Intrarea României în sfera de influenţă sovietică, după talciocul politic de la Yalta, a însemnat nu doar o aservire economică şi politică a Ţării în faţa pretenţiilor şi intereselor ruseşti, ci şi începutul unui atentat la esenţele spirituale ale fiinţei noastre naţionale şi al interzicerii oricăror afirmări ale acesteia, atitudine motivată de imperativele unui internaţionalism socialist agresiv. Cei care mai aveau îndrăzneala de a promova valorile autohtone au cunoscut grozăviile temniţelor politice „proletare”, iar scrierile purtătoare de mesaje patriotice au ajuns la index sau au fost arse pe rug, ca într-un Ev Mediu resuscitat. A fi naţionalist, a te revendica de la o vatră cultural-spirituală ancestrală, care te defineşte ca o fatalitate şi care nu este doar o haină de împrumut, pe care să poţi a o schimba oricând cu alta, ajunsese un delict. Timp de două decenii, cozile de topor cu pretenţii de scriitori sau de lideri ai culturii, au încercat să ne impună modele preluate de prin stepele şi de prin pustiurile euro-asiatice.
După vreo trei decenii de relativă normalitate (dacă facem, totuşi, abstracţie de deturnarea parţială a creaţiei patriotice înspre cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu), iată că istoria se repetă, dar - de data aceasta - cu semn schimbat. Luând tocmai ca pretext menţionata canalizare a patriotismului spre un steril mesaj politic, după 1990 un jalnic cor de „globaliza(n)ţi”, de „mondializa(n)ţi”, de „europeniza(n)ţi” fără rădăcini, sau cu rădăcini prea firave în această Ţară, doreşte să inoculeze - îndeosebi noilor generaţii - ideea că a fi patriot este totuna cu a fi retrograd, xenofob şi incapabil de a înţelege comandamentele prezentului. Cei care promovează valorile naţionale sunt marginalizaţi, sunt priviţi ca virtuale piedici în calea orientării României spre un destin demn de Mileniul al III-lea.
În acest context, lirica patriotică, tocmai datorită impactului direct al acesteia asupra sensibilităţii cititorilor, este - mai cu seamă - denigrată şi este considerată o rarmură săracă, secundară şi facilă a literaturii.
Dorinţa de a exemplifica poezia patriotică de valoare şi obligaţia morală de a omagia pe martirul executat prin metode barbare de nemeşimea maghiară pe Dealul Furcilor de lângă Alba-Iulia, la 28 februarie 1785, sunt cele două motive care ne-au îndemnat să răsfoim volumele unor scriitori reprezentativi care au evocat cu pietate figuri şi momente majore ale istoriei naţionale. Nu întâmplător ne-am oprit la poeme aparţinând lui Mihai Eminescu, Aron Cotruş şi Ioan Alexandru; ele ilustrează o continuitate a sentimentului naţional-patriotic în poezie, de-a lungul mai multor generaţii şi epoci literare, care acoperă peste un veac de lirică românească şi care dovedesc viabilitatea şi vitalitatea creaţiei patriotice.
* * *
În publicistica sa, Mihai Eminescu s-a arătat, în mod constant, interesat de problematica românilor aflaţi în afara graniţelor României „mici” din acea vreme: românii sud-dunăreni, cei din Basarabia, Bucovina şi Banat; dar, mai cu seamă, l-au interesat şi a militat prin scris pentru emanciparea conaţionalilor săi ardeleni. Însă şi în creaţia sa artistică spaţiul transilvănean i-a fost aproape, dacă ne gândim doar la adevărata mitologie poetică dacică revelată de poemele Rugăciunea unui dac şi Memento mori (Panorama deşertăciunilor), la figura uriaşă a regelui Decebal din încercarea dramatică cu acelaşi titlu sau la eroul romantic Toma Nour din romanul, nefinalizat, Geniu pustiu. De asemenea, multe din fragmentele folclorice, incluse în volumul Literatura populară, au fost culese din acest spaţiu esenţial, nu numai geografic, dar şi spiritual, al românismului.
Între postumele eminesciene se înscrie şi poezia Horia, redactată în 1867; deoarece este vorba de un text foarte puţin cunoscut marelui public, foarte rar comentat şi analizat, îl reproducem, în cele ce urmează, în întregime:
Să priveasc-Ardealul Lunii i-e ruşine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.
Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.
Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.
- Eu am - zise-un tunet - suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.
- Nalţi suntem noi munţii - zise-un vechi Carpat -
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.
Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,
Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.
Şi un stol de vulturi muntele-nconjor,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,
Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.
