Primul război mondial încheiat cu consacrarea conceptului de stat naţional, cât şi necesitatea politică de integrare naţională a grupurilor etnice conlocuitoare cu populaţia majoritară au creat posibilitatea doctrinei de drept public intern de a pune într-o ecuaţie juridică delicata problemă a minorităţilor etnice. În spaţiul românesc, problema avea să primească o consacrare voluntară prin declaraţiile istorice ale provinciilor unite cu Regatul României în cursul anului 1918. Dintre acestea, Hotărârea de la Alba-Iulia este considerată ca fiind cea mai interesantă pentru studiul problemei minoritare atât din Transilvania, în primul rând, cât şi pentru întreaga Românie interbelică.
Problema plebiscitului care să sondeze opinia publică privind viitoarea apartenenţă statală, invocată atât de des de cei care se simţeau frustraţi de finalitatea istorică a marilor imperii multinaţionale, nu a fost de primă urgenţă în Transilvania, întrucât Marea Adunare de la Alba-Iulia nu a fost o simplă manifestare politică sau o reuniune populară, ci, prin alcătuire şi scop, a avut toate caracteristicile unei adunări reprezentative a românilor din teritoriile desprinse din Monarhia austro-ungară care să poată exprima „voinţa suverană a naţiunii române din Transilvania, din Ungaria şi din Banatul de Timişoara, singură stăpână pe soarta sa”.
Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia poate fi considerată primul document cu caracter constituţional, care cuprinde elemente privind protecţia minorităţilor etnice înglobate în România întregită. Această declaraţie de principii, născută din entuziasmul revoluţionar al momentului respectiv, reflectă, în primul rând, concepţia acestora privind principiile fundamentale de guvernare ale noului stat român unificat, prevăzând: deplina libertate naţională pentru toate naţionalităţile conlocuitoare, fiecare popor având dreptul de a se instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din rândul său; de asemenea, fiecare naţionalitate primea drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, proporţional cu numărul membrilor fiecăreia (art. III, al. 1); egalitate juridică şi autonomie confesională completă pentru toate confesiunile din stat (art. III, al. 2).
Maniera interpretabilă în care au fost redactate punctele 1 şi 2 ale art. III, paragrafe prin care se dorea şi definirea structurală a viitorului statut juridic al minorităţilor etnice din România, a făcut ca acestea să fie adeseori invocate, îndeosebi de către maghiari şi germani, în scopul revendicării unor drepturi mult mai extinse decât cele acordate prin Tratatul pentru protecţia minorităţilor, semnat de România în 9 decembrie 1919. Deşi amintitele puncte nu puteau avea decât valoarea unor simple propuneri pentru viitoarea Constituţie, ca urmare a faptului că preambul amintitului articol le proclama drept principii fundamentale la alcătuirea României întregite, acestea au fost interpretate şi susţinute de minoritari drept teze fundamentale cărora trebuia să li se supună Statul Român, în integralitatea sa, în calitate de comandamente supra-constituţionale. Referitor la acest aspect al problemei puse în discuţie, trebuie subliniat încă odată faptul că aliniatele invocate nu puteau avea o influenţă atât de decisivă pentru viitoarea construcţie politico-administrativă a Statului Român întrucât Adunarea de la Alba-Iulia a fost convocată doar pentru un singur scop: acela de a proclama unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi „ţara ungurească” şi a teritoriilor locuite de aceştia cu România (art. I). Aceasta este şi părerea lui Emil Aurel Dandea, participant direct la marea sărbătoare a românilor transilvăneni, cel mai vrednic primar român al oraşului Târgu-Mureş din perioada interbelică: „Dar noi ştim numai atât - spunea cel amintit - că poporul român la Alba-Iulia, într-un suflet şi într-un glas, cu inima curată a hotărât numai punctul prim al rezoluţiei: acea libertate naţională şi unire fără condiţiuni. /…/ După ce s-a rostit acolo acea sentinţă istorică, strigătele şi lăcrimile au copleşit totul. Nu a mai ascultat nimeni, nu a mai auzit nimeni ce s-a spus pe urmă”.
