Cu domnul Lazăr Lădariu ne ştim de trei decenii. Nu aveau cum să ne ocolească evenimentele de după decembrie 1989, când ne-am cunoscut mai bine pentru că ne-am încurajat în atitudinile civice pe care le-am zămislit împreună fără să ţinem seama de riscuri şi fără să urmărim împliniri personale. Ne-am trezit, pur şi simplu, pe aceeaşi parte a baricadei când am înfiinţat Uniunea Vatra Românească (UVR), atunci când s-a adeverit pe faţă cât de mulţi şi vioi sunt duşmanii românilor, fără să bănuim proporţiile răului care ni-l făceau din interior aici, la noi acasă.
Au fost multe semnalele date de Lădariu cum ne urmăreşte „blestemul dezunirii”, care poate fi şi o metaforă pentru că se exprimă prin condeiul unui poet conştient de talentul său, stăpân pe cuvintele scrise cum rareori se întâlneşte. Are credinţa şi forţa cuvântului scris, din stăpânirea pe care o poartă cu sine când scrie a devenit până la urmă sclavul propriei credinţe.
Atunci când am intuit pericole majore pentru Transilvania străbună, ne-am dat seama că entuziasmul nostru nu are acoperire şi am aprins scânteia unui fenomen care s-a întins ca o văpaie, constituind ce în concepţia profundă exista de secole, dar nu şi instituţional ca o redută de apărare. Am fondat, deci, cu program şi cu acte în regulă „VATRA ROMÂNEASCĂ”, a fost scutul care a oprit valul cel tulburat şi de acolo nu putea, nu avea cum să lipsească Lazăr Lădariu şi grupul lui de gazetari de la ziarul „Cuvântul liber”. S-a alăturat şi a îmbrăcat aceeaşi cămaşă a sacrificiului decis să ducă lupta până la capăt ca un lucru frumos început să fie şi terminat.
I-a plăcut rigoarea cu care am pus problema acţiunilor UVR şi ziarul „Cuvântul liber” a fost primul care a scris despre întâlnirile preliminare constitutive ale Uniunii de la Biblioteca Judeţeană, clădirea fostului TCM, şi de la Liceul „Papiu Ilarian”, Casa Sindicatelor din strada Cuza Vodă. În toate aceste înlănţuiri unde Lazăr Lădariu a fost prezent, s-au adunat într-un creuzet ideile program pentru care urma să militeze Vatra Românească. Ele au fost formulate într-o ţinută redacţională pentru a fi publicate pe parcursul câtorva întâlniri de către subsemnatul, Mircea Mihai şi Vasile Dobrescu, desemnaţi să prezentăm un document program. El a fost dezbătut şi finalizat sub responsabilitatea unui comitet de iniţiativă în care şi-a adus aportul şi Radu Ceontea. Noaptea înainte de publicare în redacţia „Cuvântul Liber” s-au adus, după multe lecturi, ultimele corecturi, fiind preocuparea ca să fie înţeles şi mobilizator pentru fiecare cititor de bună-credinţă, dar în acelaşi timp să aibă o ţinută sobră. Eram conştienţi că va fi un document istoric de referinţă şi orice stângăcie nu-şi avea locul. Supărările românilor erau multe, nedreptăţile la fel, provocările antiromâneşti la tot pasul, momentul trebuia surprins, dar impresiile sale nu ne puteau domina.
În acele momente, era o adevărată inflaţie de idei, de zvonuri, de platforme, libertatea dobândită a revărsat entuziasmul fiecăruia doritor să spună ceva. Una era „platforma FSN”; Radu Ceontea avea o adversitate la cuvântul „platformă” , tocmai că aşa începeau toate organizaţiile, dar mai ales, atât el cât şi Lazăr, nu doreau o similitudine de denumire între „Platforma-program UVR” şi „Platforma FSN”. M-au chemat la redacţie la Radu Ceontea, apoi în tipografie, unde se tipărea ziarul. Am convenit să-i spunem „Declaraţia-program”, pe care am propus-o. Radu Ceontea s-a dus repede la dicţionar, pe care l-a consultat cu Lazăr Lădariu, reflexul ne ducea la cuvântul „declaraţie” pe care o luau miliţienii. Ştiu că am spus „Declaraţie s-a numit şi la Alba-Iulia”, sensul lingvistic este mai complex şi s-a stabilit denumirea de „Declaraţie-program”, cum s-a şi publicat.
