cum au făcut-o părinţii noştri”.
Vizibil emoţionat, a luat cuvântul apoi primarul şi naşul Gheorghe Marin: „În numele acestor oameni minunaţi, trebuie să vă transmit că am trăit cu toţii, astăzi, bucuria de a-l vedea pe Gheorghiţă preot. Am copilărit, am crescut şi am muncit împreună cu părintele Gheorghe - fie iertat! -, în acelaşi deal, şi sunt sigur acum că de acolo, de Sus, ne vede. Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ajungem acest moment şi vă mulţumim pentru toate Preasfinţiei Voastre. Vreau ca, împreună cu acordul cetăţenilor comunei Barcani, să trecem numele părintelui Gheorghe Tohănean în Cartea de Onoare a localităţii noastre, pentru că, dacă până acum nu l-am cunoscut îndeajuns, am reuşit până la urmă să o fac, în acest an în care mult a fost alături de noi. E un mare suflet şi a făcut un efort considerabil ca, la vârsta dânsului, să vie un an de zile să slujească la Barcani. Credincioşii din satul nostru şi-au dorit din tot sufletul ca astăzi, aici, să vină noul nostru duhovnic, părintele Gheorghe. Îi doresc multă sănătate, spor în toate şi să nu dezamăgească prin ceea ce face”.
În final, calde cuvinte de felicitare şi îmbărbătare, de succes în păstorirea turmei care i-a fost încredinţată, i-au transmis tânărului preot paroh al Barcaniului, părintele Gheorghe Radu, atât prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, cât şi părintele protopop Florin Tohănean, şi sfinţia sa un bun prieten al celui trecut în Împărăţia Cerurilor, vrednicul de pomenire părinte Gheorghe.

Ca o punte peste Carpaţi, Liviu Rebreanu (foto) s-a născut în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud, pe 27 noiembrie 1885, şi a murit în comuna Valea-Mare, judeţul Argeş, pe 1 septembrie 1944. Fiu din familie de români din ţinutul Someşului, pătrunde de tânăr problematica vremii şi-şi urmează calea, alegând, la orice răscruce, direcţia pe care simţirea românească i-o luminează. În 1909, la 21 de ani, trece Carpaţii în Bucureşti, dar este arestat, în februarie 1910, la cererea guvernului ungar, încarcerat la Văcăreşti şi extrădat, continuându-şi întemniţarea la Gyula „pentru delicte săvârşite în timpul carierei militare” (Scriitori români, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 395). Eliberat, revine la Bucureşti, unde, în anii primului război mondial, este din nou arestat ca „nesupus la mobilizare”, dovadă că îi era neclară conjunctura evenimentului.
Configuraţia personajelor din primele nuvele, „Răfuiala” şi „Catastrofa”, au constituit armătura de bază pentru romanele care îl fac remarcat, „Ion” şi „Pădurea spânzuraţilor”. Orice s-a spus înainte, elogios sau nu, despre Rebreanu, în zilele noastre, remarcăm, în scrierile ardeleanului, o oglindă fără unduiri mincinoase ale vieţii românilor transilvăneni, chinuiţi, derutaţi, debusolaţi în existenţa vieţii cotidiene de conjunctura socială, care amprentează puternic tinereţea scriitorului.
Respingând orientări superficiale ale artei literare, care, de altfel, trăiesc în plan secundar sau deloc în patrimoniul cultural, Rebreanu îşi dezvăluie curajos şi responsabil propria orientare: „Nu frumosul interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume” (idem, p. 396). Soliditatea gândirii sale este confirmată de apariţia primului roman, „Ion”, care îi aduce consacrarea, marcată şi de premiul Academiei Române. Se cuvine să cităm din critica vremii consideraţii care eternizează scrierea lui Rebreanu, şi anume că: „Ion nu e doar romanul setei nepotolite de pământ a ţăranului român, ci un adevărat microcosmos în care se concentrează, ca razele de lumină într-un focar, toate durerile, aspiraţiile şi problemele poporului român din Transilvania epocii şi chiar ale românilor de pretutindeni” (idem, p. 397). Cu maturitate de admirat, Rebreanu demonstrează că problema pământului nu era exclusiv patima înavuţirii, ci era şi una naţională, că fără rezolvarea ei, nu era posibilă eliberarea. Astfel, concepţia problematicii din romanul „Ion” prefigurează principala structură tematică din cele mai izbutite romane: „Pădurea spânzuraţilor” şi „Răscoala”.
Cu o înţelegere modestă, semnalez o prezumtivă alegere a numelui eroului din romanul „Pădurea spânzuraţilor”, Apostol. Educat de tatăl său în spiritul datoriei, al respectării legilor statului, al disciplinei, Apostol ajunge să fie apreciat urmare îndeplinirii obligaţiilor ostăşeşti. Aflat în postura de membru al Curţii Marţiale se pronunţă pentru condamnarea lui Svoboda, dar asistând la scena spânzurării este chinuit sufleteşte şi bâiguie ca justificare: „Pedeapsa… crima… legea”. Dorinţa lui de a fi mutat pe alt front, să nu fie silit să lupte în Ardeal, îi aduce din partea generalului catalogarea de criminal, dar primeşte îndatoriri de aprovizionare. Când, însă, este numit judecător la Curtea Marţială, dezertează, este prins, judecat şi spânzurat. Îmi iau libertatea în a aprecia că aici se poate asemui soarta eroului cu cea a brâncovenilor, dragostea frăţească fiind credinţa, urmare căreia a ales moartea. Să fie ideea de martiriu una apostolică, aceea de a sugera: ,,Români, aceasta este credinţa noastră, care cere jertfă!?”.
Dacă problema naţională este atât de dureros ilustrată în romanul „Pădurea spânzuraţilor”, sub jugul asupririi austriece, romanul „Răscoala” preia problema pământului din romanul „Ion” şi prezintă un vast tablou al mişcării sociale. Moment culminant al întregii creaţii rebreriene, aici descoperim mizeria existenţei românilor pe întregul teritoriu, pe care vom deveni stăpâni de drept curând, după jertfa din 1907 şi cea de la Oituz şi Mărăşeşti. „Ion ardeleanul este pus alături de Ionii regăţeneşti”, pentru că, în conştiinţa sa, autorul consideră că „se cuvenea să urmărească iubirea de pământ şi în vechiul Regat, ca să dea un tablou întreg al românimii agrare” (George Călinescu). Iată-l pe Rebreanu, şi în creaţia literară, punte peste Carpaţi! Aşadar, epopeea ţărănimii române, care, alături de „Marseillaisa” ardeleană a lui Coşbuc, „Noi vrem pământ”, cea rebreriană, extinsă în întreaga Ţară, a dat semnalul către clica străină a stăpânirii: „În lături, venetici!”.
Păstrăm personalitatea scriitorului ardelean Liviu Rebreanu ca o conştiinţă înaltă de neam, implicată curajos în problematica vieţii românilor.

Ardealul, „templul sfânt” al românilor umiliţi de străini până acum o sută de ani, îndreaptă către Ţara-mamă avertismentul că românii din regiunile blestemate prin prezenţa ungurilor acolo, nu se simt liberi sub administrarea acestor câtorva rămăşiţe ungureşti, al căror tupeu s-a amplificat în ultimii zece ani, timp în care preşedintele nostru cu sânge neromân a hăhăit în mijlocul lor, fără să-i pese de consecinţe. De atunci, ungurii şi-au intensificat mârâitul sălbatic împotriva românilor, simţind că pe preşedintele sec de sânge românesc pot să-l învârtă pe deget după bunul plac. Astăzi, ungurii continuă să cânte imnul ungar în România, să batjocorească simbolurile Ţării, să interzică românilor să-şi arboreze Drapelul Naţional, săvârşind toate acestea ostentativ, jalnic de înrăiţi, afişând o aliură de stăpâni, chiar dacă beţia lor cu otravă anti-românească îi coboară tot mai mult în balta dispreţului european şi internaţional. Dar nimic din acuzaţiile Europei la adresa lor nu încălzeşte sufletele românilor chinuiţi şi umiliţi în judeţele Covasna şi Harghita şi, mai nou, şi în Satu-Mare, unde ungurii continuă nederanjaţi să dispună de nefirescul drept de a exercita funcţii de conducere în administraţie, fără niciun fel de intervenţie a conducerii statale spre a schimba în favoarea românilor deţinerea autorităţii locale.
Nu trebuie să aşteptăm decizia Europei pentru a rezolva problema românilor din Ardeal, avem nevoie de un preşedinte român care să sufere alături de ardeleni şi, menţinând tratamentul de omenie faţă de minorităţi, să instituie dreptatea ca întreaga administraţie transilvăneană să fie exercitată de români. Să se scoată toate însemnele toponimice ungureşti, pe sediile administrative să se arboreze numai Drapelul României, să se impună practicarea limbii române până în cel mai mic magazin al acestor aşezări. Este înjositor pentru toată floarea cea vestită a oamenilor cultivaţi din actuala politică românească să fie depăşiţi de Ceauşescu, preşedintele cu patru clase primare care a reuşit să demonstreze că aici românii sunt stăpâni, chiar după impunerea regiunii autonome maghiare de către ruşi, pe care a desfiinţat-o cu autoritate de preşedinte român. Acum, în această problemă, sunt puteri care judecă cu dreptate şi nu ne impun să acceptăm împuterniciri ungureşti pe teritoriul Ţării. Unde sunt intervenţiile conducerii statului pentru a stinge umilirea fraţilor români ardeleni?
