Ziua de 24 ianuarie 1859 a inaugurat schimbări decisive în istoria Naţiunii Române. N-a avut loc atunci doar o simplă ştergere de nefiresc hotar între cele două principate româneşti, ci a fost vorba de făurirea prin ingenioasa formulă a dublei alegeri a unei noi realităţi politice. Se realiza în acest fel, o uniune personală care reprezenta un prim şi important pas pe calea unităţii naţionale. „Faptul este atât de mare - scria corespondentul ardelean al „Foii pentru minte” de la Braşov - bucuria atât de clocotitoare, încât pana tremură în mâna mea şi o las.” Pentru cititorii „Condeiului ardelean” am făcut o selecţie de documente edificatoare privind Unirea Principatelor Române.
Să nu uităm că 24 ianuarie a fost posibil prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în ziua de 5 ianuarie 1959, ca şef al statului în principatul Moldovei. Cunoscând Proclamaţia sa, după alegerea ca Domn al Moldovei, încă de pe băncile facultăţii, în contextul recentelor alegeri prezidenţiale, cred că este bine să o aduc la cunoştinţa întregii Naţii şi alesului ei. Proclamaţia, care a influenţat decisiv alegerea sa şi-n Ţara Românească, constituie şi astăzi un model al felul în care un ales al naţiei trebuie să-şi privească poporul şi atribuţiile sale, încredinţate de popor. Nu ar fi lipsit de interes ca şeful actual şi viitorii candidaţi la şefia Statului Român, să cunoască această proclamaţie, mai mult, să urmeze acest exemplu al Marelui Domn al Unirii, Alexandru Ioan I. În acest sens reproduc fragmente din acest document, dar şi din altele, pentru luare aminte a tuturor celor interesaţi:
„Noi, Alexandru Ioan I. Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn al Moldovei. La toţi de faţă şi viitori sănătate. Voinţa naţiei, prin legiuitul ei organ, Adunarea electivă, ne-a ales Domn al Moldovei. Suindu-ne pe tron cu numele de Alexandru Ioan I., cea dintâi datorie a noastră este de a ne adresa către voi, iubiţi compatrioţi, de a vă dori pace şi fericire şi de a vă spune care sunt cugetările şi ţintirile noastre. Înainte de a ne sui pe tronul la care ne-a chemat încrederea naţiei, noi, în faţa Adunării (elective - n.n.), am făcut următorul jurământ: Jur, în numele prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă şi pe cei ce m-au iubit şi pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea Naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie de ajutor. Acest jurământ arată linia de purtare ce avem a păzi în domnia noastră. ... Guvernământul nostru se va grăbi de a face legiuirile organice cerute de Convenţie (de la Paris, din 1858, care stabilise Statutul - „Constituţia” celor două Principate - n.n.) şi care sunt menite de a introduce în societatea noastră marile principii ale staturilor moderne. Pentru ca aceste mari reforme să aibă drept rezultat fericirea obştească, noi sfătuim şi îndemnăm pe toţi compatrioţii noştri de orice stare şi condiţie să uite dezbinările şi urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea între fiii aceleiaşi ţări şi naţii, numai o deplină armonie între toate clasele societăţii, întrunind aşa toate puterile, poate să ne întărească; şi aşa, şi gubernământul şi poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului. Misia noastră, deşi frumoasă, este mare şi foarte grea: nu vom putea-o împlini decât dacă vom avea îmbrăţişarea sinceră şi sprijinul puternic al compatrioţilor noştri. Toate zilele noastre vor fi întrebuinţate în chip de a le merita şi dobândi. Noi facem un apel la patriotismul, râvna şi activitatea funcţionarilor publici cari sunt legiuitele organe ale guvernului în relaţiile sale cu particularii. Legile căzuseră în părăsire şi cu dânsele toată puterea ocârmuirii. Legile trebuie să-şi redobândească toată autoritatea. Puterea executivă, având a fi în viitor organul legalităţii celei mai stricte, trebuie dar ca să fie tare şi respectată de toţi. Trebuie ca în viitor fiecare cetăţean fără deosebire să fie apărat în onorul, în viaţă şi în averea sa. Aceste mari bunuri sunt încredinţate ocrotirei autorităţilor publice. Precum vom avea de bucurie a căuta şi a răsplăti toate meritele, tot devotamentul, tot serviciul onorabil al funcţionarilor mari şi mici, pre atât guvernul nostru este nestrămutat hotărât de a pedepsi fără cruţare şi cu toată asprimea legilor tot abuzul şi toată călcarea de lege. Tuturor compatrioţilor noştri le trimitem domneasca şi frăţeasca noastră urare şi Dumnezeu să binecuvânteze Principatele Unite.”
