Autor:
După recent încheiatele alegeri locale, parcă se văd şi mai bine, în toată urâţenia lor, anumite metehne tipic româneşti, de azi şi din anii anteriori, urmare a încă netrecutei (pentru unii!) bulibăşeli a tranziţiei din Carpaţi, prin care fojgăie, se lăfăie toţi profitorii, toţi sicofanţii şi nimenea-n drum, toţi sfertodocţii, toţi semianalfabeţii, toate lichelele, toţi panglicarii de două parale, toţi aceşti ţâşti-bâşti postdecembrişti, toată această nouă ciocoime apărută peste noapte, care, pur şi simplu, au ajuns, de pe munţii lor de bani nemunciţi, să demonetizeze, şi cinste, şi bun-simţ, şi cultură, şi educaţie, şi cuvântul democraţie! Îi zăreşti, peste tot, cum scot capul dat de curajul lor financiar, de banul nemuncit, câştigat prin truda altora, în urma unor privatizări frauduloase, proptiţi în afacerile lor murdare de toate guvernele României care s-au perindat din 1990 încoace.
Doar pe la noi este posibil ca, vârând mâna până la umăr în vistieria statului şi în buzunarul nostru, al tuturor, să-i vezi pe unii cum înhaţă cu ambele braţe tot ce le cade în cale şi în mână, cei daţi cu toate unsorile, dedaţi cu toate matrapazlâcurile ducându-i de nas pe naivi. Pentru „ciupelile” lor dintr-o avuţie naţională numită petrol, gaz, electricitate, bogăţiile subsolului, ciment, lemn, aluminiu - culmea ironiei! -, ei aşteaptă să fie lăudaţi, chiar aplaudaţi, nu săltaţi de DNA şi de mascaţi. Se poartă azi la români! Prea puţini sunt evazioniştii ajunşi cu „brăţări” şi duşi la închisoare, depuşi la Mititica, hoţi dovediţi, cunoscuţi pentru furtişagurile lor. Or, pe la noi, hoţul şi cinstitul sunt, de multe ori, aşezaţi pe aceeaşi treaptă, în aceeaşi bancă, aducându-se, astfel, din păcate, o insultă moralei creştine dintotdeauna. Doar aici, pe aceste plaiuri mioritice, unde sintagmele acoperitoare ale cinstei şi ale hoţiei sunt deopotrivă acceptate, un hârşit prin afaceri oneroase, care a câştigat licitaţii prin fraudă, a cumpărat oameni ai legii, dând tunuri în originala noastră economie de piaţă românească. El crede, precum şi Gigi Becali, că banul lui face totul şi înlocuieşte totul în scamatoriile lui repetate. Numai pe la noi, un prestidigitator al momentului dorea să ajungă, dintr-un gunoier, primar general al Capitalei României! Doar pe la noi, inşi care amestecă politichia cu banul şi cu afacerile rad, pur şi simplu, pădurile României, pentru a le trimite spre Budapesta, ferm convinşi că banii româneşti şi ungureşti, transformaţi în euro, nu au miros! Cei care dau mâna cu toţi cei din gaşca „Drujba Carpaţilor”, avându-l port-drapel pe Verestoy Attila, se consideră „buni români”, mari „patrioţi”, nişte inşi care, de fapt, îşi bat joc de sentimentele româneşti, de naţionalismul tradiţional, luminat, ardelenesc. Sunt acei politicieni care au ras, fără milă, pădurile harghitene şi covăsnene, cele de prin Bucovina lui Flutur-Zburătorul, toţi - lichele înfrăţite, despre care Poetul Naţional, Mihai Eminescu, spunea: „Votează cu stânga, dar mănâncă cu dreapta!”.
