În contextul geo-politic european de astăzi, de trasare a noilor sfere de influenţă în Europa de Est, România a devenit teritoriul de acţiune al marilor puteri în ceea ce Alvin Toffler numea PowerShift-ul tradus prin globalizare.
În această încercare de reconfigurare a cortinei de fier mai la est a marilor puteri, UE şi SUA, răspunsul Rusiei este unul complex, politic şi militar, dar în special etnic, de aţâţare a spiritelor segregaţioniste în destabilizarea societăţilor, speculând năzuinţele milenare ale ungurilor de protectorat şi acaparare a Transilvaniei.
Ungaria a devenit astfel calul troian al Rusiei în NATO şi UE, practic principalul stat cu pretenţii de a specula orice situaţii ca mijloc de acţiune pe teritoriul României, în special în Transilvania. Ungaria se erijează de la sine ca un posibil mijlocitor, purtător de cuvânt, reprezentant al UE şi SUA în relaţiile cu Rusia, în încercarea duală de a acoperi o diplomaţie cu tentă revizionistă, pretinzându-se promotoare a unei politici de încredere în ambele sensuri.
În acest sens, în România acţiunile revizioniste, de identificare a unui spaţiu autonom, de cultivare a unei istorii proprii a acestui teritoriu format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, au dus la dezvoltarea strategiilor politice, financiar-economice şi de administraţie locală în promovarea unui ţinut ce se doreşte a avea valori proprii, total opuse valorilor majorităţii, dar şi de partenenţă la o altă naţiune.
În constituirea spaţiului şi a propriei identităţi autonome se dau bătălii politice, de şantaj guvernamental, parlamentar, administrativ, de ameninţare cu conflicte interetnice şi, în special, de coerciţie asupra dreptului majorităţii devenită minoritate în această zonă, printr-o delimitare foarte clară în vederea stăpânirii teritoriului prin publicitate şi prin arborarea cu obstinaţie a unui aşa-zis steag reprezentativ.
Prin urmare, nu mai constituie nicio surpriză faptul că Ziua Naţională a României a devenit pentru majoritatea maghiarilor una ce nu-i reprezintă, ce le aminteşte de anul 1918, dar nu de înfăptuirea Unirii, ci de dezmembrarea imperiului dualist austro-ungar şi, în special, de pierderea Transilvaniei de sub stăpânirea ungară.
Atât imnul României, cât şi ziua de 1 Decembrie nu pot constitui, pe cale de consecinţă, decât amintiri răscolitoare, propagarea urii interetnice şi o zi de doliu ce trebuie musai marcată în acest spaţiu de stăpânire nouă şi totală disoluţie a Statului Român, prin arborarea unor steaguri de doliu având în vârful lancei bentiţe în culorile roşu-alb-verde, reprezentând tricolorul Ungariei, ca o aluzie la pierderea Transilvaniei, dar mai ales la nerecunoaşterea Tratatului de la Trianon.
Aceste fapte şi simbolistici au fost marcate de anumiţi indivizi de etnie ungară cu scopul clar de a genera o contramanifestaţie şi sfida prin generarea de incitare la ură interetnică şi discriminare, împotriva puţinilor români care sărbătoreau ziua identităţii lor într-un spaţiu abandonat şi confiscat de către alţii, la Târgu-Secuiesc, judeţul Covasna, acţiune ce în conformitate cu Codul Penal al României art. 369 este o infracţiune ce se defineşte foarte clar: „Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, sau cu amendă”.
Plângerea penală formulată în baza acestui articol şi înregistrată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu-
Gheorghe în dosarul nr. 3253/P/2014, aşa cum se poate constata din referatul organelor de cercetare penală (vezi facsimil), a primit propunere de clasare, având în vedere faptul că nu au fost întrunite elementele constitutive de incitare la ură şi discriminare, întrucât actul de arborare a steagurilor negre cu ocazia zilei de 1 decembrie 2014 nu reprezintă o acţiune de incitare a publicului la ură şi discriminare, în condiţiile prevăzute de art. 369 Cod Penal!!
Şi, pentru că instituţiile abilitate cu formarea şi consolidarea statului de drept se dovedesc neputincioase în această zonă, pentru că disoluţia statului în acest spaţiu a devenit una totală, pentru că organele de cercetare sunt impotente este foarte normal ca acţiunile antiromâneşti să se înteţească, iar dreptul românilor să fie cenzurat, timp în care Tamas Sandor, în calitate de preşedinte al UDMR Covasna şi al Consiliului Judeţean Covasna, cunoscând letargia instituţională de drept şi nevolnicia românească în aplicarea legii, îşi permite să defileze în spaţiul public românesc incitând la ură, folosindu-se de mass-media locală, de conferinţe de presă, de manifestări publice în oraşul Covasna, toate în numele schimbării denumirii din Spitalul de Cardiologie „Dr. Benedek Geza”, în Spitalul de Cardiologie „Teculescu-Benedek”. Aceasta pentru că, bineînţeles, românilor nu le este cuvenit dreptul la identitate şi reprezentare, deşi în acest context vorbim de un spital cardiologic de interes naţional, subordonat direct Ministerului Sănătăţii, în care autorităţile administrative locale sau judeţene, conform legii, nu au nicio competenţă de jurisdicţie.
Şi, pentru că letargia juridică, complicitatea instituţiilor de resort ale statului de drept, laşitatea şi nevolnicia multor români în apărarea propriei lor identităţi, evident, a eşuat, nu se pot decât naşte monştrii urii de incitare interetnică. Aşa încât, în stilu-i caracteristic, Tamas Sandor s-a pus pe strâns de semnături şi s-a manifestat din nou în forţă, ameninţând cu declanşarea unui conflict interetnic. Ce a urmat? Premierul Victor Ponta şi ministrul Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, s-au speriat şi au revenit urgent, pe 29 aprilie 2015, asupra deciziei de schimbare a denumirii spitalului, anulând primul Ordin printr-un al doilea în care se specifică faptul că, din nou, Spitalul de Cardiologie se numeşte „Dr. Benedek Geza”, în loc de „Teculescu - Benedek”, cum fusese stabilit, cu doar o lună în urmă, pe 1 aprilie 2015.
Înfrângerea este adesea demnă, dar laşitatea guvernanţilor şi a instituţiilor de a aplica legea şi consolida statul de drept este una nevolnică. Autorii morali ai acestei schimbări şi permisivitatea instituţională impusă de decidentul politic central nu pot decât să determine judecarea lor istorică şi ruşinea ce au să o poarte. Dar oare mai pot avea ruşine nişte indivizi cărora nu le pasă decât de interesul lor imediat, neinteresându-i nici măcar că se îndreaptă astfel spre lada de gunoi a istoriei?