Autor:
•După o istorie zbuciumată, de un deceniu şi jumătate, Casa „Sfântul Iosif ” de la Odorheiu-Secuiesc, a copiilor orfani şi abandonaţi, îşi trăieşte în continuare, cu demnitate, nobila existenţă • Liniştea a înlocuit însă, pentru moment, ostilitatea şi violenţa, aşa încât surorile greco-catolice şi copiii pe care îi îngrijesc duc acum o viaţă normală • Ruga permanentă şi decenţa le este, astfel, călăuză, dar şi motiv de fericire
E 24 decembrie, Anul Domnului 2011. Ajunul Crăciunului. Intru pe poarta aşezământului, frumos numit, Casa „Sfântul Iosif”, situat pe Dealul Stejarului din municipiul Odorheiu-Secuiesc, judeţul Harghita, în inimă de Românie. Mă întâmpină Sora Emilia Trif, şefa Casei „Sfântul Iosif” a Congregaţiei Inimii Neprihănite. Îmi ia doar câteva clipe să-mi dau seama că „şefă” e un termen mult prea pompos pentru o călugăriţă atât de primitoare, de caldă, de blândă. Îi promit Sorei Emilia că ceea ce am stabilit aseară la telefon - anume că nu îi voi cere să discutăm despre istoria frământată, tumultoasă, a casei - e literă de lege. Îmi dau seama cât este de dureros subiectul acesta aici, pe Dealul Stejarului. Nu pot, însă, să nu mă întreb în gând dacă voi rezista, dacă mă voi putea abţine, mai ales că e prima dată când urc Dealul. Păşim pe uşa casei. E linişte pe holurile largi, probabil am nimerit într-un moment de relaş, că de studiu nu poate fi vorba în Ajun, când urmează pregătirile pentru noaptea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Intrăm într-un birou ca o mică sală de şedinţe, nu înainte ca Sora să îmi arate harta României cu fiecare localitate din care au venit copii la Casa „Sfântul Iosif” .
„Aş vrea să vă povestesc despre istoria Congregaţiei Inimii Neprihănite, de care aparţine Casa „Sfântul Iosif” - începe a-mi spune, cu vocea-i domoale, Sora Emilia. Congregaţia Inimii Neprihănite a luat fiinţă în 1950, în beciurile Ministerului de Interne, în Biserica greco-catolică, când aceasta era desfiinţată de stat. Sora Maria Ionela, iniţiatoarea organizaţiei, a fost condamnată la 10 ani de închisoare. Acolo, în beciurile Ministerului de Interne, unde dânsa era supusă anchetelor, Fecioara Maria a dorit această Congregaţie. Primele călugăriţe au fost deţinutele care au fost aduse în celula ei. Timp de 10 ani această Congregaţie a dăinuit prin cele 16 închisori din România, pe unde a fost purtată Sora Maria Ionela. După eliberare, a avut domiciliul forţat la Bucureşti. Dar, în toţi aceşti ani de persecuţie, ea s-a rugat: „Doamne, dă-ne o casă, unde să mă pot ocupa de copii!”. Aşa se face că, după Revoluţia din Decembrie ’89, preşedintele Fundaţiei Basel Hilft din Elveţia, dr. Cyrill Burgel, a ajuns în Bucureşti cu afaceri şi a întâlnit-o pe Sora. Ştia de istoria Bisericii greco-catolice şi de dânsa că a fost închisă, şi a întrebato: „Vreţi o casă?”. „Da.” „Puteţi să veniţi s-o vedeţi?” „Da.” Şi a adus-o la Odorhei. Casa era terminată în proporţie de 95 la sută în anul 1996, când s-a întâmplat aceasta. Văzând-o cât este de mare, Sora a spus atunci: „Doamne, eu m-am rugat pentru o casă cu vreo 10 camere. Asta are 200! Atunci Fundaţia Basel Hilft a făcut actul de donaţie către Congregaţia Inimii Neprihănite. Pe urmă a început procesul cu Consiliul Local Odorheiu-Secuiesc…”