(Mihai Eminescu, Poezii, Volumul I, Editura Erc Press, Bucureşti, 2009, p. 219-220)
Ne aflăm, evident, în faţa unui poem din prima etapă de creaţie eminesciană, tributară stilistic poeţilor romantici paşoptişti. Dominante sunt aici epitetele ornante, comparaţiile hiperbolizante şi personificările. Toate urmăresc să alcătuiască o alură statuară eroului, proiectată pe un spaţiu vast, totul culminând cu aluzia mitologică la zeitatea supremă a vechilor greci şi la pasărea care o simbolizează, vulturul. Text abandonat de poet între filele manuscriselor, acesta este totuşi meritoriu din punct de vedere artistic, dacă ne gândim la modalităţile curente în epocă de a contura o viziune poetică.
* * *
Un caz simptomatic cât priveşte raportarea regimului comunist la scriitorii din perioada interbelică şi care - în plus - au ales ca la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial să rămână în Occident, este cel al poetului Aron Cotruş (1891-1961). Ediţia de Opere din 1978 se adresa, în primul rând, specialiştilor, iar studiul introductiv, semnat de Ion Dodu Bălan, era puternic ideologizat. Prefaţa va fi reluată într-o ediţie ulterioară, cu o circulaţie mai largă, cea de la Editura „Minerva”, din 1985, subliniindu-se pertinent câteva trăsături ale creaţiei lui Aron Cotruş: caracterul unitar al operei sale, care este „în stare să sugereze o puternică impresie de organicitate” (p. 261), grandiosul creaţiei sale, întrucât în ea există „[…] un univers aspru, viscolit de toate vânturile istoriei, dar luminat de un puternic geniu creator” (p. 262), iar din poezia sa se degajă „[…] un suflu teluric, ceva pietros, viforos, ceva din durerea şi sforţarea românilor dintotdeauna, siliţi de un maşter destin istoric să treacă mereu <<peste prăpăstii de potrivnicie>>” (p. 263).
În schimb, era aspru criticată atitudinea omului Aron Cotruş, după stabilirea, în 1940, la Madrid, iar mai apoi hotărârea sa de a nu mai reveni în Ţara căzută sub stăpânirea bolşevică: „În atmosfera reacţionară din capitala Spaniei franchiste, se amestecă printre cei ce, fugind de mânia dreaptă a poporului ajuns la putere, au crezut că-şi pot lua patria pe talpa pantofilor pentru a menţine, aiurea, un regim politic odios, condamnat definitiv de mersul progresist al istoriei” (p. 274). Şi tot ca o pedeapsă a destinului pentru o opţiune politică greşită este văzută şi secătuitea creatoare după stabilirea, începând cu 1957, în America (p. 275-276).
Tot cu o dublă măsură era valorizată şi moştenirea sa poetică: primeau consideraţii critice pozitive angajamentul social şi notele protestatare din lirica sa, în timp ce viziunea sămănătoristă, şi - în special - opoziţia între lumea rurală şi cea citadină era dur condamnată (p. 261). Poemelor din diversele volume li se acorda o analiză temeinică, cu excepţia unor scrieri neconforme cu ideologia timpului, precum Strigăt pentru depărtări (1927), Cuvinte către ţară (1928) şi Horia, care sunt înghesuite în câteva fraze.
În schimb, editorul (cu, fără îndoială, acordul şi complicitatea autorităţilor) „uită” în cuprinsul volumului şi textul plachetei publicate în 1935, la Brad (judeţul Alba). Trebuie să avem în vedere şi contextul politic al momentului (în fond, similar celui actual), când propaganda iredentistă ungară în Occident era în plină recrudescenţă, dincolo de tezele „internaţionalismului proletar”, iar Statul Român, uneori voalat, alteori direct, înţelegea să răspundă provocărilor vecinilor, apelând inclusiv la editarea scrierilor patriotice din perioada interbelică.
Poeziile din volumaşul Horia pot fi considerate un etalon liric al creaţiei cotruşiene. În cele douăzeci şi patru de fragmente, variabile ca dimensiuni, pot fi repetate accente de revoltă şi asprimi de limbaj care ne amintesc de dezlănţuirile verbale din creaţia argheziană; există, apoi, o intensitate a trăirilor pe care o mai putem sesiza doar în poezia expresionistă, precum în primele volume blagiene. Aron Cotruş este călăuzit de un fierbinte crez naţional, de un mesianism la fel de viu, de ardent, de puternic ca şi cel al lui Octavian Goga. Însă, deasupra tuturor acestor posibile corelaţii sau filiaţii, se aşterne un ton cu totul personal, extrem de greu de surprins în cuvinte şi care este o pecete a poeziei sale, şi numai al acesteia.
Placheta de poezii poate fi asemuită unei simfonii, în care laitmotivele sunt suferinţa, revolta şi sforţarea de câştigare a demnităţii naţionale; ele sunt reluate continuu şi - prin aceasta - ajung să fie fixate adânc în conştiinţa lectorului. Este, binenţeles, şi un imn prin care este slăvit „Craiul Munţilor” Apuseni, al Transilvaniei şi al Ţării, în ansamblu.
