De-a lungul istoriei milenare a umanităţii s-au rostit multe cuvinte de laudă, dar şi cuvinte hulitoare la adresa medicinii, medicilor şi asistenţilor medicali. Atât medicii, cât şi asistenţii medicali nu sunt nişte îngeri căzuţi pe pământ din paradisul de lumină, nici arhangheli ai lui Dumnezeu, sunt doar oameni înzestraţi de Atotputernicul cu harul vindecării. Dacă meditaţi profund la medicină şi la această preasfântă bătălie cu boala şi cu moartea, nu vedeţi decât zgomotul de fond pe care se desfăşoară evoluţia omenirii şi care de cele mai multe ori este un geamăt de durere care îmbracă haina suferinţei, însă uneori şi pe cea a biruinţei şi vindecării.
Totuşi, trebuie spus că încă din cele mai vechi timpuri arta vindecării era considerată un act aproape supranatural. În Egipt, marele medic Imhotep, personaj real care a trăit în cursul Dinastiei a III-a, vindeca boli şi studia fazele morţii. Asklepios, fiul lui Apolo în Grecia Antică, vindecă boli şi învie morţi, iar fiul lui Mahaon îngrijea răniţii din Războiul Troian, unde era lăudat de Agamemnos şi Menelaus, în vestita Iliada al lui Homer. Să nu uităm nici de Zamolxis al dacilor, vindecător şi zeu ce a învăţat din medicina elină. Să nu uităm, însă, pe marele Hypocrate din insula Kos, părintele medicinii ce printr-un gest prometeic fură de la zei meseria vindecării. Să nu uităm pe Filipos din Kos, pe Serapion din Alexandria şi pe ultimul mare medic al Antichităţii, Galen din Pergam. La răspântia dintre Evul Mediu şi Renaştere îi avem pe Avicenna şi Paracelsus. Zorii medicinii moderne apar odată cu descoperirea penicilinei de către Flemming, de folosirea curarei în anestezia generală de medicul Linquist, de medicina filantropică al lui Albert Schwitzer, a medicinii existenţiale al lui Sigmund Freud şi a minunatelor şcoli de medicină europeană, printre care şi cea clujeană al lui Haţieganu şi Fodor.
Medicul este acea persoană aleasă de Dumnezeu care se consumă pe el însuşi pentru a da sănătate altora. El, medicul, este acea generozitate comunicativă care cultivă onestitatea, răbdarea, înţelegerea şi, mai ales, dragostea de oameni. El, medicul, va lupta cu el însuşi ca nu cumva să se creadă Dumnezeu, va lupta cu el însuşi pentru a deveni o dorinţă fără satisfacţie sau un sentiment fără răspuns. El, medicul, trebuie să fie om, un om care să înţeleagă sufletul altor oameni, un om care să-şi facă din profesie un crez de viaţă, un ideal. Medicina nu este o misiune de apostolat, este o obligaţie cu adânci rezonanţe creştine şi umane, iar asistenta medicală este acel înger de lângă fiecare bolnav şi mâna dreaptă a medicului care lucrează cot la cot cu acesta pentru sănătatea fiecărui pacient.
Astăzi, 7 aprilie, fără o ambianţă festivă, fără o semnificaţie fundamentală şi emoţională care scapă omului de rând, halatele albe îşi sărbătoresc ziua. În medicină, cultul muncii, bunătatea, abnegaţia constituie cele mai sigure valori care generează noi şi noi satisfacţii profesionale halatelor albe.
Medicul şi asistenta medicală, pentru a fi ei înşişi, se realizează prin oameni şi sunt pentru cei suferinzi şi bolnavi. Bolnavul aşteaptă de la noi, pe lângă investigaţii, operaţii şi medicamente, şi căldură şi duioşie şi linişte şi speranţă. Noi, medicii, ne consumăm pe noi înşine şi dăm sănătate din propria noastră sănătate, trăim viaţa la incandescenţă maximă şi ne consumăm viaţa mult mai repede decât alţi oameni. Din păcate, sanctuarul ştiinţei - care în cazul nostru este spitalul, laboratorul, sala de operaţie, sala de naşteri, cabinetul de consultaţie - nu este întotdeauna respectat de toţi oamenii şi, cu atât mai puţin de politicienii care fac legea în România. Da, şi fac şi Legea sănătăţii, şi legea în Sănătate, iar la cum arată acest domeniu al nostru de 27 de ani în România, de multe ori mă gândesc că avem nevoie de un vraci, de un mare vindecător. Trăim cu toţii profunde transformări sociale şi politice şi participăm şi noi, medicii şi asistenţii, la acest mare act de schimbare la faţă a României sanitare. Noi, românii, din păcate, deşi participăm la acest proces cu mintea şi cu cunoştinţele noastre la zi, avem „armele” învechite şi nu beneficiem de resursele pe care le au la dispoziţie colegii din Uniunea Europeană. Aţi văzut, nu demult, de cum suntem refuzaţi de Spitalul AKH din Viena cu pacienţii noştri care au nevoie de transplant cardio-pulmonar, cu toate că Ministerul Sănătăţii plăteşte peste 100 de mii de euro pentru un bolnav, ceea ce denotă că suntem consideraţi tot cetăţeni second-hand ai Europei. Ar trebui să investim în spitalele noastre, în secţiile noastre de transplant, ca să nu ne mai rugăm de vecini.
Trebuie să ştie guvernanţii noştri că printr-o muncă de apostolat, noi, halatele albe, am ţinut din '89 încoace pe linia de plutire corabia care se numeşte Sănătate.
Acum, în această zi, doresc halatelor albe multă sănătate, fericire şi putere de muncă, în această luptă continuă cu boala şi moartea, iar pacienţilor noştri puterea de a înţelege că pentru a păstra sănătatea naţiunii nu ajunge ca noi, medicii, să înţelegem mai bine supremaţia vieţii asupra morţii, a binelui asupra răului, ci mai trebuie şi un prezent şi un viitor socio-economic fericit şi prosper, care, fireşte, depinde de guvernanţi, nicidecum de medici şi asistenţi. Ei, guvernanţii, trebuie să înţeleagă că bunul cel mai de preţ al unei naţiuni este sănătatea cetăţenilor ei, iar statutul social al halatelor albe ar trebui să fie mai bine definit pentru a împiedica „exodul” lor spre Occident.
La mulţi ani, stimaţi colegi!