Măcar ca denumire a fost prima diferenţiere de platforma FSN. Desigur, diferenţierea se va adânci, nu numai în denumire, ci în toate. Iată că intuiţia de atunci a făcut să se dovedească până la urmă cât de importantă a fost apariţia şi rolul jucat de UVR pentru românii din Transilvania şi cât de nociv a fost FSN-ul cu tot cu platforma lui pentru întreaga ţară.
Am găsit semnificativ să evoc acest moment uitat de mulţi, pentru că nu toţi au înţeles ce s-a întâmplat atunci. UVR a fost o flacără care a ars foarte puternic, i-a adunat pe români sub cupola sa; fără rolul jucat de Vatra în anii de după 1990, soarta românilor ardeleni ar fi fost cu mult mai tristă, ne este teamă chiar să ne gândim la scenariul care s-ar fi putut întâmpla.
Lădariu a fost un militant de seamă al UVR, al cauzei naţionale. A găzduit, chiar făcând sacrificii şi riscuri deliberate pentru ziarul său, toate opiniile exprimate în scris şi făcute în serviciul poporului român. Este o secvenţă importantă pentru prezenţa lui în peisajul public mureşean şi naţional; chiar dacă ar fi numai atât şi ar fi foarte mult, ar merita laudele pe care nu le cere.
În viaţă ne este dat să întâlnim oameni cu talent, cu vocaţie, dar din comoditate şi insuficientă, ei pentru unii rămân aşa, un har risipit cu admiraţie efemeră. Lădariu este cu totul altceva. El a stăruit cu îndărătnicie, a rupt toate barierele convenţionale. Sudoarea lui este compusă din picături de sânge, lupta lui este o perseverenţă dusă fără epuizare, pe care nu o are altcineva decât un copil plecat pe roua dimineţii din satul natal cu soarele în creştet, călcând cu sfială prin colbul drumului lui necunoscut, dar care ştie că îl are undeva la orizont şi că se deschide în calea lui.
Am vorbit de talentul pe care EL îl are, ca o redescoperire continuă, în cărţile sale, în articolele de fond din ziarul pe care îl conduce, a ideii fundamentale pe care o reia obsesiv. Ar părea că este în criză de idei, dar nu este aşa, el întoarce fenomenul pe toate feţele şi emite ipoteze, caută soluţii şi aduce proiecte îndrăzneţe. Reaminteşte de rănile vechi, încă nevindecate, pentru ca la rândul lor cititorii să-şi reamintească secvenţa din timpul istoriei dramatice.
Are reflexul său spre lumea începutului său în lumea aceasta, o face cu sfiala cărturarului aplecat pe slove cu datorii imense pentru civilizaţia sătească, rămasă săracă după plecarea lui şi a altora ca el din Idicel Pădure, Săcal, Lueriu şi alte mii de aşezări mirifice româneşti. Drumurile noastre s-au încrucişat deseori, la lansarea şi susţinerea „fenomenului vatrist”, care este cea mai minunată vrere a noastră, dar şi cu multe alte prilejuri. Cu inconştienţa noastră „am ţinut piept furtunii” şi a fost o aventură în care am avut cele mai curate sentimente naţionale. De fapt, fără să fim modeşti, am oprit ororile celor care acţionează din întunericul istoriei şi am salvat situaţia, noi, cei care am fost atunci, mai mulţi sau mai puţini. În acel grup s-a aflat şi Lazăr Lădariu, cel cu o mentalitate de tribun pus în slujba Ardealului. Ardealul care are şi el dreptul la restituirea istoriei, la lumina cerească aici în Carpaţi, în România supranumită „Grădina Maicii Domnului”.
