Autor:
Venea un vifor să ne-ngroape
Şi grindina-mi bătea în geam,
Vorbeau azi noapte două ape
Şi vorba lor o-nţelegeam,
Îşi lumina necunoscutul
Cu fulgere din deal în deal
Şi chicotind prin neguri Prutul
Vorbea cu Mureşu-n Ardeal:
„În taina apelor afunde
Un ţintirim de veacuri port,
Mi-e albul înspumatei spume
Mai trist ca giulgiul unui mort…
Din vreme-n vreme mai străbate
Un lung îndepărtat fior,
Şi-ncheieturile trunchiate
Atâta de cumplit mă dor…
N-auzi cum strigă Basarabii
Blestemul zilelor ce vin,
Cum sună-n bucium pârcălabii
De la Soroca la Hotin?
Eu simt cum matca mea tresare
De-al amintirilor şuvoi,
Arcaşii lui Ştefan cel Mare
Îmi cer azi moaştele-napoi”…
Aşa tulburător de ţară
Vuia ne-nduplecatul glas
Pân' fulgerele se curmară
Şi-o ploaie blândă a rămas.
Atunci o-ntunecată noapte
Pe creasta codrilor cădea,
Şi-n plânset lin urzit de şoapte
Bătrânul Mureş răspundea:
„În valul meu de veacuri plânge
Acelaşi vaier stins şi mut,
Mai multe lacrimi decât sânge
Nisipul meu a cunoscut.
Tu-ţi plângi mărirea îngropată,
Eu jalea veche an de an,
Tu ai avut părinţi odată,
Eu veci de veci am fost orfan”…
Aşa vorbeaţi îndurerate,
Sub cerul înnorat şi crud,
Bolnave râuri tulburate
Şi-acum durerea v-o aud…
Nedumerirea mă supune
Când rostul patimii v-ascult,
Căci inima nu-mi poate spune,
Pe care vă iubesc mai mult!
(Poem scris în 1912, cu prilejul comemorării unui veac de la răpirea Basarabiei)