În urma îngăduinţei românilor în faţa agresiunii maghiarilor, s-a ajuns la un amar stadiu, încât întreg Ardealul geme de durere asistând la retrocedările averilor deja plătite după căderea puterii austro-ungare. Acum nu mai putem vorbi despre o Românie Mare, atâta vreme cât ea se micşorează prin imensele retrocedări, necontrolate de nimeni. Sunt cedate conace şi castele nemeşeşti înconjurate de mari suprafeţe de pământ. Despre soarta locuitorilor din satul Nadeş, de lângă Arad, retrocedat în întregime, nu se mai ştie nimic. La Oradea, s-a scos o statuie a lui Mihai Viteazul din centrul oraşului spre a se construi o catedrală romano-catolică, dar s-au cedat şi cele mai importante clădiri de patrimoniu, chiar dacă se ştia că nu există moştenitori. În marea suferinţă a umilinţei din partea ungurilor trăiesc şi românii din Satu-Mare, unde hunii şi-au permis să impună trasarea unui hotar, împărţind oraşul în două, parte pentru români, parte pentru maghiari, unde românii nu pot să se manifeste patriotic. De neadmis, aflăm de pe internet că la Carei nu s-a permis arborarea Drapelului Ţării de Ziua Naţională. Un spectacol în sala Casei de Cultură s-a desfăşurat fără niciun Drapel al României, decorul scenic fiind în totalitate negru, acţiune săvârşită de unguri. Singurele drapele româneşti au fost cele purtate de interpreţii spectacolului, organizat de membri ai Asociaţiunii ASTRA Carei.
Cu ocazia sărbătorii Zilei Naţionale, ne-am aflat în pericolul unei noi catastrofe de pierdere de vieţi omeneşti, de data aceasta, în meleagul de iad, Covasna şi Harghita, unde Satana maghiară instruieşte, incită şi îmbibă cu ură progenituri crescute şi educate pentru a ucide, dovadă că, pe parcursul vieţii de un mileniu în Europa, n-au ieşit din barbarism. Bucuria salvării românilor o datorăm celor care au vegheat şi au descoperit, au intervenit cu oportunitate, deferind justiţiei pe aceste vlăstare ale discordiei.
Dar, surprinzător, am urmărit cu stupoare, revoltă şi dizgraţie, în ziua de 2 decembrie, într-o cloacă româno-maghiară a TV Cluj, o dezbatere între un moderator (român, sau nu), un ziarist prea plin de el, Dan Horea, şi un Levente, lucrător la ziarul Kronika. Marea stupoare s-a scurs urmare intervenţiilor debordantului ziarist Dan Horea, care îşi folosea harul vorbirii spre a diminua gravitatea actului de terorism, pe care urmaşul honvezilor ucigaşi nu l-a mai săvârşit. Pe corpolentul ziarist l-am cântărit din ochi spre a mă lămuri dacă nu-i plecat cu sorcova, fiind beat sau suferind de vreun dereglaj. Nu, omul era treaz şi foarte conştient de ceea ce vorbea, ba parcă-l vedeam pupându-se în oglindă, de drag ce îşi era, şi chiar doritor de a se încleşta într-o îmbrăţişare cu Levente. Ceea ce spunea Levente hunul că n-au fost decât câteva artificii din care nu se putea construi o bombă, că tânărul Attila nu trebuie să fie acuzat de tentativă de omor, era opinia unui bătrân dascăl al şcolii de criminali. Dizgraţios şi cinic a fost şi moderatorul faţă de reprezentantul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, pe care îl soma să-şi scurteze intervenţia, deşi ungurii contactaţi anterior au vorbit cât au vrut. În restul Transilvaniei, vorbeşte lumea că ungurii la Cluj vor găsi cea mai mare susţinere şi mi-a fost de ajuns să asist la o asemenea „dezbatere” ca să înţeleg că nu e vorbă-n vânt.
Din presa maghiară, din care în ziarul „Condeiul ardelean” sunt publicate traduceri, aflăm că fiara anilor Dictatului îşi afişează din nou pofta, profilând ideea că, în privinţa autonomiei, nimic nu se poate face „fără sânge”, poftă care hrăneşte diurn aceste sălbăticiuni. În ceea ce-l priveşte pe teroristul preparator de moarte colectivă, e bine să le fie recunoscător celor care l-au descoperit şi să fie mulţumit cu vreo zece ani de închisoare pentru tentativă, decât să fi fost subiectul linşajului public pentru uciderea în massă.
Îndepărtăm din închipuirea noastră orice prezumtivă imagine a României în situaţia unei ruperi a Ardealului din trupul Ţării. Credem că nu vom mai cădea în neputinţa regimului regal din anii ’40, când s-a permis invazia morţii asupra românilor din judeţele de nord. Credem că, dacă se vor ivi astfel de situaţii de răscruce, va hotărî poporul care şi-a consolidat, în cei o sută de ani, puterea de stăpân al Ardealului şi că nu va mai ceda ,,nicio palmă de pământ”, pentru că ,,La vrăjmaşi nu dă românul decât locul de mormânt” (Alexandru Davila, Vlaicu Vodă).

Sâmbătă, 12 decembrie 2015, în Pantheonul Naţional de la Ţebea, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara, în faţa Mormântului Craiului Munţilor - Avram Iancu, a Gorunului lui Horea şi în Biserica Ortodoxă cu Tricolor cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, s-a desfăşurat, în organizarea Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din municipiul Deva, Festivalul de Colinde „Veniţi la Ţebea, veniţi să colindaţi cu noi, pentru străbuni, eroi şi pentru voi”, aflat la ediţia a VIII-a, fiind lansată, totodată, revista ONG-ului - „Ţara Iancului”, nr. 9 din decembrie 2015.
Invitat de inimoasa conducere a Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” (preşedinte - Ioan Paul Mărginean, secretar - Aurora Mihaela Zamfir), care se află într-un parteneriat permanent şi fructuos, de ani buni, cu publicaţia „Condeiul ardelean”, m-am bucurat şi de această dată să mă aflu în acest spaţiu încărcat de istorie românească, şi nu oricând, ci în cea mai frumoasă lună de peste an, decembrie - luna Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar şi luna în care cei mici, şi nu numai, se bucură de sosirea iernii, a lui Moş Crăciun şi, implicit, a mult aşteptatelor cadouri. Spre deosebire de anii precedenţi, de astă dată am făcut deplasarea chiar cu elevii de la Şcoala Generală „Avram Iancu” din oraşul-staţiune Covasna, conduşi de prof. Adriana Bota, având astfel ocazia să mă bucur de prezenţa lor veselă, de voioşia şi dăruirea lor pe întreaga durată a excursiei, măsurându-le permanent, chiar ca neavizat, talentul de a cânta colinde şi recita versuri din repertoriul folcloric de mii de ani al Poporului Român.
Ajunşi la faţa locului, am fost întâmpinaţi, cu multă căldură, de gazdele noastre, îmbrăţişându-ne, totodată, cu bucuria revederii cu persoane dragi făcând parte din grupurile partenere sosite la Pantheonul Naţional de la Ţebea din multe colţuri ale Ţării Iancului. Şi, fără să zăbovim prea mult, ne-am îndreptat către Mormântul Crăişorului Munţilor, învelit ca de fiecare dată în Tricolor. Manifestarea a debutat cu un moment de reculegere în memoria lui Avram Iancu, a celor 40.000 de români revoluţionari din 1848-49 ucişi de tirania ungurească, precum şi a tuturor eroilor, martirilor şi luptătorilor pentru o Naţiune Română liberă şi fericită. S-a intonat în continuare, de către toţi participanţii, colinda „Trei păstori se întâlniră”, după care s-a ţinut un Te-Deum, oficiat de preoţii Miron Pîrva şi Mirel Petrica, urmat de rugăciunea „Tatăl nostru”. După aceste momente, copiii, cu toţii crăişori ai Clubului de Elevi Voluntari al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, l-au colindat, conform tradiţiei străbune, pe Avram Iancu, depunând, de asemenea (prin prof. Corina Tulea, din comuna Vârfurile, judeţul Arad, şi doamna Felicia Mioc Novacovici, din Caransebeş, judeţul Caraş-Severin) şi o frumoasă coroană cu flori tricolore.
