Autor:
Simţim cu sufletul perfidia şi ura duşmanilor noştri din Ardeal. Al acelora cărora România le stă ca un ghimpe în mintea lor lipsită de Dumnezeu. Astfel că prin duplicitate şi viclenie fac tot ce pot să-i cumpere pe falşii români, care nu vor să audă de Dumnezeu. Şi prin aceştia duc la împlinire scopul lor, care nu e altul decât să slăbească şi să răstignească Ortodoxia, să dezbine Neamul Românesc, ca în final să ducă le pieire românismul din Ardeal.
Şi este nimerit să amintim drama unirii Ortodocşilor cu Roma la 1700. Atunci, iezuiţii catolici l-au cumpărat pe Episcopul Atanasie Anghel, despre care Iorga însuşi spunea că era un suflet josnic, fără demnitate şi fără ruşine, „un român fără simţ de neamul său”, iar despre actul de la 1700 spunea că este „cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică ortodox”. Salvarea a venit prin acei bieţi români mărturisitori, care au înţeles că fără Ortodoxie, menirea noastră ca neam mărturisitor al lui Hristos în Carpaţi ar înceta. Şi se cuvine să amintim cu toată umilinţa noastră pe Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea, care nu au stat nepăsători şi au mărturisit.
Să luăm aminte la exemplul acestor sfinţi şi să rămână pentru noi o pildă pentru veşnicie. Oferim spre citire un scurt fragment dintr-o scrisoare adresată reginei Maria Tereza, din care izvorăşte durerea şi curajul care îi stăpâneau:
„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pacea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile noastre, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi şi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit niciun răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale”.
Cine şi care dintre români pot rămâne indiferenţi la acest strigăt şi la această tragedie pe care strămoşii noştri au trăit-o?! Să nu fie niciunul!
Dar, dacă vom înţelege răstignirea Ardealului pentru Hristos, cu smerenie, ca pentru o ispăşire şi o jertfă de iertare a păcatelor noastre, atunci va urma învierea şi arătarea transfigurată a unei Ţări care poate primi cerul nou şi pământ nou, pentru că „cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut”, după cum ne învaţă Mântuitorul în Sfânta carte a Apocalipsei. Să trăim încă de pe acum clipa aceea pentru ca s-o putem primi în starea de biruitori, se înţelege cu marele ajutor al Domnului.
Prin urmare, se cuvine să dăm un sens întotdeauna sacru, în ceea ce priveşte calea noastră către veşnicie. Fiindcă cei ce cred nu se tem de nimic, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae.
Să avem grijă că la noi trădătorii sunt, sigur, tot români. O demonstrează genial Eminescu, când vorbeşte despre vinderea Basarabiei Imperiului Ţarist, în 1812. Un român de-al nostru a făcut-o. Nu un fanariot, sau un turc, sau altcineva de alt neam, ci un „român”, conchide Mihail Eminescu, plin de o profundă mâhnire şi amărăciune.
Dorim să amintim la sfârşit că adevăraţii români au vorbit de pe Cruce şi nu de la catedră. Toţi, şi Horea, şi Iancu, şi Eminescu, şi Mihai Viteazul, şi Codreanu, şi pentru a scurta cuvântul, toţi care numai Domnul îi ştie, au mărturisit de pe Cruce. Am întâlnit acest adevăr la Virgil Maxim, un om care a suferit în închisorile comuniste, 24 de ani, şi, în smerenia lui, a adus un imn de laudă şi de mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut Neamul Românesc. Acestea sunt cuvintele care l-au inspirat pe preotul Ioan Neguţiu să scrie despre autorul cărţii Imn pentru crucea purtată.