Autor:
Maestrul Dan Puric, la lansarea cărţilor Florentinei Teacă:
„M-a atras fantastic de mult privirea voineştenilor!”
În ediţia precedentă a „Condeiului ardelean” nu am reuşit să redăm întreaga manifestare privind lansările de carte ale profesoarei Florentina Teacă, ce au avut loc de curând la Sala „Unirea” din Voineştii Covasnei. De aceea, continuăm acum cu antrenantul, spumosul şi competentul comentariu al maestrului scenei româneşti Dan Puric la adresa albumului de fotografie veche „Covasna, Voineşti: istorie şi cultură românească în imagini” şi volumului „Sântilia: străvechi obicei pastoral românesc”.
„Cred în ceva, aşa, care pluteşte în Ţara aceasta, parcă sunt nişte imponderabile, şi am să vă spun mai clar despre ce este vorba. Ieri am primit de la domnul primar Nicolae Stoica albumul şi cartea aceasta din partea domnului prefect Marius Popica. Da, sunt binevenite, mi-am spus! Şi le-am deschis aseară. M-a atras fantastic de mult privirea voineştenilor! De fapt, tot ce a spus Florentina are calitatea unui izvor. Aţi stat vreodată lângă un izvor de apă curată? Ai sentimentul cum se limpezesc toate lucrurile. Ştiţi că românul are o expresie: a te lămuri sau a te dumiri. Şi răsfoind acest album, mi-am dat seama de claritatea privirii voineştenilor. Antropologic, sunt o specie extraordinară. Numai cu oameni de genul acesta Ţara a rezistat. Dacă răsfoiţi, veţi vedea fotografiile cu cei mici, cu ţăranii români, unii mistuiţi în războaie, apoi ţinuta, portul… Dar atitudinea? Este ceva care se transmite. Nu este imaginea! Imaginea fotografiei este moartă. În timp, ei, ţăranii aceştia, fiind de o anumită structură sufletească, au o privire iconică. Aţi observat că în biserică priveşti icoana şi te priveşte şi ea pe tine? Am avut senzaţia că privirea responsabilizează, că devin parcă mai puternici.
Şi pe urmă am citit cartea dintr-o respiraţie. […] Am avut sentimentul că timpul acesta de 50 de ani de comunism, plus cei 25 de ani de bulibăşeală şi de golăneală, din asta criminală, s-a scurs şi s-a tăiat, şi aceasta datorită calităţii scrisului. Eu nu prea suport cărţile de etnografie, folclor şi sociologie pentru că sunt greoaie. Sunt îngrozitor de tehnice. Dar aici, este o carte povestită cu graţie. Cu niciun complex vizavi de „ţinutul secuiesc”. Nu o să găsiţi niciun fel de frică. Florentina este un om foarte liber. Nu jigneşte pe nimeni, nu vorbeşte nimic altceva, ea afirmă. Este un lucru extraordinar! Într-un fel, ca să spun aşa, seamănă cu un banc extraordinar, care l-am auzit şi care, de fapt, ne certifică nouă, nu actul de rezistenţă istorică, ci de dăinuire. Erau doi ardeleni, care au zis: - No mă, merem acolo? / - Merem mă. Merem la gară. / Se duc la ghişeu şi spun domnişoarei: - No, dă-ne şi nouă două bilete! / - Da unde mergeţi? / - Da ce te priveşte pe mata? / După o clipă: - Auzi mă! Să-i zicem sau să nu-i zicem? / - No, hai mă să-i zicem! / - Merem la nuntă, domnişoară...
Ştiţi ce importanţă are? Românul trăieşte din eveniment. Nu din istorie! Pentru istorie nunta este un fleac. Nunta este un eveniment major pentru români. Cartea aceasta vorbeşte despre eveniment, este scrisă cu graţie, cu înţelepciune românească, cu fior şi... nu-i locală, este manual naţional. Ştiţi ce-a zis Newton? Că a mers pe umerii uriaşilor. Păi numai citatele care sunt bine articulate denunţă că Florentina face ţesături din acelea nepermise acum de Comunitatea Europeană. […] Şi cum explică aici calitatea, structura mocanului - Ai mei au fost mocani din Ardeal plecaţi în Dobrogea, în transhumanţă. Mai mult decât atât, la 1870, am acte acasă de la sultan, date pe pământ, erau şi din Gorj, dar şi de aici plecaţi cei din Dobrogea -, deci mocanul transporta cu sine cultura, nu întâmplător pe crestele munţilor mai mult decât pe teritoriul fostei Valahii, şi aici, în carte, se spune acest lucru extraordinar.
