Autor:
Mulţi români au rămas surprinşi că, şi în anul care tocmai s-a încheiat, de Ziua Naţională a României, autorităţile vecinei Ungarii şi-au dat, din nou, în petic, sabotând 1 Decembrie, sărbătoarea de suflet a românilor - Unirea de la Alba-Iulia a anului 1918. Din nou România a fost lovită politic şi umilită diplomatic, acum, mai ales, când ne apropiem de cei 100 de ani de la făurirea României Mari, prin voinţa românilor transilvăneni, exprimată prin măreţul act politic şi istoric de atunci.
Românii nu trebuie să fie surprinşi. Încă din acea zi de 4 iunie 1920, când au aflat acea decizie definitivă, după tratativele de la Paris, care, prin semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, consfinţea, pentru totdeauna, Unirea Transilvaniei cu România, recunoscând actul Marii Uniri de la 1918, în Parlamentul de la Budapesta răsunau răcnetele: „Nem! Nem! Soha!” (Nu! Nu! Niciodată!). De atunci până astăzi, ei contestă şi urăsc Unirea!
Consecvenţi în acel rău al nerecunoaşterii unui act al istoriei, ei, până azi, continuă să reia acel ecou din anul 1920, plecând din Parlamentul de pe malul Dunării, însoţit de dorinţa revenirii şi a anexării, din nou, a Transilvaniei pe harta Ungariei. O imposibilitate definitivă! Ungurii au protestat, vehement, de fiecare dată, începând cu Horthy Miklos, „amiralul” de Balaton, până în zilele noastre, cu gândul mărturisit la o hartă a Ungariei Mari, cu acele teritorii româneşti, acaparate, temporar, după Dictatul de la Viena, dar şi cu alte părţi de Ungaria pierdute, ale fostului imperiu, de la Braşov, Trei Scaune, Ciuc până la Fiume, Zagreb, Sopron.
La cei 80 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, presa ungară, ca în fiecare an, a consacrat numeroase articole, atacând, vehement, actul istoric, invocând, prin academicianul Maria Ormos, „miturile Trianonului în societatea ungară”, vinile fiind aruncate asupra contelui Mihaly Karoly, „care n-ar fi apărat, aşa cum trebuie, Ungaria, şi ar fi cedat puterea în mâna bolşevicilor”, ba pe Bela Khun, omul lui Lenin, ba asupra «imperiului roşu», dorit de oficialităţile ungare de atunci în inima Europei, cu degetul fiind arătată şi Casa de Habsburg pentru «tragedia ungurească”. Însă, cauzele reale ale acelui act istoric, ei, ungurii, refuzau (şi refuză) să le înţeleagă, să le recunoască şi să le accepte, vorbind chiar despre o „conjuraţie antimaghiară de anvergură internaţională”. Iar focul urii se revarsă asupra României!
Tot timpul, revizionismul unguresc invoca „Mica Ungarie” (Transilvania), pierdută în urma Trianonului, „izolarea ungară provocată de încercuirea teritoriului ei de vecini duşmani”. Tocmai de aceea, ziceau ei, este nevoie de „recuperarea teritoriilor de odinioară, de o revizuire totală a frontierelor, pe criterii etnice”. Iar guvernele ungare, care s-au succedat, alimentau această deşartă speranţă. Aceasta-i şi convingerea care a antrenat Ungaria în cel de Al Doilea Război Mondial. Nutreau o nouă speranţă în modificarea frontierelor trasate în anul 1920! Din păcate, ungurii, nici de data aceasta, la fel ca în august 1919, când, după atacarea României Mari de trupele lui Bela Khun, Oştirea Română ocupa Budapesta, nu-şi dădeau seama de o realitate, invocând doar „o fatalitate impusă de situaţii internaţionale repetate”. Iar preţul perdant al politicii lor falimentare va fi, de fiecare dată, foarte mare, ungurii fiind dezolaţi, pentru totdeauna, de pierderea vechilor teritorii, care, de fapt, nu le aparţineau, negând, cu obstinaţie, acel Tratat de Pace de la Trianon, considerându-l nevalabil, nu ca un eşec al lor, de care doar ei sunt vinovaţi.
