„La început a fost cuvântul Ardeal!”

„Din vremuri imemoriale, Ardealul a fost mărul discordiei între diferite popoare. Sunt arhicunoscute luptele ardelenilor români din secolele XVI-XVIII pentru păstrarea credinţei străbune, pentru menţinerea şi continuitatea lor ca etnie. Sunt cunoscute evenimentele de la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, când s-a vărsat atâta sânge pentru obţinerea de drepturi. Nu putem spune că s-au uitat jertfele şi lacrimile vărsate de români după cedarea Ardealului de Nord, al cărui ic în realitate ajunsese până în inima României. Problemele legate de Ardeal au fost şi sunt mereu zgândărite.”
Sunt cuvintele prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler, ilustrul filolog, eminent slavist clujean, autor al cărţii „La început a fost cuvântul Ardeal”, Ardealul despre care mari etnologi predecesori, cu reale state în lingvistica românească, precum A. Cihac, Al. Philippide, Th. Capidan, L. Şăineanu, A. Scriban, N. Drăganu, G. Pascu, G. Giuglea, I. Iordan, Al. Rosetti, E. Petrovici, Al. Graur, A. Ciorănescu, T. Papahagi, I.I. Rusu, V. Breban, I. Pătruţ, G. Mihăilă şi mulţi alţii au scris. Ardealul devine ţară şi mit. „Ardeal! Câtă istorie, câtă semnificaţie s-au adunat, s-au acumulat şi se află depozitate şi cifrate în acest cuvânt! De trei veacuri numele Ardeal revine mereu în discuţia specialiştilor, cu precădere maghiari, germani şi români. (…) Etnonimul Ardeal se înscrie în grupa (aria) cuvintelor cu radicali antici. (…)”
Despre Ardeal, „Ţară mândră, numai deal”, cum se exprima B.P. Haşdeu, „ţara de pesta Carpaţi” - Ardeal cu antoponime, urbanisme, hidronime, apelative, cu mari conducători de oşti, voievozii români Gelu, Glad, Menumorut, cărora ungurii „le contestă latinitatea” -, au scris personalităţi ca Nicolae Olahus, Grigore Ureche, Simion Dascălul, Nicolae Bălcescu, Inochentie Micu Klain, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Papiu Ilarian, Andrei Şaguna, Barbu Ştefănescu Delavrancea, S. Mehedinţi, G. Vâlsan, I. Lupaş, Victor Jinga, L. Rebreanu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga („Transilvania e neîndoiosul leagăn al Neamului Românesc”), Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Constantin Noica, David Prodan, Mitropolitul Nicolae Bălan, C.C. Giurescu, Romulus Vulcănescu, dar şi poeţii Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan, Aron Densuşianu, Vasile B. Muntenescu, Teodor Murăşanu, Mircea Dem. Rădulescu, Gavril Copil, Iustin Ilieşiu, Lucian Valea, Ioan Neniţescu, Emil Isac, Aron Cotruş, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Adrian Popescu, Vlaicu Bârna.
Să ne întoarcem la o altă carte a distinsului prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler - „Şi totuşi, Ardealul”, traducând şi rezumând substanţiala carte a istoricilor ruşi T.M. Islamov şi T.A. Pokivailova, privind Transilvania noastră, în preajma şi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. O carte „cu atât mai valoroasă - spunea, în Postfaţă, Gelu Neamţu - cu cât ea prezintă un terţ punct de vedere în ceea ce priveşte disputa româno-maghiară privind Ardealul. Rusia, respectiv URSS, se ştie, a avut un rol important în destinul Transilvaniei, atât înainte de război, cât şi după”. Da, e adevărat, „Conflictul teritorial-naţional, de veacuri, din cauza stăpânirii Transilvaniei - spune Gelu Neamţu - s-a încheiat în avantajul României. România care, la fel ca şi Ungaria, a participat la război şi a suferit înfrângere. Însă, în contrast cu ultima, România, pierzând războiul (în sensul că România nu a fost recunoscută, participând în cea de-a doua parte, drept ţară cobeligerantă! - n.n.) a câştigat pacea. Ungaria a pierdut şi războiul, şi pacea, împreună cu Transilvania.”
