Să ne aducem aminte mereu de tragedia din viaţa românilor, când gărzile morţii au pătruns din nou pe scumpul nostru pământ românesc al Transilvaniei! Tăcerea noastră ar însemna împăcare, acceptare şi chiar încurajare. De 100 de ani flutură necontenit duhul răzbunării asupra românilor, care şi-au înscăunat libertatea, punând capăt regimului austriac al terorii teresiene, aşa de convenabil neamului unguresc, căruia, prin clica asupririi cu imperiul austriac, i s-a sporit şi întărit spiritul criminal, barbar, cu care acesta a poposit pe plaiuri europene.
De regulă, firea feminină e considerată mai delicată, mai blândă. De aceea, „Codul penal şi de procedură penală”, scurs din „Constitutio criminalis Theresiana” uimeşte prin sadismul diavolesc cu care nemulţumiţii regimului erau pedepsiţi: „arderea de viu, îmbucătăţirea în patru, frângerea cu roata de jos în sus a condamnatului, târârea condamnatului la locul execuţiei, ruperea cu cleşte înroşite, tăierea unor fâşii de piele, tăierea limbii, smulgerea grumazului” (articolele 4 şi 5 din codul penal teresian, ed. din Viena, 1769). Aceste articole reprezintă un statut încurajator pentru maghiarimea descinsă din neam de invadatori barbari, pe care tirana austriacă i-a îmbrăţişat ca apărători şi executori ai regimului aplicat robilor majoritari.
Citind astăzi despre asemenea regim de teroare, trăind continuu, prin comemorare, jalea sălbăticiei dezlănţuite de maghiari asupra românilor în anii 40-44 ai secolului trecut, te întrebi care era atunci semnificaţia cuvântului „nobil”, de la care derivatul „nobilime” denumea pe stăpânii unguri din Transilvania românească. Potrivit percepţiei academice, nobil înseamnă om generos, capabil de sentimente înalte, distins, elegant, desăvârşit. Să fi avut atunci cuvântul „nobil” semnificaţia de ucigaş, criminal, schingiuitor, măcelar de fiinţe umane, spânzurător, asasin? Tot ce este posibil, dacă după 100 de ani de la destrămarea imperiului şi 72 de ani de la scoaterea din nou a ungurilor din teritoriul românesc, rămăşiţele barbarismului trăiesc aici ahtiate de aceeaşi sete de sânge, aspirând spre aceleaşi crime satanice, pentru care îşi instruiesc vlăstarele naţiei, mânaţi de ură, de morbul distrugerii, sădit de nazismul căruia i-au rămas fideli.
Revenind la regimul de infern al Teresiei, se pare că puterea revoltei românilor şi dorinţa împărătesei de a nu pierde dominaţia erau aşa de mari, încât a emis Constituţia crimelor abominabile şi astfel chipul ei a rămas ca femeie desfigurată ca om, menţionată în istorie drept simbol al atrocităţilor (femeia ucigaş) asupra celor care nu aveau nicio posibilitate de a se apăra. Iar noi, la Alba-Iulia, acordăm supremaţie lui tată-su, Carol al VI-lea, atribuind oraşului drept emblemă cetatea Alba Carolina, pe care o afişăm cu titlu de mândrie, înviind trecutul dureros pentru noi, românii. Se sfidează, astfel, toate semnificaţiile istorice româneşti ale oraşului, spre mâhnirea locuitorilor, care se întreabă cu revoltă de ce nu se adoptă ca emblemă a oraşului o efigie a lui Mihai Viteazul, prim unificator al Ţărilor Române, eveniment declarat aici!
Nobilimea ungurească, înrobitoare a românilor, are astăzi în Ardeal urmaşi care prelungesc în istorie politica urii şi tendinţei de rapt teritorial prin răspopitul Tokes Laszlo, noul Horthy, tartor fidel cu delegaţie naţională în spaţiul celor două judeţe româneşti (Harghita şi Covasna), un devotat exponent al ordinii ungureşti, unde ,,domneşte întoarcerea la despotism desfrânat şi compromiterea a tot ce înseamnă libertate, demnitate şi progres” (col. (r) prof. Claudiu Aiudeanu, „Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României”, Bucureşti, 1985). Imperialii s-au liniştit, recunoscându-şi teroarea stăpânirii şi încadrându-se în mersul civilizaţiei, dar maghiarii au rămas aşa cum au venit, în atmosfera sălbăticiei. Fără a-şi recunoaşte propria vinovăţie pentru ucideri şi modul în care le-au săvârşit, continuă să ceară cu cinism, ca şi când noi suntem cei care le-ar datora ceva. Ar trebui să schimbăm la nivel de stat strategia îngăduinţei prea mari! Le amintim că teritoriul României ţine până la Tisa, deci le-am dat… şi e suficient, nu le mai dăm!
După aceşti zeci de ani trecuţi de la măcelul din cei patru ani, românii se înfăţişează lumii ca popor generos în politica sa de pace şi bună înţelegere, tratând pe unguri cu superdrepturi sociale de trai în pământul pe care l-au pângărit cu sânge. În peste 70 de ani, n-a murit niciun ungur sub regim românesc, românii nu i-au înrobit pe ucigaşii părinţilor lor. Dacă cei stăpâniţi încă de simţul crimei vor putea să pătrundă vreodată gravitatea propriilor fapte, ar trebui să acorde Poporului Român trofeul umanismului, care înseamnă „promovarea ideii de încredere în valoarea omului şi a perfecţionării sale, a milita pentru libertatea umană” (DEX).
Momentul tragic al Dictatului, consecinţele lui, aşează în istoria lumii o paralelă, cu viziuni şi sentimente diferite, între conduita ungurilor şi cea a românilor: „În Ungaria lui Horthy, teroarea a devenit o instituţie”, „cea mai cumplită teroare pe care a cunoscut-o Europa centrală în istoria sa modernă” (Raul Şorban, „Ardealul”, 15 septembrie 1944). „Din partea noastră, n-avem decât un sfat: a nu se clinti un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribilă pedeapsă ce putem da chinuitorilor şi asasinilor!” (Nicolae Iorga, articolul „Rezultatul”, septembrie 1940). Balanţa aceasta îi ridică pe români în înaltul omeniei şi îi coboară pe maghiari în flăcările iadului.
De acolo, de sus, trebuie să continuăm veghea! Deci, să nu uităm, mai ales că ameninţările nu contenesc!
Aparut in :