În chiar Închinarea iniţială, poetul îşi propune să înnoade şi să deznoade „vorbe de flăcări”, închinate acestui „uriaş” al istoriei noastre, ce ne veghează „de dincolo de schinjuiri şi moarte” (p. 227). Horea a fost şi o piatră de hotar emblematică, pentru că prin întreprinderea sa justiţiară dramatică a „despicat în două istoria”, el, acel „ţăran de cremene”, fără de asemănare în cursul existenţei poporului său. Nu ne aflăm în faţa unei hiperbole de circumstanţă, căci răscoala social-naţională din 1784 a constituit un prim moment în care edificiul înapoiat şi barbar al fedualităţii din Imperiul Austriac a fost în mod serios clătinat.
Un motiv al acestui amplu poem este şi cel al supliciului, al morţii josnice prin tragerea pe roată. Iar „umbra roatei”, a morţii nedrepte şi înjositoare pentru fiinţa omenească, „se ridică şi-acu, / despărţitoare, / pe-aici între două popoare”, creând, totodată, o de netrecut prăpastie „între dârzul valah fără ieri / şi-ntre putredul grof fără mâine” (p. 229). Verbul poetic vituperant cotruşean nu ezita să demaşte şi trădarea care a înlesnit prinderea lui Horea şi a lui Cloşca, în construcţii apropiate de imprecaţie: „un vierme al câmpiei te-a vândut, / mişeleşte, pentr-un blide de linte” (p. 230). Dar mesajul înalt al lui Horea a dăinuit prin şi peste generaţii şi chiar în ceasul împlinirii dreptăţii istorice, în clipele Unirii celei Mari de la Alba-Iulia; imaginea cumplită, dar drept-triumfătoare a înaintaşului i se arată „mântuitorului de cuvinte” Aron Cotruş „cum, crunt ca dintr-o tragedie antică, / pe oase frânte se ridică, / într-o cămaşe-nsângerată” (ibidem).
Înfăptuirea idealului naţional nu a fost urmată de instaurarea echităţii sociale. De aceea, verbul poetic cotruşean devine muşcător, necruţător în dreptatea sa, amintind de vituperantul final al Scrisorii III a lui Mihai Eminescu, de invocarea în invectiva ultimă a domnitorului Vlad Ţepeş: „[…] de-ai trăi tu / acu / ce-ai face, Horia, cu mişeii ce vând / norodul flămând...?! / nu ţi-ar veni să-i cauţi pe toţi, / de gât să-i scoţi, / din paturi, de la cini, de la prânzuri, / şi- mijlocul pieţelor celor mari, / ca pe cei mai mişelnici tâlhari, / de limbă să-i spânzuri...?!” (p. 232).
Aron Cotruş subliniază continuu statutul aparte al acestui rege al munţilor, pentru că este recunoscut şi se identifică cu cei săraci, umili şi umiliţi: „[…] de-aceea, veac după veac, / îţi va ridica statornice statui / doar pe piatra gândurilor lui / poporul sărac...” (p. 233), idee reluată şi în fragmentele grofii au crezut că te-au înfrânt, n-ai fost nici voievod, nici crai şi numele tău. Idealul naţional al românilor ardeleni a fost împlinit şi prin jertfa Craiului Apusenilor, o filă a istoriei a fost întoarsă şi prin cuvântul şi faptele lui Horea şi, din aceea, într-un final apoteotic, Aron Cotruş cuvântă: „Horia, dormi liniştit... / vreri aspre veghează necontenit / şi-nchid, pentru năluci şi strigoi, / toate drumurile-ntoarcerii-napoi...” (p. 237).
* * *
O voce singulară în lirica românească din deceniile al şaptelea şi al optulea ale secolului trecut este cea a lui Ioan Alexandru (1941-2000). Descendent al unor cărturari patrioţi şi al unor înalte feţe bisericeşti din judeţul Cluj, poetul a fost un spirit nonconformist în acele timpuri prin viziunea mistică asupra lumii; este, însă, o mistică adusă pe pământ, autohtonizată, similară celei a poeţilor interbelici de la revista „Gândirea”. Volumele de început (Cum să vă spun - 1964, Viaţa deocamdată - 1965, Infernul discutabil - 1966, Vină - 1967, Vămile pustiei - 1969) vor fi urmate de poeme de largă respiraţie şi care, prin patos, amintesc de poezia germanului Hörderlin. Ele vor fi cuprinse în volume precum Imnele bucuriei (1973), Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980) etc..