Surorile, atacate la propriu pentru că vorbeau româneşte
Invariabil o întreb pe Sora Emilia: Dacă fundaţia elveţiană a construit casa pentru copiii orfani şi abandonaţi, atunci ce treabă avea Consiliul Local să îşi bage nasul aici? De ce a fost necesar să se treacă printr-un proces care a durat mai bine de un deceniu, care s-a încheiat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar pe care, în final, Consiliul Local l-a pierdut? Pentru ce toată această mizerie? „Fundaţia când s-o predea pentru copii, cei de la Primărie au spus că nu mai vor un astfel de proiect aici, că vor să facă nu ştiu ce centru, că vor nu ştiu cui să dea clădirea. Terenul era concesionat pe 99 de ani firmei constructoare, de fapt întreaga investiţie făcută de elveţieni, şi de aceea ni s-a donat nouă, să îndeplinim misiunea pentru care construcţia a fost ridicată. Atunci a început procesul cu Consiliul Local, care a durat 12 ani.” Şi uite aşa am ajuns, inevitabil, la fatidicul an 1997, când, în primăvară, patru surori, printre care şi Sora Emilia, au venit să pregătească aşezământul pentru viitoarea destinaţie. Îi dau lacrimile, durerea i se citeşte şi acum pe faţă. Totuşi, Sora Emilia îmi mărturiseşte, năpădită de tristeţe şi ştergându-şi lacrimile: „Atunci s-a întâmplat momentul acela groaznic, când am fost date afară de oamenii de rând, care vuiau într-adevăr, dar împinşi de la spate de autorităţi, în frunte cu primarul de atunci, Szasz Jeno. Ne-au tras de mâini şi de picioare, ne-au bătut, ne-au scuipat... Era 27 mai 1997”. S-au dus apoi surorile la Bucureşti, la Guvern, să povestească ce au păţit în inima propriei Ţări, iar din momentul în care s-au întors la Odorhei au fost păzite o vreme de jandarmi.
Încerc să schimb direcţia în care s-a îndreptat discuţia noastră, având eu, un simplu ascultător al evenimentelor din 1997, un sentiment de durere apăsătoare până la limita suportabilităţii umane. Cu ce erau de vină acele surori? Dar copiii străzii cărora tocmai se dorea a li se lua un drept la o viaţă civilizată dat de Dumnezeu, prin intermediul acelei fundaţii elveţiene demnă de tot respectul? Cu ce? Cu un singur lucru. Vorbeau dulcele grai românesc în Ţara lor, România. Spre deosebire de cei care au creat revolta, etnici maghiari, secui, ungari sau Dumnezeu ştie ce-or mai fi zicând că sunt. Iată, la 1997 de ani de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii, ura rasială, etnică, izbucnea zgomotos şi violent la Odorhei, în Grădina Maicii Domnului, pe un binecuvântat de Dumnezeu pământ românesc, care nu a fost niciodată şi nici nu va fi vreodată al secuilor, ci pe care ei au fost toleraţi cu dragoste şi îngăduinţă de locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri străbune.
Sub acelaşi acoperiş cu Iisus şi Sfânta Fecioară Maria
Ei bine, au trecut anii şi lucrurile s-au mai aşezat. Ura etnică, chiar dacă mai există, nu mai răzbate ca în acele vremuri tulburi. Aceasta cu siguranţă datorită rugii permanente de la Casa „Sfântul Iosif”, locul unde dragostea călugăriţelor şi copiilor pentru Bunul Dumnezeu şi semenii lor este nemărginită, necondiţionată şi dăinuitoare în veci.
