Familia ţărănească în România. Un secol de fotografie / The Peasants’ Family in Romania. A Century of Photography
Trăim vremuri grele. Vremuri urâte. Vremuri de cernere. Oare câţi dintre noi mai avem conştiinţa curată că facem ceea ce trebuie (sau că ne străduim, măcar, a face!) pentru Ţara noastră? Câţi dintre noi mai avem puterea de a depune o mărturie şi a lăsa un semn (sub aspect social, cultural sau civic), fiecare după pricepere, putere şi după locul pe care-l ocupăm în societate, ca o moştenire care să rămână în conştiinţa generaţiei actuale, dar, în egală măsură, şi ale celor care vor urma? Paradigmele prezentului se schimbă cu o viteză ameţitoare; scara valorilor este de mult timp inversată; conştiinţa poporului este bulversată; anormalitatea, nefirescul, aberaţiile de gândire şi comportament sunt promovate cu obstinaţie şi, în curând, vor fi impuse ca norme sociale acceptabile. Dragostea oamenilor faţă de semeni s-a răcit. Au mai rămas invidia, arivismul, egoismul, răutatea. Mai suntem oare interesaţi să căutăm repere superioare, spirituale, de gândire şi comportament sau am fost deja „programaţi” să ne schimbăm gândirea, sufletul şi întreaga noastră existenţă terestră, aşa cum se doreşte de la nivelul unor entităţi nedefinite?
În acest context nefavorabil, realizările ştiinţifice, culturale şi spirituale de înaltă ţinută academică sunt cu atât mai necesare pentru definirea şi păstrarea unei verticalităţi a spiritului românesc, cu cât mai mult se înteţesc acţiunile de minimalizare, desconsiderare, denigrare şi distrugere a lui. Volumul bilingv Familia ţărănească în România. Un secol de fotografie / The Peasants’ Family in Romania. A Century of Photography (Bucureşti, 2017), avându-i ca autori pe etnografii bucureşteni Cornelia Belcin Pleşca, Laura Toader şi Cătălin Alexa (cercetători la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române), este cu mult mai presus decât ceea ce ar părea la o primă (sau superficială) vedere, anume un album cuprinzând câteva sute de preţioase fotografii de arhivă (foto copertă: Nereju, Judeţul Vrancea, 1930, autor Iosif Berman, A.I.E.F. [f.a.]). Este o mărturie, peste decenii, despre sufletul românesc.
Volumul este structurat în zece mari capitole şi 35 de subcapitole care oglindesc tot atâtea aspecte fundamentale din viaţa şi spiritualitatea omului tradiţional din spaţiul geografic şi identitar românesc, având instituţia familiei drept centru fundamental şi sacru. Sunt descrise, vizual şi explicativ, elementele care au definit, de secole, dăinuirea românilor pe aceste meleaguri: familii ţărăneşti; universul vieţii de familie; vatra satului; adăposturi şi drumuri; întemeierea familiei; copiii; masa cea de toate zilele; familia la lucru; familia şi comunitatea; înmormântarea; pomenirea neamului; marile mese comune. Autorii imaginilor prezentate sunt fotografi celebri, români şi străini, de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, continuând până după deceniul al şaptelea al veacului trecut, care au surprins universul social şi spiritual al satului românesc. Îi amintim aici pe: Leopold Adler (1848, Praga, Cehia - 1924, Braşov), Emil Fischer (1873, Plovdiv, Bulgaria - 1965, Sibiu), Adolphe A. Chevalier (1881, Broşteni, Suceava - 1962, Lausanne, Elveţia), Kurt Hielscher (1881, Strzegom, Polonia - 1948, Lichtenstein), Iosif Berman (1890, Burdujeni, Suceava - 1941, Bucureşti), Tache Papahagi (1892, Avdela, Grecia - 1977, Bucureşti), Alexandru Bădăuţă (1901, Zâmbreasca, Teleorman - 1983, Bucureşti) şi Constantin Popescu (fotograf al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” între 1953-1973). Fotografiile sunt însoţite de note explicative în limbile română şi engleză, însă, dincolo de expunerile riguros ştiinţifice, fiecare dintre ele afirmă, ilustrează şi demonstrează tematica, asumată şi programată, privind principalele studii şi concluzii despre familie şi neam susţinute de-a lungul deceniilor de etnologia românească. Aceste fotografii (în ansamblu şi fiecare dintre ele în parte) reprezintă tot atâtea potenţiale studii de caz, exprimând însăşi oglindirea unui univers aproape infinit (dar foarte bine definit!), având drept fundament viaţa omului trăită cu rost, înţeleasă şi potrivită cu înţelegerea rostului său pe pământ, aşa cum a fost aşezat de Ziditorul lumii, în nemurirea rostuirilor esenţiale.
Tot din această perspectivă, lucrarea se articulează atât ca „un preţios omagiu adus familiei româneşti, primei unităţi de viaţă socială pe care se întemeia în societatea tradiţională neamul, pe mai multe neamuri satul, pe totalitatea satelor, multe devenite târguri şi oraşe, statul”, dar şi ca „un valoros manual de etnologie vizuală de care învăţământul universitar şi preuniversitar are astăzi mare nevoie” (Cuvânt-înainte, p. 6, semnat de Ion Ghinoiu, coordonator al Atlasului Etnografic Român). Pe de altă parte, transpare cu fermitate „intenţia clară de a transmite prin acest album un mesaj fără echivoc: familia în general, fie ea ţărănească, fie urbană, cu valorile ei tradiţionale, adaptându-se, fără să cedeze presiunilor dizolvante ale modernităţii, trebuie să se afirme şi în prezent ca un autentic pivot al unităţii naţiunii române, generatoare şi păstrătoare de identitate naţională, aşa cum a fost dintotdeauna” (Camelia Belcin Pleşca, Introducere, p. 8). Tot din punctul de vedere al autoarei citate (exprimat în numele colectivului de autori), „imaginile vorbesc de la sine despre viaţa de la ţară, în aspectele ei esenţiale. Din fotografii ne privesc figuri emblematice care trimit natural, prin port şi atitudine, la strămoşii daco-romani. [...] Vedem veşnicia ţărănimii surprinsă în rostuirea ei cea mai înaltă, aceea de a trăi într-o neobosită strădanie creatoare” (ibidem).
Nu în ultimul rând, volumul Familia ţărănească în România. Un secol de fotografie poate fi receptat şi ca „un act de recuperare, de restituire şi recunoaştere a eforturilor şi realizărilor mai multor generaţii de cercetători şi fotografi (români şi străini)” (ibidem), dar şi ca o mărturie contemporană asupra trecutului. Un trecut care nu trebuie nici idealizat şi nici supus unor clişee nostalgice şi paseiste, ci doar „văzut”, „citit” şi „interpretat” ca un posibil reper în rânduiala rostului şi rostuirii, a înveşnicirii cu valenţe soteriologice şi ca o pavăză în faţa ofensivei neorânduielii, înstrăinării şi neobarbariei vremurilor contemporane.