Autor:
Existăm prin jertfa martirilor şi a eroilor din secolul XX. Urmărind însă cu cerbicie împlinirea patimilor noastre, am uitat să le înălţăm recunoştinţa şi cinstirea cuvenită. Ne nevoim şi ne chinuim să aprindem sufletele de la focul Sfinţilor Închisorilor, însă e foarte greu să primim lumina datorită propriilor slăbiciuni.
Nu mai avem entuziasm, fraţilor, pentru a fi prezenţi la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu trăirea evenimentului istoric ca jerfă pentru neam. „Modelul nostru nu este Europa, ci Hristos şi cei asemenea lui”, spunea aşa de inspirat unul din Sfinţii Închisorilor.
Temniţele comuniste au fost transfigurate în temple (Biserici) de către mulţi români mărturisitori ai lui Hristos. Iar prin rugăciunea… „aprinsă” cu lacrimile suferinţei, ei înşişi au ajuns a fi Biserici ale lui Hristos.
Părintele Iustin Pârvu, de la Petru Vodă, trăgea semnalul de alarmă, „că ne bate Dumnezeu fiindcă nu cinstim Sfinţii Închisorilor”.
Nu plâng decât copiii orfani, rămaşi „acasă” în temniţa singurătăţii, pe acele milioane de români care au luat calea exodului în ultimii aproape 30 de ani. Dacă atâta amar de români părăsesc Ţara, înseamnă că a scăzut dragostea la cele mai mici cote din existenţa creştină a Neamului Românesc. Şi să nu uităm o clipă că primul semn după care recunoaştem un creştin este cel al iubirii care o arată fraţilor şi lui Dumnezeu. Cauza acestei tragedii o explică cel mai clar tot Părintele Iustin Pârvu, în felul său inconfundabil de mărturisitor şi răzeş al Sfântului Ştefan cel Mare: „De aceea vă zic: Aveţi încredere în Dumnezeu, că va da putere să mărturisiţi pentru El. Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă lui Hristos şi slujitoare răului”.
Toţi Sfinţii Închisorilor sunt „trişti, trişti, trişti, acolo în Cer, datorită lipsei de unitate a noastră, a tuturor”, mărturiseşte Ilie Tudor, tatăl marelui cântăreţ, Tudor Gheorghe.
Noi, cei de astăzi, mai existăm prin jertfa curată, care a spălat cu sângele ei întinăciunea păcatelor Neamului Românesc.
Dar insensibilitatea noastră este strigătoare la cer, fiindcă „foştii deţinuţi politici, rămân o lume moartă”, după cum scrie cu lacrimi de sânge Petru Baciu, unul din miile de mărturisitori din închisorile comuniste.
Odată cu eliberarea din carcere a Martirilor închisorilor, sfinţenia primită în dar de la Dumnezeu pentru jertfa lor de pe Cruce a fost adusă în lume. Această sfinţenie ţine încă pacea, echilibrul şi demnitatea Neamului Românesc.
Încheiem acest sărac cuvânt de recunoştinţă dedicat mărturisitorilor din temniţele comuniste cu un inspirat testament pentru tineri lăsat de Petru Baciu, din Bacău: „Tinerii, să nu plece din ţară pentru alte locuri mai bune, căci alţii vor veni peste pământul acesta şi ne vor robi ţara şi bisericile noastre, dezlănţuind o nouă prigoană anticreştină (cum se încearcă prin scoaterea icoanelor din şcoli, ca în timpul comunismului). Îi îndemnăm pe tineri la reînvierea credinţei din suflete, la curajul mărturisirii adevărului până la sfârşitul vieţii”. Petru C. Baciu a executat peste 15 ani de temniţă pentru „vina” de a fi român şi apărător al credinţei strămoşeşti. Şi iar strigă cu blândeţe şi fermitate mărturisitorul, în Chemare pentru tineri: „Cerul te cheamă! Strigă morţii din morminte. Ridică-te tinere, e rândul tău, ai curaj! Refuză cu demnitate tragicul şi ridicolul comediilor politicienilor şi conducătorilor de azi. Reînvie în memoria ta credinţa strămoşilor tăi. Reînvie demnitatea omului de altădată, dăruirea şi curajul celor ce au luptat în munţi; refuzând umilinţa, îngenuncherea, trădarea şi păgânizarea ta”.
În final, n-am reuşit să rezist frumuseţii duhovniceşti găsită în mărturia Părintelui Augustin de la Aiud, care descrie o faptă minunată avându-l ca autor pe Părintele Daniil Sandu Tudor, nimeni altul decât Ieroschimonahul care ne-a lăsat Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului:
„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de -300 Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi urină peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară - practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaţi acolo cu foarte puţină mâncare… Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.
După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: „Pune-te pe mine!”. Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: „Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»”. Şi medicul spunea că în momentul când a început Părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.
După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la -300 Celsius. Torţionarii, când au intrat acolo şi când au pus mâna pe Părintele Daniil, era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise.”
(Fabian Seiche - Martirii şi mărturisitorii români din secolul XX - Închisorile comuniste din România)