S-a intrat apoi în Biserica cu Tricolor din Pantheonul Naţional Ţebea, aflat în relativ noua Episcopie a Devei şi Hunedoarei, Protopopiatul Brad, unde în scurt timp, odată cu intonarea colindei „O, ce veste minunată”, a şi început ediţia 2015 a Festivalului de Colinde „Veniţi la Ţebea, veniţi să colindaţi cu noi, pentru străbuni, eroi şi pentru voi”, prima organizată ca şi concurs cu premii atât în dulciuri, cât şi în bani, şi la care au participat unităţile şcolare partenere ale Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din Gârda de Sus, Albac, Horea, Arieşeni, Vadu-Moţilor şi Scărişoara din judeţul Alba, Covasna din judeţul Covasna, Gurahonţ şi Hălmagiu din judeţul Arad, Crişcior şi Baia de Criş din judeţul Hunedoara. Fiecare solist vocal şi fiecare formaţie a cântat, conform regulamentului concursului, două colinde. Premii la Secţiunea I - Solişti Vocali au obţinut: Premiul special - Cristian Busuioc, Gurahonţ; Premiul I - Denisa Pantea, Arieşeni; Premiul II - Ana Maria Sandulea, Covasna; Premiul III - Raul Crăciun, Vadu-Moţilor. La Secţiunea II - Formaţii ale elevilor-voluntari „Crăişorii”, ordinea a fost următoarea: Premiul I - Gurahonţ; Premiul II - Scărişoara; Premiul III - Gârda de Sus; Menţiunea I - Hălmagiu; Menţiunea II - Covasna; Menţiunea III - Arieşeni; Premii de participare - Albac, Horea, Vadu-Moţilor, Crişcior, Baia de Criş. Premiile oferite copiilor au fost acordate prin bunăvoinţa principalilor sponsori ai acţiunii: Consiliul Judeţean Hunedoara (preşedinte Adrian Nicolae David), Primăria şi Consiliul Local Deva (primar Petru Mărginean), SC Carpatcement Holding SA (director Mircea Bobora), Auchan, prof. Steluţa Zaharcu şi fam. Pompei şi Adriana Roşca. Din juriul care a deliberat la prima ediţie concurs a Festivalului de Colinde de la Ţebea au făcut parte: Ioan Paul Mărginean - preşedinte (fără să participe la acordarea punctajului); Pr. Miron Pîrva - inspector eparhial, reprezentantul Episcopiei Devei şi Hunedoarei; Pr. Mirel Petrica - parohul Parohiei Ortodoxe Ţebea; gen. de divizie (r) Constantin Ispas - membru de onoare al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, preşedintele filialei Gorj a Asociaţiei Veteranilor de Război; sing. Nuşa Cantemir - vicepreşedintele filialei Argeş a Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria”; col. (r) Nicolae Dincă - colaborator al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”.
Manifestarea, una creştinească prin definiţie, dar şi de cuget, unitate şi simţire românească, s-a încheiat în notă de bucurie, de solidaritate a românilor veniţi - cu mic, dar şi cu mare - în acest spaţiu sacru care este Pantheonul Naţional Ţebea, pentru că trebuie spus, au mai fost prezenţi numeroşi membri ai Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, dar şi ardeleni şi nu numai care, din binecuvântate pricini, nu au fost amintiţi neapărat nominal în rândurile de faţă. Aşadar, colindătorii şi-au luat rămas bun şi şi-au promis unii altora că vor participa şi în viitor la acţiunile Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, care sunt, pentru noi toţi, în primul rând un bun prilej de reîntâlnire cu fraţii şi surorile noastre din întreaga Ţară la Mormântul Crăişorului Munţilor, Avram Iancu, reprezentant al tuturor generaţiilor de români de a-şi vedea Naţiunea fericită.

Interviu cu Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

A trecut un an de la alegerea Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan în înalta demnitate de Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, ca al treilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române de pe aceste meleaguri, după vrednicii de pomenire mitropoliţi Vasile Lăzărescu şi Nicolae Corneanu. L-am găsit pe Vlădica Ioan, bunul nostru Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei vreme de două decenii, în curtea sediului Mitropoliei Banatului, muncind pe ogorul Domnului exact ca şi pe vremea când păstorea în munţi, în mica dar întinsa, ca suprafaţă, Eparhie din inima României, atât de încercată de vicisitudinile vremurilor pe care le trăim. Pe Înaltul Ioan l-am întâlnit, aşadar, neschimbat, aflat mereu între două activităţi, pe de o parte coordonând lucrările de reamenajare a Centrului Eparhial de pe Bulevardul C.D. Loga, iar pe de alta fiind pe picior de plecare pe cărările cunoaşterii Arhiepiscopiei ce i-a fost încredinţată spre rodnică păstorire. Şi totuşi, pentru un moment cât veşnicia, dar, în acelaşi timp, prea scurt, Vlădica Ioan a lăsat deoparte programul prestabilit şi pragmatismul care îl caracterizează şi şi-a făcut vreme pentru a acorda un interviu exclusiv „Condeiului ardelean”, o publicaţie pe care în urmă cu nouă ani o binecuvânta a se naşte şi a dăinui, cât o vrea Bunul Dumnezeu, pe aceste meleaguri transilvane româneşti. „Dar ce faci tu, măi copile, aici?”, m-a întrebat. „Am venit la un simpozion dedicat Zilei Naţionale, la care am fost invitat, şi nu aveam de gând să plec până când nu vă vedeam, fie şi pentru o clipă”, i-am răspuns. Introducându-mă în „salonul galben”, cum i-a spus, Vlădica Ioan a continuat: „Măi, tu mă crezi că de multe ori plec abia pe la ora asta (era binişor trecut de amiază - n.a.) de aici, de acasă, şi tot nemâncat ies din curte? Şi mă mai întorc abia pe la 11 seara,… tot nemâncat”, mi-a spus, cu vocea-i egală şi blândă, Înaltul, şi aşa a început convorbirea noastră, realizată pentru dumneavoastră, fidelii cititori ai „Condeiului ardelean”, foaia de cuget şi simţire românească editată aici, în Carpaţi.

- Înaltpreasfinţia Voastră, am fost prezent atât în Catedrala Ortodoxă din Sfântu-Gheorghe, atunci când v-aţi luat rămas bun de la credincioşii Eparhiei Munţilor, care erau în lacrimi, cât şi în Catedrala Mitropolitană din Timişoara, când aţi sosit aici, aşteptat fiind cu bucurie şi braţele deschise de bănăţeni. Iată, a trecut de atunci deja un an. Spuneaţi la plecare că lăsaţi Crucea Munţilor şi mergeţi să luaţi Crucea de Vest, căci atunci când aţi sosit în inima Ţării din îndepărtatul Ierusalim a fost nevoie aici de Înaltpreasfinţia Voastră, iar acum este nevoie la graniţa de Vest a României.
- Da, aşa este. Am spus aceasta, dar nici eu nu credeam că este la fel de mare şi de grea Crucea de Vest ca şi Crucea Munţilor, pe care am lăsat-o acolo. Mai întâi a fost etapa cunoaşterii, care nici până în momentul de faţă n-aş putea spune că s-a încheiat, căci încă nu cunosc această Mitropolie, a Banatului, în toate ungherele ei. Aici a păstorit înaintaşul meu, vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae, vreme de o jumătate de secol, deci în mod firesc nu ar fi trebuit să fie atâtea probleme, fiind atâtea decenii o conducere unitară. Numai că, la sosirea mea, am constatat că probleme erau multe, întrucât în ultimii ani Mitropolitul Nicolae a avut necazuri cu sănătatea, iar lucrurile au mers mai încet, unele chiar au stagnat, şi, practic, din acest motiv, ele au trebuit repornite. Am continuat construcţia mai multor biserici, s-a pus temelia altor biserici noi, s-au ajutat unele mănăstiri, dar ne-am implicat şi în proiectele legate de viaţa socială, pentru că, spre exemplu, vă spun că avem şase centre în care copiii îşi petrec orele de după şcoală, învăţând şi primind o masă caldă gratuită. Mai mult, iată, m-am implicat şi în deblocarea unei investiţii foarte mari aici, în partea de vest a României. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă va fi pace în Ţară, pace în lume şi stabilitate politică şi guvernamentală, vom avea în curând la Timişoara cel mai mare Institut de Oncologie din România, căruia, cum spuneam, i-am pus deja bazele. După aceea, m-am implicat şi în alte proiecte legate de Sănătate, pentru că am primit din partea opiniei publice mai multe teme de lucru. Nu credeam vreodată că venirea mea aici va însemna şi implicarea în realizarea celui mare spital din Ţară. M-am gândit tot timpul că, dacă voi veni aici, la Timişoara, mă voi ocupa doar de construcţii şi reparaţii de biserici. Iată însă că aici câmpul de lucru este mult mai deschis decât acolo în munţi, şi atunci m-am orientat şi către viaţa civilă, publică, încercând să vin în sprijinul oamenilor.
- Apropo de proiectele sociale în care v-aţi implicat… Pe la jumătatea lunii noiembrie, o ştire a împânzit, ca un fulger, România, şi anume că Mitropolitul Ioan, după ce a sfinţit o nouă cantină socială, a inaugurat-o luând masa, de ziua de naştere a Înaltpreasfinţiei Sale, cu oamenii nevoiaşi, cei mai necăjiţi, mai năpăstuiţi de soartă.