Doar pe la noi trădarea aproapelui este în floare şi a devenit sport naţional într-o dihonie şi o dezbinare îngrijorătoare, sub acel „blestem al dezunirii” de care amintea cândva savantul Vasile Pârvan. Inşi pe care, în urmă cu ani, i-am ajutat, fără excepţie, în anumite momente dificile ale existenţei lor, declarându-se mari peunerişti şi vetrişti, unii ajungând, apoi, chiar în funcţii înalte, chiar parlamentari, cărora, la nevoie, le-am întins o mână prietenească, sprijinindu-i la grea cumpănă, azi, loviţi de amnezie, dovedesc, încă o dată, că românul prinde greu şi uită repede! Este genul acelor făţarnici, care se băteau cu cărămida „în pieptul de aramă”, lăudându-se ce mari, ce nemaipomeniţi patrioţi şi buni români sunt ei! Odată afacerile puse la punct, cu bani prin bănci româneşti şi străine, cu vile, cu limuzine fiţoase, au pus batista pe ţambal, uitând că mai sunt... şi mari patrioţi, şi buni români! Atraşi de „arginţii Iudei”, au întors macazul, săltând dintr-un partid în altul (cum a făcut şi fostul preşedinte al PUNR, Valeriu Tabără!), dintr-o barcă politică în alta, traseişti şi maeştri ai escaladărilor din interes, dovedind lumii că, din toate timpurile, conştiinţe de vândut şi de cumpărat au existat şi vor fi întotdeauna. Oare nu pe la noi se petrecea, cu ani în urmă, marea ruşine postdecembristă a apariţiei acelui manual alternativ, de pomină, pentru clasa a XII-a, falsificând grosolan istoria, cu ideologii de împrumut, prin care, de fapt, erau trecute la index mari personalităţi ale românilor, cu acel gând nemernic al retezării premeditate a rădăcinilor noastre?! Prin acel manual, ajuns şi în şcoli din Ardeal, era promovat un „stalinism întors pe dos”, istoria devenind un fel de poveste, o telenovelă cu personaje fictive, într-o scenografie fictivă şi o istorie desconsiderată. O întoarcere la Roller, într-o Românie ajunsă să aibă o „istorie de piaţă”, în care ficţiunea devine istorie, prin „terfeloage subversive”, în care Traian şi Decebal, Gelu, Glad, Menumorut, Ştefan cel Mare, Brâncoveanu erau trataţi în fugă doar, în care despre Vlad Ţepeş se spuneau numai tâmpenii „cinematografice”, iar Revoluţia de la 1848-1849 era tratată superficial, făcând cadouri neprietenilor şi dând apă la moară iredentismului unguresc. Să te mai miri, oare, că domnul primei Uniri, Mihai Viteazul, considerat un… aventurier, era pus în umbra lui Mihai Tatulici şi a doamnei Andrea Esca de la ProTV?
Generoşi în exces cu Doina Cornea şi Gabriel Andreescu, batjocorind Istoria Românilor cea reală, dând de pământ cu tradiţia, cu cultura românească, scandalizând oamenii cu mintea întreagă şi coloană vertebrală, ei uitau, cu desăvârşire, de Ip şi Trăznea, de Mureşenii de Câmpie şi Sucutard, de Moisei şi Sărmaşu, aşezând falsul în locul paginii reale a istoriei, nonvaloarea în locul valorii, într-o vreme în care, la Arad, era reamplasată statuia Ungariei Mari, simbol al intoleranţei şi urii milenare, o jignire adusă românilor, ei, falsificatorii istoriei, uitând că niciodată adevărul nu poate fi „xenofob”! Doar aici, la noi, în Ardeal, la 15 martie, în oraşe ale Transilvaniei, într-o zi naţională, a vecinilor, mereu sărbătorită pe un teritoriu străin, sunt intonate imnurile Ungariei şi cel secuiesc, sunt arborate steagurile roşu-alb-verde, sunt rostite discursuri antiromâneşti împotriva unităţii Statului Naţional Român, urmărindu-se destructurarea României, cu gândul la federalizarea ei, cu ura, bălăcăreală, injuria, în locul argumentelor istorice. Iar guvernanţii români de până acum, surzi, cu orbul găinilor, s-au făcut că plouă. Unii, atât de „sătui de România”, după tipicul lui Sabin Gherman, căruia i s-a pierdut urma prin lume, minimalizează totul: şi pagina istoriei de la 1848-1849, şi actul Unirii de la 1 Decembrie 1918, şi consecinţele ruşinosului rapt - Dictatul de la Viena din 30 august 1940, şi evenimentele sângeroase de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990, şi o realitate imposibil de întors înapoi. Şi, toropiţi de nostalgia Trianonului, arborează steagul unguresc şi cel secuiesc pe instituţii publice ale Statului Român, visează autonomia teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc. Ei, nostalgicii cu tupeu, apărătorii şi propagatorii minciunii, mocirlabilii şi lătrăii zilei, uită că, dintotdeauna, Ardealu-i pământ românesc! Din păcate, guvernanţii de până acum, care nu s-au dovedit apărători ai dreptăţii, adevărului, justiţiei, în incorectitudinea lor politică, într-un precedent periculos, au decretat „laşitatea ca politică naţională”, uitând până şi amănuntul că România-i stat suveran! Prinşi în ceardaşul udemeriştilor aflaţi la putere, n-au dat, la timp, riposta cuvenită, vehementă, de stăpâni în ţara lor, iredentismului maghiar, celor care ar dori făcută bucăţi această Românie, celor care, iată, în anul 2012, din secolul 21 şi mileniul trei, mai consideră că această „Transilvanie românească, eternă şi nedespărţită”, cum o denumea Liviu Rebreanu, după ei, ar fi un moft. Iar ei cer, insistent, „Pământul natal înapoi!”, arborează steagul secuiesc pe instituţiile Statului Român din Harghita, Covasna şi, chiar, din Mureş! Doar pe la noi, în centrifuga aceasta a paradoxurilor de tot felul, un inginer electronist (Ioan Avram Mureşan) devenea ministru al Agriculturii, aşezându-şi lângă el, ca secretar de stat, un... medic ginecolog! Mai este, oare, de mirare că, recent, cel amestecat şi în „afacerea caltaboşul”, avându-l tovarăş pe un alt ministru, Traian Decebal Remeş, ajunge cu „brăţări” în penitenciar?!
