Un „isteţ” deputat udemerist vorbeşte laudativ despre spaniolii cărora li s-a căşunat să izoleze teritorii din propria ţară şi afirmă că aceia trimit un semnal pentru Transilvania, pentru maghiarii de aici. Uită dumnealui că Transilvania este inima României, care bate liberă pentru toţi românii de 100 de ani. Dar ce este mai important în compararea celor două tendinţe exclude cu desăvârşire dreptul maghiarilor la autonomie într-o ţară care nu le aparţine, care n-a fost niciodată a lor. De fapt, obrăznicia şi comportarea lor veşnic agresive fără vreo motivaţie, sunt cunoscute de mult în lume.
Catalonia nu se potriveşte cu Transilvania. Catalonii sunt cetăţeni neaoşi ai Cataloniei, existenţi acolo de când există Spania, în timp ce maghiarii sunt venetici în Transilvania dacică, sosiţi aici de sub cerul hunic, şi le-a convenit să rămână pentru că au găsit aici surse de variate bogăţii pentru oameni şi iarbă verde pentru animale. Dacă le consumă de un mileniu, nu înseamnă că sunt ale lor, ci că românii i-au tratat cu omenia caracteristică. Ca locuitori dintotdeauna ai spaţiului, catalonii au proprietăţi legitime, ca dreaptă moştenire, în timp ce maghiarii nu sunt stăpâni de drept în teritoriul în care îi tolerăm de veacuri, ei n-au proprietăţi legale în Transilvania românească, aşa că pământul, unde încă mai fiinţează aceste rămăşiţe hunice, figurează în totală autonomie românească. Alta nu se mai poate, mai ales că nu se cere autonomie pentru maghiari, întrucât ştiu că n-au dreptul s-o facă, ci pentru secui, care figurează în număr insignifiant în Transilvania, iar mulţi dintre ei nu se consideră maghiari. Ei au fost neputincioşi în faţa procesului de maghiarizare. Aceşti prigoniţi, de-a lungul istoriei, au devenit paravan pentru autonomia maghiarilor, care sunt atât de otrăviţi încât nu sesizează ridicolul situaţiei.
În regim ilegal de dezmoşteniţi ai Transilvaniei, românii au traversat secole de robie, de sclavie, dar au avut tăria de a-şi păstra limba şi religia, iar dorinţa de libertate nu i-a părăsit până n-au ieşit din umilinţa suportată din partea acestei turme de barbari, care şi-au făcut ţarc în Transilvania prin plecăciuni în faţa imperiului austriac, apoi prin temenele în faţa lui Hitler şi Musolini, spre a redobândi spaţiul pe care huzuriseră atâta vreme. Cu acelaşi cap împuţinat, ca toţi ceilalţi revanşarzi unguri, Biro Zsolt îşi exprimă speranţa că semnalul lor pentru autonomia ţinutului secuiesc „este acum din ce în ce mai deschis pentru actorii politici europeni renumiţi” („Condeiul ardelean”, 3-16 noiembrie, 2017, p. 3). Uită că „actorii politici europeni renumiţi” ai anului 1920 au considerat că alipirea Transilvaniei la Ţara-mamă este „legitimă şi pozitivă” (idem). Dacă în vremea aceea atât de frământată nu a fost recunoscut în niciun fel dreptul ungurilor asupra Transilvaniei, acum, când şi pentru europeni există orientări avansate în a judeca dreptatea, când faptele din trecut ale ungurilor au cutremurat multe conştiinţe ale vremii, e slabă speranţă să mai primească acum sprijin de la străini pentru a intra în posesia unor teritorii din alte ţări, mai ales că România dacică este considerată vatră de veche Europă.
Nu doar pentru noi este uimitor faptul că ungurii îşi declară zi naţională ziua de 15 martie, evocare din 1848, pentru că atunci s-a desfăşurat actul de trădare faţă de austrieci, ei „urmărind necontenit momentul în care să se desprindă de aceştia, adjudecându-şi partea de imperiu aflat în mâinile habsburgilor” (idem, p.7). Dar proclamaţia lui Kosuth, din martie 1848, a fost demascată de austrieci şi ungurii au suferit grave consecinţe, atât din partea austriecilor, cât şi din partea românilor, în speţă, a moşilor lui Avram Iancu. O zi a trădării să fie declarată zi naţională! Numai la unguri poate fi posibil! Consider că fenomenul este cunoscut în întreaga Europă. Nu doar pentru noi această zi trebuie să fie zi de doliu, când au fost masacraţi 100 de preoţi şi 40.000 de enoriaşi, ci chiar pentru unguri, deoarece armata lor, de sub comanda celor 13 generali improvizaţi ai lui Bem, a fost împrăştiată în patru vânturi, iar cei 13 asasini au fost predaţi austriecilor, din armata cărora dezertaseră, şi au fost executaţi. Recomandăm ungurilor să-şi sărbătorească ziua la ei acasă, în Ungaria, nu în România unde au fost căsăpiţi la acea dată. Şi pentru noi, dar mai ales pentru ei, 15 martie este zi de doliu, comemorativă, deci tristă, nu aniversară.