De cele multe ori, textului îi lipseşte percepţia juridică, devenind confuz şi interpretabil, fapt datorat unicei viziuni a organizatorilor Adunării, aceea a Unirii cu Patria-mamă, o viziune atât de covârşitoare, atât de cuprinzătoare, încât toate elementele laterale au rămas în umbră, asemenea unor accesorii fără importanţă.
În afara primului punct, grandioasa manifestare politică a românilor a fost aceea a reprezentanţilor unei provincii istorice care nu putea avea pretenţia să impună reguli de guvernare şi organizare pentru noul stat român, la care, anterior, aderaseră şi Basarabia şi Bucovina.
Redactarea textului pare a fi un compromis între adepţii unirii fără condiţiuni şi cei ai unirii administrative cu anumite rezerve până la nivelarea economică cu vechiul regat. Numai aşa se poate explica contradicţia existentă între articolul I, care proclama unirea necondiţionată, şi articolul IX, care preciza că: „Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii”. Diapazonul acestui articol este atât de ridicat încât conduce din nou la constatarea că afirmaţiile rânduite acolo nu au niciun corespondent în lumea realităţilor, mai bine zis o depăşeau. A fost destul, însă, ca interesaţii să interpreteze că Adunarea de la Alba-Iulia a decis autonomia perpetuă a Transilvaniei.
Că o asemenea supoziţie nu putea rezista, stă dovadă Decretul-lege nr. 3632 din 11/24 decembrie 1918, al cărui prim articol preciza că: „În mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite, însărcinăm cu conducerea serviciilor publice din ţinuturile prevăzute în Decretul-lege nr. 3631, Consiliul Dirigent emanat din Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 18 noiembrie/1 Decembrie 1918”.
Adevărata semnificaţie a art. IX este că Adunarea Naţională a delegat puterile Marelui Sfat Naţional pentru a şi le exercita pentru statul transilvănean, cu o existenţă doar de 11 zile. Dacă presupunem alte rosturi, acest articol devine contradictoriu şi lipsit de logică. Acceptarea lui aşa cum a fost formulat ar fi însemnat admiterea unui stat în stat. Textul Hotărârii a fost redactat doar în ideea unei tranziţii spre deplina unificare administrativă, pe care unii dintre iniţiatorii lui o percepeau şi o doreau de mai lungă durată.
Textele din Rezoluţie referitoare la minorităţi, au fost dezvoltate ulterior prin decretele Consiliului Dirigent. O chestiune căreia i-a fost acordată o importanţă deosebită, a fost aceea a dreptului la folosirea limbii materne. În învăţământ, de pildă, această problemă a fost „rezolvată” prin Decretul I, care stipula că în şcolile de stat, secundare şi superioare din ţinuturile cu majorităţi alogene, toate obiectele de învăţământ să fie predate în limba majorităţii populaţiei din regiunea respectivă. În felul acesta, amintitul decret extindea Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, din anul 1868, în favoarea minorităţilor etnice, stabilind pentru aceleaşi tipuri de şcoli şi pentru aceleaşi împrejurări, doar câte o catedră pentru limba şi literatura fiecărei naţionalităţi. Dat fiind melanjul etnic transilvănean, se contura situaţia paradoxală, pentru noua structură etatică, de a se înfiinţa şcoli de stat maghiare pentru români.
În ceea ce priveşte întrebuinţarea limbii proprii în administraţia de stat, într-o prelegere ţinută la Institutul Social Român, în anul 1924, Iuliu Maniu propunea ca în serviciile publice din comunele, oraşele şi judeţele, în care minorităţile etnice se aflau în proporţii considerabile, să se introducă două limbi oficiale, una internă şi alta externă. Prima reprezenta limba de contact oficial în viaţa şi mecanismul oficiului (conducerea registrelor, purtarea corespondenţei, rapoartele interne şi procesele verbale), iar cea de-a doua urma să fie limba de comunicare cu părţile solicitante, oral şi în scris. Într-o astfel de limbă urmau să se redacteze procesele verbale şi să se comunice hotărârile către părţile interesate.
