Autor:
Acum, puţin peste două decenii, prin profesiunea, dar mai cu seamă prin funcţia pe care o îndeplineam, am luat contact direct cu cei care fac parte din categoria clerului, pe care îi numim obişnuit „oamenii bisericii”. Se introdusese disciplina „Religie” ca obiect de studiu obligatoriu în şcoală şi, astfel, preotul Parohiei Ortodoxe Întorsura-Buzăului, părintele Virgil Goţea, mi-a devenit coleg şi subaltern. Până atunci, ca locuitor în parohia sa, fusesem de câteva ori la biserică, cununasem vreo două perechi de tineri, botezasem vreo cinci nou născuţi, îl creştinasem şi pe fiul meu, păstrând tradiţia părinţilor, mersesem, împreună cu prietenii, la colindat cu prilejul sărbătorilor de iarnă la„popa Goţea”. Apropierea de vârstnicul părinte Goţea s-a petrecut în mod firesc. Sesizând lipsa culturii mele religioase, cât mai ales a rolului istoric jucat de Biserica Naţională în viaţa Poporului Român, părintele mi-a donat câteva cărţi. Când scriu aceste rânduri, am în faţă cartea Mitropolitului IPS Antonie Plămădeală, „Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist Austro- Ungar”, scrisă de înaltul ierarh după documentele, actele şi corespondenţa rămase de la întâiul Patriarh al României Mari, Miron Cristea, pe a cărui copertă interioară, preacucernicul părinte Goţea scria în toamna anului 1990: „Domnule Profesor Vasile Stancu, doresc să vă fie această carte de istorie de folos în pregătirea profesională şi de întărire pentru glia noastră românească”. Şi am mai primit alte şi alte cărţi spre „întărirea” mea şi a „gliei noastre româneşti”, pe care le păstrez în biblioteca personală cu mare grijă: „Politica statului ungar faţă de Biserica Românească din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918”, a viitorului academician Pr. dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, a aceluiaşi autor, „Mitropolitul Şaguna”, a braşoveanului Gheorghe Tulbure, şi alte asemenea cărţi care mi-au deschis o cu totul altă perspectivă privitoare la Istoria Românilor. Din păcate, părintele Goţea s-a îmbolnăvit, fiind înlocuit însă, la catedră, de un vrednic ucenic, Ciprian Popica, student, pe atunci, la Facultatea de Teologie din Sibiu, astăzi la fel de vrednic urmaş al bătrânului părinte la altar.
Buna colaborare statornicită cu cei doi preoţi a continuat. Cu mici excepţii, cu majoritatea preoţilor din Episcopia Covasnei şi Harghitei, nou înfiinţată, am colaborat fiind pentru o perioadă de timp inspector la Inspectoratul Şcolar Covasna şi având în atribuţii, printre altele, coordonarea şi monitorizarea predării religiei în judeţ. În aceste împrejurări l-am cunoscut, prin anii ’95, pe părintele Ioan Tămaş (foto) de la Vâlcele.
Trebuie, totuşi, să mă explic de ce în relaţiile mele cu preoţii am folosi sintagma „cu mici excepţii”. Provin dintr-o familie de credincioşi ortodocşi. La Braşov, părinţii ne-au îndrumat spre biserică. Aparţineam de Parohia Tohăneanu, pe fostul bulevard Lenin, vis a vis de întreprinderea textilă „Partizanul Roşu”. De sărbătorile Crăciunului şi ale Paştelui, era o adevărată bucurie de a participa la slujbă. În cursul săptămânii, dar mai ales după slujba de duminică, părintele Tohăneanu ne reţinea pe noi, copiii, pentru cor şi rugăciuni, ne dădea bomboane, iconiţe şi cruciuliţe. O întâmplare nefericită a făcut ca părintele Tohăneanu să fie arestat, judecat şi întemniţat, vorbindu-se pe atunci, în public, că pedepsirea sa era urmarea unor „treburi nefireşti” pe care le făcea părintele. Părinţii vorbeau, însă, de legionari şi politică. Astfel relaţia noastră, a mea şi a fraţilor mei, s-a întrerupt cu „oamenii bisericii”, plutind faţă de ei o oarecare neîncredere. Neîncrederea aceasta a reapărut odată cu monitorizarea predării disciplinei „Religie” în şcoli, privind modul în care unii preoţi se achitau de sarcinile profesionale, disciplinare şi metodice ale transmiterii materiei - desigur, potrivit programei de învăţământ aprobate de Ministerul Învăţământului şi Patriarhia Română. Din fericire, aceştia au fost puţini, fiind în majoritate înlocuiţi, în anii următori, de cadre pregătite didactic şi de specialitate.
