Redacţia ziarului „Condeiul ardelean” încearcă să fie cât mai prezentă la evenimentele comunităţii româneşti din arealul sud-est transilvan. De cele mai multe ori, ne întâlnim la acestea cu o fată îmbrăcată mereu în ie, uneori încălţată cu opinci, optimistă şi neobosită. Este vorba de colaboratoarea noastră, Florentina Teacă, cea care stă „De vorbă prin Voineştii Covasnei”, care ne face cunoştinţă cu oamenii de aici şi cu poveştile lor de viaţă. Astăzi, ne propunem să aflăm povestea ei.
Deci, despre „fata în ie” va fi acest articol. Reportofonul este pornit, ambele scaune sunt ocupate, atmosfera există, să vorbim!
- O definiţie a ta, Florentina?
- Tocmai asta e problema mea, că în atâtea direcţii mă împart încât nu mă pot cuprinde într-o singură definiţie…
- Păi e foarte bine aşa, perfect. „Risipă de dăruire” - merge?
- Mda... Cam da. (zâmbeşte)
- Bun, am început cu o concluzie. Acum hai să ne spui câte ceva despre tine.
- Da. Aici, în Voineştii Covasnei m-am născut, aici am copilărit. Se spune că eşti ataşat de locul natal pentru că atunci când eşti ţânc mai bagi în gură şi ceva ţărână - la pământul acela tânjeşti o viaţă. Prea multă ţărână n-oi fi mâncat eu, dar chiar că nu aş putea să pun un paravan între mine şi Voineşti… Când eram foarte mică îmi spuneam Tena, ca o prescurtare de la FlorenTINA. Cei dragi îmi spun şi acum aşa; mie îmi place să cred că vine de la tenace. După liceu, am studiat la Iaşi, filologie, apoi economie - vremuri frumoase. Tot vremuri frumoase au fost anii când am fost la catedră - Limba Română şi franceză am predat; tare mult mi-au plăcut acei ani. Şi copiilor mei le-au plăcut, sunt sigură. Am mai lucrat, nu prea mult, la Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Covasna, iarăşi o perioadă frumoasă, chiar dacă scurtă. Acum lucrez la Ocolul Silvic Covasna, unde am cei mai buni şefi şi colegi, dar să nu mai spui la nimeni, că mă va invidia lumea. Trag concluzia că am fost…, sunt norocoasă! Şi, din vara anului trecut, sunt consilier judeţean - o luptă pe care o duc. Nu mereu luptele au aspectul acela de grandoare, de eroism; aşa e şi aceasta a mea: aşa, mai de uzură, de rezistenţă. Mai bine, hai să-ţi povestesc tot despre ce discutam înainte, despre copii. M-am ataşat extraordinar de mult de ei. Unora am avut ocazia să le fiu dirigintă, aceştia mi-au fost cei mai dragi. I-am învăţat, însă, pe toţi ce am putut eu mai bine. Mai am unii pe care îi coordonez în cadrul Grupului Cercetăşesc Kogaion Covasna. Facem împreună acţiuni distractiv-educative: ne plimbăm când pe jos, când cu bicicletele, povestim, cântăm, ne implicăm în activităţi de protejare şi ecologizare a mediului, învăţăm şi ne distrăm. Nu am pierdut legătura nici cu „Crăişorii” covăsneni - Detaşamentul de Crăişori „Avram Iancu”, aparţinând Clubului de elevi voluntari ai Asociaţiei „Ţara Iancului” din municipiul Deva, judeţul Hunedoara. Aproape de copii şi tineri sunt şi la activităţile Asociaţiei GRIT, al cărei slogan este „Gândeşte Româneşte, Implică-te Tinereşte!”, un alt proiect drag mie, în care mă implic cu drag.
- Frumos! De asta eşti aşa tânără, pentru că eşti mereu aproape de copii, iar tinereţea este contagioasă.
- Este! Şi ca să nu părăsim topicul despre copii, îi mai prezint pe unii dragi mie: cărţile mele!
Pe prima am început să o scriu în facultate, la Iaşi, cu gândul acasă fiind. Se numeşte „Sântilia: Străvechi obicei pastoral românesc”, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2014, şi analizează istoricul, modul de desfăşurare, dar mai ales resorturile sufleteşti care fac această sărbătoare să se petreacă. De mult timp, undeva explicam că am găsit o dovadă indirectă despre faptul că măcar de prin secolul al XVI-lea s-ar ţine pe la noi, în luna iulie, de Sfântul Ilie, această sărbătoare în care ciobanii coborau din munţi pentru a-şi găsi mireasă. Sântilia, obicei strâns legat de practicarea păstoritului, era prilej de schimburi economice şi culturale. Aici se întâlneau rudele, se împăcau pizmaşii, se legau prietenii, se făceau planuri pentru viitorul familiei şi al comunităţii. Şi, ce mi se pare mie demn de reţinut, nedeile niciodată n-au ţinut cont de hotarele nedrepte - aici se întâlneau românii de pe ambele părţi ale Carpaţilor.