Credinţa lui nestrămutată stă în scris, în forţa cuvântului; scrierile sale sunt mai tăioase ca sabia. Le-a trimis avertismente frăţeşti şi le-a amintit crimele cu care au venit în istoria Europei propovăduitorii hungarismului şi ai ororii fără oprire, le-a cerut să recunoască, să se căiască, să abandoneze anacronismul feudal şi le-a adus aminte cu documente, statistici şi fapte, istorice fărădelegile duse la paroxism săvârşite împotriva poporului român. Nu cunosc să i se fi dat replici pe măsură, să fie contrazis cu documente şi argumente minuţioase. A fost catalogat ca antimaghiar, asta îi face cinste şi este un semn că îl consideră un adversar redutabil de care să se ţină seama.
Nu îmi stă în fire să fiu laudativ, mai degrabă prin formaţie profesională şi structură dezvolt un spirit critic. De-a lungul timpului i-am făcut şi reproşuri, am avut rezerve la unele poziţii publice ale sale, pe care le-a avut ca politician, dar pentru că i le-am spus „verde în faţă”, nu s-a supărat; aşa cum este el, introvertit în lumea lui, a fost disponibil la dialog şi la controverse argumentate.
Cunosc activitatea lui ca ziarist, scriitor, ca luptător consecvent pe baricadele cauzei naţionale. Îmi este pur şi simplu drag că este onest, că este cinstit, că venind de acolo din lumea unei civilizaţii ancestrale a satului, este un intelectual român autentic. Poate că prin origini şi efort stăruitor să avem unele lucruri în comun. Nu pot să dezvălui prea multe din cauza spaţiului şi a timpului care a trecut peste noi adunând pentru ceea ce ne-am propus să luptăm tot mai multe poveri în relaţia noastră. Îmi permit, totuşi, să reproduc o dedicaţie pe care mi-a dat-o pe una din cărţile sale, cu o caligrafie ireproşabilă cu semne grafice clasice, care trădează până la urmă pe dascălul de limbă română Lazăr Lădariu: „Domnului Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău-Pop, aceste adevăruri trăite, din partea unui luptător pe baricada interesului naţional, cu statornică prietenie şi frăţesc omagiu”. Poate că numai din dedicaţiile pe care le-a făcut cu prilejuri diferite la prieteni, colegi, instituţii, chiar şi adversari s-ar putea scrie o carte, care ar contura o personalitate în sensul că ar exprima pentru fiecare situaţie un sentiment spontan, o dăruire unică şi esenţializată, iar nu o simplă frază stereotipă.
Şi aceste dedicaţii dovedesc preocuparea lui pentru profunzimea trăirii, pentru „esenţa esenţelor” Brâncuşiene; spiritul său are toate componentele unei atitudini de durată, consecvente şi meritorii, pentru a rămâne în timp un reper al contemporaneităţii. Intransigenţa cu sine însuşi îl defineşte, nici nu poate fi altfel, aşa că prietenii săi de condei şi năzuinţe sunt cu atât mai numeroşi cu cât au văzut în el nădejdea unor împliniri; alura prezenţei sale te scrutează cu seriozitate şi suflet deschis spre ajutor.
Permanenţa lui în scena publică, polivalenţa acţiunilor şi a scrierilor sale pe tărâm cultural sunt de notorietate incontestabilă. S-a bucurat până acum de recunoaştere din partea celor vrednici ca şi el, a primit aprecieri şi critici favorabile din partea unor cărturari consacraţi. Este şi un personaj controversat, mai ales pentru perioada cât a fost politician. Împărtăşeşte soarta marilor oameni de cultură care au intrat în politică, unde se fac neînţelese compromisuri, şi nu duce lipsă nici de detractori sau unii care mişună invidioşi pe meritele sale. Toate la un loc întregesc o personalitate puternică, cu o activitate prolifică, o viaţă de om care a forţat destinul şi a reuşit, un autentic patriot.
Toate distincţiile, titlurile, diplomele de excelenţă şi de onoare sunt confirmarea deplină a meritelor sale - premii pentru promovarea culturii naţionale, a valorilor spirituale şi tradiţionale româneşti, pentru profesionalism şi performanţe jurnalistice, pentru consacrarea depusă spre binele comunităţii, pentru respectul şi cinstirea limbii române, a istoriei şi dăinuirii neamului care o vorbeşte. Mă bucură că Lazăr Lădariu este minunatul om de lângă noi, este contemporanul nostru.