Imnele Transilvaniei (Editura „Cartea românească”, Bucureşti, 1976, 290 p.) pot reprezenta un model în ceea ce priveşte adevărata poezie patriotică, în care se evită clişeele, retorismul şi expresia emfatică. În centrul acestor creaţii se află satul ardelenesc, învăluit într-o lumină hieratică, o lume care trăieşte într-o sfinţenie necăutată, păstrată în tipare fixate încă de la începuturile Universului. Este acesta şi motivul pentru care în poemele de faţă găsim arareori evocarea unor evenimente sau a unor personalităţi distincte, nominalizate; acest lucru survine uneori, atunci când este vorba de figuri istorice excepţionale, precum Horea sau Avram Iancu, dar şi în acest caz eroii sunt percepuţi ca nişte sinteze ale acestui fabulos tărâm, ca nişte peceţi şi ca nişte mesageri ai neamului din mijlocul căruia s-au ivit.
În acest context, vom căuta să desprindem câteva înţelesuri profunde întreţestute în întinsul poem intitulat Imnul lui Horia Rex Daciae. Scriitorul pleacă de la o axiomă: „Trebuie să rosteşti adevărul / Celor mulţi, lumina zilei şi dreptatea pâinii, / Cerul acela jos coborât la îndemâna / Tuturor...” (p. 171). Poeticitatea se va naşte doar într-un spaţiu în care domneşte „începutul iarăşi al firii”, peste care domnesc „focurile sacre”, „aierul înalt / şi sfânt”, „zorile peste care muşcă grabnic din fiecare casă”. În sfera aceasta, unde oamenii sorb mereu „vecia limpede”, „Horia se arată din Aradna cu / Un potir din trunchiul de gorun plin de-amărăciune / Ras şi-l pune-n fruntea mesei lângă pâinea pustie / De mălai în zorii sărbătorii” (p.172).
Poetul Ioan Alexandru evocă, iarăşi, traiul sărăcăcios, dar plin de demnitate, al moţilor; iar, ca o încununare a existenţei lor, maiestuos, atotstăpânitor, se înfăşează şi se înalţă legendarul Horea: „Horia, mocan măciucă, stejar încoronat / Coroană roată, horă în văzduhuri / Pe care vulturii / Din oase-şi încropesc cuiburi uriaşe / Pe care satele se pârguiesc, Horia iese […]” (p. 173-174).
Următoarea secvenţă a poemului, în evident contrast cu cea anterioară, constituie o largă descriere a fabulosului peisaj al Apusenilor, cu tot ceea ce se regăseşte acolo de un greu de imaginat pitoresc (pantele domoale sau abrupte, „turmele de oi cu capetele plecate”, stejarii, gorunii şi multitudinea paletei florale, toate înfăţişate într-o adevărată explozie de imagini, folosind un larg repertoriu lexical regional). Peste oameni, dar şi peste natură, Horea este suveran: „Horia-i numai cap şi fruntea cât / O ţară, pe ea ară din zori şi până-n noapte la venetici / Iobagii, robi deveniţi în propriul / Pământ” (p. 176). Hora, evocată şi anterior, devine acum o metaforă a revoltei, a dreptei răzbunări, un înscris pentru „dansul” mulţimilor care se ridică şi pârjolesc urmele trecutului nedrept: „Horia intră- / Ntâiul în horă, după el umăr la umăr, braţ la braţ, / Hora se-ncingen fulger din sat în sat, culme / Pe culme, brad strigă din păduri pe brad, gorunii / Cheamă şi-n rotocoale aruncă flăcări pe zări / Vestind prăpăd în nopţi” (p. 176-177).
Finalul poemului vorbeşte despre sacrificiul asumat al eroului, asemănător cu cel al pelicanlui care îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii, imagine preluată din vechile noastre scrieri teologice. Într-adevăr, sămânţa pusă în brazda neamului de Horea a încolţit peste un veac şi jumătate, odată cu Marea Unire, iar strănepoţii s-au arătat demni de chemarea ideală a străbunului lor. Şi, pentru aceasta, cu îndreptăţită mândrie, poetul Ioan Alexandru aminteşte că el însuşi pogoară din stirpea moţului Horea: „Strămoşii mei din partea mamei te ţin icoană / Pe pereţi. Şi maica mea este ursoaică din neamul / Vostru-a coborât peste Dumbrava-n Topa noastră” (p. 177).
Ataşamentul spiritual şi literar al marilor noştri poeţi faţă de emblematicele figuri istorice, verbul poetic închinat acestora dovedesc mereu că o latură esenţială a liricii româneşti rămâne cea patriotică. Poemele patriotice nu sunt de circumstanţă, iar ca la orice temă literară, putem întâlni şi aici creaţii superbe, reuşite, mediocre sau ratate. În prima categorie, prin elevaţia trăirii şi prin desăvârşirea artistică, se înscriu cu siguranţă şi cele trei scrieri analizate în eseul de faţă.