Autor:
Rău de tot s-au burzuluit UDMR-iştii mureşeni, aflând că, respectând legea, prefectul de Mureş, Lucian Goga, pentru a înlătura o ilegalitate, bazându-se pe o hotărâre judecătorească definitivă, i-a cerut dr. Dorin Florea, primarul municipiului Târgu-Mureş, să îndepărteze plăcuţele bilingve, cu denumiri de străzi în limba maghiară. Ca de obicei, UDMR-iştii au sărit ca arşi, au devenit foarte vocali, văzând, peste tot, doar acele „ilegalităţi ale românilor”. Prefectul Lucian Goga este acuzat, de conducerea UDMR, de „ilegalitate” şi „abuz în serviciu”, considerând că reprezentantul Guvernului în teritoriu şi-a „depăşit atribuţiile”. „Nu există un temei juridic relevant!” - ţipă ei, revoltaţi. Zău? Chiar aşa să fie? Chiar încă n-au auzit ei că acolo unde-i lege nu-i tocmeală?!
Plăcuţele bilingve cu denumiri de străzi în limba maghiară, apărute în urma Hotărârii Consiliului Local nr. 150, din 28 mai 2015, trebuie îndepărtate, deoarece acea hotărâre, dovedindu-se ilegală, a fost anulată în instanţă.
Pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, deci bazându-se pe un temei legal, Primăria consideră că o demarare a unei acţiuni de îndepărtare a plăcuţelor cu denumirile străzilor în limba maghiară de pe strada Gheorghe Doja, este, în acest context, legală. În faţa protestelor şi a orgoliilor UDMR, prefectul, care trebuie să vegheze la respectarea legii în teritoriu, consideră că şi-a făcut doar datoria, printr-un temei legal, cel al legii, decurgând dintr-o hotărâre judecătorească definitivă!
Adevărul este că, aici, în Transilvania, şi, mai ales, în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, din 1990 încoace, românii trăiesc sub o dictatură a minorităţii maghiare. Pentru susţinerea acestei afirmaţii, privind denumirile de străzi, dar şi alte abuzuri udemeriste, avem la îndemână o serie de exemple convingătoare. Să ne amintim doar ce se întâmpla, în anul 2002, la Corunca, la doar o aruncătură de băţ, de Târgu-Mureş. Consilierii UDMR nu au fost de acord ca denumirea şcolii de acolo, la propunerea românilor, să poarte numele preotului-învăţător Partenie Matei. Nepotul lui s-a zbătut, ani în şir, pentru ca să fie amplasată, pe peretele instituţiei şcolare de acolo, placa memorială cu numele lui Partenie Matei, un patriot înflăcărat, sprijinit, în perioada interbelică, de celebrul primar român al Târgu-Mureşului, dr. Emil Aurel Dandea. Cu toate că Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş a dat aviz favorabil, cu toate că exista acordul prefectului de atunci, Ovidiu Natea, împotrivirea încăpăţânată a UDMR era cea ştiută. Cum să fie amplasată placa cu numele lui Partenie Matei pe peretele Şcolii Taldalogy Mihaly (1580-1642)? Aşa ceva nu se poate! Nu se admite. Iar răspunsul la toate demersurile româneşti este următorul: „Consilierii (în frunte cu Spielman Mihaly - n.n.) nu au aprobat!”. Atât. Gest absurd şi arogant! Tot ei, consilierii UDMR, decideau cine trebuie şi cine nu să beneficieze de titlul de Cetăţean de Onoare.
Să te mai miri, oare, că, prin abuz, prin sfidare grosolană, s-a ajuns la încălcări ale legislaţiei româneşti, la Sighişoara (cu o populaţie maghiară de 18,5%), Târnăveni (18,7%), Hetiur (7%), unde au fost montate table bilingve de localităţi, încălcând acea prevedere legală privind procentul de 20%? Cică, în numele „armoniei etnice”. (Fix la fel se întâmplă şi în municipiul Braşov, la 7,1% maghiari şi 0,5% saşi, conform ultimului recensământ oficial din România, din anul 2011!!! - n.r. C.A..) Nu cumva tocmai în numele dispreţului faţă de lege şi al aroganţei?