Dintre preoţii care mi-au lăsat o impresie deosebită, din acea perioadă, cu certitudine îl pot numi pe părintele Ioan Tămaş. Ne-am întâlnit, apoi, în dese împrejurări. La manifestări ştiinţifice, aniversare, artistice şi spirituale, desfăşurate în biserică sau cimitire, în muzee sau săli de conferinţă, în şcoală, case memoriale sau monumente istorice, la nunţi, botezuri sau agape creştineşti. Şi peste tot, părintele Tămaş a lăsat amprenta viguroasă a participării sale intelectuale şi spirituale.
De peste zece ani, m-au preocupat mult Biserica Naţională şi slujitorii acesteia. Am scris şi participat, cu mai multe studii pe această temă, la simpozioanele internaţionale sau sesiunile ştiinţifice naţionale de la Chişinău, Cahul, Iaşi, Caransebeş, Arad, Târgu- Mureş, Topliţa, Roman, Paşcani, Miercurea-Ciuc şi Sfântu-Gheorghe, vorbind şi aducându-le laude şi prinos de recunoştinţă, pentru înfăptuirile lor, unor înalţi şi exemplari ierarhi, cum au fost: Andrei Şaguna, Miron Cristea, Visarion Puiu, Justinian Teculescu, Veniamin Nistor. Am şi criticat când a fost cazul abdicării, de către unii ierarhi, în favoarea intereselor personale a celor naţionale, cum a fost cazul fostului Mitropolit al Ardealului, Vasile Mangra. Dar despre un „preot de sat” este pentru prima oară când scriu. Totuşi, sarcina mea, de această dată, este uşurată de însuşi subiectul scrierii, care a înţeles menirea sa spirituală, cât şi exemplul faptei vrednice pe care trebuie să o pună în faţa păstoriţilor săi: părintele, preotul, scriitorul, publicistul şi poetul Ioan Tămaş Delavâlcele. Dar şi îngreunată de vigoarea şi talentul puse în slujba multitudinii de preocupări spirituale, literare, istorice, patriotice şi de „gospodar-constructor”. Cunoscându-l pe autorul volumului de faţă, sunt în totalitate de acord cu părintele Ioan Morar, care în cartea sa „Misiune şi confesiune”, însuşindu- şi concepţia teologului Thomas Carlyle privind rolul determinant al preotului în viaţa credincioşilor săi, susţine: „Preotul trebuie să aibă într-însul o lumină de inspiraţie. El cârmuieşte adorarea poporului, el este trăsura de unire cu Nevăzutul Sfânt. El este căpetenia spirituală a oamenilor. El îi conduce spre cer, cârmuindu-i înţelepţeşte pe acest pământ, printre strădaniile vieţii. Idealul lui este ca şi el să fie o voce din cerul nevăzut, tălmăcind oamenilor ca şi profetul, dar într-un chip mai familiar, acelaşi lucru: Cerul nevăzut, secretul deschis al Universului, pe care atât de puţini îl zăresc. El este un profet dezbrăcat oarecum de strălucirea înspăimântătoare a acestuia, arzând ca o lumină mai blândă şi mai egală, ca luminător al vieţii zilnice”.
