Cultură şi istorie
FĂURIREA ROMÂNIEI PRIN VEACURI, ILUSTRATĂ ÎN LITERATURĂ
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău sau moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit!
Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi oişicând,
E plânset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău,
Când morţii-n faţă nu-i tresari!
Şi însuşi ţie-un zeu îţi pari,
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni cel sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ,
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
(George Coşbuc)
MIRCEA CEL MARE ŞI SOLII
Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.
Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde braţe veştejite,
Astfel dupe dealuri verzi şi numai flori,
Stă bătrânul munte albit de ninsori.
Curtea este plină, ţara în mişcare,
Soli trimişi de Poartă vin la adunare.
Toţi stau jos - mic, mare, tânăr şi bătrân…
Era nobil omul când era român.
Solii dau firmanul, Mircea îl citeşte,
Apoi, cu mândrie, astfel le vorbeşte:
- „Padişahul vostru, nu mă îndoiesc,
Vrea să facă ţara un pământ turcesc,
Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată ştie!”
La aceste vorbe sala-a răsunat,
Dar un sol îndată vorba a luat:
-„Tu ce într-această naţie creştină,
Străluceşti ca ziua într-a ta lumină,
Tu, o, doamne, cărui patru ţări se-nchin,
Allah să te ţie, dar eşti un hain!”
În murmură surdă vorbele-i se-neacă,
Cavalerii trage spadele din teacă.
Mircea se-ndreptează iute către ei:
-„Respectaţi solia, căpitanii mei!”
Apoi către solii Porţii el vorbeşte:
-„Voi prin cari şahul astăzi mă cinsteşte!”
Mircea se înclină de ani obosit,
Însă al său suflet nu e-mbătrânit,
Ochii săi sub gene albe şi stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase,
Dar cu toate astea fieru-i va lovi
Şi-albele lui gene încă n-or clipi,
Cela ce se luptă pentru a lui ţară
Sufletu-i i-e focul soarelui de vară.
-„Meregeţi la sultanul care v-a trimis,
Ş-orice drum de ţară spuneţi că e-nchis!”
Apoi către curte domnul se îndreaptă:
-„Fericirea ţării de la noi s-aşteaptă.
De deşarte vise să nu ne-nşelăm,
Moarte şi sclavie la străini aflăm.
Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare,
Însă mai ’nainte trebuie să ştim
Pentru ea cu toţii martiri să murim!
Căci fără aceasta lanţul ne va strânge
Şi nu vom şti încă nici chiar a ne plânge!”
(Dimitrie Bolintineanu)
(Publicaţia „Condeiul ardelean” omagiază Centenarul MARII UNIRI tipărind periodic, în această rubrică, creaţii literare evocatoare ale eroismului românesc)