La Târgu-Mureş, în locul Bulevardului 1 Mai, apoi purtând numele Mareşalului Ion Antonescu, la vehementele proteste ale udemeriştilor, care doreau schimbarea lui, românii au propus denumiri inspirate de istoria acestei Transilvanii, de numele unor importante personalităţi istorice, politice şi culturale: Bulevardul Eroilor Neamului, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Ferdinand I, I.C. Brătianu, Constantin Silvetri… Lor, celor care, din 1990 încoace, peste tot văd doar „nedreptăţi” şi cer doar supradrepturi şi privilegii, toate aceste denumiri nu le spuneau nimic! Aşa că, mari şi tari, „inteligenţi”, nevoie-mare, au găsit ei un nume de „răsunet”: „Cetăţii!”. O ruşine. Pe atunci UDMR avea, în Consiliul Local, 13 consilieri, aşa că ei tăiau şi spânzurau cum doreau, iar partidele româneşti aveau doar 10!
Atunci, când, prin judeţele Harghita şi Covasna, Oştirea Naţională era, ca şi azi, după ei considerată, „armată de ocupaţie”, toate propunerile, ale atât de puţinilor consilieri români, erau boicotate, luate în zeflemea, pe la Sfântu-Gheorghe, Târgu-Secuiesc. Conta, ca şi la Târgu-Mureş, doar „voinţa unanimă” udemeristă. Totul, la comanda UDMR, nici uniune culturală, nici partid, un fel de struţo-cămilă strecurată, ilegal, în Parlamentul României. N-au cerut de la nimeni vreo aprobare şi au amplasat, pe unul din pereţii prefecturii mureşene, altorelieful fostului primar Bernady Gyorgy.
Prin judeţele Harghita şi Covasna, după alungarea românilor din localităţi din propria Ţară, în decembrie 1989, au fost date denumiri de străzi şi de şcoli lui Wass Albert, numele unui criminal de război, care a ordonat, în septembrie 1940, pe timpul Dictatului de la Viena, uciderea unor români din Mureşenii de Câmpie şi Sucutard. Pentru ei, neruşinarea, sfidarea, provocarea continuă a românilor, nu au limite. Pe peretele unei şcoli, din Harghita, a fost amplasată o placă comemorativă cu numele lui, al acestui criminal de război, iar în curtea bisericilor romano-catolică şi reformată din Reghin şi Lunca-Mureşului, a fost dezvelit, peste noapte, câte un bust al criminalului.
La Târgu-Mureş, aceiaşi UDMR-işti s-au zbătut - până la urmă zadarnic! - ca strada Călăraşilor, cu o puternică rezonanţă în memoria afectivă a românilor târgumureşeni, să poarte numele lui Kossuth Lajos. Amnezicii consilieri UDMR au uitat (nu şi românii!), de acel articol 12, injurios, al Declaraţiei de la Pesta, din luna martie 1848, impus de Kossuth. Să fi uitat, cumva, şi de cei 40.000 de români (copii, femei, bătrâni majoritatea!), ucişi, bestial, de „tribunalele de sânge”, de la 1848-1849, de cele 300 de sate, biserici şi mănăstiri ortodoxe şi greco-catolice arse şi rase de pe suprafaţa pământului transilvănean? Românii târgumureşeni au spus atunci, răspicat, de ce nu vor o stradă care să poarte numele lui Kossuth, ca replică la Hotărârea 255 / 13 octombrie 2005 a Consiliului Local, neuitând nici Proclamaţia din 10 octombrie 1848, când, cu acea mentalitate feudală, Kossuth îi soma pe români să accepte unirea cu Ungaria, în termeni ultimativi şi injurioşi, numindu-i „gunoaie”. Iar în Proclamaţia din 22 decembrie 1848, plină de injurii, românii erau etichetaţi, de autorul moral al unui etnocid, călău al românilor, „hoardă mai josnică decât vita”, „bandiţi valahi”, îndemnând la exterminarea lor. Cum să poarte, oare, o stradă târgumureşeană acest nume al ruşinii?
Tot ei, udemeriştii, s-au opus, cu vehemenţă, până şi la dezvelirea monumentului „Holocaustului” la Târgu-Mureş, tare supăraţi că se spune crudul adevăr despre cei care au trimis la moarte evreii din nordul Ardealului, pe cei peste 173.000, pe acel drum fără întoarcere, în trenurile morţii, spre camerele de gazare şi exterminare. Erau autorităţile Budapestei, în luna mai 1944, pe timpul în care acea parte a României era cedată Ungariei horthyiste şi fasciste, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. De vină, pentru moartea acelor oameni nevinovaţi, printre care foarte mulţi copii, erau autorităţile din Ungaria. Deci, ungurii! Or, adevărul nu le convenea. S-au zbătut, cu vehemenţă, să înlăture, atunci, cele câteva cuvinte aşezate la baza monumentului, vizându-i pe adevăraţii vinovaţi, locali, de tragicele morţi ale evreilor.