Episcopul de Hotin şi, apoi, Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, completează misiunea preotului ortodox. În afara faptului de a fi conducătorul spiritual spre mântuire, el are o înaltă misiune şi pe pământ, în lumea satului românesc, misiune impusă de însăşi plămădirea Poporului Român şi a Bisericii sale: „Biserica noastră - spunea învăţatul mitropolit - este o Biserică Ortodoxă Naţională, întrucât cultul ei se face în limba ţării şi întregul ei cler se recrutează dintre români... Între ideea de român şi cea de ortodox e tot aşa de strânsă legătura ca între ideea de corp şi suflet. Noi românii avem preoţii noştri români, care prin naştere şi căsătorie sunt strâns legaţi de societate şi au interese comune cu toţii laolaltă; prin urmare, el este cetăţean ca oricare altul cu drepturi cetăţeneşti şi de aceea toate nevoile neamului şi ale ţării îl privesc de asemenea, şi la toate trebuie să ia parte dânşii şi în viitor ca şi în trecut. De aceea, un alt mare serviciu ce poate aduce el ţării noastre e dezvoltarea sentimentului naţional în sătean, sentiment care astăzi se găseşte cu totul adormit. Tot preotului îi revine şi această datorie de a face pe sătean să cunoască trecutul neamului şi al ţării, să cunoască cât e azi de mare neamul românesc, unde şi cum se găseşte parte din el şi, mai ales, să-i dezvolte dragostea de neam şi de moşie. Să-i spună ce vecini avem şi cum stăm cu ei, dacă ne vor sau nu binele şi, mai ales, să-i facă a înţelege adevărul că: Mântuire în timpuri de grea cumpănă nu putem avea decât de la Dumnezeu şi de la noi înşine. Dovezi puternice ne dă trecutul. De aceea, împreună cu învăţătorul satului, nu va scăpa niciodată prilej cât de mic, fără să caute a deştepta în sătean sentimentul naţional, făcându-l conştient de faptul că e român, că are o ţară a lui, că e viţă de viteaz şi dator a arăta oricui, în orice clipă, că în viitor va fi ca şi în trecut, gata a dovedi veacurilor că e vrednic să aibă un loc de frunte în lume”.
Că părintele Ioan Tămaş este de acord, în gând şi faptă, atât cu prietenul nostru comun, părintele Ioan Morar, de la Gherla, căruia în volum i-a dedicat şi o poezie, „Icoana mamei”, din ciclul „Paznic la Vatră”, cât şi cu afirmaţiile IPS Visarion Puiu privind misiunea şi harul preotului o dovedeşte cea mai recentă „ispravă” a sa, prezentul volum de poezii.
Volumul, pe care-l putem numi „O carte de Istoria Românilor scrisă în versuri”, cuprinde 104 poezii şi patru articole în proză - două despre Păstorul mioritic, care ar putea foarte bine sta în fruntea cărţii, în loc de cuvânt înainte, înfăţişându-ne crezul poetului în destinul neamului românesc, al treilea înfăţişând portretul feciorului român, „al tinereţii bărbăteşti şi al frumuseţii veşnice” zugrăvit „în alb şi negru”, întâlnit atât în balada „Mioriţa” cât şi-n poezia lui Eminescu, iar ultimul, intitulat „Gânduri rele se alungă prin fapte bune”, este un scurt eseu despre înţelepciune şi învăţătura „Cugetări”-lor lui Nicolae Iorga.
Cele 104 poezii le putem grupa în câteva capitole: Despre dragoste şi iubire; Despre credinţă; Despre patrie şi Istoria Neamului, ultimele dintre ele, regăsite în cea mai mare parte în ciclul „Paznic la Vatră”, rol în care poetul se regăseşte permanent prin atitudinea sa militantă, la care-i asociază pe prietenii şi cunoştinţele sale, pe specialiştii din diferite domenii, iubitele şi soţia, fiul, însăşi persoana sa sau a Domnului, cărora le sunt dedicate poeziile.
