+) SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat şi Înălţat, alături de praznicul Dumnezeiesc al Înălţării, o zi luminoasă şi plină de bucurie o mărturiseşte şi sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei au purtat şi poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi în această zi, de 21 mai, sărbătoresc.
Iubiţilor, Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident, el corespunde realităţii, precum vom vedea. Pentru tot ce-a făcut Sfântul Împărat Constantin lumii creştine, faptele sale pot fi socotite ca fiind cea mai mare operă din toate timpurile. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de Imperiul Bizantin. Acest imperiu a fost un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Ce stat de astăzi mai are idealurile pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state au idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Astfel, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cucerirea altor teritorii). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, încreştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat care a avut un astfel de scop, pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Să deschidem puţin istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos (se presupune că Lycurgos ar fi trăit în secolele IX - VIII î.Hr. în Sparta, fiind un legendar legislator)? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul Bizantin, fenomen unic, a ţinut 1.100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare. Sfântul Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin. Pe acest nou element, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său Sfântul Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în aceasta constă marea lui contribuţie, marea lui operă.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Sfântul şi marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există - subliniez asta - o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală, ci este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1.100 de ani. Şi apoi? O mare nenorocire s-a abătut asupra lui! Pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul (Constantin I, 324-337), pe numele său Constantin al XI-lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul Bizantin.
A murit? Dar de fapt nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului Bizantin trăieşte în inimile tuturor creştinilor. Şi ţin să cred că ceea ce a făurit acest mare Împărat creştin, trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Eu cred, şi în ciuda păcătoşeniei mele spun, nu neamul acesta, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios - o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele unui sfânt: „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Şi vor crede aceasta şi o vor striga, şi se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în Biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă noi creştinii, ca urmaşi ai Marelui Constantin, insuflaţi de idealurile lui, vom avea ca emblemă a noastră: „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Prin „En touto nika” vom merge înainte. Prin semnul Crucii lui Hristos vom învinge şi vom merge pe calea mântuirii. Şi cu toate piedicile, sunt sigur că neamul acesta, cu măreţe idealuri, va trăi în Hristos Iisus, şi-L va mărturisi pe Cel Înviat şi Cel Înălţat la Cer pentru a noastră mântuire, pe Care, voi, fraţi creştini din lumea întreagă, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.