Desigur, este cât se poate de clar că Ungaria, după Primul Război Mondial, devenită, peste noapte, „republicană” şi „antantofilă”, sub acea mască „europeană” şi „democratică”, se considera „marea nedreptăţită a războiului mondial”. Era momentul în care Ungaria încheia, cu Lenin, un tratat care prevedea „o graniţă comună cu URSS în Carpaţii Păduroşi şi Orientali”. În grabă, contele Karoly autorizează înfiinţarea acelui Partid Comunist Ungar şi-l cheamă, de la Moscova, pe Bela Khun, care mobilizează Armata Roşie a Republicii Ungare a Sfaturilor, atacând, în luna aprilie 1919, România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918. Învinsă, Armata Roşie ungară a fost urmărită, de Oştirea Română, până la Budapesta, capitala ungară fiind ocupată.
De atunci, după acele ţipete determinate de semnarea tratatului la 4 iunie 1920, „Nem! Nem! Soha!” (Nu! Nu! Niciodată!), Parlamentul ungar a declarat, 4 iunie, „zi de doliu naţional”, iar România fiind considerată, de ei, „principalul nostru duşman”. În ura lor, după înfiinţarea acelor „brigăzi de luptă” pentru „învierea Ungariei Milenare”, Ungaria schimbând, din nou, cojocul, devenea fascistă, sub acel drapel de luptă înmânat de arhiducele Iosif de Habsburg, moştenitorul tronului, cu urarea: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi, cât mai curând, pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor Nordici şi să-l duceţi, cât, mai glorios până la Adriatică!”. Numai că pofta şi-au pus-o în cui! Însă, începea „planul agresării la pace a României”, ei, oficialii unguri, cerând dezmembrarea ei. Asta o face Ungaria de atunci până azi!
La 15 decembrie 2002, 4.000 de iredentişti şi revizionişti, deplângând „amputarea Ungariei prin Tratatul de la Trianon”, deplângându-i pe ungurii din Slovenia, Slovacia, România, Serbia, Croaţia, Ucraina, în Piaţa Ezsebet, apoi în faţa hotelului „Kempinski”, învăţând o istorie cam după ureche, urlau, cu ochii ieşiţi din orbite: „Să piară Trianonul!”. Repetenţii la istorie, ei, cei care, de la Trainon încoace, „refuză să recunoască până şi suveranitatea statelor succesoare, mereu formulând pretenţii exagerate”.
Considerând 1 Decembrie 1918 şi Tratatul de Pace de la Trianon „o traumă greu de suportat”, ei continuă să fie posedaţi de visul, imposibil, al refacerii Ungariei Milenare. Lor, acum, peste timp, le vom aminti şi de acel moment în care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, „tătucul” Stalin răspundea presiunilor, insistenţelor şi cererii lui Rakosy, ajuns la Moscova, cu jalba-n proţap: „Transilvania, pentru vecie, este a României!”. Şi vom mai adăuga aici şi cuvintele diplomatului Nicolae Titulescu, adresate, în anul 1935, contelui Bethlen: „Dacă, însă, e vorba ca, prin minorităţi, să ajungem la revizuire, vă repetăm: nu, niciodată!”. Aşa că, acei îmbătaţi de visul reînvierii Ungarie Milenare, pe la Budapesta, prin localităţi din Harghita şi Covasna, care azi ţipă, ca muşcaţi de şarpe, „Moarte Trianonului!”, să bage bine la cap. Răspunsul e unul: NICIODATĂ! Acest adevăr, fundamental, trebuie cunoscut, şi de „Gruparea de gherilă pentru Ţinutul de Sud”, şi de „Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate”, şi de Toroczkai Laszlo, liderul acestei mişcări antiromâneşti din Ungaria, şi de premierul Orban Viktor, şi de oficialităţile ungare care au boicotat Ziua Naţională a României din anul 2016, şi de Csurka Istvan, preşedintele Partidului Vieţii şi Dreptăţii Maghiare, partid iredentist, xenofob, ultraextremist, şi de Vona Gabor, şeful „Jobbik”-ului, şi de Tinerii Maghiari din Ardeal (EMI), şi de Legiunea Secuiască, şi de Societatea Trianon, şi de Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), şi de Partidul Civic Maghiar (PCM), şi de UDMR!
