ICOANELE SUFLETULUI ROMÂNESC
Trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre zilnicii, de laşităţi şi trădări, de insulte şi jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revărsă pe capul bietului şi răbdătorului Popor Român, care nu mai are de niciunde a căpăta o rază de speranţă. S-a întinat vâna neamului acestuia bun, cinstit şi milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme toţi cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de norod, făcându-şi mai degrabă aici pe pământ, raiul lor cel păcătos.
Aşadar, rugămu-ne Ţie, Doamne, să strângi laolaltă sufletul şi vrednicia bărbaţilor noştri cei mari făcători de înflăcărată şi adevărată istorie: Mircea, Ştefan, Mihai, Cuza şi pune din sufletul lor pe sufletele noastre, tărie şi speranţă, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul suferinţelor celor de pe urmă. Şi nu-l uita Doamne pe Avrămuţ, fără de care Ardealul ar fi searbăd şi fără speranţă. Că el, nemuritul nostru cel drag, şi-a tras tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne şi-ngloriate. Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai pus pe el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci.
Născut în binecuvântatul an 1824, la Vidra de Sus, în Cetatea de Piatră a Apusenilor cei presăraţi cu aurul născător de patimi şi suferinţi, Iancu a cunoscut, ca nimeni altul, amarul vieţii sub jug străin, umilitor. A avut însă norocul de a fi dornic de învăţătură, iar pe unde s-a şcolit, la Vidra, Câmpeni, Zlatna şi mai apoi la Cluj, unde şi-a luat Dreptul, a avut parte numai de dascăli buni şi întru toate vrednici. Cancelist fiind la Tabla Regească din Târgu-Mureş a avut norocul de prietenia unor tineri entuziaşti, pe care, anul binecuvântat 1848 i-a umplut de speranţe nebănuite. Simţind că ar putea să vină acea vreme norocoasă aşteptată de neamul său, care să-i scape pe români din strânsoare jugului străin, a purces de îndată spre Apuseni, pentru a-i lămuri şi a-i ridica la luptă pe obidiţii săi moţi. Ştiind că nimic nu se obţine fără luptă şi jertfă şi că hotărârile luate de el, şi de alţii ca el, pe Câmpia Blajului trebuiesc apărate chiar cu preţul vieţii, a înfiinţat de îndată Legiunea „Auraria Gemina’’ şi a numit prefecţi din rândul oamenilor săi cei mai de încredere.
Cu timpul, faima câştigată cu jertfă şi-n onoare l-a făcut cunoscut şi mai apoi temut chiar de aliaţii săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au minţit, că prea era mare şi ascultat de ai săi şi prea stătea în calea unor planuri şi înţelegeri neştiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Încercuit de trupele ungureşti, a rezistat în cetatea lui de piatră, ba a mai şi împuţinat şi îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins şi ridicat în ştreang. Soarta a vrut să fie altfel, iar după terminarea războiului a luat de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului drepturi şi dreptate, nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar naţiei sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit în schimb promisiuni deşarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât sufletul său mare şi bun. Înşelat în crezul său, dezamăgit şi dezgustat de viaţă, trist şi umilit, se retrage în locurile obârşiei sale.
Pierdut în nemărginimea gândului şi a sufletului său, cu dorul arzător la naţia lui pe care nu a putut să o vadă liberă şi fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viaţă la 10 septembrie 1872. Ţebea îl veşniceşte, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ţinem nemurit în inimi ca o icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârşit în scurta sa viaţă.
Într-u veşnica lui pomenire, aprindeţi candela sufletului vostru şi faceţi o rugă de ierare către Domnul Dumnezeul nostru, ca să-l veşnicească în largile Sale raiuri, alături de toţi jertfitorii neamului nostru românesc. Iar voi, pentru faptele sale demne de toată lauda, dintr-o tremurată geană lăsaţi să cadă o lacrimă fierbinte în ţărâna neuitării, acolo unde odihneşte sufletul lui bun, cinstit şi jertfitor.
Şi nu uitaţi, voi cei răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului. Aşteptaţi-o cu încredere!
IANCULE!
Icoana iertătorului nostru erou
Iancule, ţi-aducem astăzi la gorunul tău din deal
Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal,
Că în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti,
Nu ţi-am dus la capăt gândul din nălţimile-ţi cereşti.
Tot săraci suntem şi-acuma în bogata noastră Ţară,
Tot furaţi mai suntem încă de vecini ce ne-nconjoară,
Tot uitaţi în voia sorţii şi-n a vântului putere
Umiliţi de neromânii care-şi fac pe-aici avere.
Nu te-am meritat, Mărite, n-ai lăsat la următorii
Cel curaj avut în suflet, ca să poată viitorii
Să-mi adune, cum făcut-ai, românimea laolaltă
Şi cu lancea ta să-şi facă legea vrută, meritată.
E păcat că doar rămas-ai o icoană luminată,
Scrise rânduri într-o carte ce de-acuma e uitată,
Vise vagi la ceia care astăzi dacă-mi mai adună
Doar o mână de trudalnici, ce te simt o săptămână.
Suntem laşi, mărite Iancu, neuniţi de-a ta durere,
Toţi ne calcă şi ne spurcă după cum e a lor vrere,
Slabi ca mâna de femeie, cumpăraţi c-o vorbă dulce,
Iertători cu cei netrebnici, şi Cristoşi pe-a Ţării cruce.
De vei vrea, îmi ia cu tine moţii tăi neînfricaţi
Şi coboară la câmpie unde sunteţi aşteptaţi,
Să trezeşti încă-odată Ţara ce-i în amorţire
Cu speranţă-naripată în gândire şi-n simţire.
Că-i târziu, şi-i mincinoasă vremea asta ce-o trăim,
Iar de nu ţi-om fi oştire, şi la tine nu venim,
Stinge-n grabă pe mormântu-ţi însfinţita lumânare,
Lasă Ţebea şi Ardealul, şi te du în cea uitare.
Mircea Dorin Istrate
