Niciodată, indiferent de conjunctura în care ne-am afla, nu trebuie să uităm, nu trebuie să tăcem. Noi, românii, nu suntem oameni care omoară oameni, aşa cum binemeritau criminalii reveniţi îmbătaţi de ură în Transilvania. Şi nu am omorât, dar suntem datori să nu uităm. Avem măcar această datorie faţă de morţii noştri, dacă atunci n-am putut să-i apărăm! Ne îndatorează Istoria!
Conţinutul titlului de mai sus este dezvăluit de un film de 30 de minute, realizat de o studentă, „care merită toată admiraţia noastră”, spun profesori universitari din Iaşi. Filmul conţine: „Mărturisiri ale românilor care au scăpat din crimele, violurile, torturile şi jafurile comise de unguri în nordul Ardealului, imediat după ocupaţie. Astea nu s-au povestit niciodată în manualele de istorie, la şcoală”, scriu cu indignare cei care ne îndeamnă să vizionăm filmul.
„A fost odată în Transilvania”, când Ungaria horthystă a transformat spaţiul românesc, primit prin contribuţia unor sceleraţi ai vremii, într-o baltă de sânge cu bucăţi de oameni sfârtecaţi. Pentru acei copii, astăzi bătrâni, care duc cu ei durerea, tragedia nu s-a terminat: „Nu pot să uit: bucăţi de carne din sora mea, mama spintecată, tata cu capul zdrobit”; „Am umblat printre morţi să-i caut pe ai mei”; „Că era tânăr, că era bătrân, că era copil, îi împuşcau pe toţi”; „Ne-au aşezat în rând, eu eram între părinţi. Când tata a văzut că ridică arma, s-a întors în faţa mea şi s-a prăbuşit peste mine. Aşa am scăpat”; „Şi câinii fugeau pe deal către pădure!”. Cum să uiţi? Şi dacă ai vrea, nu se poate!
Armata Română se retrăgea în etape. Disperaţi în spaima lor, oamenii îi întrebau: „De ce ne lăsaţi să ne omoare?”. Bieţii de ei, nu ştiau că România fusese ameninţată cu distrugerea totală, dacă nu semnează documentul de cedare, mai ales că Hitler era în toiul nebuniei! „N-a existat împotrivire, atunci de ce atâtea crime?”; „Nu pot să uit! Nu pot să uit!”, repetă toţi supravieţuitorii măcelului.
Şi ne întrebăm cu aceeaşi durere şi cu aspră acuzare: Noi, cei de astăzi, de ce suntem dispuşi să uităm? De ce suportăm pe pământul sacralizat de morţii noştri statui ale criminalilor, imortalizaţi de o rămăşiţă de asasini, cu frondă de invingători? De ce bem şi hăhăim cot la cot cu urmaşii ucigaşilor, pregătiţi să le urmeze exemplul? De ce le admitem accesul spre hotărârile Ţării, ştiind şi văzând cum clocoteşte ura în ei, gata să spintece din nou, să spânzure, să ridice copii în vârf de sabie? Mi se va răspunde că noi suntem un popor paşnic şi ne place să trăim în condiţiile democraţiei, în bună înţelegere cu toţi străinii locuitori pe pământ românesc. De aici şi până la a mijloci împroprietărirea acestor pripăşiţi, periculoşi pentru bunul mers al vieţii noastre, până la a nu riposta la obrăznicia cerinţei ca românii să le înveţe limba, până la a nu sancţiona actele de banditism ale ungurilor porniţi să batjocorească pe români acolo unde sunt majoritari şi unde se simt deja stăpâni, se conturează o vină generală, dar, mai ales, a conducerii Ţării, a cărei strategie de a tăcea, amplifică sadismul acestei etnii, născută pentru a ucide, cu credinţa nazistă că i se cuvine tot, chiar şi ce nu-i aparţine. În primul rând, marea vină este a Preşedintelui - ,,beţe-n roate”, care nu vrea să-şi piardă „electoratul” unguresc. Că nu se ştie… la o altă ocazie… potrivit lui Agamiţă Dandanache.
De acord, nu ne-am răzbunat, n-am ucis în toţi aceşti ani care au trecut de la dureroasa ciuntire a Ţării. Este o latură a profilului nostru spiritual. Un leac pentru rănile noastre vine din partea personalităţilor importante ale lumii din vremea aceea care au condamnat ororile săvârşite de indivizi înarmaţi asupra oamenilor lipsiţi de apărare. În viziunea lumii întregi, aceşti „viteji” au pus pecetea de ucigaşi pe întregul popor maghiar, pe întreaga Ungarie: Francesco Nitti, fost ministru al Italiei: „… este greu să mai găseşti în istoria modernă un guvern mai ticălos ca dictatura maghiară,… guvern de jaf, de tortură, de asasinat” (Radu Theodoru, Urmaşii lui Attila, Editura Lucman, Bucureşti, p. 10); J. Novicow, „… în numele cărei superiorităţi intelectuale ungurii pretind să-i maghiarizeze pe sârbi sau pe români?” (idem, p. 86); Gyorgy Ferenczy, Golgota Transilvaniei: „… Nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg şi faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară (idem, p. 107); General (r) Radu Theodoru: „…nu există în Europa un stat mai bine organizat pentru teroare şi expansiune imperialistă decât Ungaria” (op. cit., p. 110).