Oare să te mai miri că Marko Bela, pe atunci vicepremier în Guvernul României şi preşedinte al UDMR, în cadrul unui discurs, de Anul Nou, difuzat, în mai toată mass-media românească, într-un moment în care, în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, se vorbea despre comentatul referendum pentru autonomia teritorială a aşa-zisului „ţinut secuiesc”, ataca, grosolan, Articolul 1 din Constituţia României, Legea fundamentală a Ţării? În acea alocuţiune, tocmai de Anul Nou, Marko Bela susţinea că „vor fi şterse graniţele trasate între noi. Mult aşteptata modificare a graniţelor va fi reală”. O spunea un senator din Parlamentul României şi un vicepremier în Guvernul de la Bucureşti, nu în cel de la Budapesta!
Se ştie, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, „revizionismul horthyist îşi vedea realizat, în parte, visul de refacere a Ungariei Mari”. Era, într-un fel, o revanşă a Ungariei, care se considera „nedreptăţită” prin, cum spun duşmanii României, „dictatul de la Trianon”, „revendicarea Transilvaniei rămânând pe primul plan al preocupărilor politice ale Ungariei”. Într-o scrisoare trimisă lui Hitler, Horthy Miklos preciza: „Stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală, Ardealul este singura fortăreaţă naturală a Europei şi va fi spre binele Germaniei, dacă va fi în mâini sigure!”, linguşindu-i mereu pe conducătorii Axei Berlin-Roma.
Pentru ei, 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, este ca un spin în ochi, precum un cui sâcâitor în talpă de fiecare dată. Cu gândul la refacerea coroanei Sfântului Ştefan, cu o Transilvanie majoritar românească, conform recensământului din anul 1930, revizioniştii unguri organizează, la Cluj-Napoca, „Liga Revizionistă Maghiară”, iar în iunie 1945, într-o cuvântare ţinută la Moscova, Rakosy Matyas declara: „Problema Ardealului este una bolnăvicioasă”, în timp ce trei partide (Comunist, Social-Democrat şi Plugarilor) cer Moscovei, printr-o scrisoare, acordarea independenţei Ardealului, dar… în componenta URSS, în pofida acelei scrisori a lui Alexandre Milerand din 1920, vizând respectarea graniţelor stabilite la Trianon, la 4 iunie aceleaşi an. Cu toate că sovieticii recunoşteau că „teritoriul României a fost mutilat brutal”, prin Dictatul de la Viena, la 9 aprilie 1946, cu prilejul primirii delegaţiei ungare, de către I.V. Stalin şi V.M. Molotov; atunci, ministrul ungar de Externe, Gyongyosi Janos, propunea ca o parte a Ardealului să fie trecută la Ungaria, Molotov susţinând această propunere. Iată că bătălia Ungariei pentru Ardeal, pentru „Ardeal, sufletul nostru românesc”, vatra noastră, din totdeauna, a românilor, „idealul pentru care s-au sacrificat atâtea generaţii de români”, continua. Iar Unirea era contestată de Ungaria. Zadarnic se plâng mereu ungurii cât a pierdut Ungaria după Primul Război Mondial, iar Orban Viktor i se închină azi Moscovei, sperând că, printr-o minune, doar-doar, cândva va avea loc revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Asta le era şi speranţa, în august 1952, când acelaşi I.V. Stalin făcea cadou ungurilor din România Regiunea Autonomă Maghiară, „sperând să aibă loc o distrugere a României, sub Crivăţul pasiunii nestăvilite”, uitând, cu totul, din păcate, de luna august 1919, când, după atacul hoardelor lui Bela Khun asupra tinerei Mari Românii, oştenii Armatei Române, conduşi de generalul Gheorghe Mărdărescu, au înălţat Tricolorul şi opinca românească pe Parlamentul de la Budapeste, când au fost anihilate, şi Republica Sfaturilor Roşii, şi probolşevismul, şi profascismul unguresc.
