Autor:
Drumul europenizării minorităţilor - maximă egalitate în drepturi, fără modificări de graniţe
„Jo napot kivanok” - Bună ziua. „Magyarul beszélnek?” - Vorbiţi ungureşte? Cu acest mesaj telefonic sunt bombardaţi zilnic românii din vestul ţării, cum ar fi din judeţul Arad, care sunt invitaţi să obţină cetăţenia maghiară, pe lângă cea română. Procedura care li se prezintă este extrem de simplă. Nu trebuie decât să declari că unul dintre strămoşii tăi a vorbit limba maghiară sau că ai avut în familie un nume unguresc, chiar dacă acesta ar fi fost maghiarizat (de exemplu Fekete în loc de Negru), şi poţi obţine dubla cetăţenie. Lucru care s-a şi întâmplat, astfel că mulţi români, printr-o simplă completare a unei cereri, au obţinut în timp record şi cetăţenia ungară. Unii dintre confraţii noştri fac acest lucru pentru a beneficia de spaţiul Schengen, alţii pentru a putea obţine diverse avantaje comerciale şi fiscale din partea statului ungar, alţii din simplă curiozitate sau, pur şi simplu, pentru că s-au săturat de România, ori pentru că nu le strică o legitimaţie în plus. Cert este că asistăm la o maghiarizare cu arme extrem de diplomatice, la un fel de retrocedare, dar nu de pământuri, de moşii şi de păduri, de castele, palate şi alte imobile, ci de una la fel de periculoasă, cum ar fi aceea de identitate naţională, ce aminteşte de vechea politică de asimilare forţată lingvistică şi politică din vechea Ungarie nobiliară şi imperială.
Se reia, de fapt, sau mai bine zis se continuă ideea ungurească de stat, de mare imperiu al coroanei Sfântului Ştefan, în spaţiul dunărean. Orice om care se considera ungur şi vorbea ungureşte se bucura şi avea aceleaşi şanse de promovare. Se urmărea şi se urmăreşte o renaştere a spiritului şi a statului maghiar, sub semnul limbii materne maghiare, esenţa şi formula concentrată a identităţii etnico-naţionale şi, totodată, a existenţei politice a Ungariei Mari. De fapt, se reia politica mai veche de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din fosta monarhie austro-ungară: români, slovaci, ruteni, sârbi, croaţi, germani, ce avea să se dovedească a fi catastrofală şi avea să ducă în final la dezagregarea Ungariei Mari, pentru că transformarea unui stat al naţionalităţilor într-un stat naţional şi centralizat pur maghiar a fost un proces sortit eşecului, ca şi toată politica de maghiarizare forţată. Potrivit principiului „că prin limba ei trăieşte naţiunea maghiară”, au fost emise, în special în perioada dualismului, o serie de legi şcolare (1879, 1883, 1891) prin care limba maghiară a devenit obligatorie în grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale. Iar prin legile lui Albert Apponyi din 1906 şi 1910, numărul şcolilor naţionalităţilor s-a înjumătăţit. Noroc că din lipsa mijloacelor materiale nu s-a putut realiza şi o etatizare completă a şcolilor confesionale cu altă limbă de predare decât cea maghiară. Consecinţele au fost dezastruoase pentru minorităţi şi, mai ales, pentru copiii acestora. Preponderenţa maghiarilor a sporit rapid şi se reflectă şi în aceea că 84 la sută dintre absolvenţii celor 8 clase de şcoală gimnazială şi 89 la sută dintre studenţi erau maghiari, în condiţiile în care ponderea maghiarilor se cifra la doar 48,1 la sută din totalul populaţiei. În 1910, aveau ca limbă maternă maghiara 96 la sută dintre funcţionarii de stat, 91,2 la sută dintre funcţionarii publici, 96,8 la sută dintre judecători şi avocaţi, 91,5 la sută dintre profesorii de gimnaziu şi 89 la sută dintre medici. Şovinismul lingvistic maghiar era, deci, în plină floare. Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, viziunea unor noi state naţionale pe ruinele Ungariei câştiga tot mai mult contur. Chiar prinţul moştenitor Rudolf, educat din copilărie în spirit filomaghiar, a făcut o critică dură politicii ungare a naţionalităţilor. „Partea tristă pentru Ungaria este, scria el, că niciun maghiar nu vrea să recunoască şi să priceapă că evident cu tratament rău, cu dispreţ şi cu măsuri vehemente momentane nu se realizează nimic în relaţia cu naţionalităţile superioare numeric şi absolut indispensabile pentru menţinerea statului ungar în aceleaşi dimensiuni pe care azi le mai are încă. În multe, aproape în cele mai multe locuri din regiunile coroanei lui Ştefan nu mai sunt unguri, decât nobilimea, funcţionarii şi evreii, poporul însă aparţine altor neamuri”.
Perfect adevărat. Ce să mai vorbim de faptul că întreaga avere, peste o treime din suprafaţa ţării, era în mâinile a circa două mii de mari moşieri, iar biserica catolică avea peste un milion de hectare. Cei mai mulţi din marii aristocraţi nu ştiau ce averi aveau, atât de bogaţi erau. Ei trăiau de fapt mai mult la Viena şi de multe ori nu ştiau nici limba maghiară, vorbind mai mult în germană. Nu-i de mirare, deci, că după o astfel de politică naţională de maghiarizare, tot mai neînfrântă, materială şi spirituală, s-a ajuns la... Trianon.