- Să nu mi-o luaţi a fi spre laudă! Dar vreau să vă spun că şi după sosirea mea aici, pe 28 decembrie 2014, imediat după această dată, de Sfântul Ioan, a doua zi după Bobotează, am organizat o masă la un alt centru din oraş, unde servesc masa 360 de oameni zilnic. Acolo am fost, deci, prima oară, iar acum aici, la această parohie, am venit împreună cu încă doi ierarhi. Dimineaţa fusesem la Facultatea de Teologie, la o conferinţă, iar apoi am socotit că e bine, e creştineşte să merg la această parohie şi să mănânc acolo cu oamenii aceia, să spunem, mai lipsiţi de cele materiale. Văzând chipul acelor femei sărace, necăjite, am văzut-o pe mama mea, pentru că şi eu mă trag tot dintr-o familie mai modestă. Am considerat, aşadar, că mi-am ţinut ziua de naştere cu scumpa mea maică.
- Timişoara este şi oraş universitar şi are şi o Facultate de Teologie Ortodoxă, despre care chiar aţi amintit mai devreme.
- Aveţi dreptate, numai că deşi este bine că avem această Facultate de Teologie, trebuie să vă spun că ea la ora actuală funcţionează în condiţii improprii, deci nu prea academice, în clădirea unui fost internat de liceu. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi a autorităţii locale, am primit deja o clădire monumentală în centrul oraşului, pentru care am făcut rost de ceva bani şi am început să o restaurăm. Sperăm ca începând cu anul universitar viitor, facultatea să funcţioneze acolo. Ceea ce este îmbucurător pentru mine este faptul că, faţă de anul anterior, numărul studenţilor care au venit spre teologie s-a dublat. Îmi doresc să punem, aşadar, bazele unei Facultăţi de Teologie Ortodoxă cel puţin de rang naţional, aici pe graniţa de vest.
- Vorbeaţi mai devreme despre faptul că este atât de necesară pacea şi stabilitatea în lume. Ştiu, Înaltpreasfinţite Părinte, că aveţi o viziune mai largă în ceea ce priveşte acest domeniu strategic, al macrostabilităţii şi geopoliticii în zonă şi în lume. De aceea vă întreb: ce credeţi că se întâmplă astăzi în jurul nostru, pe Pământ, căci parcă de la un timp încoace unde ne uităm pe harta lumii, peste tot sunt probleme politice şi, inevitabil, războaie?
- Neexagerând, aş putea spune că planeta este în flăcări! Şi de aceea ar trebui ca nu armele, nu tancurile să-şi pornească motoarele, ci urgent diplomaţii din toate ţările ar trebui să nu mai doarmă 365 de zile pe an, aşa cum o fac în prezent. Începând din clipa următoare, toată lumea diplomatică ar trebui să zboare de pe o parte pe alta a planetei. Inclusiv lumea diplomaţiei româneşti, care şi ea ar trebui deja să-şi petreacă mai mult timp prin avioane, prin aer, decât la sol. Acesta este rolul diplomaţiei, să ducă dintr-o parte în alta mesajele. Vorba aceea, să folosească toate metodele de compromis pentru a nu se mai vărsa sânge şi pentru a se stinge focurile care sunt deja aprinse pe planeta aceasta.
- Înaltpreasfinţite Părinte, în final vă rog să adresaţi un cuvânt de mângâiere tuturor celor rămaşi acasă, în Covasna şi Harghita, acum, la cumpăna dintre anii 2015 şi 2016.
- Le doresc tuturor un An Nou plin de bucurii în sânul familiilor lor. Îmi doresc din tot sufletul ca în acea parte de Ţară să domnească pacea, respectul şi înţelegerea. Fie ca să ne trezim măcar în ultimul ceas, căci conflictele şi ura nu pot să aducă linişte, pace şi bunăstare în nicio parte a lumii. Să învăţăm din necazurile care se întâmplă în alte state şi pe alte meridiane ale pământului, iar aici, în acest spaţiu al Covasnei, Harghitei şi Mureşului, eu zic să facem cu toţii ca să primeze responsabilitatea, pentru menţinerea unui climat de pace şi de linişte, pentru că pământul acesta din inima României ne poate ţine şi hrăni şi pe români, şi pe maghiari, şi pe toate etniile existente în această parte de Ţară.

Printr-o sinteză documentară, întocmită după ce atentatorul-terorist Beke Attila Istvan dorea să declanşeze, la Târgu-Secuiesc, un dispozitiv explozibil la parada din 1 Decembrie 2015 - Ziua Naţională a României, sinteză referitoare la demersurile întreprinse de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), prin care semnala, în ultimii ani, pericolul prezentat de manifestările organizaţiilor de tip extremist, care au avut loc pe teritoriul celor trei judeţe, Forumul a solicitat autorităţilor Statului Român luarea unor măsuri ferme de contracarare a oricăror acţiuni contrare ordinii constituţionale. Numeroase demersuri - scrisori deschise, comunicate, apeluri, proteste etc. - au fost adresate Preşedinţiei, Parlamentului, Guvernului, Televiziunii Române, precum şi altor autorităţi publice şi locale, prin care era semnalat pericolul prezentat de manifestările organizaţiilor maghiare de tip extremist, neofascist, manifestări cu mesaj şovin, xenofob, antiromânesc şi neorevizionist. Rezultatul a fost, din păcate, zero!
Cu toate că se cerea, insistent, autorităţilor Statului Român luarea unor măsuri ferme pentru contracararea acţiunilor contrare ordinii constituţionale, pentru asigurarea respectării legii şi a autorităţii statale pe întreg teritoriul naţional, pentru curmarea ingerinţelor în viaţa politică internă a României din partea autorităţilor Republicii Ungare, precum şi pentru stoparea finanţării organizaţiilor extremiste, pentru interzicerea organizării taberelor de tineret, la care, an de an, participă formaţiuni paramilitare maghiare, din păcate toate acestea nu au fost luate în considerare. Surzi şi orbi au fost cei răspunzători, datori să curme aceste acţiuni antiromâneşti, bine organizate chiar sub nasul autorităţilor Statului Român. Iar efectele unei astfel de atitudini, manifestate prin nenumărate acţiuni antiromâneşti, previzibile, nu i-au neliniştit pe cei în drept s-o facă, această clasă politică românească, trădătoare, indiferentă, complice cu UDMR, obligată să curme lanţul încălcărilor legii, totul culminând cu acea încercare de atentat, de la Târgu-Secuiesc, acţiune nelegiuită pusă la cale, tocmai de 1 Decembrie - Ziua Naţională a României, de către Beke Attila Istvan.
FCRCHM, reprezentantul legal al celor peste 400.000 de români din cele trei judeţe, printr-o scrisoare deschisă, s-a adresat generalului (în rezervă) Marin Dragnea, prin care se solicita să intervină la Federaţia Mondială a Veteranilor de Război, cu sediul la Paris, pentru a face cunoscut autorităţilor franceze „caracterul instigator al adunării prevăzute a se desfăşura, la 4 iunie 2010, la Trianon, unde la 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de Pace, adunare organizată de Uniunea Mondială a Maghiarilor”. Totuşi, ea a avut loc la 20 mai, după „negocieri fructuoase” purtate cu autorităţile franceze, din partea cărora s-a primit autorizaţie pentru mişcarea intitulată „Dreptate Ungariei! Dreptate Europei!”. Având în vedere gravitatea şi consecinţele unei astfel de acţiuni revizioniste şi antiromâneşti, pusă la cale de Uniunea Mondială a Maghiarilor, de Mişcarea de Tineret 64 de Comitate, Motocicliştii Naţionali şi Societatea Trianon, care urma să aibă loc la Versailles, chiar în faţa Palatului Grand Trianon, Consiliul Director al Forumului, în şedinţa sa din 15 mai 2010, de la Târgu-Mureş, s-a adresat şi preşedintelui Traian Băsescu, premierului Emil Boc, ministrului de Externe Teodor Baconschi, preşedinţilor partidelor parlamentare (PSD, PD, PNL, PC şi UNPR), solicitându-le să folosească toate căile diplomatice pentru a face cunoscut autorităţilor franceze „caracterul instigator şi revizionist al acelei adunări care punea în discuţie prevederile tratatelor internaţionale de pace şi stabilitatea statelor europene”. Cu acelaşi prilej, Forumul solicita „europarlamentarilor români, asociaţiilor româneşti din diaspora, mediului academic, mass-mediei româneşti, să-şi exprime protestul faţă de o asemenea manifestare antiromânească”. Efect zero! Băsescu şi Boc erau preocupaţi atunci să taie salariile şi pensiile românilor, ceilalţi se făceau, şi ei, că plouă! Că aşa-i pe la noi! Primează interesul personal, îngust, nu cel naţional!
Printr-un comunicat, conducerea FCRCHM, prin Biroul de Presă, condamna, vehement, declaraţiile făcute, la Târgu-Mureş, la 12 martie 2011, de preşedintele Parlamentului Ungariei, Kover Laszlo, „menite să inducă ideea legitimităţii autonomiei teritoriale pe criterii etnice, a Ţinutului Secuiesc, nu doar ca un drept legal, ci ca pe unul divin”. O clară, brutală, imixtiune în viaţa politică a României, contravenind uzanţelor diplomatice şi relaţiilor dintre două ţări vecine, membre ale Uniunii Europene şi ale NATO! Aceeaşi lipsă de reacţie, aceeaşi nepăsare, aceeaşi indiferenţă ale mai-marilor clipei! Aşa că radicalii din Consiliul Naţional Secuiesc, încurajaţi, chiar de autorităţile de la Bucureşti, în obţinerea autonomiei teritoriale a unei zone din pământul românesc, puteau să continue, nestingheriţi, acţiunile antiromâneşti şi să râdă de prostia mai-marilor! Chiar nu ştiau aceşti mahări ai clipei că acest Kover Laszlo este fostul şef al serviciilor secrete ungare?! Instituţiilor abilitate ale statului li se cerea să ia măsurile care se impun pentru „respectarea Constituţiei României şi combaterea tuturor manifestărilor neorevizioniste, menite a genera acţiuni destabilizatoare cu consecinţe deosebit de grave”.