Proclamaţia este semnată de Alexandru Ioan I şi contrasemnată de Vasile Alecsandri, Ministru secretar de Stat. Nu vi se pare că este deosebit de actuală? Se referă la unitatea şi patriotismul tuturor concetăţenilor pentru realizarea... reformelor organice de „integrare” în principiile staturilor europene, la „nenorocitele” întâmplări ale trecutului care au adus Ţara „în cădere”, la „căderea în părăsire a legilor”, la datoria funcţionarilor, la abuzuri şi, mai ales, la „misia” şefului statului şi guvernului de a pune capăt tuturor relelor care macină societatea.
Decât Proclamaţia lui Alexandru Ioan I este mai cunoscut salutul adresat în numele Adunării elective de Mihail Kogălniceanu, care-l încurajează în „misia” pe care şi-a impus-o Domnul: „... Alegându-te pe Tine Domn în Ţara Noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată Ţara doreşte: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. Constituţia din 7/19 august (1858 - n.n.) ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei: fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar Tu, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi. ... Fă dar ca, Domnia Ta, să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea Ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun, să trăieşti dar mulţi ani! Ca şi dânsul, fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la aceste timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţ că România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi Sabia Sa!”.
După alegerea sa de către Adunarea electivă a Ţării Româneşti de la Bucureşti, în ziua de sâmbătă, 24 aprilie 1859, la sfârşitul şedinţei, în numele acesteia, asemenea lui Kogălniceanu, la Iaşi, a luat cuvântul Vasile Boerescu, din care reproduc două fragmente. Acesta, mai cu seamă, subliniază excepţionala înfăptuire istorică a Adunării elective şi ţine să demonstreze legalitatea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza şi la scaunul Ţării Româneşti: „Domnilor! Această zi este cea mai mare ce au văzut românii în analele istoriei lor! Actul ce am făcut noi astăzi este un act ce dovedeşte la noi un patriotism şi o dezinteresare aşa de mare, cum rar se poate vedea exemple la naţiunile cele mai civilizate ale Europei. Sunt acum mai mult de două secole şi jumătate de când Unirea românilor (se referă la unirea de la 1600 înfăptuită de Mihai Viteazul - n.n.), aspiraţiunea generoasă a tuturor generaţiilor, căuta să se realizeze prin puterea materială, prin forţă, prin sânge. Astăzi, Unirea se realizează prin puterile morale, prin armele spirituale... Alegerea Domnului Alexandru Ioan Cuza este ea conformă cu Convenţia din Paris? Liniştiţi-vă, domnilor şi căutaţi fiecare răspunsul în conştiinţa şi raţiunea voastră. Alegerea noastră este legală: actul nostru este din cele mai legitime ce om putea face în circumstanţe atât de grele. El nu este în nimic contrariul literei Convenţiei; din contră, este absolut conform cu spiritul său. Convenţia voieşte ca fiecare Principat să-şi aibă un guvern al său. Dar guvernul unui stat se compune mai ales din puterea legislativă şi executivă. Acest principiu atinsu-s-a în ceva? Nicidecum. Fiecare Principat, atât Moldova, cât şi Ţara Românească, are un guvern separat, adică o Cameră a sa, un minister al său, o administraţie a sa. Unirea noastră nu este politică, este numai personală. Am unit adică două guverne într-o singură mână. Dar guvernele sunt două, deşi persoana este una, ceea ce este absolut conform cu Convenţia. Pe de altă parte, ce şi-au propus puterile garante prin actul lor de la 7/19 august? Ele şi-au propus, între altele, că aceste ţări, prin identitatea legilor lor, prin acţiunea comună a guvernelor lor, să ajungă la puterea ce le face a se respecta ca naţie şi la prosperitatea legilor lor, prin acţiunea comună a guvernelor lor, să ajungă la puterea ce le face a se ridica ca societate”.
Ecoul dublei alegeri a fost deosebit de puternic în rândul presei româneşti din Transilvania. Gazeta Transilvaniei, nr. 5 din 31 ianuarie 1859, scria: „După alegerea Domnului Alexandru Ioan Cuza se prefăcu capitala României într-o mare de făclii şi lumini, îndată se improviză o iluminăciune măreaţă şi conductu impuitoriu cu făclii precedat de bande muzicale şi de un batalion militar român. O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul care suna de urări: Să trăiască Prinţul României Alexandru Ioan Cuza! Într-aceea telegramele erau în cea mai mare activitate cu răspândirea ştirei acesteia în toate părţile. În Iaşi se primi această ştire cu un entuziasm fără margini. Prinţul A.I. Cuza îndată îşi puse un guvern provizoriu în Bucureşti. ... Pe joi (29 ianuarie 1859 - n.n.) se aştepta ca prinţul ales să vină la Bucureşti şi să-şi depună jurământul constituţional”.
Iată ce scria şi învăţatul ardelean Alexandru Papiu Ilarian în acele zile fierbinţi pentru istoria românilor: „Românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-a ales Cuza Domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate. ... Un lucru mi se pare a fi mai mult decât sigur; că românii de peste Carpaţi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza... O, Principe şi Domn al românilor! Fie ca să vă stee în ajutor geniul Naţiei Române, ca să răzbunaţi cu înţelepciune moartea, şi să fiţi executorul fericit al planului celui mai mare Domn şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian...”.