Pentru ca limba minoritară să fie declarată oficială, internă sau externă, se punea condiţia ca vorbitorii să formeze cel puţin 20% din populaţia comunei, oraşului sau judeţului. Numai în oficiile publice cu caracter central (armata, telecomunicaţiile, vama etc.), limba oficială internă urma să fie doar româna.
Conform datelor statistice, la nivelul anului 1927, de pildă, folosirea unui asemenea sistem ar fi condus la următoarea situaţie: 1) limba română ar fi fost singura oficială doar în patru judeţe (Alba, Făgăraş, Hunedoara, Turda); 2) româna şi maghiara în 11 judeţe (Bihor, Braşov, Cojocna, Ciuc, Mureş, Odorhei, Satu-Mare, Sălaj, Târnava Mică, Trei-Scaune); 3) româna şi germana în 4 judeţe (Braşov, Sibiu, Târnava Mare, Timiş-Torontal); 4) româna şi idiş într-un singur judeţ (Maramureş); 5) româna, maghiara şi germana într-un singur judeţ (Braşov).
Extinderea acestui sistem la nivelul întregii ţări ar fi însemnat o adevărată babilonie lingvistică care ar fi făcut imposibilă administrarea unitară a statului.
Dacă doctrina PNR din Transilvania, privitoare la tratamentul minorităţilor, a fost caracterizată, de multe ori, şi pe bună dreptate, ca nesigură, nebuloasă, fără o bază solidă de drept, fără percepţia clară a noţiunilor juridice cu care opera în formulele sale, defecte grabnic speculate de către cei direct interesaţi, aceasta s-a datorat, în bună măsură, reflexului de sentimentalism romantic care i-a copleşit întotdeauna pe cei dezrobiţi în clipele sublime ale eliberării lor. Sau, cum se exprima Sever Stoica, „concluzia ultimă a patrimoniului de gândire a unui popor obijduit”.
Rezoluţia de la Alba-Iulia va rămâne, pentru totdeauna, o splendidă declaraţie de principii şi nimic mai mult, fără niciun efect juridic. Ea a fost concepută la momentul în care se credea că respectul dreptului şi al justiţiei triumfase sub toate aspectele, când popoarele lumii, epuizate de atâtea războaie, vor avea drept călăuză, în dezvoltarea lor istorică, doar idealul păcii. Cei ce se reuniseră la Alba-Iulia credeau, în idealismul lor, că naţionalităţile conlocuitoare cu poporul majoritar nu vor întârzia să se încadreze în ritmul unei noi vieţi de stat. Din păcate însă, cei 22 de ani de la Unire până la Dictatul de la Viena, au dezminţit, în bună măsură, idealismul generaţiei Unirii. Din acest motiv, punctele Rezoluţiei de la Alba-Iulia au încetat să mai prezinte vreo semnificaţie morală, chiar şi pentru cei care le-au conceput şi propus.
