Autor:
La Congresul Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni din anul 2012, aşa mărturisea un vorbitor că l-ar fi întrebat un străin. Ca prim efect, întrebarea te loveşte în inimă, în creier, în suflet! Receptată doar ca o primă lovitură, întrebarea, urmată de analiza profunzimii fenomenului, iscă multe alte întrebări, care tulbură, neliniştesc, dezorientează.
De 22 de ani, Basarabia este independentă, dar există, în continuare, două Moldove, cu toate că teritoriul nu mai este ameninţat de niciun acaparator, deşi, de câţiva ani, s-a smuls ultimul ghimpe al rusificării. Ne vizităm diplomatic ca state diferite, încheiem acorduri de colaborare, de sprijin reciproc, de schimburi economice. România şcolarizează copii ai Republicii Moldova pe bani frăţeşti, trimite fonduri la nevoie, dotăm biblioteci şi şcoli cu cărţi româneşti, dar suntem, în continuare, două ţări, două popoare, avem hotar şi ne trebuie vize ca să ne vizităm.
Dacă atunci, în 1918, bucovinenii şi basarabenii au ştiut să acţioneze într-un moment tulbure al revoluţiei bolşevice şi să se alăture ţării, îndreptând nedreptatea de 100 de ani, dacă în 1990, au uimit Europa cu dârzenia luptei pentru a-şi dobândi alfabetul latin şi apoi cu îndrăzneala de a fi primii în declararea independenţei, tot într-un moment tulbure, de destrămare a Uniunii Sovietice, astăzi, după alţi 100 de ani, sunt complet liberi, dar nu se mai înfierbântă nimeni de ideea unirii. „Suntem acasă!” spune câte un moldovean prezent în România la vreun eveniment de interes comun, dar pleacă de „acasă” în ţara lui şi atât a fost: doar vorba şi emoţia! Rămânem tot străini, tot despărţiţi, tot cu hotar între noi!
Grupuri de români din România cer unire cu cei din Moldova, iar grupuri din Moldova cer unire cu România. Ici şi colo se vorbeşte despre unire. Ce se întâmplă cu noi? De ce trebuie să cerem unire? Cui o cerem? Ne mai opreşte vreo putere străină de neam să ne unim, să ne oţelim frăţietatea, să ne mândrim că suntem iarăşi ce am fost?
Câteodată, meditaţia o ia razna şi se ivesc întrebări de o gravitate care poate acuza de erori condamnabile. Ce este la mijloc, ce ne ţine despărţiţi, de ce unii români din Moldova izbucnesc revoltaţi când li se cere părerea despre unire: „Cum adică, noi să nu mai avem ţara noastră?”. Întrebaţi despre prezenţa unor astfel de opinii chiar din partea românilor, câţiva profesori din Cahul ne-au spus că astfel de oameni sunt debusolaţi, anii care au trecut într-o organizare statală separată le-au turnat în conştiinţă ideea că Moldova e o ţară de sine stătătoare, chiar dacă vorbim aceeaşi limbă şi suntem acelaşi neam. Ei cred că, unindu-ne cu România, Moldova şi-ar pierde „identitatea”.
Dar, dacă există astfel de nevolnici în gândire, mai profund roade o prezumţie care aruncă neagră suspectare asupra celor care conduc destinele ţării. E, oare, posibil ca tocmai aceştia să oprească mersul spre unire, înfoiaţi de funcţia superioară în stat (ce fel de stat?) şi temători că şi-o vor pierde în urma contopirii cu România? E posibil ca, la cheremul vanităţii, să expui nesiguranţei o ţară, un popor, o istorie? E posibil ca aceste personalităţi româneşti să nu cunoască porunca istoriei? De ce două Moldove, când Ştefan cel Mare şi Sfânt (foto) ne-a lăsat o singură Moldovă? Crescuţi şi instruiţi la şcoala URSS, aceşti diriguitori nu cunosc avertismentul-poruncă: „Să ştiţi că Moldova n-a fost a mea, nu e a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri!” al celui care a păstrat-o întreagă după 47 de bătălii pe care le-a purtat? Ce fac astăzi „urmaşii urmaşilor” cu Moldova românilor moştenită de la Ştefan? Atunci, în 1918 şi 1990, moldovenii au reuşit să se smulgă de sub puterea orgoliului rusesc. Acum, se pare că nu se pot rupe de sub propriul orgoliu, hrănit de dorinţa de a avea autoritatea de preşedinte, de ministru, de parlamentar, deşi o astfel de funcţie pot exercita şi în România Mare. De ce atunci s-a putut şi astăzi nu se mai poate? E dureros, trist şi umilitor ca problema orgoliului să menţină hotarul nedreptăţii istorice, vechi de două sute de ani. Aceşti „urmaşi ai urmaşilor” nu se tem că s-ar putea ca Sfântul Domn să răspundă chemării lui Mihai Eminescu, formulată cu jale şi speranţă în româneasca noastră „Doină”:
„Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
-----------------------------
Tu te'nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!”
şi să aplice sancţiunea binemeritată pentru menţinerea unei Moldove în bucăţi, întrebându-i: „Ce-aţi făcut cu Moldova Mare pe care v-am lăsat-o”?!
Să se fi ajuns la un asemenea nivel scund de simţire, încât să consideri că ţi-ai făcut datoria doar comemorând momentul ruperii de ţara-mamă şi să nu acţionezi, nestingherit de nimeni, pentru înlocuirea momentului trist al despărţirii cu cel al bucuriei reîntregirii?! E de neînţeles. Unde sunt exploziile acelea de entuziasm de după declararea independenţei, când grupuri de cântăreţi şi recitatori treceau Prutul încolo şi încoace şi plângeam cuprinşi de bucuria regăsirii?
Ne-am rătăcit pe căile acestui prezent în care patriotismul a ajuns un subiect de batjocură. Ne-am îngheţat în noi, în grupuri de păreri, de idei, de ură şi de vrajbă, de poftă de mărire. Judecând atmosfera din România şi din Moldova, nici nu mai ştim cât de independenţi mai suntem şi unii, şi alţii, dar, despărţiţi, suntem, sigur, periculos de vulnerabili, de ameninţaţi.
Da-ne-ar Dumnezeu luciditatea şi binecuvântarea ca, la următorul congres, românii de dincolo de Prut să nu mai participe în calitate de invitaţi, ci să-i primească pe românii din alte ţări în calitatea de gazdă într-o Românie Mare!