Prea uită ei, din păcate, că noi, românii, „am plătit cu sânge şi suferinţe milenare, dreptul la o Ţară unită, la un Stat Român unitar, naţional, indivizibil! Prea uită, încă o dată, din păcate, că pe acolo, pe unde vor ei azi o altă Ungarie Mică în inimă de Românie, prin Harghita şi Covasna, din pământul acesta al vetrei româneşti au ieşit, la iveală, pentru a le bate obrazul, cele 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure dacice. Asta, tocmai acolo, în secuime! Acest adevăr nu-l împiedica pe unul, insul numit Samuel Anderson, să declare, cu acea specifică emfază: „Noi dorim ca, după data de 1 iulie 1991, să vedem, în toate aceste judeţe ale Transilvaniei, cum flutură, falnic, drapelul unguresc. … România a furat Ungariei aceste judeţe, iar acum a sosit timpul să se facă dreptate şi Ungariei şi să-i fie restituite!”. Declaraţie revizionistă întru totul.
Din 1920 încoace, de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, „diplomaţia papricaşului autonomist” a suferit, mereu, eşecuri usturătoare. Dar de învăţat, revizioniştii n-au învăţat nimic. Chiar un fost preşedinte al Ungariei, de după 1990, Goncz Arpad, afirma că „naţiunea ungară are dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal (…) şi nu va exista nicio generaţie ungară care să fie dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric”, iar pentru asta „naţiunea ungară este gata să ia arma în mâni, în orice clipă, pentru a-şi exercita acest drept, sacrificându-şi până şi viaţa în această luptă. Fără Transilvania nu există statul ungar (…), nici viaţa maghiară”. Iar un fost ministru de Externe şi prim-ministru al Ungariei, Horn Gyula, îi încuraja şi el, în nesăbuinţa lui, pe separatiştii doritori de autonomie teritorială în Ardeal. Să nu mai amintim de Orban Viktor, primul ministru şi preşedinte al FIDESZ, care şi el declara: „Transilvania este parte a spaţiului vital al Ungariei în Bazinul Carpatic. … Autonomia teritorială este o prioritate pentru comunitatea maghiară din Transilvania”.
Din păcate, ei, aceşti duşmani ai României, nu au auzit încă acel adevăr rostit prin versurile despre Ardeal: „Al nostru e pământ din vechi pământ / Şi sânge din latinul nostru sânge. / E trup şi os din osul nostru frânt…”.
De fiecare dată, la 1 Decembrie, Ziua Naţională a României (şi nu numai!), ei se manifestă zgomotos şi vizibil, cu acea ştiută ură şi duşmănie dovedite, uitând până şi spusele diplomatului Nicolae Titulescu: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal. … Ardealul nu e numai inima României politice, priviţi harta; Ardealul e inima României geografice”. N-au aflat asta încă, nici Sogor Csaba, senatorul udemerist care, cu ani în urmă, purta doliu, prin Parlamentul României, tocmai de 1 Decembrie, Ziua Naţională, nici Orban Viktor, premierul ungar, nici oficialii de la Budapesta, care au boicotat marea sărbătoare a românilor, nici Kelemen Hunor, nici Marko Bela, care, recent, la Cluj-Napoca, se manifestau împotriva acestei sărbători naţionale.
Lor, acestor nemernici, le mai amintim, o dată, versurile poetului Traian Dragoş, despre ai noştri strămoşi, înaintemergători, cei care, „Veşnicind, prin luptă, litania, / Vor striga să audă şi cerul: / E-a noastră, pe veci, Transilvania!”.