Casa „Sfântul Iosif” nu este, însă, singura din România a Congregaţiei Inimii Neprihănite. Mai sunt şi altele, dar nu de asemenea dimensiuni. „Aici, la noi, pentru copiii orfani sau abandonaţi pe străzi este totul gratuit. Ei primesc totul din ce ne trimite Dumnezeu”, continuă să-mi povestească Sora Emilia. Statul nu vă ajută chiar cu nimic?, mă fac şi eu util cu o întrebare. „Nu. Statul nu are nicio contribuţie. Totul aici este privat. Casa e a Congregaţiei şi de ea se ocupă cele 12 surori împreună cu copiii care o locuiesc. Împreună facem meditaţii, împreună facem curăţenie, împreună gătim şi, în general, împreună facem tot ceea ce ţine de gospodărirea unei asemenea imense case. Desigur, totul după un program foarte bine stabilit.” Bine, dar totuşi, din ce vă plătiţi apa, gazul, lumina, mâncarea, şcolarizarea?, sună o altă întrebare. „Tuturor celor care vin în această casă eu le spun că aici în fiecare zi se întâmplă o minune. Minunea e că se hrănesc, se spală şi se trimit la şcoală zilnic 140 de copii. Toate acestea fără să ai nimic. Facturile? Punem lună de lună facturile pe altar, în capelă, şi ne rugăm cu toţi copiii seară de seară ca Dumnezeu să ne trimită oameni binecuvântaţi, pentru că altfel nu reuşim să mergem înainte. Ştiu. Pare, aşa, de domeniul fantasticului, dar să ştiţi că asta se întâmplă lună de lună. Şi apoi te miri de unde vine cineva şi îţi spune „vreau să vă ajut”. În multe dintre cazuri nici nu îi cunosc pe acei oameni, şi ei îmi lasă plicul cu bani sau ne aduc mâncare. Acestea sunt minuni. Eu mereu le spun copiilor că sunt cei mai norocoşi din lume, pentru că dorm sub acelaşi acoperiş cu Iisus şi cu Sfânta Fecioară Maria”, îmi destăinuie Sora printre alte şi alte lacrimi, apoi continuă: „Spun că aceasta este Casa Sfintei Fecioare Maria pentru că ea ne-a vrut aici. Sora Maria Ionela îmi spune mereu că această casă este cu foarte multe probleme, cu mulţi copii, şi ca să poţi să faci faţă ai nevoie de două lucruri: să crezi că Sfânta Fecioară este superioară şi ea o conduce, nu tu, tu eşti un instrument de azi sau de mâine, şi să te abandonezi în braţele lui Dumnezeu, nu în fiecare zi, în fiecare secundă, iar atunci toate grijile dispar, pentru că El le rezolvă, nu tu. Când spui „eu am rezolvat” atunci Dumnezeu dispare, pentru că atunci intervine deja mândria. Trebuie să spui „Dumnezeu şi Sfânta Fecioară conduc, Ei ne trimit oamenii buni”. Când Sora Maria Ionela a fost închisă, Sfânta Fecioară i-a spus: „Vă trimit oameni binecuvântaţi cu daruri binecuvântate. Voi trebuie numai să credeţi, să fiţi buni. Nu-i cunoaşteţi, vă veţi trezi cu ei în curte”. Mă mai întreabă lumea: „Soră, acum e criză, cum te descurci?”, iar eu răspund: „Eu mereu am fost în criză, pentru că tot timpul le-am avut pe toate la limită”. Dar, pe de altă parte, nu pot să mint, nu am murit de foame, nici noi şi, mai ales, nici copiii”.