În vremurile de astăzi, când asemenea tendinţe ale unor grupuri de a acapara ce nu le aparţine sunt considerate acte de rapt banditesc, ilegal, de jaf, şi care nu justifică în niciun fel dorinţa maghiarilor nomazi de a intra din nou în stăpânirea Transilvaniei, se impune ca Poporul Român să-şi exercite dreptul de a păstra ce a dobândit prin necontestată dreptate. După 100 de ani, nu mai aşteptăm să ne hotărască cineva soarta, să asigure bunul mers al vieţii noastre în propria Ţară, „de la Nistru pân’ la Tisa”, ci, cu acelaşi simţ al bunei înţelegeri despre mersul istoriei, ne exprimăm siguranţa de stăpâni, hotărâţi a apăra pământul strămoşesc, pentru că ne amintim cu mândrie de aceeaşi hotărâre a înaintaşilor care nu şi-au găsit odihna până nu au dobândit ce era al lor.
„La universitatea liberă de la Tusvanyos, se vorbeşte despre unificarea naţională transfrontalieră” şi că „drumul până la aceasta este încă destul de lung” (idem, p. 14, Traduceri din presa maghiară). O minte tot aşa de îngustă greşeşte amarnic, pentru că nu intuieşte faptul că ei pot să treacă graniţa cu tot calabalâcul familial în câteva ore, iar drumul este scurt şi astfel se realizează urgent această dorită unificare naţională, dincolo de frontieră, unde chiar vor fi fericiţi că sunt la ei acasă, că nu mai sunt pe pământ străin. Ce-şi poate dori mai abitir Ungaria decât să aibă şi ea UNIREA ei, adunându-şi toţi fiii rătăciţi prin lume! Cu ei să-şi muncească pământul, să-şi sporească economia, să-şi întărească frăţietatea după care aleargă oferind dublă cetăţenie ungurilor din ţările vecine. Poate li se trezeşte dragostea pentru pământul din propria ţară, nu pentru al altora.
Prezenţi în cele două judeţe transilvane cu diferite foruri şi partiduleţe, ungurii sunt dezorientaţi şi dezechilibraţi în hotărârile lor, mai ales că nu mai pot să forţeze nota printre guvernanţi şi parlamentari, care, nemaiprimindu-i în rândurile lor, le-au tăiat pofta perfidă de a-şi impune cerinţele. Sugestia unora de a comunica cu partea română pentru a ajunge la înţelegere în ceea ce priveşte realizarea autonomiei este contestată de unii dintre ei, care au constatat că „ultima isterie antimaghiară a venit tocmai din partea deputaţilor români transilvăneni”. Aha! Avem şi noi isteria noastră! Deci existăm! E bine! Dar o pată neagră pentru românii din Transilvania, duşi cu sorcova, este evidenţiată de părerea maghiarilor că „trebuie căutaţi parteneri din partea regionaliştilor din Transilvania”, despre care se recunoaşte că „ace;tia sunt destul de puţini la număr” (cotidianul „Haromszek”). Deci pădurea Transilvaniei are şi ea uscăturile ei, cum este de-alde Gherman, pornit de ani buni contra teritoriului românesc din estul Carpaţilor: om fără simţire, fără identitate, fără luciditate, care continuă să vorbească singur pe un ecran TV al Clujului, unde emite judecăţi deşănţate, fără a încerca să se trezească. Ne bucurăm că sunt doar nişte rătăciţi, deoarece românii transilvăneni, unii dintre ei umiliţi şi astăzi de unguri, se simt responsabili în a apăra Unirea cea Mare a României, înfăptuită de către înaintaşi cu credinţă neştirbită în viitorul Ţării.
Aparut in :