Citindu-le, am avut sentimentul că fiecare dintre aceste poezii reprezintă o prescură. O prescură acordată, săptămânal, de autor creştinilor prin intermediul publicaţiei „Condeiul ardelean”. Acea pâinişoară, rotundă sau în formă de cruce, făcută din aluat nedospit, din care se pregăteşte cuminecătura şi se taie anafura în biserică. Într-una dintre vizitele mele la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, părintele arhimandrit Teofil Părăian vorbea despre prescură ca fiind purtătoare de sacralitate. „Prescurile - spunea părintele Teofil amintindu-şi din copilăria sa petrecută într-un sat din apropierea Sibiului - nu se cumpărau de undeva, de la brutărie, ci se făceau după un anumit ritual, cu o anumită conştiinţă superioară, cu conştiinţa că se fac nişte lucruri care se pun înaintea lui Dumnezeu. Persoanele care nu erau avizate nu se atingeau de lucrarea aceasta a prescurilor. Orice femeie ar fi putut face prescuri, pentru că ştia cum se face o prescură; orice femeie ar fi putut pune pristolnicul pe aluat, ca să se facă o prescură. Dar nu îndrăznea orice femeie să facă aşa ceva, pentru că erau lucruri care ţineau de o anumită curăţie; se cerea o anumită viaţă pentru a face astfel de lucruri, care sunt ale lui Dumnezeu”. Asemenea şi poeziile părintelui Ioan Tămaş Delavâlcele. Îţi trebuie har şi talent, având conştiinţa superioară a judecăţii şi lucrului plăcut lui Dumnezeu. „Aveau şi o traistă - mai spunea părintele Teofil Părăian - cu care se duceau prescurile la biserică. Traista aceea era nouă şi nu se putea întrebuinţa la altceva. De ce? Pentru că se duceau cu ea lucruri care erau puse înaintea lui Dumnezeu.” „Traista” părintelui Tămaş este această carte. Vă rog să o lecturaţi, împărtăşindu- vă astfel cu „prescurile” sale!
Că a înţeles comandamentele timpului său, de pe poziţia preotului şi intelectualului patriot, o dovedesc şi cele două busturi ale unor personalităţi simbolice pentru Istoria Românilor, ridicate prin eforturile sale, materiale şi administrative, la intrarea principală a Sfintei Biserici, cele ale revoluţionarilor paşoptişti Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu. Poate preavrednicul părinte se gândeşte să întregească triada românească a generaţiei revoluţionare şi cu bustul moldoveanului Alexandru I. Cuza.
Că s-a supus cu smerenie chemării sale o dovedeşte monumentul, ridicat în Cimitirul satului, închinat martirilor, refugiaţilor şi expulzaţilor din perioada Dictatului de la Viena.
Că are talent şi înţelepciune în nobila profesiune pe care i-a ales-o Dumnezeu o dovedesc cele trei cărţi ale sale: „De meditat împreună”, „Lumini şi umbre în Neamul lui Eminescu” şi „Cuvinte de Iubire şi Lumină”, ultimele două apărute la Editura Eurocarpatica, a „celui care face şi scrie istorie pe aceste meleaguri”, prietenul nostru Ioan Lăcătuşu. O dovedesc, în aceiaşi măsură, scrierile sale cotidiene în publicaţiile regionale şi locale, din întâia categorie făcând parte „Condeiul ardelean”. O dovedesc prietenii şi credincioşii bisericii, ai turmei păstorite de părintele Ioan Tămaş Delavâlcele, care sunt alături de dânsul la toate faptele sale.
Şi, părintele Ioan Tămaş Delavâlcele a făcut toate acestea nu în vederea unei recompense materiale, ci din conştiinţa misiei sale. Adevărata răsplată să nu o aştepte aici, mai cu seamă în aceste timpuri de criză pe toate planurile vieţii economico- sociale şi spirituale, „ci sus de la Dreptul Judecător şi adevăratul răsplătitor; căci El l-a pus să păstorească şi El va cere socoteala pentru munca ce a îndeplinit”, spunea IPS Visarion Puiu, referindu-se la sacrificiile preotului care-şi face din preoţie un ideal. Părinte Ioane!
Îţi mulţumesc pentru satisfacţia intelectuală, spirituală şi patriotică pe care mi-a creat-o lecturarea volumului de poezie şi, totodată, pentru onoarea acordată de a scrie în prefaţa cărţii câteva consideraţii, făcute de un intelectual laic, despre ceea ce crede şi gândeşte că ar trebui să fie misiunea unui preot în societatea contemporană. Te felicit pentru harul şi talentul pus în slujba comunităţii ortodoxe şi-ţi doresc multe cărţi şi alte fapte, vrednice de laudă, de acum înainte!
La Mulţi Ani, cu sănătate, alături de minunata ta soţie şi tânărul vlăstar care-ţi urmează exemplul!