Mai-marilor le-a intrat pe o ureche şi repede le-a ieşit totul pe cealaltă!
O reacţie fermă solicita FCRCHM autorităţilor Statului Român, şi la 16 iunie 2011, faţă de declaraţiile vicepremierului Ungariei, Zsolt Semjen, care afirma că „Ţinutul Secuiesc este o problemă de viaţă şi de moarte pentru etnicii maghiari”. O nouă imixtiune a Guvernului de la Budapesta în problemele interne ale României. O nouă ingerinţă devenită „practică pentru autorităţile ungare”. Cei peste 400.000 de români, din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, luau afirmaţia lui Zsolt Semjen drept ameninţare, declaraţie incendiară, incitatoare la nesupunere civică şi violenţă, fapt inadmisibil în vremurile de azi într-un stat de drept! Din nou, mai-marii de la Bucureşti se fac că nu aud, că nu văd, că nu ştiu nimic!
La 17 august 2011, printr-un alt comunicat, FCRCHM protesta faţă de politica editorială a postului public - Televiziunea Română, care, premeditat, ocultează orice subiect legat de agresiunile extremiştilor maghiari la adresa populaţiei româneşti din zonă şi a simbolurilor noastre naţionale, iar la 8 noiembrie 2012, Forumul condamna, vehement, mitingul electoral al UDMR Covasna, transformat într-o acţiune antiromânească, făţişă, extremistă, şovină, xenofobă, inacceptabilă! Cu UDMR la guvernare, prin şantaj era permisă subminarea Statului Român! Primarul din Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, recurgea la ameninţări, chiar cu „suprimarea etnică a românilor din Covasna şi Harghita, care riscă - spunea el - să aibă soarta sârbilor din Kosovo”, în timp ce, utilizând sloganul nazist „Deutschland, uber alles”, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, Tamas Sandor, clama: „Ţinutul Secuiesc este deasupra tuturor!”. O intoleranţă primitivă, promovată insistent de mass-media de limbă maghiară, de o parte a preoţilor maghiari din „bisericile istorice”, care mereu aduc în discuţie că maghiarii şi secuii sunt „autohtoni” pe „pământul natal”, iar românii, în Ţara lor, ar fi doar nişte „venetici” care „au invadat pământul secuiesc”, aşa cum scrie şi în acel fals grosolan, numit „Istoria secuilor”. Nicio comisie parlamentară, guvernamentală, n-a binevoit să se deplaseze şi să analizeze cele întâmplate acolo, iar după „modelul slovac” să iniţieze o legislaţie fermă, care să stopeze obrăznicia şi sfidarea şi să „asigure un climat de normală convieţuire, prin eliminarea manifestărilor extremiste, antiromâneşti, promovate prin intermediul autorităţilor locale din aceste judeţe”. În final, apelul către autorităţile Statului Român era următorul: „Nu lăsaţi fascismul hungarist să reînvie în inima României!”. Din nou tăcere!
Prin scrisori deschise adresate primului ministru al Guvernului, Victor Ponta, şi ministrului de Externe Andrei Marga, FCRCHM cerea să se întreprindă toate demersurile pentru a opri ingerinţele în viaţa politică internă a României ale autorităţilor Republicii Ungare, care colaborează cu organizaţiile extremiştilor maghiari din România, extremişti adepţi ai lui Nyiro Joszef, activ susţinător al Partidului Crucile cu Săgeţi, formaţiune fascistă, implicată în crimele cele mai abjecte împotriva evreilor din Ungaria, apărător frenetic al hungarismului, al ideologiei fasciste a lui Szalasi. Acţiune tipică de intoxicare maghiară, din 1990 încoace, „cazul Nyiro Jozsef”, făcând parte din războiul conceput de profesionişti ai urii, în care era inclus şi aşa-zisul „pogrom antimaghiar de la Târgu-Mureş”, a fost sprijinit de guvernele Antal şi Orban, prin temele: „unirea, dincolo de frontiere, a naţiunii ungare”, „autonomia teritorială pe criterii etnice”, „drepturi colective”, „crearea, pe teritoriile României, Slovaciei şi Serbiei, a unor «mici Ungarii» cu toate instituţiile necesare, de la grădiniţă până la autoguvernările acestor enclave”. Iar Ţinutul Secuiesc să devină „Ţara-mamă din interior”. O strategie, prin concepte şi mijloace puse în slujba ideii a cărei elaborare „nu a fost doar opera politicienilor unguri din FIDESZ, ci şi a unui centru de planificare strategică”. Dovada o constituie „Operaţiunea DUNA”, desfăşurată sub grija lui Kover Laszlo, fost şef al serviciilor secrete ungare, şi acţiunile de manipulare, prin fals şi minciună, ale europarlamentarului Tokes Laszlo, vicepreşedinte al Parlamentului European, ajuns acolo cu sprijinul Ungariei. Nici noile manifestări extremiste, provocatoare, făţiş revizioniste, care, la 24 noiembrie 2012, au avut loc la Sfântu-Gheorghe, pentru mitingul de autonomie, organizat de Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania şi UDMR, nu i-au preocupat, nu i-au îngrijorat pe mai-marii guvernanţi români! Toate - într-o percepere extremistă a „plaiurilor natale”, doar ale maghiarimii, a unui mesaj revizionist al manifestării, conferit de participarea membrilor organizaţiei paramilitare de extremă dreaptă Mişcarea de Tineret 64 de Comitate (HVIM) şi a binecunoscutului antiromân Csibi Barna. Totul, în contextul scandării sloganurilor: „Autonomie! Autonomie!”, „Să piară Trianonul!”.
Nu s-au trezit din somnul lor adânc, guvernanţii români, nici când, printr-un gest condamnabil, de o deosebită gravitate, Drapelul României, simbolul Statului Român, amplasat în faţa Prefecturii Covasna, a fost vandalizat, sub vălul nopţii de 26 spre 27 ianuarie 2013. Nu i-a impresionată, deloc, nici măcar redarea acelui legământ al urii, făcut de extremismul maghiar din perioada interbelică, faţă de România şi Poporul Român, azi la fel de actual ca şi atunci: „Ţara, naţiunea, instituţiile şi tot ce este valah, e, înaintea noastră, superlativul odiosului ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele. (…) Cu cât vom avea mai multe libertăţi, cu atât vom lucra mai intens, cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru statul român, căci nouă drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie, decât ca să le îndreptăm împotriva lor!”.
Atunci când românii îşi manifestau solidaritatea cu eleva Sabina Elena de la Liceul „Korosi Csoma Sandor” din oraşul Covasna, care a mers la şcoală purtând o bentiţă cu însemne tricolore, profesorii şi elevii maghiari au dezlănţuit o inadmisibilă presiune psihică şi morală asupra ei. Însemnele statale ale României au fost, din nou, umilite, desconsiderate, sfidate, prin cultivarea exclusivismului etnic maghiar, a lipsei de respect faţă de necesara toleranţă şi a responsabilităţii faţă de trecut, cu grave consecinţe pentru formarea tinerilor maghiari. Iar consecinţele nefaste ale unei educaţii a urii se văd aşa de bine azi!
Ca şi în cazul „marşului secuilor” şi a „lanţului pentru autonomie” între localităţile Chichiş şi Breţcu, din 27 octombrie 2013, opinia celor 40 la sută români, din populaţia celor trei judeţe, care nu doresc „refacerea fostei formule staliniste, de tristă amintire, a Regiunii Autonome Maghiare”, n-a contat. Ei nu pot fi de acord cu acordarea priorităţii caracterului etnic secuiesc pe pământul Poporului Român, teritoriu care s-a dovedit a fi cu cea mai mare densitate de cetăţi dacice şi castre romane, după Ţara Haţegului, unde, ciudat, tocmai aici se produce „un fenomen antieuropean, de enclavizare, nemaiîntâlnit în Europa”. Nu contează, deloc pentru ei, că „cetăţenii români, indiferent de naţionalitatea lor, au - aşa scrie în Constituţie - o singură patrie, comună, iar aceasta este România”.
Prin alte comunicate şi apeluri, proteste şi scrisori, adresate mai-marilor clipei, FCRCHM atrage atenţia asupra evenimentelor provocatoare, iresponsabile, inadmisibile într-un stat de drept, din 1 ianuarie 2014, când extremişti-huligani au bătut un român care nu cunoştea limba maghiară, un alt român fiind amendat pentru că flutura Drapelul României. Pe ei, mai-marii clipei, indiferenţi i-au lăsat acţiunile liderilor Partidului Civic Maghiar (PCM) Covasna de a rearbora, în Parcul Central din Sfântu-Gheorghe, aşa-zisul steag secuiesc (la 26 septembrie 2014), intonarea imnului Ungariei la o manifestare publică organizată, la 4 iunie 2014, în acelaşi oraş, acţiunile cu mesaj şovin, xenofob, antiromânesc şi neorevizionist desfăşurate în municipiul condus de primarul Antal Arpad, precum şi în multe alte localităţi din judeţele Covasna şi Harghita, cu prilejul zilei solidarităţii naţionale maghiare, zi care coincide cu data semnării Tratatului de la Trianon, în anul 1920.