În zilele noastre, voineştenii se adună în Poiana Nedeii din Valea Zânelor (Doamne, ce nume frumos poate să aibă locul acesta!) şi cu mare alai şi bucurie închipuie o nuntă tradiţional-românească. Mirii, naşii, nuntaşii, dansurile, cântecele, întrecerile, cuvântările sunt ceea ce publicul vede şi aude la Voineşti de Sântilia Mocănească, dar, desigur că, mai mult sau mai puţin conştient, toţi simţim undele acelea ascunse care vin din vremurile mitice: nunta e de fapt însoţirea primordială, actul de Creaţie divină.
De la copiii mei de la şcoală, de la neamuri, vecini, cunoscuţi, am început să adun poze vechi din localitatea noastră. Le-am postat pe internet - pe Facebook şi pe blogul „Covasna de odinioară” (un alt „copil” al meu, de care mi-e tare drag…) şi au început să se adune tot mai multe. Uite una - cea care ţine întins drapelul este bunica mea:
Un pas mai departe a fost să le public în cele trei (deocamdată trei) volume-album: „Covasna, Voineşti: Istorie şi cultură românească în imagini”, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2014, „Chipuri de demult din inima României: Voineştii Covasnei în imagini din secolul trecut”, Editura Magic Print, Oneşti, 2015, şi „Mărturii ale continuităţii româneşti în Carpaţii de Curbură: Voineştii Covasnei în imagini şi cuvinte”, Editura Ştefadina, Bucureşti, 2016. Viaţa nouă pe care o dau acestor poze vechi, este pentru mine o muncă, o plăcere, o datorie. Simt că ele trebuie aduse la lumină, trebuie descifrate, trebuie lăsate să ne vorbească!
Mai departe: am reuşit anul trecut să-mi scriu pe hârtie un dor, o carte despre ciobanii noştri voineşteni: „Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în Arcul carpatic transilvan”, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2016. Cine vrea să ne cunoască, să facă bine să citească această carte; ilustraţiile îl vor convinge că ceea ce am scris acolo, aşa este. Deşi este scrisă dintr-un punct de vedere subiectiv şi adesea făcând apel la latura afectivă a vieţii, cartea, cred eu cu tărie, are o certă valoare documentară, ştiinţifică, pe partea etnografiei, istoriei, lingvisticii, a artei fotografice.
Ziceam despre plimbările noastre, ale cercetaşilor covăsneni: ei, nu puteam să lăsăm neprintate aceste amintiri! Le-am publicat într-o minunăţie de carte cu imagini - „Covasna prin ochii cercetaşilor”, Editura Magic Print, Oneşti, 2016.
Cea mai pregnantă personalitate a localităţii noastre este Episcopul Justinian Teculescu. Un om de anvergură naţională, un păstor de suflete şi de idei patriotice. L-am omagiat într-un volum de articole semnat de elite cultural-ştiinţifice covăsnene - „Episcopul Justinian Teculescu, apărător al spiritualităţii româneşti. Istorie şi actualitate”, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2016. Pe lângă munca de îngrijire a volumului, am contribuit şi cu un articol în care militez pentru reînfiinţarea unei Episcopii a Armatei Române, ca cea pe care a condus-o în perioada interbelică Teculescu al nostru - să sperăm!
Bine-nţeles că orice carte se prezintă singură, mai bine decât ar prezenta-o vreodată cineva. Aşa că vă invit să le citiţi sau recitiţi! Mă opresc aici cu vorba despre cărţile mele, dar vă mai spun un secret, unul mare: le am puse în bibliotecă una lângă alta şi când trec pe lângă ele, le salut plimbându-mi degetele peste cotorul lor… Trăiesc sentimentul datoriei împlinite. Da, cărţile astea sunt copiii mei! Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în 2017 se vor mai naşte doi!
- Din toate cărţile enumerate, ai vreuna preferată? Una mai importantă?
