Autor:
În contextul seriei evenimentelor politice interne din România, manifestarea desfăşurată la Târgu-Mureş, Ziua Libertăţii Secuieşti, a fost o pată de culoare aparte, care a tulburat lăturile colcăinde de furturi, crize guvernamentale şi scindări de partide, dându-le o nouă muniţie netoţilor ultranaţionalişti. Care au şi profitat de ocazie, lansând un nou foc încrucişat asupra maghiarimii transilvane care, luptând pentru supravieţuire, nu face altceva decât să revendice autodeterminare, autonomie măcar pentru Pământul Secuiesc, care a reuşit doar parţial să slăbească, să tulbure intenţiile de colonizare.
Unii se întreabă deja dacă trebuie, dacă merită, cu cinci zile înainte de 15 martie, să organizezi o manifestare cu o încărcătură atât de mare.
Trebuie, mai ales la Târgu-Mureş trebuie să le reamintim oaspeţilor că în pofida tuturor ocupărilor mârşave şi forţate, Târgu-Mureş a rămas capitala secuilor, iar minimele aşteptări ale comunităţii indigene sunt ca instituţiile maghiarimii să fie scutite de noi distrugeri, ca încercările de demonstraţii de forţă să fie abandonate.
De ce au încercat unii să-şi însuşească această încercare ce urgentează solidarizarea? A fost o manifestare a Consiliului Naţional Secuiesc şi asta ar fi trebuit să şi rămână, nu trebuie sub nicio formă să fie transformată într-o acţiune de campanie a partiduleţelor din ţară şi a organizaţiilor din ţara-mamă. Nu mă mir că preşedintele Traian Băsescu se pregăteşte să le interzică activiştilor Jobbik accesul pe teritoriul României, să le pună liderilor acestei formaţiuni eticheta de persoane indezirabile. Nu mă mir, pentru că aceasta este o bună posibilitate pentru a evita să se mai vorbească despre revendicările îndreptăţite ale secuimii, ale maghiarimii transilvane. Deşi acesta a fost scopul şi sensul manifestării.