Autor:
Anul acesta, luna martie a venit însoţită de ger siberian şi aer polar. Se tot vorbeşte despre un dezechilibru al anotimpurilor şi o deplasare a polilor către deşerturile Sahara şi Gobi. Dar, numai singur Dumnezeu ştie toate. Cert este că gerul a persistat aproape trei săptămâni în Ţara de sus a Moldovei. Temperaturi scăzute au fost şi în timpul zilei, cu toată strălucirea soarelui. Iar noaptea părea că frigul îngheaţă razele stelelor, care se încumetau să lumineze singurătatea tristă a pământului.
Dar, cu toate astea, luna martie aduce pe faţa pământului… mieii, fiinţe a căror blândeţe nu o afli nicăieri. După frumuseţea dumnezeiască a copiilor nou născuţi, mieii, au şi ei aproape aceiaşi gingăşie şi nevinovăţie divină. Simpla vedere a unui miel are darul de a încălzi şi deschide până şi inima cea mai rece şi crudă a omului.
Anul acesta am văzut primul miel la puţin timp după ce l-a fătat oaia. Imediat cum îl vezi, mielul are darul de a te scoate din strânsoarea timpului şi a experia o transfigurare fulgerătoare a sufletului. Poate acum am înţeles de ce Dostoievski insistă atât de mult că frumuseţea duhovnicească va salva lumea. Dacă vederea unei fiinţe aşa plăpânde luminează totul din jurul nostru şi ne face să uităm toate relele de pe lume, atunci bine s-a spus că vederea feţei Domnului Iisus este suprema fericire la care trebuie să urcăm.
Când am intrat în staul să văd dacă fătase vreo oaie, privirea mi-a fost răpită cu iuţeala fulgerului de mielul complet negru, cu o stea albă din Calea Lactee pe frunte, ce se chinuia să se ridice în picioare. Oaia îl înconjura tremurând de frică să nu-i fure cineva puiul şi se temea de colţii gerului care pătrundea peste tot, ca o bestie albă, ce amorţeşte şi îngheaţă tot ce întâlneşte în cale.
Repede am fugit în casă şi am luat un pled. Am înfăşurat în pătura caldă făptura drăgălaşă, care fremăta şi tremura înduioşător. Trebuia să îl duc repede în casă, altfel ajungea sloi de gheaţă. Oaia aleargă după mine behăind şi implorându-mă să-i las viaţa din viaţa ei. Glasul ei mi-a rănit inima şi am simţit acea putere ce o trezea frumuseţea Creaţiei înainte de căderea omului din Rai. Atunci animalele vorbeau. Ştim că şarpele, prin cuvinte şi inteligenţă, a convins-o pe Eva să ignore comandamentul primit de la Dumnezeu.
Credeţi acestea pe care vi le împărtăşesc cu deplină sinceritate? Eu aşa am simţit şi de aceea am înţeles de ce ţăranii şi păstorii din Carpaţi s-au născut creştini! Sfânta Evanghelie ne vorbeşte şi compară pe însuşi Fiul lui Dumnezeu cu Mielul care a venit să ridice păcatele lumii şi să ne răscumpere prin însuşi sângele Său de sub puterea celui rău. Mare taină este aceasta. Păstorii care au primit vestea de la îngeri că Iisus s-a născut în staulul oilor au crezut şi s-au bucurat nespus, fiindcă erau cumva sensibilizaţi în fiecare an de blândeţea unică a mieilor. Şi cu adevărat au simţit că Pruncul din staul este Mântuitorul cel mult aşteptat.
Dar, între timp gerul s-a stins, mielul a devenit sprinten. După ce l-am dus afară şi s-a făcut puţin mai mare, se ţine departe de mine. Rămâne foarte aproape de mama lui, şi un pas nu face fără povaţa ei. Iar eu am primit o lecţie şi am înţeles câtuşi de puţin cum zidirea Domnului ne atrage către dorul şi râvna spre urcuşul către Împărăţia Cerurilor.
Filioara Agapiei,
Martie 2018
Cu respect,
Valeriu Tănasă