A fost răsplata dreaptă primită pentru politica total şovină pe care au dus-o în privinţa naţionalităţilor. O răsplată cu care ungurii nu s-au împăcat şi nu se împacă, astfel că singura chestiune care a preocupat majoritatea covârşitoare a politicienilor maghiari de dincolo şi de dincoace de noile graniţe a fost revizuirea Tratatului de la Trianon, din 4 iulie 1920. Pe cale paşnică ori printr-un război victorios. Pe calea războiului nu se mai poate pentru că suntem aliaţi în cadrul aceleiaşi alianţe, în NATO, şi Ungaria nu mai poate declara un război Statelor Unite, aşa cum a făcut-o la 13 decembrie 1941, fapt ce a dat naştere celui mai cunoscut banc unguresc din timpul războiului. Este vorba despre o convorbire între preşedintele Roosevelt şi ministrul său de Externe, Hull. O reproducem spre amuzamentul dumneavoastră:
Hull: Trebuie, din păcate, să vă informez, domnule preşedinte, că Ungaria ne-a declarat război.
Roosevelt: Ungaria? Ce fel de ţară este aceasta?
Hull: Este un regat.
Roosevelt: Cine este regele?
Hull: Ei nu au rege.
Roosevelt: Un regat fără rege? Cine este şeful statului?
Hull: Amiralul Horthy.
Roosevelt: Amiral? Avem, deci, după Pearl Harbour, din nou o flotă care ne ameninţă?
Hull: Nu, domnule preşedinte, Ungaria nu are flotă, nici măcar o coastă maritimă.
Roosevelt: Ciudat. Atunci ce vor de la noi? Au, poate, pretenţii teritoriale?
Hull: Nu. Vor teritoriu de la România.
Roosevelt: Au declarat război României?
Hull: Nu, domnule preşedinte, România este aliatul lor.
Şi dacă pe calea războiului nu se poate, pe cale paşnică, pas cu pas, iredentiştii unguri speră să refacă Ungaria Mare. Numai că şi aici, prin alegerea căii, aceeaşi cale greşită a maghiarizării forţate, sub masca dublei cetăţenii, nu au nicio şansă, cu atât mai mult cu cât regele Ştefan cel Sfânt le-a transmis un sfat foarte clar şi înţelept: „Slabă şi neputincioasă este o ţară cu o singură limbă şi cu o singură datină”. Un sfat de care politicienii revizionişti de astăzi nu prea ţin cont şi vor cu orice preţ să-i maghiarizeze din nou pe românii din Transilvania, ademeniţi cu mirajul dublei cetăţenii. Ei vor ca cel puţin 4 milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş să se declare şi cetăţeni maghiari, pentru ca la un eventual referendum să aibă un atu puternic, inclusiv la Uniunea Europeană şi la marile curţi ale Europei, acolo unde susţin ei că nu a fost bine reprezentată comunitatea maghiară în 1920, la Trianon, cum declara, recent, Bela Marko.
Ce ar trebui făcut pentru contracararea acţiunii revanşarde maghiare a dublei cetăţenii? De exemplu, în Slovacia, Guvernul a interzis acordarea cetăţeniei maghiare slovacilor, sub interdicţia cu confiscarea averilor şi expulzarea din ţară. La noi, cred că ar trebui avută în vedere o altă cale, definită de istorica hotărâre de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, care proclama: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. În spiritul acestei istorice rezoluţii, Statul Român de ieri şi de azi a asigurat egalitatea în drepturi civile şi politice şi libera practică religioasă, libertatea de a utiliza limbile minorităţilor în conversaţiile private, societatea civilă şi procedurile legale, dreptul de a înfiinţa şcoli cu predare în limbile minorităţilor şi cu finanţare privată, cât şi dreptul la o educaţie primară în limbile minorităţilor finanţate de stat, acolo unde minorităţile reprezintă o proporţie considerabilă din populaţie. Putem spune, deci, că la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918, s-au pus şi bazele unei noi politici naţionale, a unei adevărate Charte a drepturilor şi libertăţilor pentru toţi cetăţenii României, indiferent de naţionalitate. Din acest punct de vedere, Alba-Iulia şi judeţul Alba sunt ele înseşi un exemplu, un model, dacă avem în vedere că aici fiinţează cele mai reprezentative şi tradiţionale instituţii bisericeşti şi laice, culturale şi spirituale ale maghiarilor din România, care au fost păstrate, dezvoltate şi consolidate de Statul Român democratic de azi. Iar faptul că şi Cetatea, simbolul stăpânirii habsburgice austro-ungare în Transilvania, a fost recuperată, restaurată şi renovată este o dovadă şi în acelaşi timp un nou simbol că Alba-Iulia a fost şi va rămâne oraşul în care spiritul şi solidaritatea, convieţuirea istorică româno-maghiară, deplina libertate, drepturile omului, ale cetăţeanului, au atins standarde europene. Ce să mai vorbim despre faptul că ungurii au o viaţă politică exemplară, nemaiîntâlnită în alte ţări din Europa, ei având deputaţi şi senatori în Parlamentul României, miniştri în Guvernul României şi tot felul de şefi şi şefuleţi centrali şi locali, primari, prefecţi şi preşedinţi de consilii judeţene, prin intermediul cărora participă activ, uneori chiar prea activ, la treburile ţării în care trăiesc şi muncesc. Ca orice român, ca orice cetăţean, ca orice european. Mai mult de atât nu cred că se poate. Adică Nec Plus Ultra, că tot le place lor limba latină, ca nobili ce se cred din moşi-strămoşi!