„Transilvania, ca teritoriu, istorie şi structură naţional-cultural-economică, a fost şi continuă să fie unul din subiectele cele mai frecventate de mediile academice, de mass-media şi, mai ales, de entităţile politice. (…) Indiscutabil, cea mai extinsă preocupare faţă de Transilvania a avut-o Germania. (…) Pe Germania o interesa ca România să „o poată aproviziona cu produsele solului şi, îndeosebi, ale subsolului”. Nu întâmplător, la una din consultaţiile din vara anului 1944, Adolf Hitler ar fi afirmat: «Mai bine pierd pădurile bieloruse, decât petrolul românesc!»”.
Dar să revenim la pagina istoriei. După destrămarea, în urma Primului Război Mondial, a imperiilor multinaţionale Otoman şi Austro-Ungar, „la vechile contradicţii dintre naţiuni (…) s-au adăugat numeroase dezacorduri, apărute ca rezultat al creării de noi state şi al recroirii radicale a vechilor graniţe. (…) În 1940, prin hotărârea aşa-zisului al doilea arbitraj de la Viena, în esenţă dictatul lui Hitler şi al lui Mussolini, partea nordică a Transilvaniei a trecut la Ungaria. Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, a făcut din Transilvania mărul discordiei între state vecine şi obiect de târguială internaţională. Motivul? Iritau Ungaria „graniţele stabilite la Trianon, în 1920”. Peste toate aceste nenorociri se prăvăleau prevederile şi notele secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939, între Stalin (URSS) şi Hitler (Germania), în urma cărora România pierdea, în vest, nordul Ardealului, în nord-est Basarabia şi nordul Bucovinei, acaparate de sovietici, la 28 iunie 1940, în sud - o parte din Dobrogea, dată bulgarilor.
Aşa că, după cel de Al Doilea Război Mondial, „Uniunea Sovietică, în calitate de putere dominantă, putea să «rezolve» problematica legată de divergenţele teritoriale ale ţărilor ocupate”. Despre toate acestea, după deschiderea unor importante arhive din Moscova, aflăm şi din cartea de documente cuprinse în lucrarea „Problema transilvană. Disputele teritoriale maghiaro-române şi URSS: 1940-1946”, apărută la Moscova, în anul 2000, precum şi despre „culisele luptelor pentru Ardeal”, cuprinzând documente nepublicate anterior, printre care şi cele privind acea informare a „Comisiei Litvinov despre Transilvania”, Comisie din care făceau parte Litvinov, Maiski şi Voroşilov.
Aşadar, „cum a rezolvat Moscova problema transilvană”, în viziunea autorilor T.M. Islamov şi Tatiana A. Pokivailova? „Comisia Specială de pregătire a tratatelor de pace şi de organizare postbelică” a fost înfiinţată în URSS, sub conducerea lui M.M. Litvinov, fost comisar popular al Afacerilor Externe, până în luna mai 1939, urmând, apoi, să fie reprezentant plenipotenţiar, ambasador al URSS, la Washington. Se ştie că „problema transilvană era un element subordonat în strategia regională a marilor puteri. Comisia Litvinov avea în vedere şi proiectele tratativelor de pace cu România şi Ungaria. Într-o informare a diplomatului sovietic, academicianul istoric I.M. Maiski, membru al Comisiei, adresată lui V.M. Voroşilov, la 10 ianuarie 1944, propunea „Să se ţină seama de România «ca important factor al apărării noastre în sud-estul Europei», cu graniţe avantajoase pentru URSS”. I.M. Maiski nu a ocolit nici problema maghiară. Însă, „în privinţa Ungariei, spre deosebire de România, el a propus să se aplice măsuri de represiune deosebit de dure. URSS nu este cointeresată în crearea unei Ungarii puternice”, afirma el. Motivul? Chiar şi prezenţa ei în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale! Context în care Litvinov considera că „Transilvania nu ar putea să supravieţuiască fără protectoratul unui stat apropiat ei, care, în cazul de faţă, ar putea să fie URSS. (…) Hotărârea despre o Transilvanie independentă ar putea fi acceptată cel puţin temporar”.