O remarcă. Teribilă este dimensiunea de receptare a folclorului. Eram cu Grigore Leşe în Canada, care-mi spune: „Bă Dane, femeia înainte cânta, legăna copilul când vrea să doarmă”. Şi aici este folclor! Era din necesitate! Oamenii se întâlneau la Nedee într-o formă fulger. De a se iubi. Cartea mi-a adus aminte de memoriile scrise de un soldat român - patru clase - trimis pe frontul de la Cotul Donului. Şi i-au spus aşa: „Ai aici bilet de trimitere pe front, în Est, în Basarabia. Iei trenul şi-n două zile ajungi acolo. Dacă cumva întârzii, te aşteaptă plutonul de execuţie”. Ştiţi ce a făcut ţăranul? A mers şi când a trecut trenul prin direcţia satului, era duminică, a sărit din tren ca să mai horească o dată. HORA!!! S-a urcat pe tren a doua zi, a ajuns după două zile întârziere şi au vrut să-l împuşte. Şi el a explicat. „- Eu n-am dezertat! / - Dar ce-ai făcut? / Am horit!” […] Cartea, desigur, este o lucrare incipientă. Dar spiritul de observaţie merge spre marele sociolog Dimitrie Gusti, inconfundabil. Ea nu va fi băgată în seamă de marile autorităţi de la Bucureşti, pentru că ăia n-au timp decât să se uite la ProTv sau la Bruxelles. Eu vă spun că cine are inimă şi poate să vadă, cartea este profundă. Aici veţi găsi nişte remarci extraordinare vizavi de natură. Şi ea se conturează mai bine în minoritate, pentru că atunci se fac, cum se zice, solidarităţi pe care majoritatea niciodată nu o să le facă. În clipa în care ai strâns, istoria te înghesuie. Şi ce are calitatea, repet, a cărţii, este că nu este o replică dată unei tensiuni, ea nu este o carte de justificare a noastră aici. Ea nu are nimic justificativ, că suntem şi noi aici. Noi suntem! Restul, treaba lor. Noi suntem! Aceasta este o carte de atitudine nemaipomenită! […]
Cartea nu este contemporană. Ea este de anul 1938, când erau Ovidiu Papadima, Lucian Blaga... Ea nu are nicio legătură cu noua Europă. N-are nicio legătură cu contextul istoric şi din cauza asta, ea va rezista. O nuntă nu este contemporană, este veşnică. M-aţi invitat la o nuntă. O să vin. Ştiţi ce mi s-a întâmplat? Ca-n cartea asta care am citit-o. Eram soldat într-o unitate militară. Şi-am avut coleg de armată un ardelean, un maramureşean. Era sculptural. Pe mine m-a întrebat ce am făcut în civilie şi am zis „arte plastice”. - Arte cum...? - Trece-l mă la vopsitorie! Şi scriam lozinci cu partidul. După armată, am primit un telefon. Mi-a zis că-l cheamă Pop. Numele Pop este foarte răspândit în Ardeal. Mi-a zis: „Dane, mă însor. Vin-o şi tu!”. Anul 1982. Ghetou. Comunism bine instalat. Nu ştiam nimic de esenţa poporului. Ştiam de partidul comunist. Trebuia să nimeresc într-un sat. Nici acum nu-mi dau seama pe unde am nimerit, într-o casă de cultură cu ţărani români şi o nuntă. Într-o clipă s-a început să se horească gen Maramureş. Şi când am văzut că pământul se perforează, că a luat foc hora aia, abia atunci am simţit esenţa dacică a nunţii de care se vorbeşte aici. E neam de neînvins! Domnule, m-am cutremurat! S-a spart istoria. Şi eu am scris în cartea mea „Suflet românesc”, aşa cum a remarcat şi Florentina, o chestie nemaipomenită. Vă daţi seama? Eu n-am ştiut de ea atunci, că în Nedee se întâmplă. Că doi tineri dacă se întâlnesc şi că, acolo, dacă se iubesc, se iau. Cât o horă durează. N-au timp! [ … ] Aţi remarcat că în basmul românesc, când se naşte Făt-Frumos, se naşte ca să iubească? El tot ceea ce face, face pentru Ileana Cosânzeana? Tot basmul este drumul său spre ea. Când se căsătoresc, sunt trei rânduri: „Şi-au trăit fericiţi toată viaţa”. Deci e rapid. Şi atunci vedeţi nişte oameni comuni care se întâlnesc undeva pe crestele muntelui şi... cât durează o horă, îi place sau nu-i place? Se îndrăgostesc cât o horă. Ei, vă spun eu! Când am fost în Maramureş, am dat de o fată de 18 ani. I-au zis ăia: „No, a venit domnişorul ăsta să-l distrăm şi pe el”, şi mi-au arătat o fată superbă, frumoasă. Şi ea mi-a zis, de parcă eram în avion: „No, ţine-mă de mijloc!”. Asta a fost ultima comandă. Şi m-a rotit şi rotit… într-o horă şi m-am îndrăgostit de ea în horă, m-am îndrăgostit „lulea”. Era vreo două noaptea şi i-am propus o chestie majoră - să mă plimb cu ea prin sat de mână. Era două noaptea. Mi-a zis: „Nu, că ne vede satul!”. Deci erau pe atunci nişte babe „securiste” pe la poartă, cu lampadare... O fată de o pudoare, de un bun simţ, de o acurateţe sufletească extraordinară. Deci, cât durează o horă să-ţi alegi aleasa inimii tale, şi invers. Este ca acel „coupe de foudre”, acea lovitură trăsnet. Ce popor avem!!! Nedeia este o coagulare! Mă uit aici în carte că aceasta este foarte bine remarcată, asemenea lui Constantin Noica, prin expresia „ce ţară mişcătoare şi neaşezată!”. „Gold” ne ia pădurile, Roşia Montană, ruşii provoacă, americanii vor să ne dinamizeze... şi, dintr-o dată poporul ăsta parcă-l vezi aşa, uite aşa cum se mişcă. Nu este vorba de o populaţie. Domn profesor a spus foarte bine. Populaţia este altceva, se uită la televizor. Poporul ăsta coagulează! Interesant ce se va întâmpla cu folclorul. Care va fi folclorul nostru, atitudinea omului care cântă? Pentru că acum totul se transformă în spectacol folcloric, care nu este rău, dar el nu mai este participativ.
În încheiere, am să spun aşa. La „Naţional” montez o piesă - „Înşir-te mărgărite”, de Victor Eftimiu. Şi l-am chemat pe prietenul meu Gheorghe Zamfir, lucrez cu muzica lui. Şi citind cartea Florentinei, am însemnat foarte multe lucruri de aici care mă ajută pentru spectacol. Şi am zis să-ţi acord, Florentina, clauza naţiunii celei mai favorizate şi să te chem la premieră.”
A consemnat pentru dumneavoastră, prof. Vasile Stancu