- Toate mi-s dragi, că-s ale mele. Dacă ar fi să mă gândesc un pic, aş zice că cea dedicată mocanilor voineşteni mi-e mai aproape de suflet. Am apelat la memoria voineştenilor, le-am transcris amintirile, poveştile, le-am împărtăşit trăirile, le-am admirat pozele. Am încercat să transpun în pagină experienţa de mii de ani, transmisă din generaţie în generaţie. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, dar am vrut să demonstrez că ciobănia nu era doar o meserie, ci un mod de viaţă.
Tot la capitolul cuvânt scris, trebuie să menţionez frumoasa colaborare cu publicaţia de cuget şi simţire românească pe care o conduci încă de la naşterea ei, „Condeiul ardelean”, unde am semnat multe articole pe temele prezentate în cărţile enumerate, dar şi pe alte subiecte. Mi-e tare dragă rubrica „De vorbă prin Voineştii Covasnei”, iniţiată anul trecut, în care fac cunoştinţă cititorilor acestei publicaţii cu oameni frumoşi din Covasna. Am mai colaborat şi cu alte reviste, ziare, publicaţii - timp să am, că despre ce scrie este!
- Eşti prezentă şi în viaţa civică a judeţului Covasna.
- Da, încă o datorie pe care încerc să o îndeplinesc cât pot eu mai bine. Sunt secretarul executiv al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, sunt vicepreşedintele filialei Covasna a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, activez în asociaţiile covăsnene Grit şi „Cetatea Dacică”, mă alătur, ce câte ori pot, Acţiunii „Români pentru români” şi Asociaţiei „Calea Neamului”, încerc să nu stau departe de acţiunile Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi Centrului European de Studii Covasna-Harghita, ambele din Sfântu-Gheorghe. Nu mereu reuşesc să mă implic atât cât aş vrea şi cât ar trebui, însă am conştiinţa împăcată că nu am stat deoparte.
- Ştiu că nu agreezi subiectul, însă nu pot să nu te întreb despre poziţia ta politică.
- Mai nou, toţi se pricep la toate, ca să nu mai spun… la politică. Eu, am mai spus-o, nu mă pricep. Singura politică pe care o fac este cea a românismului. Da, sunt consilier judeţean, pe listele unui partid politic. Dar am ajuns acolo tocmai pentru ca societatea civilă românească să aibă un reprezentant în Consiliul Judeţean Covasna. Şi, dacă tot suntem la acest subiect, pot să spun că felul de a face politică al unora de pe scena covăsneană mă dezgustă. Ei doar atacă. Nu au rezultate, nu au iniţiative, doar atacuri la adresa celor care nu au aceeaşi părere cu ei. Îmi fac impresia unor femei de moravuri uşoare rămase însărcinate pe centură, care strigă că-s virgine. Oricum, situaţia actuală, la nivel naţional, nu mi se pare deloc optimistă. Au reuşit să ne învrăjbească. Uităm că, dincolo de toate, suntem oameni. Iar oamenii pot face lucruri extraordinare, atunci când lucrează împreună, nu unii împotriva celorlalţi! Eu am ales să-mi văd de treaba mea, de ceea fac ce pot ca să las urme ale trecerii mele pe pământ. Iar atunci când toate astea mă obosesc, mă refugiez în handmade. Îmi las mintea să se odihnească şi îmi pun mâinile la lucru. Mai nou, fac cocarde tricolore. Multe şi roş-galbene-albastre. Şi mă linişteşte fantastic!
- Tu chiar te împarţi într-o mie de direcţii! Cum poţi?
- Păi nu chiar pot. Dar asta-i bine, că nu am timp să mă plictisesc, nici măcar să mă uit înapoi, să fac evaluări, bilanţuri. Noroc cu tine că m-ai provocat să mă laud puţin…
- Poate dăm şi un nume articolului despre tine: toţi te cunosc, recunosc, drept fata îmbrăcată în ie. Câte ai?
- Puţine am - numai vreo nouă… Dar remediez eu asta, promit. Şi mi-am propus să-mi completez colecţia cu una cusută de mine. Aşa mi-s de dragi… Când merg la vreo festivitate - de Ziua Naţională a României, de exemplu - la vreun simpozion, la vreo adunare, nu concep să nu mă îmbrac în costum popular. Când încalţ opincile, simt altfel pământul Ţării. Îmi aud strămoşii vorbindu-mi. Iar ia…, ia este pentru mine armura, uniforma în care lupt pentru ceea ce lupt: să fim mândri că suntem români, aici în inima României. Nu ştiu cum să zic, dar când îmbrac ia, mă simt măreaţă, invincibilă, frumoasă!
- Eşti!
- Îţi mulţumesc!