Recurgerea, azi, la spiritul şi litera sa de către cei nemulţumiţi şi chiar de către români pentru a demonstra injusteţea sau justeţea politicii Statului Român faţă de celelalte etnii conlocuitoare, începând cu anul 1918 până azi, reprezintă doar un exerciţiu de retorică. Considerat fiind de către juriştii epocii drept o erezie juridică, efectul obligatoriu al principiilor proclamate prin amintitul art. III, îndeosebi, este nul pentru Statul Român Întregit. Hotărârea de la Alba-Iulia nu a avut, aşadar, altă putere decât aceea a unor deziderate, cel mult propuneri. La fel şi în planul relaţiilor internaţionale, în care au precumpănit Tratatele pentru protecţia minorităţilor încheiate între marile puteri semnatare ale Tratatului de Pace de la Paris cu ţările care îşi măriseră teritoriile în urma prăbuşirii marilor imperii în virtutea Principiului Naţionalităţilor cu corolarul său juridic, dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui document, România a fost monitorizată de către Societatea Naţiunilor pe parcursul întregii perioade ce desparte cele două războaie mondiale şi, prin urmare, studierea aşa-zisei probleme minoritare din România interbelică este firesc să se facă doar prin prisma amintitului tratat
Problema plebiscitului care să sondeze opinia publică privind viitoarea apartenenţă statală, invocată atât de des de cei care se simţeau frustraţi de finalitatea istorică a marilor imperii multinaţionale, nu a fost de primă urgenţă în Transilvania, întrucât Marea Adunare de la Alba-Iulia nu a fost o simplă manifestare politică sau o reuniune populară, ci, prin alcătuire şi scop, a avut toate caracteristicile unei adunări reprezentative a românilor din teritoriile desprinse din Monarhia austro-ungară care să poată exprima „voinţa suverană a naţiunii române din Transilvania, din Ungaria şi din Banatul de Timişoara, singură stăpână pe soarta sa”.
Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia poate fi considerată primul document cu caracter constituţional, care cuprinde elemente privind protecţia minorităţilor etnice înglobate în România întregită. Această declaraţie de principii, născută din entuziasmul revoluţionar al momentului respectiv, reflectă, în primul rând, concepţia acestora privind principiile fundamentale de guvernare ale noului stat român unificat, prevăzând: deplina libertate naţională pentru toate naţionalităţile conlocuitoare, fiecare popor având dreptul de a se instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din rândul său; de asemenea, fiecare naţionalitate primea drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, proporţional cu numărul membrilor fiecăreia (art. III, al. 1); egalitate juridică şi autonomie confesională completă pentru toate confesiunile din stat (art. III, al. 2).
Maniera interpretabilă în care au fost redactate punctele 1 şi 2 ale art. III, paragrafe prin care se dorea şi definirea structurală a viitorului statut juridic al minorităţilor etnice din România, a făcut ca acestea să fie adeseori invocate, îndeosebi de către maghiari şi germani, în scopul revendicării unor drepturi mult mai extinse decât cele acordate prin Tratatul pentru protecţia minorităţilor, semnat de România în 9 decembrie 1919. Deşi amintitele puncte nu puteau avea decât valoarea unor simple propuneri pentru viitoarea Constituţie, ca urmare a faptului că preambul amintitului articol le proclama drept principii fundamentale la alcătuirea României întregite, acestea au fost interpretate şi susţinute de minoritari drept teze fundamentale cărora trebuia să li se supună Statul Român, în integralitatea sa, în calitate de comandamente supra-constituţionale. Referitor la acest aspect al problemei puse în discuţie, trebuie subliniat încă odată faptul că aliniatele invocate nu puteau avea o influenţă atât de decisivă pentru viitoarea construcţie politico-administrativă a Statului Român întrucât Adunarea de la Alba-Iulia a fost convocată doar pentru un singur scop: acela de a proclama unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi „ţara ungurească” şi a teritoriilor locuite de aceştia cu România (art. I). Aceasta este şi părerea lui Emil Aurel Dandea, participant direct la marea sărbătoare a românilor transilvăneni, cel mai vrednic primar român al oraşului Târgu-Mureş din perioada interbelică: „Dar noi ştim numai atât - spunea cel amintit - că poporul român la Alba-Iulia, într-un suflet şi într-un glas, cu inima curată a hotărât numai punctul prim al rezoluţiei: acea libertate naţională şi unire fără condiţiuni. /…/ După ce s-a rostit acolo acea sentinţă istorică, strigătele şi lăcrimile au copleşit totul. Nu a mai ascultat nimeni, nu a mai auzit nimeni ce s-a spus pe urmă”.
De cele multe ori, textului îi lipseşte percepţia juridică, devenind confuz şi interpretabil, fapt datorat unicei viziuni a organizatorilor Adunării, aceea a Unirii cu Patria-mamă, o viziune atât de covârşitoare, atât de cuprinzătoare, încât toate elementele laterale au rămas în umbră, asemenea unor accesorii fără importanţă.