Că acesta este realul şi dramaticul chip al adevărului, trebuie s-o spunem răspicat din generaţie în generaţie, până la copilul din faşă, pentru a face cunoscută tinerilor români şi maghiari cutremurătoarea suferinţă a românilor declanşată de unguri în acei ani şi pentru a veghea ca asemenea bestialităţi să nu se mai întâmple. Păcat, însă, că, în loc să înveţe lecţia prieteniei, a bunei înţelegeri, tinerii unguri urmează instrucţia fanatică a uciderii. De aceea, credinţa lor e ura: ură în şcoli, ură pe stradă, ură în sport, ură în primării, ură în biserici, ură în Guvernul Ungariei! Iar noi ne lăsăm striviţi de ura lor chiar în Ţara noastră! Dar, oricum, noi n-am vrea să fim unguri, n-am vrea să avem preoţi care să slujească pe Satana în biserici unde ei văd diavoli pe pereţi în loc de sfinţi. Unui astfel de neam, cu suflet pustiit, îi sunt destinate dispreţul, dezaprobarea, grave acuzaţii, în perspectiva dispariţiei în pusta pe care au ocupat-o, când au năvălit aici.
Firesc, se pune o altă întrebare: de ce ungurii au săvârşit aceste abominabile omoruri numai asupra românilor, atâta vreme cât şi alte ţări şi-au reluat părţi din teritoriul Ungariei, care aparţinuseră statului lor? Singurul răspuns e pentru că, din starea de remorcă a Imperiului austriac, protectorul lor (se ştie că şi cu el au avut conflicte), au fost nevoiţi să părăsească fântâna cu nestemate a Transilvaniei. Li se tăiase dreptul la cel mai roditor pământ, li se închisese calea spre aurul Apusenilor, au fost nevoiţi să-şi părăsească conacele în care erau slujiţi de robii români, trataţi ca animale de povară. Era greu de acceptat să li se facă lor una ca asta, ca şi când ceilalţi nu erau oameni ca şi ei, dar, în spiritul fascisto-horthyst, ei erau rasă superioară, spirit care nu i-a părăsit nici astăzi, motiv care îi îmboldeşte din nou să ceară ce nu-i al lor, deşi s-a dezvăluit întrutotul că acest teritoriu a fost stăpânit de strămoşii românilor în urmă cu mult peste un mileniu, până la invazia lor. E bine să nu uite că românii de astăzi ai Transilvaniei nu mai sunt aceeaşi cu cei măcelăriţi de ei. E bine să mai ştie că nu merită nici ca turişti să ne mai calce pământul, dar să şi trăiască şi să se hrănească pe acest teritoriu, pe care l-au însângerat cu sălbăticie! Astăzi îl murdăresc cu intrigi între ei şi, în alt plan, cu românii, cu infatuări hunice, cu spirit de dictatură. Din ultimul număr al ziarului „Condeiul ardelean”, luaţi cunoştinţă de mocirla urât mirositoare în care „sfântul popă”, Tokeş Laszlo, îşi scaldă morala de familist şi de slujitor al Domnului. Şi o astfel de specie umană vrea să fie stăpân pe pământul nostru! Individul nu-i întreg la minte. Şi atunci e bun de politică? Sau poate pe aşa ceva este clădită politica maghiară! Nu-i de mirare amiciţia lui Băsescu, consfinţită cu decoraţii! Că cine se aseamănă…
Conduita noastră de omenie trebuie să aibă o limită, în ceea ce priveşte atitudinea maghiarilor. Şi această limită trebuie s-o impunem noi. Poate că, după ce se sfârşeşte mandatul falsului şi maleficului preşedinte, vom putea vota o lege prin care să se stipuleze că nicăieri, la niciun nivel, să nu mai fie admişi străini în funcţii de conducere. Să li se acorde drepturile promovate de legile internaţionale, care la noi funcţionează peste legi,… dar legea drepturilor omului nu poate să prevadă dreptul minorităţii tolerate într-o ţară de a şterge toate drepturile cetăţenilor acelui stat din spaţiul în care ei locuiesc. De aceea, posturile de conducere în cele două judeţe să fie ocupate de cetăţenii români, iar limba minorităţii ungureşti să fie admisă doar în familie, şcoli şi biserici. Nu în magazine, nu pe stradă, nu în instituţii administrative. O astfel de lege să prevadă ca în Parlamentul Ţării ungurii să aibă un singur reprezentant, la fel ca celelalte minorităţi. În Constituţie să se prevadă că, în România, românii să fie oameni de decizie până la nivel de comună, indiferent de numărul minoritarilor.
Orice om cu mintea aşezată s-ar ruşina şi n-ar vrea să mai ridice ochii către alţii, dacă ar fi conştient că se trage dintr-un neam de ucigaşi. Se vede că la ei nu se practică învăţătura omeniei, iar încrâncenarea cu toată lumea este neagră moştenire. Avem poliţie, avem jandarmerie, avem armată - de ce românii din judeţele Covasna şi Harghita sunt lăsaţi să-şi ducă viaţa după bunul plac al netrebniciei ungureşti, care sfidează şi batjocoreşte fiinţa românului, sufletul românului, simbolurile românului? Şi mai ales că este vorba de ei, călăii Transilvaniei…
Să nu uităm, români! Şi să nu tăcem! Să dezvăluim adevăratul chip al adevărului!
Aparut in :