Printr-o altă scrisoare adresată ministrului Apărării Naţionale de atunci, Mircea Duşa, precum şi Primăriei din Sfântu-Gheorghe, conducerea FCRCHM solicita repunerea steagului tricolor, simbol al României, pe cupola Primăriei, acolo unde îi este locul, conform normelor legale în vigoare. Semnată de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război (Filiala Covasna), Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere (Filiala Covasna), Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” (Filiala Covasna), se cerea reamplasarea Tricolorului pe clădirea Primăriei din Sfântu-Gheorghe, acolo unde, în toamna anului 1944, la 8 septembrie, ziua eliberării de sub ocupaţia horthyisto-fascistă, în urma Dictatului de la Viena, a primului oraş al Ardealului, de către Armata Română, a fost arborat Tricolorul Românesc. La 8 septembrie 2015, autorităţile maghiare s-au opus, categoric, arborării Tricolorului acolo unde-i este, de fapt, locul, „unde veghea, simbolic, ca jertfa ostaşilor români să nu fie uitată”. În urmă cu şapte decenii, acest Tricolor a fost arborat, de către ostaşii Armatei Române, simbol Sfânt al Statului Român, „al demnităţii naţionale şi al sacrificiului suprem al soldaţilor şi ofiţerilor români care au luptat pentru reîntregirea Ţării”. Interzis în 2015!
După cum aţi aflat, numeroase au fost semnalele de alarmă, trase de FCRCHM, prin scrisori deschise, apeluri, mesaje, comunicate, adresate puternicilor zilei, autorităţilor Statului Român, pentru a lua acele măsuri, concrete şi ferme, pentru eliminarea unor situaţii conflictuale, măsuri care ar fi trebuit să fie luate la nivel de lege „pentru sancţionarea fenomenului extremist maghiar, care subminează Statul Român, suveran, naţional, unitar şi indivizibil!”. De fiecare dată FCRCHM considera că, prezenţa, de acum înainte, a UDMR la guvernare, nu trebuie să mai fie acceptată!
Toate aceste scrisori deschise, comunicate, proteste, demersuri ale FCRCHM, referitoare la pericolul prezentat de manifestările organizaţiilor de tip extremist, şovin, iredentist, fascist, neorevizionist, care au avut loc pe teritoriul judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş, prin care s-a solicitat autorităţilor Statului Român luarea măsurilor ferme pentru contracararea oricăror acţiuni contrare ordinii constituţionale, s-au lovit de zidul indiferenţei, sfidării obtuze, prostiei guvernanţilor orbi şi surzi în faţa unei realităţi, a adevărului incontestabil. Ei, mai-marii, n-au înţeles că nimic nu este întâmplător. Din păcate, este vorba despre o gravă trădare a interesului naţional într-un stat de drept!

S-a discutat şi analizat mult, de la 1 Decembrie 2015 încoace - şi de cine este în drept şi ştie ce vorbeşte, şi de toţi neica-nimenii care se dau mari analişti pe la unele posturi de televiziune, inclusiv de aici, din Ardeal, dar care sunt fie habarnişti, fie mai rău, ticăloşi -, despre cazul teroriştilor de la Târgu-Secuiesc, până în prezent doi arestaţi, Beke Istvan Attila şi Szocs Zoltan, lideri ai HVIM - Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate. Cârcotirea în România a fost la ea acasă în ultima lună şi jumătate. Am auzit ba că ar fi fost numai nişte artificii, ba că ăia doar nu erau demenţi să-şi arunce în aer proprii confraţi unguri (că doar între participanţii la Ziua Naţională şi mai ales între militari, erau şi mulţi de-ai lor), ba că SRI şi DIICOT nu au suficiente probe… De-a lungul a aproape un deceniu de existenţă au fost lăudate foarte rar instituţiile statului în „Condeiul ardelean”, prin urmare nu o să le ridicăm nici acum osanale, şi cu atât mai puţin SRI şi DIICOT, care le au şi ele pe-ale lor, dar nici nu credem că numai pentru a li se închide gura unor pălăvrăgitori realmente la fel de plecaţi cu sorcova ca şi teroriştii în cauza, statul, prin aceste unităţi, trebuia să lase ca tragedia chiar să se petreacă. Doar aşa, ca să fie convinşi şi idioţii în cauză că „era pe bune”. Deşi, la cât i-am văzut adesea de nemernici, suntem convinşi că ar fi găsit ceva de obiectat şi dacă exploziile se petreceau, în sensul că… unde sunt SRI şi DIICOT, pentru ce le plătim, de ce n-au ştiut, unde au fost de data asta? Uite, a trebuit să moară oameni nevinovaţi…! Mai mult ca sigur că aşa s-ar fi auzit vuietul analiştilor propagandişti de duzină, şi propagandişti josnici pe deasupra. Deci, e bine că instituţiile au acţionat. Nu comentăm, din raţiunea că nu cunoaştem munca specifică lor, dacă a fost momentul potrivit sau nepotrivit, dacă trebuiau să-i salte pe băieţi mai repede sau nu, că de ştiut e clar că ştiau ce fac. Habar n-avem. Rămâne faptul că tragedia nu s-a întâmplat. Suntem convinşi că probe sunt, şi sunt multe, din simplul motiv că nu credem că instituţiile statului, mai ales acestea de siguranţă şi forţă, puteau să facă asemenea descinderi şi reţineri fără să aibă dovezi negru pe alb, cum se zice. Riscau prea mult să se compromită, şi să vezi apoi ce era la gura cârcotaşilor-nelegiuiţi-trădători-şi-inconştienţi din analitica politicii dâmboviţeni, dar, cum spuneam, şi ardelene, cu precădere clujene.
Bun. Aici fiind ajunşi, redăm un text (aproape la întâmplare, că sunt destule pe internet), preluat din „Expres Magazin”, intitulat „Trageri simulate cu mitraliere automate, harta UNGARIEI MARI şi „Moarte Trianonului” la tabăra „Insula secuiască” din Covasna”, asta doar aşa, că veni vorba de dovezi: „În perioada 29-31 august a.c. a avut loc în Covasna, lângă Baraolt, o nouă ediţie a taberei „Szekely Sziget” (Insula Secuiască), o altă manifestare iredentist-şovină maghiară organizată de filiala din Covasna a „Mişcării tinerilor din cele 64 de comitate” (HVIM, cele 64 de comitate ale Ungariei Mari). Participanţii au fost primiţi cu drapelul Ungariei, steagul secuiesc şi cu sloganul „Moarte Trianonului” şi au putut participa la trageri simulate cu mitraliere automate. Atunci când nu sunt finanţaţi din fonduri publice, prin diferite asociaţii interpuse, membrii HVIM sunt încurajaţi de UDMR să facă propagandă în favoarea anulării Tratatului de la Trianon şi a realipirii Transilvaniei la Ungaria. Ediţia din 2011 a acestei manifestări „culturale” a fost finanţată de Consiliul Judeţean Covasna, condus de UDMR-istul Tamas Sandor, cu 2.000 de lei, aşa cum se arată în Anexa 5 a hotărârii Consiliului Judeţean Covasna nr. 70/2011. La poziţia 80, Asociatia Szent Laszlo Serege din Târgu-Secuiesc a primit de la CJ Covasna o finanţare nerambursabilă de 2.000 RON, pentru „programul cultural” Szekely Sziget ediţia a 3-a din 2011. Szent Laszlo Serege este asociaţia tinerilor autonomişti de la „Mişcarea tinerilor din cele 64 de comitate” HVIM”.
Şi, pentru ca să nu ziceţi că cităm din clasici în viaţă, adică din noi, din ediţiile „Condeiul ardelean” apărute de-a lungul timpului nu vom reda. Vă vom aminti doar unele link-uri unde au apărut alte articole despre tema extremiştilor: (http://www.condeiulardelean.ro/articol/primarii-din-secuime-sustin-finan..., http://www.condeiulardelean.ro/articol/din-banii-jobbik-organizeaza-insu..., http://www.condeiulardelean.ro/articol/exclusiv-tanasadanblogspotro-udmr...), pentru că, aşa cum spuneam mai sus, internetul e plin de dovezi despre ceea ce fac băieţii ăştia - unii închişi, alţii încă liberi prin România. Aşa încât, trebuie doar să ai sufletul curat, să-ţi iei buna intenţie la tine şi să te apuci să cauţi, ca să vezi adevărul. Adevărul care te va face liber! Şi, pentru cunoscătorii ambelor limbi, română şi maghiară, vă mai dăm noi nişte indicii, aşa, ca să nu dureze prea mult partea cu căutatul: http://arhivum.kezdi.ro/hatarozatok/2012/anexa_21.pdf, http://erdely.atlatszo.hu/2015/05/25/jobbikos-penzbol-szervezik-a-szekel..., blogul avertizorului public Dan Tanasă (foarte bine documentat), blogul lui Victor Roncea, www.cotidianul.ro, www.napocanews.ro, www.rgnpress.roşi multe, multe altele.