Ca Domn nou al unei ere noi, lui Alexandru Ioan Cuza îi revenea sarcina de a desăvârşi Unirea, de a o consolida prin reformele cerute de nevoile imperioase de pe plan social şi naţional. A fost aşa cum îi ceruse Mihail Kogălniceanu la încoronarea sa: „om nou la legi noi”. S-a străduit din răsputeri să consolideze Unirea, atât în interior cât şi-n afară. Prin înaltă diplomaţie, a sa şi a oamenilor politici români, pusă în slujba intereselor naţionale, Alexandru Ioan Cuza ţinea, la 24 ianuarie 1862, cu legitimă mândrie, în Adunarea Legislativă a României, discursul prin care comunica recunoaşterea Unirii de către Turcia, puterea suzerană a Statului Român, precum şi de celelalte şase puteri europene: „O viaţă nouă începe astăzi pentru România. Ea intră, în fine, pe calea care o va conduce către îndeplinirea destinelor sale. Înalta Poartă şi marile puteri garante au venit a recunoaşte unirea Adunărilor şi ministeriilor ambelor Principate. Guvernul meu este însărcinat a vă depune actul prin care s-au statornicit modificaţiunile ce noua stare de lucruri trebuie să aducă în unele din stipulaţiunile Convenţiei din 7/19 august 1858. Eu însă, credincios misiunii ce mi-aţi dat şi cunoscând statornica voinţă a românilor de a rămâne pururea uniţi, am proclamat, atât înaintea domniilor voastre, cât şi înaintea Ţărei, Unirea definitivă a Principatelor. V-am zis, ea va fi precum România o va dori şi o va simţi. Nu mă îndoiesc, domnilor, că nici Înalta Poartă, nici puterile garante nu vor cugeta a desfiinţa în viitor Unirea ce au recunoscut-o atât de necesară pentru fericirea Principatelor. Atârnă, dar, de înţelepciunea tuturor românilor ca această stare politică să ajungă a fi recunoscută şi în dreptul public european ca formă definitivă a construirii naţionalităţii noastre. Pericolul de tranziţie prin care am avut a trece s-a însemnat în Ţară prin neliniştea spiritelor, prin agitaţiunile unei legitime nerăbdări. Acestea au dovedit îndestul că Unirea era singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da Ţărei organizarea ce o aşteaptă de atâta mult timp. Astăzi, statul nostru s-a aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis. Sosiţi în acest stadiu al viitorului nostru, trebuie să nu pierdem din vedere că consolidarea Unirii cere din partea tuturor o abnegaţie completă, care va face a înceta fluctuaţiile prin care am trecut până acum. Să renunţăm dar la însăşi amintirea dezbinărilor din trecut, a căror reînnoire ar putea compromite Unirea dobândită cu preţul atâtor necurmate silinţe, şi să punem toată activitatea noastră într-o comună conlucrare morală şi materială a României... România va fi de aici înainte una şi nedespărţită...”.
Recunoaşterea pe plan internaţional a unirii depline a instituţiilor Ţării a dat aripi pentru reformarea statului. Domnul s-a aliat cu cei mai buni români şi s-a ridicat împotriva lăcomiei, ambiţiei şi prostiei unor politicieni conservatori ai vremii. Din înţelegerea profundă a realităţilor şi nevoilor Ţării au izvorât legile administrative, legea secularizării averilor mănăstireşti, legea reorganizării armatei, legea rurală, legile privitoare la învăţământul obligatoriu şi gratuit, la înfiinţarea universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, legile privind adoptarea noului sistem de măsuri şi greutăţi, legea electorală, Codul Civil, Codul Penal şi de Procedură Penală, legile contabilităţii şi multe altele. Cei peste şapte ani ai domniei sale au fost ani de muncă asiduă şi inteligentă, în cursul cărora a fost înfăptuită o adevărată revoluţie, în desfăşurarea căreia au fost puse temeliile solide ale României moderne.
Situat în rândul marilor oameni politici ai timpului, în galeria făuritorilor statelor naţionale moderne, cum ar fi regele Italiei, Victor Emanuel, şi împăratul Germaniei, Wilhelm I., Alexandru Ioan Cuza şi-a câştigat un loc important în inima Poporului Român, personalitatea sa fiind strâns asociată cu actul Unirii. „Cât va avea Ţara aceasta o istorie - spunea Mihail Kogălniceanu la înmormântarea lui Cuza, la Ruginoasa, în 1873 - cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.” Iată de ce Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, acest „act energic al întregii naţiuni” şi personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza se înscriu cu litere de aur în istoria noastră ca acte de mare frumuseţe şi demnitate civică, de înalte exemple pentru vremurile noastre şi pentru cele care vor urma.