În afara primului punct, grandioasa manifestare politică a românilor a fost aceea a reprezentanţilor unei provincii istorice care nu putea avea pretenţia să impună reguli de guvernare şi organizare pentru noul stat român, la care, anterior, aderaseră şi Basarabia şi Bucovina.
Redactarea textului pare a fi un compromis între adepţii unirii fără condiţiuni şi cei ai unirii administrative cu anumite rezerve până la nivelarea economică cu vechiul regat. Numai aşa se poate explica contradicţia existentă între articolul I, care proclama unirea necondiţionată, şi articolul IX, care preciza că: „Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii”. Diapazonul acestui articol este atât de ridicat încât conduce din nou la constatarea că afirmaţiile rânduite acolo nu au niciun corespondent în lumea realităţilor, mai bine zis o depăşeau. A fost destul, însă, ca interesaţii să interpreteze că Adunarea de la Alba-Iulia a decis autonomia perpetuă a Transilvaniei.
Că o asemenea supoziţie nu putea rezista, stă dovadă Decretul-lege nr. 3632 din 11/24 decembrie 1918, al cărui prim articol preciza că: „În mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite, însărcinăm cu conducerea serviciilor publice din ţinuturile prevăzute în Decretul-lege nr. 3631, Consiliul Dirigent emanat din Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 18 noiembrie/1 Decembrie 1918”.
Adevărata semnificaţie a art. IX este că Adunarea Naţională a delegat puterile Marelui Sfat Naţional pentru a şi le exercita pentru statul transilvănean, cu o existenţă doar de 11 zile. Dacă presupunem alte rosturi, acest articol devine contradictoriu şi lipsit de logică. Acceptarea lui aşa cum a fost formulat ar fi însemnat admiterea unui stat în stat. Textul Hotărârii a fost redactat doar în ideea unei tranziţii spre deplina unificare administrativă, pe care unii dintre iniţiatorii lui o percepeau şi o doreau de mai lungă durată.
Textele din Rezoluţie referitoare la minorităţi, au fost dezvoltate ulterior prin decretele Consiliului Dirigent. O chestiune căreia i-a fost acordată o importanţă deosebită, a fost aceea a dreptului la folosirea limbii materne. În învăţământ, de pildă, această problemă a fost „rezolvată” prin Decretul I, care stipula că în şcolile de stat, secundare şi superioare din ţinuturile cu majorităţi alogene, toate obiectele de învăţământ să fie predate în limba majorităţii populaţiei din regiunea respectivă. În felul acesta, amintitul decret extindea Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, din anul 1868, în favoarea minorităţilor etnice, stabilind pentru aceleaşi tipuri de şcoli şi pentru aceleaşi împrejurări, doar câte o catedră pentru limba şi literatura fiecărei naţionalităţi. Dat fiind melanjul etnic transilvănean, se contura situaţia paradoxală, pentru noua structură etatică, de a se înfiinţa şcoli de stat maghiare pentru români.
În ceea ce priveşte întrebuinţarea limbii proprii în administraţia de stat, într-o prelegere ţinută la Institutul Social Român, în anul 1924, Iuliu Maniu propunea ca în serviciile publice din comunele, oraşele şi judeţele, în care minorităţile etnice se aflau în proporţii considerabile, să se introducă două limbi oficiale, una internă şi alta externă. Prima reprezenta limba de contact oficial în viaţa şi mecanismul oficiului (conducerea registrelor, purtarea corespondenţei, rapoartele interne şi procesele verbale), iar cea de-a doua urma să fie limba de comunicare cu părţile solicitante, oral şi în scris. Într-o astfel de limbă urmau să se redacteze procesele verbale şi să se comunice hotărârile către părţile interesate.
Pentru ca limba minoritară să fie declarată oficială, internă sau externă, se punea condiţia ca vorbitorii să formeze cel puţin 20% din populaţia comunei, oraşului sau judeţului. Numai în oficiile publice cu caracter central (armata, telecomunicaţiile, vama etc.), limba oficială internă urma să fie doar româna.