Pentru discuţii, Litvinov a propus „patru variante de rezolvare a problemei transilvane”: 1. „Păstrarea situaţiei actuale, până vom găsi alta mai bună”; 2. Anexarea Transilvaniei la Ungaria; 3. Rezolvarea problemei în favoarea României, în anumite condiţii; 4. Separarea Transilvaniei într-un stat independent. Luând cuvântul după Litvinov, I.Z. Suriţ, fostul ambasador al URSS în Franţa, susţinea că „cele patru variante, propuse de Litvinov, sunt posibile numai «teoretic»”. Bineînţeles, una dintre propunerile ulterioare era aceea a „renunţării depline a Bucureştilor la pretenţiile asupra Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”. Într-o discuţie, care a avut loc la Kremlin, între I.V. Stalin şi V.M. Voroşilov, în aprilie 1946, cu delegaţia guvernamentală a Ungariei, uşa n-a fost închisă, definitiv, în faţa ungurilor. Totuşi, în discuţia finală, „Moscova a acordat prioritate, în rezolvarea disputei teritoriale, guvernului român al lui Petru Groza”. Se punea în scenă un cu totul alt scenariu.
Între 9-18 aprilie 1946, o delegaţie numeroasă ungară, în frunte cu primul-ministru, a sosit la Moscova, cu puţin timp înainte (deci, nu întâmplător!) de deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris. O gafă diplomatică, într-un fel! Mărginire politică? Delegaţia se aştepta la o primire caldă, prietenească. „Reprezentanţii unei ţări învinse, numindu-se, aproape oficial, «ultimul satelit al lui Hitler», şi, formal, până la încheierea păcii, se consideră încă «vrăjmaşă».” La Moscova i-a aşteptat o dezamăgire. Moscova, mai exact Kremlinul, i-a întâmpinat cordial, cu largheţea ospitalităţii ruseşti. I-a uimit, îndeosebi, pe maghiari, întâlnirea cu I.V. Stalin, jucând, virtuos, rolul amical faţă de oaspeţii săi, rolul stăpânului afabil şi placid, într-o oarecare măsură, chiar al omului simplu şi, poate, naiv. Generalismul a ascultat, binevoitor, doleanţele maghiarilor, din când în când întrerupea, cu scurte întrebări, cuvântul primului-ministru, privind, cointeresat, hărţile geografice pe care oaspeţii le-au întins pe masa mare de lucru din cabinetul conducătorului. Stalin urmărea, cu atenţie şi interes, explicaţiile şi comentariile lor despre componenta etnică a populaţiei teritoriilor discutate, prefăcându-se că el află, pentru prima dată, în viaţă, despre raporturile etnice complexe ale configuraţiei graniţelor Ungariei cu statele vecine! Timp de o săptămână, cât au durat întâlnirile, nici Stalin, nici Molotov, nici Dekanozov, participanţi la discuţii, n-au spus, însă, nimic care să poată fi interpretat ca poziţie oficială a guvernului sovietic, în disputa teritorială maghiaro-română. Mai ales că I.V. Stalin întreba: „Sunt, oare, dovezi pentru pretenţiile maghiare?”. La cina de adio, în cinstea delegaţiei maghiare, Stalin a rostit un toast alambicat. (…) Delegaţia maghiară nu a primit un refuz direct de la Stalin, nici de la colaboratorii săi. Însă, Molotov şi Dekanozov le-au recomandat ungurilor, „prieteneşte”, ca, „în problemele teritoriale, să se adreseze, direct, României”.
Într-un fel, problema „era tranşată la Bucureşti, Moscova refuzând, categoric, să susţină doleanţele ungurilor”. Dându-şi seama ce se întâmplă, ungurii au început să umble, penibil, cu pâra: „România este vinovată, faţă de Uniunea Sovietică, doar România a luat, de la URSS, nu numai Basarabia, ci şi Transnistria, ea a vrut să românizeze şi Odessa” - clamau ei. Într-o scrisoare, trimisă de Horthy lui Stalin, acesta, cu acea ştiută neruşinare, după ce semnează „Cu sinceritate al Dv. Horthy”, pârăşte românii că au oprimat ungurii din Ardeal, dar nu suflă o vorbă despre atrocităţile de la Ip, Trăznea, Moisei, Sărmaşu, Aita-Seacă.