Printr-o infirmitate a gândirii Guvernului Năstase, la Arad a fost amplasată statuia Ungariei Milenare, simbol al urii şi intoleranţei. Din păcate, din 1990 încoace, guvernanţii români nu aud limbile clopotelor de alamă, în acel necesar recurs la memorie şi la istorie, când se urmăreşte crearea, prin autonomia teritorială, pe criterii etnice, de ei dorită, a unei Insule a Şerpilor în inima României!
Am invocat doar câteva exemple, dovezi concludente, din cele atât de numeroase. Adevărul nu le convine! Da, suntem de acord ca minoritarii să aibă drepturi depline, într-un stat de drept, dar nu exagerate şi fără acoperire. În România, maghiarii au toate drepturile, conform tuturor standardelor europene, cât pentru o întreagă Europă. Totuşi, avem o întrebare: oare, după atâtea drepturi, datorii faţă de această Ţară, obligaţii, ei nu au? Mereu obişnuiţi să-şi impună punctul de vedere în faţa unor guvernanţi slabi şi trădători, nestingheriţi, cu o scandaloasă sfidare (cum se petrec lucrurile, în fiecare an, la 10 martie, la Târgu-Mureş!), ei se obrăznicesc într-una. Românii, stupefiaţi şi mereu jigniţi, privesc, cu surprindere, la ce se petrece în jurul lor, atâta timp cât un criminal de război, condamnat în contumacie (laşul fugind, odată cu retragerea trupelor ungare şi germane, spre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, de acea răspundere, în faţa legii, pentru faptele sale), este înălţat în bronzul unor busturi.
Din păcate, prin Transilvania, o majoritate românească este mereu sfidată şi umilită, de liderii UDMR, prin acea amintită dictatură a unei minorităţi într-un stat de drept. Puterea, oarbă, actuală, indiferentă, trădătoare şi neputincioasă, este chemată să pună piciorul în prag, măcar în ceasul al 12-lea, renunţând să-şi mai neglijeze şi să-şi dispreţuiască proprii cetăţeni, provocaţi şi sfidaţi, care nu mai doresc, Doamne fereşte!, un alt „martie negru” la Târgu-Mureş! Iar minoritarii trebuie să ştie şi să accepte că Pacea de la Trianon este o realitate istorică, definitivă, nu o joacă! Iar Transilvania, pe veci, este a României! Şi niciodată nu va fi monedă de schimb!
Adevărul pare, de data aceasta, a fi altul. Se apropie, în anul 2018, suta de ani de la înfăptuirea Unirii celei Mari şi a făuririi României Mari. Încă de pe acum, ei au început obstrucţiile, pun la cale scenariile rocamboleşti, sub forma unor bombe cu explozie întârziată. O dovedea, nu demult, prin cele declarate, cu o făţişă ostilitate antiromânească, fostul lider al UDMR şi vicepremier în Guvernul României, Marko Bela, la Zalău, într-o Transilvanie cu atâtea monumente non-grata! Azi, când pentru ei, neprietenii noştri, e liber la hulire, când considerându-se „cetăţeni de rangul doi”, mereu înlocuind democraţia cu etnocraţia, ei cred că totul este posibil. Dornici de o întoarcere în Regiunea Autonomă Maghiară, de tristă amintire pentru români, nu te mai miri că ticălosul Tokes Laszlo cerea protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei. Or, noi aici suntem, deodată cu vremea, şi am plătit cu sânge dreptul la o Ţară numită România Mare, făurită, la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia.
Ciudat! Ei vor străzi cu denumiri în limba maghiară, iar în timp ce la Arad a fost amplasată statuia Ungariei Milenare, în Ungaria nu-i permisă amplasarea unui bust al Mitropolitului Andrei Şaguna, care nu-şi găseşte acolo locul, în timp ce la Carei, în România, erau interzise, mai an, de UDMR, amplasările busturilor lui Mihai Eminescu şi Fedinand I.
În acest context al vehementelor lor proteste că prefectul de Mureş aplică, legal, o hotărâre judecătorească definitivă, că respectă şi aplică legea, i-am sfătui ceva: dacă au cap de sticlă să nu mai arunce cu pietre. Măcar din prudenţă!
P.S.: Prefectul Lucian Goga şi primarul Dorin Florea merită felicitările românilor târgumureşeni. Adepţii dictaturii minorităţii trebuie să ştie acel simplu adevăr, valabil şi la Târgu-Mureş: unde-i lege nu-i tocmeală!