Ei bine, după un studiu aprofundat, o idee limpede se desprinde, şi anume faptul că băieţii ăştia, la care noi le zicem generic teroriştii, nu pot fi condamnaţi de UDMR (scria într-o seara fierbinte, pe bară, la emisiunea „filosofului naţional” de la Realitatea TV că „UDMR SE DELIMITEAZĂ, DAR NU CONDAMNĂ” gestul teroriştilor). Păi cum să poată fi condamnaţi de UDMR când netoţii ăştia la cap sunt copiii lor, ai udemeriştilor - în unele cazuri la figurat fie spus, în altele chiar la propriu. Ei i-au crescut. Generaţia aia care a fost la fel de membră PCR ca şi a noastră, care acum are 60-80 de ani şi care după ’90 a devenit mare udemeristă, mare europeană, mare democrată - aia i-a crescut, aia i-a finanţat, aia i-a învăţat să nu înveţe Limba Română pe ăştia care acum au 40 de ani. Păi şi atunci cum să-i condamne, stimabile Rareş Bogdan? Voi, europenii ăştia de la Cluj, dar şi aripa de habarnişti ai Olteniei, Munteniei şi Moldovei, voi pe ce lume trăiţi? Chiar nu ştiţi că peceriştii ăia vechi, metamorfozaţi în udemerişti, pecemişti, pepemetişti, hvimişti - obligatoriu toţi europeni, democraţi şi civilizaţi -, i-au creat pe noii lideri ai iredentismului horthyist de azi din România? Ăştia, cum spuneam, de 40-50 de ani, care azi se dau unii moderaţi, ăilalţi radicali, de te ameţesc cu textele lor. Voi chiar n-aţi auzit de „Háromszék mindenek felett!” (Trei Scaune peste toate, parafrază la „Deutschland über alles”) - citat din membrul marcant al UDMR Tamas Sandor, fost parlamentar, actual preşedinte al UDMR Covasna şi preşedinte al Consiliului Judeţean Covasna? Nici de „Românii din Covasna şi Harghita vor avea soarta sârbilor din Kosovo” - citat din Antal Arpad, fost parlamentar, actual preşedinte al UDMR Sfântu-Gheorghe şi primar al municipiului? Chiar nu vreţi să înţelegeţi că totul e real, că ăştia, şi alţii ca ei, sunt autorii morali ai faptelor bezmeticilor care înfundă acum puşcăria. Pentru că ei le sucesc minţile, şi aşa duse cu pluta, ei îi întărâtă, ei le adaugă fonduri în cont lângă cele primite direct de la Budapesta! S-au trezit americanii şi europenii, şi au început încet, dar sigur să le spună udemeriştilor că ceea ce vor ei chiar nu se poate, şi nu vă treziţi voi, care spuneţi că sunteţi români?
Aşadar, instituţiilor statului nu le putem transmite decât să continue să-şi facă treaba. Nimic altceva. Nu vrem ilegalităţi nici într-o direcţie, nici în cealaltă. Numai aplicarea legilor, că aşa cum sunt ele, încă mai sunt legi în România. Iar alea care nu sunt bune sau au fost abrogate, să facă bine Parlamentul şi să le îndrepte şi reaprobe, după caz. Asta în cazul în care mai vor şi PNL, şi PSD voturi de la români. Nu se mai poate să fim la nesfârşit sat fără câini. România este - până una, alta - stat membru NATO şi UE. Şi nu se poate să ne amintim de asta numai când vine factura din vest…

De la Nistru pân' la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s'aşează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagră străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sinul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca să 'ţi mântui neamul tău!
Tu te 'nalţă din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s'aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndragi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Ciudată noapte simt că o să fie
şi-o să trăznească în dicţionar,
la noapte, în Moldova mijlocie,
se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce
şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,
pleca-vor toţi ai zilei să se culce
şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Aşa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipoteşti se naşte Eminescu
şi-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec şi o slovă,
se naşte steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în faţa ta, Moldovă,
şi mâna mult lovită ţi-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naşte, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
şi, de la Cernăuţi şi pân’ la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,
toţi fraţii-nstrăinaţi se regăsesc,
în el o inimă va şti să bată
acum şi veşnic, dorul românesc.

În Voroneţ s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de fraţi,
la noapte-n ţară va urca un astru,
se naşte El, Români, vă închinaţi!

Timpul nu iubeşte şi nu urăşte pe nimeni, el este indiferent faţă de toţi oamenii şi îi poartă pe valurile sale transformându-se în istorie. Timpul, asemenea unui ocean de necuprins, înghite totul, viaţa noastră cu bucuriile şi nefericirile ei, civilizaţii întregi, imperii nemăsurate şi semeţe, pe care le transformă în praf sau pulbere de stele. Aşa s-a întâmplat şi cu Mihai Eminescu, genialul nostru poet. El s-a născut la 15 ianuarie 1850 din „Luceafărul de dimineaţă”, la ora 3. A trăit într-o lume unde au fost preţuiţi cei nedemni şi au fost dispreţuiţi cei demni; a trăit într-o lume în care dragostea faţă de Veronica Micle nu a fost împărtăşită; a trăit într-o lume în care a suferit 6 ani de o boală necruţătoare, tratată incorect - chiar criminal, şi a murit la 15 iunie 1889, la doar 39 de ani, în Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. Felul cum a murit rămâne o enigmă, dar sunt convins că o zi din viaţa lui Mihai Eminescu, acest om înzestrat cu o energie clocotitoare, a valorat mai mult de o sută de ani din viaţa celor care îl asupreau şi îl dispreţuiau din cauza geniului său, din cauza patriotismului său. Pe lângă faptul că Mihai Eminescu a fost şi este cel mai mare poet al tuturor românilor, el a fost şi un ziarist extraordinar, ce a stigmatizat, la ziarul „Timpul” al lui Ioan Slavici, minciuna, tupeul, calomnia, lăcomia, hoţia, dezinformarea, patima şi ranchiuna politică, spiritul de răfuială al oamenilor politici, având întotdeauna o mare ţinută morală şi tăria de a-şi recunoaşte greşelile atunci când le-a făcut. A fost un mare profet şi vizionar al timpului său şi a descoperit teoria relativităţii şi principiul vitezei luminii cu mult înainte de Albert Einstein şi soţia acestuia. Dacă citim şi recitim poezia „La steaua” (prima strofă: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”), vom vedea că esenţa a mii de pagini de carte şi de ştiinţă este cuprinsă într-o singură strofă. În acea vreme Eminescu nu avea acces la internet sau la marile biblioteci ale lumii pentru a încrucişa şi sintetiza informaţia, dar avea geniu. Geniul i-a permis să vadă în viitor starea Naţiunii Române. Am sintetizat din articolele lui de la ziarul „Timpul” zece comandamente care ne arată starea Naţiunii Române de atunci şi starea ei de astăzi.
Comandamentul numărul unu se referă la cetăţenii de atunci ai României: „Avem de o parte rasa română cu trecutul ei, popor harnic şi cinstit. Deasupra avem o pătură superioară răsărită din scursurile Orientului şi Occidentului incapabilă de adevăr şi patriotism. Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele mari literaţi, ignoranţii şi proştii, adevăraţi oameni ai statului”. Ce avem astăzi în România? Avem două subnaţiuni: cei mulţi săraci şi cei puţini bogaţi, cu averi colosale obţinute, într-o singură generaţie, în afaceri cu Statul Român, în directă cârdăşie cu politicienii; avem acele lipitori politice de tip Cocoş, care sug sângele sistemului economic pentru partidul lor, dar mai ales pentru ei; avem oameni politici, de dreapta şi de stânga, care-şi pun clientela politică în funcţii bănoase, până şi la nivelul şcolilor sau spitalelor.
Comandamentul numărul doi se referă la obiceiurile politice de atunci, care se păstrează şi astăzi. Iată ce scrie Eminescu: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofisticate este înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari, încât nu poţi găsi nimic la ele, laşi obiectul discuţiei la o parte atribuindu-i adversarului intenţii şi vederi cu totul străine obiectului”. Ce vedem în zilele noastre? În campaniile electorale ale politicienilor noştri, ba chiar şi la prezidenţiale, s-au folosit numai injurii şi invective oribile, s-a folosit „flacăra violet”, s-au folosit casete porno la purtător, s-au folosit şantajul şi ameninţarea directă a ziariştilor şi a oamenilor politici la televizor, s-au folosit religia, orientarea sexuală, moda şi îmbrăcămintea, tezele de doctorat sau chiar fotografii şi filme trucate.
Al treilea comandament se referă la furtul averii naţiunii. Citez din Eminescu: „Pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”. După Revoluţie, guvernanţii noştri ne-au vândut occidentului mai toate bogăţiile Ţării - gaze, curent electric, petrol, zăcăminte naturale ale solului şi subsolului, păduri, terenuri agricole şi multe altele.