Trebuie să le mulţumim ungurilor
Facem ce facem şi tot la confraţi ajungem. Îmi spune Sora: „Noi trebuie să le mulţumim ungurilor, pentru că datorită lor s-a făcut atâta publicitate. Altfel, noi ce am fi făcut cu Biserica greco-catolică tocmai ieşită din prigoană? Nu cunoşteam pe nimeni. Cine să vină spre noi să scrie un articol sau să ne arate într-un reportaj la televizor? Ei, cu ei noi am apărut la televizor, în ziare şi pe urmă lumea a început să fie curioasă. Toată lumea ne întreabă de ce nu ne facem un site. Nu ne facem. Sora Maria Ionela a zis aşa: „Site-ul sunt oamenii care vin în casă, văd, se duc şi vorbesc mai departe. Că altfel, ce faci? Citeşti câteva rânduri, vezi trei fotografii şi cu asta s-a terminat. Trebuie omul să vină să vadă, să stea de vorbă cu copiii, altfel e o poveste fără suflet”. Ei bine, aici povestea are suflet, într-adevăr. Ba chiar un suflet nobil, care nu ţine seamă de religie, naţionalitate şi sex. Aici, în Casa Sfintei Fecioare de la Odorheiu- Secuiesc, toţi copiii până la vârsta majoratului sunt copii, şi atât: „Avem români, maghiari şi ţigani aici, nu ne-a interesat ce religie au, ce etnie sau din ce zonă a ţării sunt aduşi. Noi rămânem o organizaţie privată, nu ne încurcăm cu nimeni şi ne păstrăm linia. „Vrem să se vadă miracolul. Această casă este locul suferinţelor”, aşa zice Sora Maria Ionela, care are acum 81 de ani”. Da, şi se vede miracolul. Pentru că, totuşi, vorbim de o construcţie ce are 8.700 de metri pătraţi, foarte mare. Atât de mare încât până şi bancherii elveţieni care au construit-o se mirau în anii următori cum de reuşesc surorile să o întreţină. La Casa „Sfântul Iosif”, pe timp de iarnă, că se află la polul frigului în România, numai gazul costă 5.000 de euro pe lună. Unde mai pui că şi pe timp de iarnă, când se plăteşte căldura, trebuie hrănite cele 165 de guri de 3-4 ori pe zi, că mai trebuie achitaţi şi cei câţiva salariaţi de la bucătărie, spălătorie şi centrala termică, angajaţi pentru că surorile abia mai fac faţă la treburile gospodăreşti.
30 de studenţi are Casa „Sfântul Iosif”
Şi, totuşi, cu toate aceste greutăţi, poveştile frumoase nu contenesc să prindă viaţă în această minunată casă. „Am 30 de copii studenţi. Au crescut aici, în această casă, iar acum, rând pe rând, toţi merg la facultate şi se angajează. Nimeni nu rămâne pe stradă. V-am spus, asta e Casa Sfintei Fecioare şi ea niciodată n-o să-şi abandoneze copiii. Anul acesta 13 copii au terminat liceul şi toţi au luat Bacalaureatul. Acum toţi 13 sunt studenţi: 10 la Braşov, care vin acasă cam la trei săptămâni, 2 la Cluj-Napoca şi unul la Târgu-Mureş. Ei sunt ajutaţi de oameni care fac binefaceri ţinându-i la facultate. Oamenii ştiu de unde vin aceşti copii. Unii au şi burse. Rectorul de la Braşov ne-a aprobat cazare şi masă gratuită pentru toţi studenţii noştri de acolo. Copiii nu-şi doresc decât să înveţe, pentru că sunt proveniţi din familii necăjite, iar acum au această şansă.”
Auzind aceste veşti de-a dreptul miraculoase, mă gândesc cu voce tare dacă vreunii dintre ei vor să ajungă călugări ori călugăriţe, să continue munca exemplară a binefăcătorilor lor. „Din fetele pe care le-am avut aici, cinci sunt surori deja. Au terminat facultatea şi acum ne ajută fie aici, fie la centrul din Bucureşti. Eu leam spus, însă, mereu: „Măi copii, eu nu vreau să ajungeţi nici preoţi, nici călugăriţe, dar trebuie să trăiţi creştineşte”. Oricum, chemarea e de la Dumnezeu, nici n-aş putea s-o fac eu.”
