Declaram, într-un articol, recent publicat în paginile ziarului „Condeiul ardelean”, că mi-am dorit mult şi cu ardoare să particip la sărbătoarea Zilei Naţionale a României, împreună cu prietenii mei români din Covasna (Constantin Secară, „Noi vrem unirea!” Despre patriotism şi simţire românească la Sărbătoarea Zilei Naţionale, „Condeiul ardelean”, Anul X, Serie Nouă, nr. 301 (336), 11-27 decembrie 2015, p. 10-11). Atunci, am văzut sărbătoarea de 1 Decembrie drept „o lecţie veritabilă a păstrării, dăinuirii şi transmiterii valorilor culturale şi spirituale ale identităţii româneşti, a patriotismului şi conştiinţei naţionale, tot mai mult puse la încercare în aceste vremuri tulburi” (Idem, p. 11). De aceea mi-am propus să revin în mijlocul românilor din Arcul intracarpatic cu un alt binecuvântat prilej, legat de o sărbătorire ce are, în conştiinţa românească, un răsunet de importanţă comparabilă cu cea a Zilei Marii Uniri. Această ocazie a fost, bineînţeles, legată de Ziua Micii Uniri, aşa cum a rămas în conştiinţa românească data de 24 ianuarie 1859, Ziua Unirii Principatelor Române.
Un scurt răgaz (cu un „ocol” între drumurile numeroaselor mele îndatoriri profesionale) şi, iată: am ajuns, în dimineaţa unei duminici geroase de 24 ianuarie, la Sfântu-Gheorghe. Oraşul m-a întâmpinat cu o atmosferă glacială care promitea, însă, o zi frumoasă şi luminoasă. Manifestările şi ceremoniile solemne au început, imediat după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, din faţa Catedralei Ortodoxe. Cortegiul festiv, alcătuit din călăreţii Grupului „Voievozii Munţilor” din Vâlcele şi din credincioşii ieşiţi din Catedrală, cărora li s-au alăturat, pe parcurs, câteva sute de locuitori ai municipiului (tineri, vârstnici şi copii), a pornit spre locul desfăşurării tradiţionale a numeroase sărbători solemne care-i adună pe români: Piaţa „Mihai Viteazul”. Ajunşi în acest loc încărcat de multiple semnificaţii istorice, cei prezenţi au asistat la un moment cultural susţinut de Ansamblul „Pădurenii” din Barcani, Corul „Voievoizii Munţilor” din Vâlcele şi actriţa Camelia Paraschiv-Katai, care a recitat un poem cu profunde semnificaţii patriotice, semnat de Ionel Simota. Apoi, prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, şi comandantul Garnizoanei Militare Sfântu-Gheorghe, colonelul Gheorghe Lupu, au trecut în revistă Garda de Ooare, moment care a precedat intonarea, de către întreaga asistenţă, a Imnului Naţional şi săvârşirea ceremonialului religios, slujit de preotul militar al Garnizoanei, părintele Ioan Costin Cucu.
Am reţinut, din cuvântul adresat de prefectul Sebastian Cucu, mai multe idei care demonstrează atât actualitatea actului Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, cât şi necesitatea (vitală pentru Românii de pretutindeni, dar mai cu seamă a celor pe care soarta i-a aşezat pe aceste meleaguri) ca generaţia actuală să menţină, în aceste vremuri tulburi, nestinsă flacăra iubirii de Neam şi Ţară. Prefectul judeţului Covasna a subliniat: „Sărbătorim, astăzi, un moment istoric cu semnificaţii deosebite. La 24 ianuarie 1859, românii şi-au impus magistral voinţa, Unirea Principatelor Române reprezentând nu doar rezultatul conştiinţei originii şi limbii comune a moldovenilor şi muntenilor, ci şi voinţa politică a tuturor românilor, născută la 1600 prin fapta lui Mihai Viteazul. Voinţa de Unire a fost exprimată clar şi puternic încă din timpul Revoluţiei de la 1848, apoi Unirea a devenit tema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti: o idee care a pus în mişcare toate categoriile sociale. (…) Unirea Principatelor Române, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care a stat la baza României moderne. Împrejurările istorice nu au permis Unirea simultană a tuturor provinciilor româneşti, astfel că Statul Naţional Român s-a format treptat, iar această Mică Unire de la 1859 a reprezentat primul dintre paşi. Perioada 1877-1878, în urma glorioaselor victorii ale Armatei Române, de la Plevna, Smârdan, Vidin, a însemnat atât proclamarea independenţei Ţării, dar şi Unirea României cu Dobrogea, constituind cel de-al doilea pas pe calea Unităţii Naţionale. Alte jertfe şi sacrificii româneşti, cele din Războiul de Reîntregire Naţională, au făcut posibilă desăvârşirea Unităţii Naţionale, la 1 Decembrie 1918. Astfel, acest vis al românilor s-a desăvârşit prin ceea ce noi numim „Marea Unire” şi formarea Statului Unitar Român modern, România Mare”. În acelaşi context, prefectul Sebastian Cucu a mai subliniat necesitatea ca în societatea românească să domnească „spiritul unităţii şi al solidarităţii, în continuitatea aspiraţiilor şi exemplelor oferite de înaintaşii noştri, al artizanilor Unirii”. Totodată, el şi-a exprimat hotărârea de a participa, împreună cu toţi cetăţenii oneşti şi loiali Statului Român, la respectarea şi aplicarea eficientă şi responsabilă a legii, ca fundament şi garant al statului de drept. În finalul cuvântului său, prefectul judeţului Covasna a declarat, cu încredere, că celebrarea Unirii Principatelor ar trebui făcută de toţi Românii împreună, într-un efort comun al solidarităţii şi responsabilităţii, cu nădejdea că „spiritul Unirii va învinge şi în aceste timpuri, în folosul României şi al cetăţenilor ei”.