Conform documentului cu numărul 55 din arhive, se vehicula ideea, încă la 8 iunie 1944, că „Uniunea Sovietică ar putea ajunge la o înţelegere cu România, cu condiţia ca aceasta să renunţe la Basarabia şi Bucovina”. Prezent la şedinţă, I.Z. Suriţ a susţinut transferarea Transilvaniei către România, schimbarea radicală a regimului din România şi renunţarea României la Basarabia şi Bucovina”.
La 31 august 1944, „a sosit la Moscova delegaţia română, compusă din Pătrăşcanu, Vişoianu şi generalul Dămăceanu. Din păcate, la 8 aprilie 1946, la Moscova apărea informaţia privind susţinerea, de către englezi şi americani, a pretenţiilor Ungariei asupra Transilvaniei”.
La 6 martie 1945, Guvernul Groza a ajuns la putere. La 9 martie 1945, I.V. Stalin a dat dispoziţie lui R.I. Malinovski, ca să admită, în Transilvania de Nord, administraţia noului guvern român. La 13 martie 1945, la Cluj, anulate fiind hotarele celui de-al doilea arbitraj de la Viena, s-a sărbătorit instaurarea administraţiei politice româneşti în Transilvania de Nord. Se spune că, în marea piaţă a Clujului, ar fi fost atunci un milion de români transilvăneni!
Acel gând al reconstituirii Ungariei Mari s-a spulberat definitiv, deşi Ungaria, în ianuarie 1945, a semnat, la Moscova, Convenţia de armistiţiu. „La Convenţia de Pace de la Paris, Uniunea Sovietică a susţinut, în mod categoric, România, refuzând introducerea în proiectul tratativelor de pace cu România şi Ungaria, rectificări ale graniţelor, în favoarea Ungariei, bazate pe principiul etnic.”
Documentele, provenind din arhivele ruseşti, deschise cu câţiva ani în urmă, considerate secrete, pentru prima dată publicate, provenind din fondurile V.M. Molotov şi A.I. Vîşinski, referitoare la România şi Ungaria, precum şi materialele „Comisiei Litvinov”, comentariile şi introducerea la cartea „Problema transilvană. Disputele teritoriale maghiaro-române şi URSS: 1940-1946. Documente”, semnate de T.M. Islamov şi Tatiana Pokivailova, sunt de o importanţă covârşitoare pentru zbuciumata istorie a Transilvaniei! De remarcat că „a doua zi după instaurarea Guvernului Petru Groza, nordul Ardealului a fost transferat României”, „însă a rămas o portiţă deschisă, de care s-au agăţat, mereu, delegaţiile ungare”. De reţinut că, în referatul lui M. Litvinov (documentul 55) se menţionează rolul important al organizaţiei „Ardealul” şi al Societăţii „Renaşterea României”, precum şi cel pe care l-au avut Iuliu Maniu şi Vaida-Voievod în lupta pentru retrocedarea Ardealului.
Documentul 77 cuprinde şi detalii despre „răscoala” din 10 mai 1945, de la Sighet, încercări ale celor care doreau ca „Ardealul să intre, în calitate de membru, în Uniunea Sovietică”.
În şedinţa de la Londra, din 20 septembrie 1945, V. Molotov „declara lichidat arbitrajul de la Viena, iar toată Transilvania să fie cedată României, pentru că ea este compusă, în principal, din români. Acest fapt a fost acceptat, în anul 1920, de către guvernele SUA, Franţei şi Marii Britanii, prin semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. (…) Guvernul sovietic este de acord cu ea” - încheia Molotov.
Materialele întregului volum privind Transilvania, în contextul rivalităţilor marilor puteri în Europa de Est, din ajunul şi la începutul perioadei celui de Al Doilea Război Mondial (1940-1946), cuprinse în cartea „Din culisele luptelor pentru Ardeal” („Cum a rezolvat Moscova problema transilvană?”, după materialele Comisiei M.M. Litvonov), sub semnătura autorilor T.M. Islamov, T.A. Pokivailova şi Onufrie Vinţeler, sunt deosebit de interesante şi, în acelaşi timp, foarte importante pentru istoria Transilvaniei, pentru istoria României. Nu întâmplător vecinii noştri, unguri, le-au tradus integral!