Ne „întoarcem” de la facultate acasă şi Sora Emilia începe a-mi prezenta programul zilnic, obişnuit, al copiilor. Un lucru îmi atrage atenţia: „Fiecare dintre surori are o meserie, o calificare. Meditaţiile în două reprize de după-amiază, cu o gustare între ele, se fac, deci, cu profesori specializaţi. Avem surori profesoare de matematică, limba română, limba engleză, franceză ş.a.. Chiar dacă nu toate predau la Liceul Teoretic „Marin Preda”, singura şcoală românească pe o rază de 50 de km, care se află în vecinătatea noastră, asta nu înseamnă că aici copiii nu au cu cine pregăti temele pentru a doua zi de şcoală. Pentru petrecerea timpului liber avem un atelier de pictură pe sticlă, o sală de şah, una de gimnastică, un teren de sport construit, recent, dintr-o donaţie de 20.000 de euro destinată expres pentru execuţia acestei lucrări. Şi asta nu e tot. Avem o sală unde se construiesc puzzle-uri, una de lectură şi o grădiniţă. Şi pentru că tot suntem la dotări, să ştiţi că avem şi un cabinet medical în care se îngrijesc de copii două surori care sunt asistente medicale, ba chiar şi un cabinet stomatologic modern utilat. Practic, nu avem foarte multă treabă prin oraş, unde copiii nici nu se duc, decât 2-3 ore pe săptămână când ajung în clasele a XI-a şi a XIIa. Cei drept, nici nu prea au de ce să meargă, deoarece organizăm împreună inclusiv excursii prin zonă, ieşiri la patinoar, la schi ori vara la ştrand. Cu alte cuvinte, copiii nu sunt închişi, ei duc aici o viaţă activă, dar mult mai bună şi mai ordonată decât în mediile din care provin.” Şi toate acestea cu un cost de 100 de euro pe copil pe lună, în condiţiile în care în România, prin lege, fiecare copil de la orfelinatul de stat are alocată suma de 300 de euro pe lună. Şi atunci, nu putem şi noi să ne întrebăm unde se duc acei bani, în buzunarele cui, pentru că diferenţa dintre Casa „Sfântul Iosif” şi o casă de copii de stat este enormă, la dragoste şi condiţii în favoarea primeia, iar la bani în a celei de-a doua.
Noaptea magică a Crăciunului, la Casa Maicii lui Iisus
În final, ne întoarcem la rugăciune: „Noi avem aici o rugăciune continuă. În permanenţă este cineva care se roagă în capelă. Altfel, fără rugăciune, nu am rezista”, şi la noaptea Sfântului Crăciun: „În această noapte, a Naşterii Mântuitorului, ne vom ruga la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii. Vor veni şi 10 familii care ne-au anunţat că vor să facă Crăciunul cu noi, din diferite oraşe ale României. După care, sub brad, fiecare copil îşi va găsi pacheţelul de la Moş Crăciun, cu numele lui pe el. Va urma, apoi, masa festivă din noaptea de Crăciun”.
La despărţire, când i-am promis Sorei Emilia că mă voi întoarce mereu cu drag la ea şi la copiii ei, mi-a spus: „Să ştiţi că eu mereu spun că binele există, dar nu face gălăgie. Eu cred cu tărie că această casă este Casa Sfintei Fecioare, că este un dar al Cerului pentru Ţară. Nu cred că Dumnezeu ne va lăsa. Cred că trebuie să se schimbe ceva în mentalitatea oamenilor. Relaţia lor cu Dumnezeu trebuie să fie alta, să nu fie una de suprafaţă. Oamenii trebuie să ceară de la Iisus, care se naşte în fiecare zi, să se nască în sufletele noastre cu lumina şi căldura Lui. El vine printre noi, păcătoşii, să ne aducă lumină şi pace, dar tace, nu face gălăgie, rămâne în umilinţa aceea a Bethleemului. Ne dă numai semne. Important este ca noi să le vedem. Aceasta trebuie să învăţăm de la Iisus Hristos, umilinţa şi ascultarea”.
Am plecat de pe Dealul Stejarului cu pace în suflet. Acolo am văzut miracolul, şi am primit cel mai frumos cadou de Crăciun...