Mi-aş dori să cred că mesajul acestor cuvinte (aflate în consens şi cu ideile exprimate ulterior de colonelul Gheorghe Lupu, comandantul Garnizoanei Militare Sfântu-Gheorghe) au trezit un ecou în conştiinţele celor prezenţi. Depunerea coroanelor la baza Grupului Statuar „Mihai Viteazul”, din partea instituţiilor Statului şi a unor formaţiuni politice sau civice, defilarea trupelor militare şi, nu în cele din urmă, înmănuncherea participanţilor într-o simbolică „Horă a Unirii”, ar putea fi considerate expresii ale acestei necesare solidarităţi.
Din păcate (aşa cum am observat şi cu alte numeroase prilejuri), reprezentanţii Primăriei Sfântu-Gheorghe şi ai Consiliului Judeţean Covasna s-au remarcat prin aceeaşi sfidătoare absenţă prin care înţeleg, de ani buni, să trateze cu dispreţ zilele şi însemnele naţionale ale României. Mai mult chiar, şi-au permis să arboreze un drapel negru pe sediul Primăriei Sfântu-Gheorghe, gest care, pentru conştiinţa românilor trăitori în această zonă (dar şi pentru a mea personală, ca cetăţean al acestei Ţări) nu poate fi interpretat decât ca o expresie a culorii sufletului lor faţă de Români, de România şi de simbolurile şi sărbătorile naţionale româneşti. Singur, Tricolorul uriaş, arborat pe faţada clădirii Prefecturii, mai oferă certitudinea că Statul Român este încă prezent şi că-şi exercită atribuţiile şi autoritatea în oraş şi în judeţ. În rest, şantierul dezafectat al movilei-balaur din faţa Prefecturii, aşa-zisele „steaguri secuieşti” afişate cu ostentaţie la unele balcoane ale blocurilor de locuinţe din preajma Grupului Statuar „Mihai Viteazul”, patinoarul din centru, cu muzică ambientală doar în limba maghiară, alte şi alte „semne” pe care am învăţat să le „citesc” şi să le „descifrez” în anii de peregrinări în această zonă, mi-au întărit convingerea că viaţa la Sfântu-Gheorghe se desfăşoară, zi de zi, mereu în aceeaşi pendulare între încremenirea în „proiectele autonomiste secuieşti”, încercarea instituţiilor Statului de contracarare a lor, dar şi disoluţia elementului etnic românesc, din cauze care ţin de interese meschine, trădări, compromisuri, laşităţi. Am plecat, spre seară, cu bucuria de a fi fost, pentru câteva ceasuri, împreună cu bunii mei prieteni români din Sfântu-Gheorghe, bucurie umbrită de tristeţea acestor realităţi, pe care le-am observat şi care mi se confirmă cu fiecare prilej de revenire pe aceste meleaguri binecuvântate din inima Ţării. Poate doar „Hora Unirii”, difuzată (cu siguranţă, prin purtarea de grijă a Regionalei CFR Braşov) la difuzoarele staţiei din Sfântu-Gheorghe, mi-a întărit speranţa că ecourile Unirii Principatelor Române, ca şi ale Marii Uniri, au darul şi puterea să aducă acea solidaritate, mult dorită, a Poporului Român.