Al patrulea comandament al poetului spune aşa: „Dreptul de a ne mira l-au pierdut de mult românii. Într-o Ţară când un om cu patru clase ajunge redactor de ziar, deputat sau director de bancă sau chiar ministru de finanţe..., într-o Ţară în care falsele cărţi de alegători joacă rolul de căpetenie…”. Ne mai mirăm astăzi că un marinar ajunge Preşedinte, că un inginer ajunge ministru de Finanţe sau că un rezident sexi este pe lista numirii de ministru al Sănătăţii? Ne mai mirăm că astăzi vedem pe listele electorale că au votat şi morţii? Eu cred că Revoluţia din 1989 ne-a dat cel puţin dreptul să ne mirăm.
Al cincilea comandament se referă la meserii şi la forţa de muncă. Eminescu scria: „Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românilor în propria lor Ţară la simpli salahori, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei cu produse identice străine…”, ei bine, toate acestea reprezentau realitatea în care trăia atunci poetul. În zilele noastre ce se întâmplă? Meseriaşii buni aproape că au dispărut, iar în topul primelor zece firme cu venituri fantastic de mari din România, 80 la sută sunt străine. Tinerii noştri, cei care mai sunt în Ţară, lucrează ca sclavii pe plantaţiile sudiste ale acestor firme, 12-14 ore pe zi, până la extenuare, uneori găsindu-şi chiar şi sfârşitul.
Al şaselea comandament se referă la tăierile abuzive de păduri. Eminescu scria: „Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte Ţara cad codrii noştri seculari, şi împreună cu ei toată istoria noastră”. Ce vedem astăzi în România? Astăzi, codrii României sunt tăiaţi, cu ajutorul cozilor de topor româneşti, de concerne străine, iar lemnul românesc este vândut în exterior fără să fie înnobilat cu forţă de muncă românească. După tăiere urmează inundaţii catastrofale, alunecările de teren şi toate celelalte tragedii naţionale.
Al şaptelea comandament vorbeşte despre scăderea numărului populaţiei din România. Citez: „Moartea, descreşterea populaţiei şi sărăcia împlineşte apoi restul, stârpirea fizică a Neamului Românesc”. Ce vedem astăzi în România? Vedem că indicele de natalitate este egal cu indicele de mortalitate, vedem că avorturile au ajuns la peste 12 milioane din ’89 încoace, iar statisticile spun că populaţia României va fi în anul 2020 (care este foarte aproape) de doar 15 milioane de români.
Al optulea comandament vorbeşte de iubirea de Ţară. Citez: „Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datină şi de popor sunt înlocuite la tineri şi ceilalţi…”. Ce vedem astăzi este pătrunderea în România a culturii americane şi occidentale în general, a drogurilor, a pornografiei, a prostituţiei, care distrug caracterul tinerilor. Cultul Ţării şi al Eroilor Neamului este înlocuit cu cultul banilor.
Comandamentul numărul nouă se referă la patriotism. Citez: „Patriotismul cu toate acestea nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de Ţară”. Astăzi iubirea de Ţară se loveşte de forţe occidentale oculte opuse naţionalismului, iar cultul Eroilor Neamului nu mai interesează tânăra generaţie, care nu mai este învăţată în şcoli şi facultăţi despre acest lucru. Acei ce folosesc cuvinte ca naţiune şi naţionalism riscă să fie calificaţi drept retrograzi şi depăşiţi, ba chiar ei reprezintă blasfemia în toată regula. Fiecare ţară trăieşte prin mormintele strămoşilor şi memoria eroilor, martirilor şi sfinţilor neamului. Acei ce uită sau nu sunt învăţaţi să preţuiască aceste valori, sau pur şi simplu nu le apără, sunt sortiţi pieirii pe scena istoriei lumii.
Comandamentul numărul zece nu l-a scris Eminescu, ci l-a scris marele George Călinescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. După acest minunat citat, nu pot să nu spun şi să nu gândesc cu toată mintea şi cu tot sufletul cuvintele: mi-e dor, mi-e foarte dor de Eminescu!

(Din volumul „ROMÂNISMUL - DESTIN ŞI MOŞTENIRE LA EMINESCU. Interviuri cu Ilie Şandru”, de Elena Condrei)

- Cum apreciaţi românismul prezent în publicistica lui Eminescu şi care ar fi ecourile sale în epocă, cât şi în contemporaneitatea noastră?
- Ilie Şandru: Publicistica lui Mihai Eminescu constituie o parte importantă a operei sale, pe cât de vastă pe atât de diversă ca tematică. Poate mai mult decât în opera sa poetică, în publicistică naţionalismul său este mai evident, fiindcă ea poartă pecetea implicării ziaristului în existenţa Poporului Român. În publicistică, mai mult ca oriunde, este prezentă comuniunea lui Eminescu cu istoria noastră naţională, cu tradiţiile Poporului Român, cu tot ceea ce reprezintă valoare activă în evoluţia societăţii româneşti. Aceasta în ciuda celor care l-au acuzat că era străin de problemele politice şi sociale ale timpului său, că a fost nepriceput, a fost pătimaş etc., făcute desigur de cei pe care îi numea „mici de zile, mari de patimi”.
Marile personalităţi ale vremii sale, adevăraţii patrioţi, cei care şi-au pus viaţa în slujirea Naţiunii Române, au apreciat însă, la justa ei valoare, activitatea publicistică a marelui poet. Au apreciat, mai ales, spiritul său civic şi satiric, stilul său direct şi curajul de a spune lucrurilor pe nume, au preţuit valoarea pamfletului eminescian, prin care a statirizat parazitismul, mediocritatea, huzurul celor care „cu-averea şi mărirea” s-au închis „în cercul lor de legi”; demagogia patriotardă etc..
Ca şi în creaţia poetică, în publicistică Eminescu „a biciuit frazeologia neadevărată” şi a formulat „sinteza unei noi direcţii a istoriei naţionale” (Titu Maiorescu). Iar bucovineanul Sextil Puşcariu a subliniat sensul adevărat al articolelor sale: „De pe buzele sale nu s-a desprins glasul unui individ, ci vocea trecutului nostru românesc, în pieptul lui nu s-au sbătut bucuriile şi durerile unui singur om, ci acolo a bătut inima a zece milioane de români cu toate dorurile ce se cuprind de la Nistru până la Tisa”.
Aşa este, fiindcă Eminescu are în vedere pe toţi românii, indiferent de locurile în care trăiesc, despărţiţi prin graniţe artificiale, prin acele brâie „de lacrimi şi de sânge” (Octavian Goga). Astfel, deplânge soarta dureroasă a „dulcei” Bucovine, demascând fărădelegile şi uneltirile mişeleşti, un fel de „afacere dintr-o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ”. „Vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, deapururea o durere pentru noi.” Demască poetul comportarea mişelească a Rusiei prin ocuparea Basarabiei, în 1812, asupra căreia aceasta nu poate emite nicio pretenţie, fiindcă: „Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate (…) Basarabia întragă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ de drept al nostru şi cucerit cu plugul şi apărat cu arma”.
Este uimitoare cunoaşterea pe care Eminescu o are asupra situaţiei românilor din Transilvania, aflată în componenţa Imperiului Habsburgic. Neiertător este el atunci când se referă la ungurii şovini şi ambiţioşi: „E trist a vedea în inima Europei o naţiune ce se află în evul mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală”. El prezintă adevărul despre unguri, nu le iartă minciunile „cu care înşeală Europa”: „Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună”. Eminescu nu scapă nicio ocazie ca să-şi manifeste dragostea, dar şi mâhnirea faţă de românii transilvăneni, care duceau o luptă permanetă ca să-şi apere fiinţa naţională şi limba, împotriva celor care doreau „să maghiarizeze şi pietrele”.
Iată pentru ce consider că publicistica lui Mihai Eminescu s-a bucurat de o apreciere deosebită a majorităţii oamenilor politici, a intelectualilor şi a celor care s-au considerat români, după cum ea se bucură de aceeaşi apreciere şi de către cei din generaţia actuală, de cei ce simt şi gândesc româneşte, de cei care cred că patria lor este România. Fiindcă şi acum, ca şi atunci când a fost scrisă, publicistica eminesciană îşi păstrează aceeaşi valoare şi actualitate, atunci când este vorba despre destinul României şi al Poporului Român.
Cu toate acestea nu pot să nu constat că în contemporaneitatea noastră publicistica lui Eminescu este destul de puţin cunoscută, fiindcă nu se doreşte acest lucru. Fenomenul nu este întâmplător, dacă avem în vedere că multe dintre ideile sale privitoare la românism şi la spiritul naţional „nu mai sunt la modă”, nu dau bine, vezi Doamne, pentru ceea ce se încearcă acum a se promova: europenismul şi mondialismul. În învăţământul preuniversitar, nu numai publicistica sa, ci chiar şi unele dintre cele mai importante creaţii poetice (vezi Scrisoarea III) sunt puse la index. Cine să mai vorbească acum de naţionalism şi de patriotism, în general, cu atât mai mult când este vorba despre Eminescu, care afirmă categoric că „sentimentul naţional îl moşteneşti odată cu clocotul sângelui”. Adică trebuie „să te naşti român pentru a fi în adevăr înţelegător şi iubitor al neamului”.