Doar liderii români ai acelor vremi (preşedinte Emil Constantinescu, ministru de Externe - Adrian Severin) au semnat, orbeşte, fără să tresară măcar, fără să le tremure mâna şi să le sece, acel Tratat bilateral, înjositor, cu Ucraina, vânzându-ne fraţii, abandonându- i definitiv, consfinţind, pentru a doua oară, trădarea lor, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, uitând că niciodată sângele apă nu se face! Doar aici, pe meleagurile astea mioritice, un matroz îşi propunea să ajungă preşedinte. Şi a ajuns! Şi nu tresare atunci când anunţă tăierea salariilor bugetarilor, cu 25 la sută, şi ciuntirea pensiilor românilor, măsuri în urma cărora unii compatrioţi şi-au pus capăt zilelor, aruncându-se de la etaj, punându-şi ştreangul, împuşcându- se... Ispita puterii e mare, dar nu toţi pot rezista încercărilor ei. Unii nu ştiu că „puterea trebuie dată tocmai acelora care nu şi-o doresc”?! Iar dacă exemplul este molipsitor, de ce n-ar dori să ajungă preşedinte şi domnul Dan Diaconescu? Doar şi el a plecat de jos, venit la Bucureşti din Caracal, călare pe o bicicletă „Tohan”, ajuns azi cu o televiziune, vreo cinci vile, cinci limuzine luxoase, bani şi averi? Trai, nineacă! De unde, atâta bănet, atâta lux, aşa trai pe picior mare? - te întrebi. Ion Iliescu clama că a ajuns preşedinte fiind „sărac şi cinstit”. În cazul de faţă se potriveşte, cumva, sintagma „bogat şi cinstit”? Pe la noi, de dragul păstrării unui fotoliu în loja Puterii, parlamentarii români nu au tresărit, ci au dormit, confruntaţi cu proiecte de legi şi hotărâri anticonstituţionale, antinaţionale, antieuropene (cazul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş!), prin care limba română a fost, încă o dată, jignită, insultată în propria ţară, de pretenţiile absurde, de presiunile şi şantajul UDMR, care ţinea în scaunele puterii, prin votul târguielilor, Guvernul Boc, apoi al lui Mihai Răzvan Ungureanu. Ei votau toate aceste porniri antiromâneşti, antinaţionale, cu o voioşie dementă, demnă de o atmosferă din scrierile lui Orwell. Prin acea ridicare mecanică, dar şi dementă şi nedemnă, de mâini, au dat undă verde indicatoarelor de localităţi şi inscripţionărilor bilingve, dar şi nepermisei încălcări a Constituţiei, desconsiderării legilor ţării, subminării Statului Naţional, Unitar, Român. Apoi, că tot suntem în Anul Caragiale, cum spunea scriitorul Radu Paraschivescu: „În România multe greve ale foamei s-au încheiat la restaurant!”.
Trăim în România şi totul este posibil! Ca la noi, la nimenea!
P.S. Totuşi, România, aşa cum e ea, este ţara mea! Patria în care m-am născut, în pământul căreia eu am rădăcinile, în care am trăit şi trăiesc, cu bune, cu rele, până la aceşti ani. Avem o singură patrie, cum avem o singură credinţă, o singură mamă. Aşadar, altă ţară nu avem, decât, poate, cu împrumut. Ţara asta, ca şi Ardealul nostru, nu-i un oarecare teritoriu. E moştenirea lăsată de înaintemergători. S-o iubim!