Conform datelor statistice, la nivelul anului 1927, de pildă, folosirea unui asemenea sistem ar fi condus la următoarea situaţie: 1) limba română ar fi fost singura oficială doar în patru judeţe (Alba, Făgăraş, Hunedoara, Turda); 2) româna şi maghiara în 11 judeţe (Bihor, Braşov, Cojocna, Ciuc, Mureş, Odorhei, Satu-Mare, Sălaj, Târnava Mică, Trei-Scaune); 3) româna şi germana în 4 judeţe (Braşov, Sibiu, Târnava Mare, Timiş-Torontal); 4) româna şi idiş într-un singur judeţ (Maramureş); 5) româna, maghiara şi germana într-un singur judeţ (Braşov).
Extinderea acestui sistem la nivelul întregii ţări ar fi însemnat o adevărată babilonie lingvistică care ar fi făcut imposibilă administrarea unitară a statului.
Dacă doctrina PNR din Transilvania, privitoare la tratamentul minorităţilor, a fost caracterizată, de multe ori, şi pe bună dreptate, ca nesigură, nebuloasă, fără o bază solidă de drept, fără percepţia clară a noţiunilor juridice cu care opera în formulele sale, defecte grabnic speculate de către cei direct interesaţi, aceasta s-a datorat, în bună măsură, reflexului de sentimentalism romantic care i-a copleşit întotdeauna pe cei dezrobiţi în clipele sublime ale eliberării lor. Sau, cum se exprima Sever Stoica, „concluzia ultimă a patrimoniului de gândire a unui popor obijduit”.
Rezoluţia de la Alba-Iulia va rămâne, pentru totdeauna, o splendidă declaraţie de principii şi nimic mai mult, fără niciun efect juridic. Ea a fost concepută la momentul în care se credea că respectul dreptului şi al justiţiei triumfase sub toate aspectele, când popoarele lumii, epuizate de atâtea războaie, vor avea drept călăuză, în dezvoltarea lor istorică, doar idealul păcii. Cei ce se reuniseră la Alba-Iulia credeau, în idealismul lor, că naţionalităţile conlocuitoare cu poporul majoritar nu vor întârzia să se încadreze în ritmul unei noi vieţi de stat. Din păcate însă, cei 22 de ani de la Unire până la Dictatul de la Viena, au dezminţit, în bună măsură, idealismul generaţiei Unirii. Din acest motiv, punctele Rezoluţiei de la Alba-Iulia au încetat să mai prezinte vreo semnificaţie morală, chiar şi pentru cei care le-au conceput şi propus.
Recurgerea, azi, la spiritul şi litera sa de către cei nemulţumiţi şi chiar de către români pentru a demonstra injusteţea sau justeţea politicii Statului Român faţă de celelalte etnii conlocuitoare, începând cu anul 1918 până azi, reprezintă doar un exerciţiu de retorică. Considerat fiind de către juriştii epocii drept o erezie juridică, efectul obligatoriu al principiilor proclamate prin amintitul art. III, îndeosebi, este nul pentru Statul Român Întregit. Hotărârea de la Alba-Iulia nu a avut, aşadar, altă putere decât aceea a unor deziderate, cel mult propuneri. La fel şi în planul relaţiilor internaţionale, în care au precumpănit Tratatele pentru protecţia minorităţilor încheiate între marile puteri semnatare ale Tratatului de Pace de la Paris cu ţările care îşi măriseră teritoriile în urma prăbuşirii marilor imperii în virtutea Principiului Naţionalităţilor cu corolarul său juridic, dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui document, România a fost monitorizată de către Societatea Naţiunilor pe parcursul întregii perioade ce desparte cele două războaie mondiale şi, prin urmare, studierea aşa-zisei probleme minoritare din România interbelică este firesc să se facă doar prin prisma amintitului tratat
Categorie:
Aparut in :